1. 

Prezenta cauză privește măsurile la frontieră luate în Estonia în privința unor mărfuri despre care se pretinde că ar aduce atingere unor drepturi privind desenele sau modelele industriale. Aceasta oferă Curții oportunitatea de a interpreta din nou Regulamentul (CE) nr. 1383/2003 (denumit în continuare „regulamentul” ( 2 )), și anume în ceea ce privește procedura prin care se stabilește dacă un drept de proprietate intelectuală a fost încălcat, la care se referă articolul 13 alineatul (1) din regulament.

2. 

Curtea Supremă din Estonia (Riigikohus) a adresat Curții două întrebări. Aceasta întreabă, în primul rând, dacă procedura menționată la articolul 13 alineatul (1) din regulament se poate desfășura de autoritățile vamale însele și, în al doilea rând, dacă respectivele autorități pot iniția această procedură.

3. 

Aceste întrebări au fost formulate în cadrul unei acțiuni introduse de Sintax Trading OÜ (denumită în continuare „Sintax”) împotriva Agenției de Administrare Fiscală și Vamală din Estonia (Maksu‑ja Tolliamet, denumită în continuare „MTA”), care a respins cererea depusă de Sintax în vederea acordării liberului de vamă pentru mărfurile reținute de MTA, pentru motivul că aduc atingere drepturilor asupra unui desen sau model industrial aparținând societății OÜ Acerra (denumită în continuare „Acerra”).

4.

Măsurile la frontieră constituie un aspect important al protecției drepturilor de proprietate intelectuală de către Uniunea Europeană. Regulamentul nu este nici prima, nici ultima dintre măsurile legislative ale Uniunii în acest domeniu ( 3 ). De fapt, acesta a fost abrogat, începând cu 1 ianuarie 2014, prin Regulamentul nr. 608/2013 ( 4 ). Totuși, având în vedere data faptelor în cauză, regulamentul se aplică în cazul de față.

5.

Considerentele (2) și (3) ale regulamentului au următorul cuprins:

6.

Articolul 10 din acest regulament prevede:

„Pentru a se stabili dacă a fost încălcat un drept de proprietate intelectuală în conformitate cu dreptul național, se aplică dispozițiile legale în vigoare în statul membru pe teritoriul căruia mărfurile se află într‑una dintre situațiile prevăzute la articolul 1 alineatul (1).

De asemenea, dispozițiile în cauză se aplică și în ceea ce privește notificarea imediată a serviciului sau biroului vamal menționat la articolul 9 alineatul (1) asupra faptului că a fost inițiată procedura prevăzută la articolul 13, cu excepția cazului în care aceasta a fost inițiată de către serviciul sau biroul în cauză.”

7.

Potrivit articolului 13 alineatul (1) din regulament:

„În cazul în care, în termen de zece zile lucrătoare de la data primirii notificării de suspendare a acordării liberului de vamă sau de reținere, biroul vamal menționat la articolul 9 alineatul (1) nu este informat că, în conformitate cu articolul 10, a fost inițiată o procedură prin care să se stabilească dacă a avut loc o încălcare a unui drept de proprietate intelectuală în conformitate cu dreptul național sau nu a primit acordul titularului prevăzut la articolul 11 alineatul (1), după caz, se acordă liberul de vamă sau, după caz, se suspendă măsura de reținere, sub rezerva îndeplinirii tuturor formalităților vamale.

În anumite cazuri, termenul poate fi prelungit cu maximum zece zile lucrătoare.”

8.

Regulamentul (CE) nr. 1891/2004 ( 5 ) al Comisiei stabilește măsurile necesare pentru aplicarea regulamentului. În considerentul (1) se precizează că:

„Regulamentul (CE) nr. 1383/2003 a introdus reguli comune cu scopul de a interzice introducerea, punerea în liberă circulație, ieșirea, exportul, reexportul, plasarea sub un regim suspensiv, în zonă liberă sau în antrepozit liber, a mărfurilor contrafăcute și a mărfurilor piratate și de a face față în mod eficient comercializării ilegale a unor astfel de mărfuri, fără a îngrădi prin aceasta libertatea comerțului licit.”

9.

Codul vamal din Estonia (Tolliseadus, denumit în continuare „TS”) prevede la articolul 39 alineatele (4) și (6):

„(4)   În legătură cu mărfurile suspecte în sensul Regulamentului nr. 1383/2003 […], cu privire la intervenția autorităților vamale asupra mărfurilor suspectate că aduc atingere unor drepturi de proprietate intelectuală și la măsurile care trebuie luate în privința mărfurilor care aduc în mod vădit atingere unor astfel de drepturi, titularul dreptului transmite autorităților vamale o informare scrisă, pe baza analizei eșantioanelor de marfă, în termen de zece zile lucrătoare de la data primirii notificării de reținere a mărfii. Titularul dreptului nu primește nicio remunerație pentru prezentarea acestei informări. […]

(6)   Autoritățile vamale transmit imediat o copie a informării primite de la titular persoanei interesate, care poate prezenta autorităților vamale, în termen de zece zile de la primirea copiei, obiecții în scris împotriva informării, însoțite de probe materiale.”

10.

Articolul 45 alineatul (1) din Codul vamal are următorul cuprins:

„Autoritățile vamale confiscă marfa menționată la articolele 53, 57 și 75 din Codul vamal comunitar și o vând, o distrug sub supraveghere vamală sau o predau cu titlu gratuit potrivit procedurii stabilite la articolele 97 și 98.”

11.

Potrivit articolului 6 din Legea privind procedura administrativă (Haldusmentluse seadus, denumit în continuare „HMS”):

„Organul administrativ este obligat să clarifice împrejurările care prezintă importanță esențială în cauza ce face obiectul procedurii și, dacă este cazul, să administreze probe din oficiu.”

12.

Acerra este titulara unui model industrial pentru o sticlă, înregistrat la 15 februarie 2010 cu nr. 01563 „Pudel” (sticlă).

13.

La 6 decembrie 2010, Acerra a comunicat MTA că Sintax încerca să livreze în Estonia un produs ambalat în sticle care încorporează modelul industrial înregistrat.

14.

La 23 decembrie 2010, MTA a efectuat un control suplimentar asupra unui transport de 63700 de sticle expediate Sintax de o societate comercială ucraineană. MTA a constatat că sticlele sunt similare cu desenul sau modelul industrial înregistrat, astfel încât se justifică suspiciunea existenței unei atingeri aduse drepturilor de proprietate intelectuală. Prin decizia din 27 decembrie 2010, MTA a reținut mărfurile suspecte și le‑a plasat într‑un antrepozit vamal.

15.

În aceeași zi, MTA a notificat Acerra și i‑a solicitat să efectueze o evaluare a mărfurilor reținute. La 6 ianuarie 2011, Acerra a furnizat MTA evaluarea solicitată, susținând că sticlele importate aduc atingere drepturilor sale de proprietate intelectuală.

16.

Sintax a reacționat în două moduri. Mai întâi, la 18 ianuarie 2011 a solicitat MTA acordarea liberului de vamă pentru mărfurile în cauză. Apoi, la 7 februarie 2011, a formulat acțiune împotriva Acerra la Harju Maakohus (Tribunalul de Primă Instanță din orașul Harju), contestând valabilitatea desenului sau modelului industrial deținut de Acerra.

17.

În privința cererii de acordare a liberului de vamă, MTA a comunicat Sintax, prin scrisoarea din 11 februarie 2011, că Acerra a evaluat sticlele introduse în Estonia și le‑a considerat identice cu modelul său industrial înregistrat. Conform Regulamentului nr. 1383/2003, MTA nu putea să acorde liberul de vamă pentru mărfurile în cauză, întrucât exista – potrivit MTA – o atingere adusă unor drepturi de proprietate intelectuală. MTA nu avea competența să decidă dacă respectivul drept de proprietate intelectuală era valabil. În aceeași zi, Sintax a solicitat încă o dată acordarea liberului de vamă pentru mărfuri. La 17 februarie 2011, MTA a refuzat din nou acordarea liberului de vamă pentru mărfurile în cauză, oferind o justificare similară ( 6 ).

18.

La 10 martie 2011, Sintax a formulat o acțiune la Tallinna Halduskohus (Tribunalul Administrativ Tallinn) pentru a obține acordarea liberului de vamă pentru mărfuri. La 3 iunie 2011, instanța a obligat MTA să dispună acordarea liberului de vamă în privința mărfurilor. MTA a formulat apel la Tallinna Ringkonnakohus (Curtea de Apel Tallinn), care a respins apelul prin hotărârea din 19 ianuarie 2012, însă pe baza unor motive diferite. MTA a introdus recurs pe motive de drept la instanța de trimitere.

19.

Acțiunea formulată de Sintax în contestarea validității modelului industrial a fost respinsă la 21 decembrie 2011, în timp ce soluționarea recursului la care s‑a făcut referire la punctul de mai sus era în curs. Acea hotărâre a devenit definitivă și, prin urmare, înregistrarea desenului sau modelului este validă.

20.

Prin ordonanța din 5 decembrie 2012, Riigikohus a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

21.

Republica Cehă, Republica Estonia și Comisia au depus observații scrise. Nu s‑a solicitat și nu s‑a desfășurat nicio audiere a pledoariilor.

22.

Întrebările adresate de instanța de trimitere nu pot fi înțelese în afara contextului sistemului de măsuri la frontieră instituit prin regulament și al modului în care instanțele estone au interpretat situația de fapt în funcție de acest sistem. În consecință, vom analiza aceste două aspecte succesiv, înainte de a aborda întrebările propriu‑zise.

23.

Pentru protecția titularilor de drepturi, a producătorilor și a comercianților care respectă legea, dar și a consumatorilor ( 7 ), regulamentul stabilește în primul rând un sistem de intervenție a autorităților vamale împotriva mărfurilor suspectate de a aduce atingere unor drepturi de proprietate intelectuală ( 8 ), precum și un anumit număr de măsuri care trebuie aplicate mărfurilor în privința cărora s‑a constatat că aduc atingere unor astfel de drepturi.

24.

În ceea ce privește mărfurile ( 9 ) suspectate că aduc atingere drepturilor de proprietate intelectuală, măsurile la frontieră pot fi luate, în principiu, la cererea titularului de drepturi ( 10 ), care este admisă de autoritățile vamale ( 11 ). Autoritățile vamale suspendă acordarea liberului de vamă sau procedează la reținerea mărfurilor suspectate de a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală la care se referă cererea admisă, în cazul în care este necesar după consultarea solicitantului ( 12 ). Dacă nicio cerere nu a fost depusă sau admisă, dar autoritățile vamale au suficiente motive să suspecteze că mărfurile aduc atingere unor drepturi de proprietate intelectuală, acestea pot să suspende acordarea liberului de vamă sau să procedeze la reținerea lor din oficiu timp de trei zile lucrătoare pentru ca titularul de drepturi să aibă posibilitatea să depună o cerere ( 13 ).

25.

Totuși, aceste măsuri sunt de natură temporară. Articolul 13 alineatul (1) din regulament prevede că, în cazul în care, în termen de zece zile lucrătoare de la data primirii notificării de suspendare a acordării liberului de vamă sau de reținere, autoritățile vamale nu sunt informate că a fost inițiată o procedură prin care să se stabilească dacă a avut loc o încălcare a unui drept de proprietate intelectuală ( 14 ), să se acorde liberul de vamă mărfurilor sau să se pună capăt reținerii lor. Mărfurile recunoscute ca fiind mărfuri care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală fac obiectul măsurilor prevăzute în capitolul IV din regulament, printre care figurează distrugerea mărfurilor respective ( 15 ).

26.

După ce s‑a constatat că anumite mărfuri aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală, se aplică măsurile enumerate în capitolul IV din regulament: nu se permite ca mărfurile respective să fie introduse pe teritoriul vamal al Uniunii sau să facă obiectul vreuneia dintre celelalte acțiuni enumerate la articolul 16, iar statele membre trebuie să adopte măsurile necesare pentru a permite autorităților competente să ia măsurile prevăzute la articolul 17, inclusiv distrugerea mărfurilor.

27.

Din situația de fapt nu rezultă dacă procedura prevăzută de regulament a fost respectată, în special dacă titularul de drepturi a depus cererea de intervenție la autoritățile vamale. Sarcina de a examina îndeplinirea acestor cerințe revine instanțelor naționale.

28.

În contestația sa privind reținerea mărfurilor, introdusă la Tribunalul Administrativ Tallinn, Sintax a susținut printre altele că procedura menționată la articolul 13 alineatul (1) din regulament, prin care se stabilește dacă s‑a adus atingere unui drept de proprietate intelectuală, nu a fost inițiată în termenul prevăzut. MTA a afirmat că a stabilit totuși faptul că mărfurile aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală.

29.

Tribunalul Administrativ Tallinn a statuat că notificarea trimisă de MTA către Acerra poate fi considerată ca fiind prima acțiune a MTA în cadrul procedurii administrative prin care se stabilește dacă a avut loc o încălcare a unui drept de proprietate intelectuală, admisibilă în temeiul articolelor 9 și 10 din regulament. Se pare că instanța a considerat că procedura prevăzută la articolul 13 alineatul (1) din regulament a fost inițiată de MTA la 27 decembrie 2010. Totuși, instanța amintită nu a identificat o decizie ulterioară a MTA. Lipsa adoptării unei decizii de către MTA și interpretarea pe care a dat‑o articolului 14 din regulament au determinat Tribunalul Administrativ Tallinn să se pronunțe în favoarea Sintax.

30.

MTA a formulat apel împotriva hotărârii, susținând că nu a putut să adopte o decizie privind încălcarea dreptului de proprietate intelectuală din moment ce Sintax contesta validitatea dreptului de proprietate intelectuală, iar articolul 14 din regulament nu era aplicabil fără depunerea unei garanții.

31.

Curtea de Apel Tallinn a menținut hotărârea pronunțată de Tribunalul Administrativ, întemeindu‑se însă pe alte motive. Potrivit interpretării date de Curtea de Apel situației de fapt, procedura la care se face referire la articolul 13 alineatul (1) din regulament nu fusese inițiată, întrucât nu autoritățile vamale, ci o instanță civilă trebuie să decidă dacă a existat o încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală.

32.

MTA a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, susținând că problema competenței autorităților vamale de a decide în privința încălcării drepturilor de proprietate intelectuală a fost ridicată pentru prima dată și că autoritățile vamale dețin această competență.

33.

În ordonanța sa de trimitere, Curtea Supremă din Estonia a declarat că este „posibil în principiu” să se interpreteze legea estonă ( 17 ) în sensul că autoritățile vamale sunt competente să decidă dacă mărfurile în cauză sunt piratate ( 18 ). Instanța de trimitere are însă îndoieli cu privire la problema dacă această interpretare a dreptului intern este conformă cu dreptul Uniunii și consideră că este necesar un răspuns la cele două întrebări adresate pentru a decide în privința conținutului dispozițiilor pe care instanța trebuie să le impună MTA.

34.

După cum am afirmat deja, Curtea Supremă din Estonia solicită Curții să se pronunțe, în esență, asupra a două aspecte: dacă autoritățile vamale pot să desfășoare ele însele procedura prevăzută la articolul 13 alineatul (1) din regulament (prima întrebare) și dacă autoritățile vamale pot de asemenea să inițieze procedura care trebuie urmată (a doua întrebare).

35.

Prin intermediul primei întrebări, Curtea Supremă din Estonia solicită să se stabilească dacă autoritățile vamale pot să desfășoare ele însele procedura prevăzută la articolul 13 alineatul (1) din regulament. Înainte de a analiza această dispoziție, vom face însă un scurt rezumat al punctelor de vedere ale părților și ale instanței de trimitere.

36.

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la faptul că regulamentul permite autorităților vamale să desfășoare ele însele procedura prevăzută la articolul 13 alineatul (1) din regulament. Titlul capitolului III din regulament face referire la intervenția „autorităților vamale și a autorității competente pentru a hotărî” și astfel pare să facă o distincție clară între cele două. Instanța de trimitere consideră însă că jurisprudența cu privire la acest aspect nu este concludentă.

37.

În opinia tuturor celorlalți participanți la prezenta procedură, ar trebui să se răspundă afirmativ la prima întrebare.

38.

Potrivit Republicii Estonia, regulamentul nu face decât să armonizeze măsurile la frontieră. După cum se arată în mod clar în considerentul (8) și la articolul 10 din regulament, existența unei încălcări în sensul articolului 13 alineatul (1) se stabilește conform legislației naționale și ‐ în conformitate cu principiul autonomiei procedurale a statelor membre ‐ competența de a stabili autoritatea competentă aparține statelor membre. Estonia susține că această teză este confirmată de articolele 49 și 55 din Acordul TRIPS, primul dintre aceste articole menționând în mod explicit procedurile administrative. Potrivit Estoniei, titlul capitolului III indică doar faptul că respectivele autorități pot fi diferite, dar acest lucru nu este obligatoriu. Totodată, articolul 10 din regulament prevede că procedura menționată la articolul 13 alineatul (1) poate fi inițiată de serviciul vamal și, întrucât un serviciu administrativ rareori introduce o acțiune în instanță pentru protejarea intereselor particularilor, articolul 10 pretinde în mod implicit existența procedurilor administrative. O procedură administrativă ar contribui de asemenea la realizarea obiectivelor regulamentului, mai exact la asigurarea unei mai bune protecții împotriva încălcării drepturilor de proprietate intelectuală. Estonia consideră că punctul său de vedere este confirmat de jurisprudență.

39.

Republica Cehă este în esență de acord cu Estonia, adăugând că o interpretare diferită ar fi admisibilă numai dacă o distincție între autoritățile vamale și autoritatea care decide în cadrul procedurii prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din regulament ar urmări îndeplinirea unui obiectiv declarat al regulamentului.

40.

Potrivit Comisiei, procedura menționată la articolul 13 alineatul (1) din regulament este o procedură prevăzută de dreptul național pentru a determina pe fond dacă a existat într‑adevăr o încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală. Această procedură trebuie să fie distinctă de procedura de reținere a mărfurilor (intervenția autorităților vamale). Comisia susține că articolele 41-49 din Acordul TRIPS prevăd condiții pe care trebuie să le îndeplinească procedura pe fond, dar statului membru îi revine rolul de a determina, printre altele, dacă autoritatea competentă trebuie să fie de natură judiciară sau administrativă ‐ deși deciziile administrative trebuie să fie supuse controlului judiciar în conformitate cu articolul 41 alineatul (4).

41.

În mod incontestabil, o autoritate administrativă poate să fie autoritatea competentă să determine, în conformitate cu legislația națională, dacă a fost încălcat un drept de proprietate intelectuală, după cum a subliniat deja Curtea când s‑a referit la „autoritatea judiciară sau altă autoritate competentă să se pronunțe asupra fondului” în cazul procedurilor privind încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală ( 19 ). Exprimarea neutră din regulamentul însuși, adică referirea făcută în titlul capitolului III la „autoritatea competentă pentru a hotărî”, precum și faptul că acesta nu precizează unde se desfășoară procedura prevăzută la articolul 13 alineatul (1) confirmă faptul că acest act lasă statelor membre rolul de a determina autoritatea competentă ( 20 ).

42.

În schimb, faptul că regulamentul nu exclude posibilitatea ca procedura prevăzută la articolul 13 alineatul (1) să fie desfășurată de o autoritate administrativă, combinat cu faptul că autoritățile vamale sunt în mod indubitabil autorități administrative, nu conduce la concluzia că autoritățile vamale ar fi împuternicite să desfășoare procedurile care trebuie urmate.

43.

În realitate, anumite circumstanțe impun multă precauție înainte de a ajunge la această concluzie. Mai întâi, trebuie să amintim că regulamentul însuși, în titlul capitolului III, juxtapune și astfel pare să sugereze existența unei diferențe între „autoritățile vamale și autoritatea competentă pentru a hotărî”, și anume autoritatea care stabilește dacă a fost încălcat un drept de proprietate intelectuală.

44.

În plus, modul de redactare a articolului 10 din regulament, asupra căruia vom reveni în cadrul observațiilor noastre privind cea de a doua întrebare, arată că prevederea respectivă pornește de la premisa că autoritatea care determină dacă s‑a adus atingere unui drept de proprietate intelectuală și serviciul sau biroul vamal, care este posibil să fi inițiat procedura, sunt entități distincte ( 21 ).

45.

Întrebarea care se pune acum este dacă, în condițiile menționate și după cum pare să sugereze Comisia, Curtea trebuie să rețină, fără alte considerații, că regulamentul nu se opune ca autoritățile vamale să fie considerate competente să determine dacă a existat o încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală.

46.

Astfel, Comisia a propus Curții să declare că statelor membre le revine competența de a decide care este autoritatea competentă și de a prevedea modalitățile procedurale prin care să se stabilească dacă a avut loc o încălcare a unui drept de proprietate intelectuală. Comisia atrage totuși atenția că legislația națională trebuie să prevadă în mod clar care autoritate este competentă pentru această procedură. Comisia insistă totodată că procedura pe fond având ca obiect încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală nu poate să fie aceeași cu procedura prin care se decide asupra suspendării acordării liberului de vamă pentru mărfuri și dacă mărfurile reținute sau nereținute sunt suspectate de a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală. Rămâne de văzut însă dacă aceste garanții sunt suficiente.

47.

Considerăm că nu acesta este cazul.

48.

Împrejurarea că, în conformitate cu dreptul intern, este posibil ca o autoritate administrativă să fie împuternicită să stabilească dacă s‑a adus atingere unui drept de proprietate intelectuală, prin intermediul procedurii prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din regulament, nu schimbă nici natura, nici conținutul deciziei pe care trebuie să o ia respectiva autoritate. Este clar că, în cadrul unei astfel de proceduri, autoritatea administrativă s‑ar pronunța asupra drepturilor și intereselor legitime ale particularilor, și anume ‐ conform terminologiei utilizate în regulament ‐ ale „declarantului, titularului sau proprietarului mărfurilor” ( 22 ). În acest context, trebuie iarăși subliniat faptul că, în urma deciziei respective, mărfurile pot face obiectul măsurilor prevăzute în capitolul IV din regulament.

49.

În cauza Sopropé, care se referea la o decizie luată de autoritățile vamale în privința taxelor vamale, Curtea a statuat că, în conformitate cu un principiu general al dreptului Uniunii, „destinatarilor deciziilor care le afectează în mod sensibil interesele trebuie să li se dea posibilitatea de a‑și face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administrația intenționează să își întemeieze decizia” ( 23 ). Respectiva analiză trebuie, desigur, să se aplice mutatis mutandis după intrarea în vigoare a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), odată cu Tratatul de la Lisabona ( 24 ).

50.

Cu siguranță că este de competența statelor membre, în exercitarea autonomiei lor procedurale ( 25 ) să reglementeze procedura menționată la articolul 13 alineatul (1) din regulament, după cum a subliniat în mod corect Comisia. Totuși, acțiunile statelor membre în această privință trebuie considerate „ca punând în aplicare dreptul Uniunii” în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă ( 26 ).

51.

În aceste condiții, următorul pas în cadrul analizei care se impune este să se determine cum și, mai precis, în care dispoziții în contextul post‑Lisabona trebuie găsite garanțiile procedurale menționate, care sunt protejate totodată ca principii generale ale dreptului Uniunii.

52.

În opinia noastră, iar acesta este principalul nostru argument în această privință, natura funcțiilor exercitate este mai importantă decât natura autorității publice care le exercită. În mod cert, Curtea a reținut că articolul 6 alineatul (1) din Convenția europeană a drepturilor omului (denumită în continuare „CEDO”), pe care se bazează articolul 47 alineatul (2) din cartă ( 27 ), se referă în general la procedura desfășurată în fața unei instanțe, iar nu la procedura administrativă ( 28 ). Cu toate acestea, trebuie subliniat că circumstanțele speței sunt cu siguranță mai aparte. În acest caz, o autoritate administrativă ar exercita o funcție a cărei structură și funcționare par să fie echivalente cu cele ale unui organ judiciar. Acesta este sensul în care trebuie să fie înțeleasă afirmația noastră, din cuprinsul Concluziilor prezentate în cauza Philips, potrivit căreia autoritatea competentă este „în mod normal” o autoritate judiciară ( 29 ). Din această perspectivă, propunem să se constate că garanțiile procedurale menționate se găsește la articolul 47 din cartă.

53.

Interpretarea articolului 6 alineatul (1) din CEDO de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului întărește argumentul nostru. Potrivit acestei instanțe, noțiunea „încălcare a drepturilor […] cu caracter civil”, de la articolul 6 alineatul (1) din CEDO, se referă și la litigiile privind existența și încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală, oricare ar fi natura organului care le examinează în conformitate cu dreptul intern ( 30 ). Articolul 6 din CEDO poate fi, așadar, invocat atunci când, la fel ca în cazul de față, există un astfel de litigiu, iar rezultatul acestuia este decisiv pentru drepturile în cauză. Într‑o astfel de situație, statele membre nu sunt totuși obligate să înainteze litigiul unei instanțe judecătorești care îndeplinește toate cerințele de la articolul 6 din CEDO în fiecare stadiu al procedurii. „Exigențe de flexibilitate și de eficiență […] pot justifica intervenția prealabilă a unor […] organe administrative […] care nu satisfac în toate privințele cerințele amintite” ( 31 ). Această afirmație implică faptul că, în principiu, cerințele de fond prevăzute la articolul 6 din CEDO se aplică și acestor proceduri administrative, chiar dacă poate nu cu aceeași strictețe. Aceleași considerații ar trebui transpuse, potrivit articolului 52 alineatul (3) din cartă, în privința articolului 47 din cartă.

54.

Pe baza analizei precedente nu sunt dificil de identificat garanțiile esențiale care ar trebui să însoțească procedura prevăzută la articolul 13 alineatul (1) din regulament.

55.

Astfel, după cum a indicat Comisia, dreptul național trebuie să acorde în mod explicit autorităților vamale competența de a lua deciziile care se impun. Este de la sine înțeles că, pentru a stabili competența autorităților vamale, nu este suficient ca aceasta să fie dedusă din ceea ce s‑ar putea numi competența lor „normală”. În mod similar, autoritățile vamale împuternicite să ia respectivele decizii trebuie să acționeze într‑un mod care să le asigure independența și imparțialitatea. Totodată, destinatarilor deciziilor care le afectează în mod sensibil interesele trebuie să li se dea posibilitatea de a‑și face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administrația intenționează să își întemeieze decizia ( 32 ). Persoanelor afectate trebuie astfel să li se acorde dreptul de a fi ascultate. Pe lângă toate acestea, este clar că decizia luată de autoritățile vamale trebuie să fie supusă controlului judiciar.

56.

În consecință, răspunsul pe care îl propunem este acela că articolul 13 alineatul (1) din regulament trebuie interpretat în sensul că nu exclude posibilitatea ca statele membre să împuternicească autoritățile vamale să desfășoare procedura prevăzută în cadrul acestei dispoziții, cu condiția ca această atribuție să fie prevăzută în mod expres în legislația națională, autoritățile vamale să acționeze într‑un mod care să le asigure independența și imparțialitatea, dreptul de a fi ascultat să fie respectat și să fie garantat accesul la controlul judiciar.

57.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă statele membre pot să prevadă că autoritățile vamale sunt competente să înceapă procedura prevăzută la articolul 13 alineatul (1) din regulament.

58.

Toți participanții la procedură susțin că răspunsul este afirmativ. Aceștia arată că procedura prevăzută la articolul 13 alineatul (1) din regulament este guvernată de dreptul intern în temeiul articolului 10 primul paragraf din același regulament. Estonia și Republica Cehă subliniază că articolul 14 alineatul (2) și articolul 10 al doilea paragraf prevăd că procedura poate fi inițiată de altă persoană decât titularul drepturilor și, într‑adevăr, chiar și de autoritățile vamale și că această interpretare este compatibilă cu obiectivul urmărit de regulament, și anume combaterea încălcării drepturilor de proprietate intelectuală și protecția consumatorilor împotriva mărfurilor care încalcă aceste drepturi.

59.

Din situația de fapt nu reiese dacă autoritățile naționale au inițiat sau nu au inițiat procedura prevăzută la articolul 13 alineatul (1) din regulament. Sarcina examinării situației de fapt incumbă instanțelor naționale.

60.

Cu siguranță, Curtea a statuat că regulamentul acordă un rol esențial titularului de drepturi: titularul de drepturi este cel care trebuie să solicite intervenția autorităților vamale în temeiul articolului 5 din regulament, iar intervenția autorităților vamale din oficiu în temeiul articolului 4 alineatul (1) este permisă doar „pentru a permite titularului să depună o cerere de intervenție în conformitate cu articolul 5”. Curtea a statuat în acel context că „condamnarea definitivă a unor astfel de practici de către autoritatea națională competentă să se pronunțe asupra fondului cauzei presupune ca aceasta să fie sesizată de titularul dreptului. În lipsa unei astfel de sesizări din partea titularului dreptului, măsura suspendării acordării liberului de vamă sau a reținerii mărfurilor încetează în scurt timp să mai producă efecte […]” ( 33 ). Deși această afirmație făcea referire la Regulamentul nr. 3295/94, aceasta este adevărată și în privința regulamentului aflat în vigoare la momentul faptelor din prezenta cauză.

61.

În aceste condiții, Curtea nu a intenționat să descrie toate modurile în care poate fi începută procedura prevăzută la articolul 13 alineatul (1) din regulament, ci s‑a referit la cazul cel mai obișnuit în această privință.

62.

Astfel, articolul 14 alineatul (2) al treilea paragraf din regulament se referă în mod explicit la situațiile „[…] în care procedura prin care se urmărește să se stabilească dacă a fost încălcat un drept de proprietate intelectuală în conformitate cu dreptul național a fost începută altfel decât la inițiativa titularului desenului sau modelului […]”. Al doilea paragraf al articolului 10 prevede că legislația aflată în vigoare în respectivul stat membru „se aplică și în ceea ce privește notificarea imediată a serviciului sau biroului vamal menționat la articolul 9 alineatul (1) asupra faptului că a fost inițiată procedura prevăzută la articolul 13, cu excepția cazului în care aceasta a fost inițiată de către serviciul sau biroul în cauză”. Prevederea respectivă pornește în mod explicit de la premisa că procedura prevăzută la articolul 13 poate fi inițiată de serviciul sau biroul vamal la care se face referire în articolul 9 alineatul (1). Astfel, problema este rezolvată. Nu este nevoie să se decidă în ce măsură inițierea procedurii prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din regulament de către autoritățile vamale este necesară sau utilă pentru protejarea consumatorilor, după cum a sugerat instanța de trimitere.

63.

În lumina acestor considerații și a circumstanțelor ‐ cu siguranță, nu foarte clare ‐ ale cauzei, este important să amintim că articolul 13 alineatul (1) din regulament impune autorităților vamale obligația să acorde liberul de vamă pentru mărfuri și să înceteze reținerea acestora dacă sunt îndeplinite condițiile pe care le prevede. Această obligație este consecința eforturilor regulamentului de a nu îngrădi libertatea comerțului licit și de a preveni în același timp comercializarea mărfurilor prin care se aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală menționate în considerentul (2) al regulamentului. Astfel, în cazul în care titularul de drepturi nu inițiază procedura în termenul dat, aceasta poate fi inițiată doar de autoritățile vamale, cu efectul împiedicării acordării liberului de vamă pentru mărfuri atunci când autoritățile vamale iau o decizie oficială de a iniția procedura. Mai exact, o simplă declarație conform căreia titularul de drepturi consideră că prin importul mărfurilor în cauză sunt încălcate drepturile sale de proprietate intelectuală nu este suficientă pentru a justifica respingerea unei cereri de acordare a liberului de vamă. Incumbă, desigur, instanțelor naționale, sarcina de a determina circumstanțele relevante.

64.

În consecință, propunem să se răspundă la cea de a doua întrebare în sensul că articolul 13 din regulament trebuie să fie interpretat astfel încât să nu excludă posibilitatea ca statele membre să prevadă competența autorităților vamale de a iniția în mod oficial procedura menționată la această dispoziție.

65.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Riigikohus după cum urmează: