I – Cadrul juridic

II – Istoricul cauzei și decizia în litigiu

III – Acțiunile în fața Tribunalului și hotărârea atacată

IV – Concluziile părților și procedura în fața Curții

V – Cu privire la recursuri

A – Rezumatul motivelor

B – Examinarea motivelor

1. Cu privire la motivele referitoare la imputabilitatea comportamentului ilicit al filialelor în sarcina societăților‑mamă ale acestora

a) Cu privire la primul motiv invocat de societățile din grupul Alstom, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare care revine Comisiei

i) Cu privire la primul aspect al primului motiv invocat de societățile din grupul Alstom

– Argumentele părților

– Aprecierea Curții

ii) Cu privire la al doilea aspect al primului motiv invocat de societățile din grupul Alstom

b) Cu privire la primul motiv invocat de Areva și la al doilea motiv invocat de societățile din grupul Alstom, întemeiate pe încălcarea obligației de motivare care revine Tribunalului

i) Cu privire la primul aspect al celui de al doilea motiv invocat de societățile din grupul Alstom

ii) Cu privire la primul motiv invocat de Areva și la al doilea aspect al celui de al doilea motiv invocat de societățile din grupul Alstom

– Argumentele părților

– Aprecierea Curții

iii) Cu privire la al patrulea aspect al celui de al doilea motiv invocat de societățile din grupul Alstom

c) Cu privire la al treilea motiv invocat de societățile din grupul Alstom, întemeiat pe încălcarea articolului 101 TFUE, în special a normelor referitoare la imputarea încălcării, precum și a principiilor dreptului la un proces echitabil și prezumției de nevinovăție

i) Cu privire la primul aspect al celui de al treilea motiv invocat de societățile din grupul Alstom

ii) Cu privire la al doilea aspect al celui de al treilea motiv invocat de societățile din grupul Alstom

2. Cu privire la motivele referitoare la aplicarea normelor privind solidaritatea la plata amenzii

a) Cu privire la argumentele referitoare la solidaritatea de fapt impusă societăților‑mamă Areva și Alstom

i) Argumentele părților

ii) Aprecierea Curții

– Cu privire la admisibilitate

– Cu privire la fond

b) Cu privire la argumentele referitoare la repartizarea internă a amenzii între codebitori solidari

i) Argumentele părților

ii) Aprecierea Curții

3. Cu privire la al patrulea motiv invocat de Areva, întemeiat pe încălcarea principiilor proporționalității și egalității de tratament în stabilirea amenzii care i‑a fost impusă

i) Argumentele părților

ii) Aprecierea Curții

4. Cu privire la al cincilea motiv invocat de Alstom, întemeiat pe încălcarea dreptului la o cale de atac efectivă

i) Argumentele părților

ii) Aprecierea Curții

VI – Cu privire la cheltuielile de judecată

1

Prin recursurile formulate, Areva SA (denumită în continuare „Areva”), Alstom SA (denumită în continuare în continuare „Alstom”), T & D Holding SA, Alstom Grid SAS și Alstom Grid AG (ultimele patru societăți fiind denumite în continuare, împreună, „societățile din grupul Alstom”, iar cele cinci societăți fiind denumite în continuare, împreună, „societățile recurente”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 3 martie 2011, Areva și alții/Comisia (T-117/07 și T-121/07, Rep., p. II-633, denumită în continuare „hotărârea atacată”), în măsura în care, prin această hotărâre, Tribunalul a respins acțiunile lor prin care urmăreau, cu titlu principal, anularea în parte a Deciziei C(2006) 6762 a Comisiei din 24 ianuarie 2007 privind o procedură în temeiul articolului [81 CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz), al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO 2008, C 5, p. 7, denumită în continuare „decizia în litigiu”), și, în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii care le‑a fost impusă prin decizia menționată.

2

Articolul 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), intitulat „Amenzi”, prevede:

„[…]

(2)   Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea:

[…]

(3)   La stabilirea valorii amenzii, se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării.

[…]”

3

Potrivit articolului 31 din acest regulament, intitulat „Controlul exercitat de Curtea de Justiție”:

„Curtea de Justiție are plenitudine de competență cu privire la acțiunile introduse împotriva deciziilor prin care Comisia stabilește o amendă sau o penalitate cu titlu cominatoriu. Curtea de Justiție poate elimina, reduce sau mări amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată.”

4

Situația de fapt aflată la originea litigiului, astfel cum este expusă la punctele 1-35 din hotărârea atacată, poate fi rezumată după cum urmează.

5

Litigiul vizează o înțelegere referitoare la vânzarea de instalații de comutație cu izolație în gaz (denumite în continuare „GIS”), utilizate pentru a controla fluxul energetic din rețelele electrice. Aceste instalații sunt echipamente electrice grele, folosite drept componente majore pentru substațiile electrice furnizate la cheie.

6

La punctele 6-9 din hotărârea atacată, diversele societăți implicate în acest litigiu sunt prezentate după cum urmează:

7

La 3 martie 2004, ABB Ltd (denumită în continuare „ABB”) a semnalat Comisiei existența unei înțelegeri în sectorul GIS și a formulat o cerere orală de imunitate la amenzi, în conformitate cu Comunicarea Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea”). La 25 aprilie 2004, Comisia a acordat ABB imunitate condiționată.

8

Pe baza declarațiilor date de ABB, Comisia a inițiat o investigație și, la 11 și la 12 mai 2004, a efectuat inspecții inopinate printre altele în localurile Areva T & D SA. La 20 aprilie 2006, Comisia a adoptat o comunicare privind obiecțiunile ai cărei destinatari au fost, pe lângă Alstom și societățile din grupul Areva, și ABB, Fuji Electric Holdings Co. Ltd și Fuji Electric Systems Co. Ltd, Hitachi Ltd și Hitachi Europe Ltd, Japan AE Power Systems Corp., Mitsubishi Electric System Corp., Nuova Magrini Galileo SpA, Schneider Electric SA, Siemens AG, Toshiba Corp., precum și cinci societăți din grupul a cărui societate‑mamă era VA Technologie AG, printre care figura însăși VA Technologie AG.

9

La 24 ianuarie 2007, Comisia a adoptat decizia în litigiu, care a fost notificată celor 20 de societăți cărora le fusese adresată comunicarea privind obiecțiunile.

10

La punctele 29-31 din hotărârea atacată, caracteristicile înțelegerii în cauză, astfel cum au fost constatate în decizia în litigiu, au fost rezumate după cum urmează:

11

Pe baza constatărilor factuale și a aprecierilor juridice efectuate, Comisia a stabilit, în decizia în litigiu, că întreprinderile implicate încălcaseră articolul 81 CE și articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, denumit în continuare „Acordul privind SEE”) și le‑a aplicat amenzi al căror cuantum a fost calculat prin aplicarea metodologiei expuse în Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „liniile directoare”), precum și în Comunicarea privind cooperarea.

12

Comisia a decis că, în temeiul Comunicării privind cooperarea, cererea de imunitate a ABB trebuia să fie admisă, dar că cererile de clemență introduse de alte societăți, printre care figura Areva, trebuiau respinse.

13

Articolele 1 și 2 din decizia în litigiu prevăd:

„Articolul 1

Următoarele întreprinderi au încălcat [articolul 81 CE și articolul 53 din Acordul privind SEE] prin participarea, în perioadele menționate, la o serie de acorduri și de practici concertate în sectorul [GIS] în [Spațiul Economic European (SEE)]:

[…]

[…]

Articolul 2

Pentru încălcările prevăzute la articolul 1 se aplică următoarele amenzi:

[…]

[…]”

14

Din precizările furnizate de societățile recurente reiese că, la 7 iunie 2010, Areva a cedat toate activitățile sale în sectorul T & D. În special, Alstom a preluat activitățile de transport. În continuare, Areva T & D Holding a luat numele de T & D Holding SA, Areva T & D SA a devenit Alstom Grid SAS, iar Areva T & D AG este cunoscută în prezent sub numele de Alstom Grid AG.

15

Din cuprinsul punctului 50 din hotărârea atacată reiese că, în susținerea concluziilor lor în anulare, societățile din grupul Areva au invocat șapte motive, pe care Tribunalul le‑a rezumat după cum urmează:

„Primul motiv este întemeiat pe încălcarea obligației de motivare prevăzută la articolul 253 CE. Al doilea motiv este întemeiat, în esență, pe o încălcare a normelor privind imputarea încălcărilor, care decurg din articolul 81 alineatul (1) CE și din articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE, precum și pe o încălcare a principiilor generale ale securității juridice și neretroactivității. Al treilea motiv este întemeiat, în esență, pe o încălcare a normelor privind imputarea încălcărilor, care decurg din articolul 81 alineatul (1) CE și din articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE. Al patrulea motiv este întemeiat, în esență, pe o încălcare a normelor privind imputarea încălcărilor și caracterul solidar al plății amenzilor, care decurg din articolul 81 alineatul (1) CE și din articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE, pe o încălcare a articolului 7 CE, precum și pe o încălcare a principiilor generale ale egalității de tratament și proporționalității, securității juridice, neretroactivității și protecției jurisdicționale efective. Al cincilea motiv este întemeiat pe o încălcare a normelor privind caracterul solidar al plății amenzilor, care decurg din articolul 81 alineatul (1) CE și din articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE. Al șaselea motiv este întemeiat, în esență, pe o încălcare a articolului 23 alineatul (2) litera (a) din [Regulamentul nr. 1/2003] și a punctului 2 din [liniile directoare], pe o eroare de apreciere, precum și pe o încălcare a principiilor generale ale egalității de tratament și proporționalității. În sfârșit, al șaptelea motiv este întemeiat, în esență, pe o eroare de apreciere și pe o încălcare a articolului 81 CE și a articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE, precum și a Comunicării privind cooperarea.”

16

La punctul 51 din hotărârea atacată, Tribunalul a rezumat după cum urmează cele opt motive invocate de Alstom în susținerea concluziilor sale:

„Primul motiv este întemeiat pe încălcarea dreptului la o cale de atac efectivă. Al doilea motiv este întemeiat, în esență, pe o încălcare a normelor privind caracterul solidar al plății amenzilor care decurg din articolul 81 CE și din articolul 53 din Acordul privind SEE, pe o încălcare a principiilor generale ale securității juridice și individualizării pedepselor, precum și pe o încălcare a obligației de motivare. Al treilea motiv este întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare care decurge din articolul 253 CE. Al patrulea motiv este întemeiat, cu titlu principal, pe o încălcare a normelor privind imputarea încălcărilor care decurg din articolul 81 CE și din articolul 53 din Acordul privind SEE, precum și pe o eroare de drept și, cu titlu subsidiar, pe o încălcare a articolului 25 din Regulamentul nr. 1/2003. Al cincilea motiv este întemeiat, în esență, pe o eroare de apreciere, pe o încălcare a liniilor directoare, pe o încălcare a principiilor egalității de tratament și proporționalității, precum și pe o încălcare a obligației de motivare. Al șaselea motiv este întemeiat, în esență, pe o încălcare a normelor privind dovedirea caracterului continuu al unei încălcări care decurg din articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 și din articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, Primul regulament de aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE], cu modificările ulterioare (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), precum și pe o încălcare a principiului securității juridice. Al șaptelea motiv este întemeiat pe o încălcare a principiului respectării dreptului la apărare și pe o încălcare a articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003. Al optulea motiv este întemeiat, în esență, pe o încălcare a liniilor directoare și, cu titlu subsidiar, pe o încălcare a principiului proporționalității.”

17

La punctul 317 din hotărârea atacată, Tribunalul a admis motivele invocate de reclamante întemeiate pe încălcarea principiilor proporționalității și egalității de tratament și a hotărât să anuleze articolul 2 literele (b) și (c) din decizia în litigiu în măsura în care impune Alstom și societăților din grupul Areva, pe baza circumstanței agravante întemeiate pe rolul de conducător al încălcării, o majorare cu 50 % a cuantumului de bază al amenzilor care le sunt aplicate, identică celei aplicate Siemens AG.

18

La punctul 323 din această hotărâre, Tribunalul, în exercitarea competenței sale de fond, a stabilit un coeficient de majorare a cuantumului de bază în temeiul acestei circumstanțe agravante de 35 % pentru Alstom și Areva T & D SA, precum și de 20 % pentru Areva T & D AG, Areva și Areva T & D Holding și, pe această bază, a modificat amenzile impuse la articolul 2 literele (b) și (c) din decizia în litigiu.

19

Tribunalul a respins toate celelalte motive invocate de Alstom și de societățile din grupul Areva.

20

Prin urmare, la punctul 2 al dispozitivului hotărârii atacate, Tribunalul a anulat articolul 2 literele (b) și (c) din decizia în litigiu și, la punctul 3 al dispozitivului acestei hotărâri, a stabilit cuantumul amenzilor după cum urmează:

21

Prin recursul formulat, Areva solicită Curții:

22

Prin recursul formulat, societățile din grupul Alstom solicită Curții:

23

Prin Ordonanța președintelui Curții din 20 iulie 2011, cauzele C‑247/11 P și C‑253/11 P au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

24

În susținerea recursului, Areva invocă patru motive de anulare, dintre care primul, care este împărțit în trei aspecte, este întemeiat pe încălcarea obligației de motivare care revine Tribunalului și a dreptului la apărare, în cadrul examinării exercitării efective a unei influențe decisive de către Areva asupra Areva T & D SA și Areva T & D AG în perioada 9 ianuarie-11 mai 2004, întrucât Tribunalul:

25

Celelalte trei motive invocate de Areva sunt întemeiate, respectiv, pe încălcarea:

26

În susținerea recursului lor, societățile din grupul Alstom invocă cinci motive de anulare, unele dintre acestea fiind subdivizate în mai multe aspecte, care sunt întemeiate, respectiv, pe încălcarea:

27

Prin intermediul primului aspect al primului motiv, care vizează punctele 90-99 din hotărârea atacată, societățile din grupul Alstom reproșează Tribunalului faptul că nu a sancționat Comisia pentru încălcarea obligației de motivare care îi revenea. În special, Comisia nu ar fi răspuns la argumentele invocate de Alstom la punctele 90-150 din răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile și susținute prin înscrisuri anexate la acest răspuns, care urmăreau să răstoarne prezumția de exercitare efectivă a unei influențe decisive. Elementele menționate ar fi de natură să demonstreze că, în pofida prezumției de exercitare a unei influențe decisive de către Alstom asupra filialelor sale deținute în proporție de 100 %, în perioada încălcării, acestea își stabileau comportamentul pe piață în mod autonom în raport cu societatea lor mamă.

28

Societățile din grupul Alstom susțin în plus că Tribunalul a denaturat decizia în litigiu, în special la punctul 95 din hotărârea atacată, întrucât considerentele (345)-(347) ale deciziei menționate nu ar sintetiza în niciun mod punctele 90-150 din răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile.

29

Comisia solicită respingerea argumentelor invocate de societățile din grupul Alstom.

30

Trebuie amintit, cu titlu introductiv, că o încălcare a normelor de concurență săvârșită de o filială poate fi imputată societății‑mamă în special în cazul în care, deși are o personalitate juridică distinctă, această filială nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică în esență instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere mai ales legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc cele două entități juridice (a se vedea în special Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C-97/08 P, Rep., p. I-8237, punctul 58, precum și Hotărârea din 19 iulie 2012, Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții, C‑628/10 P și C‑14/11 P, punctul 43).

31

Astfel, într‑un asemenea caz, întrucât societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE, Comisia poate să adreseze o decizie prin care să aplice amenzi societății‑mamă fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia în cadrul încălcării (a se vedea Hotărârile citate anterior Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 59, precum și Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții, punctul 44).

32

În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, Curtea a precizat că, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului respectivei filiale și că, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia societatea‑mamă exercită în mod efectiv o asemenea influență (Hotărârea Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții, citată anterior, punctul 46, precum și jurisprudența citată).

33

În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital social al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a se putea prezuma că aceasta din urmă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei în cauză. Prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere că societatea‑mamă răspunde în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care societatea‑mamă, căreia îi revine sarcina de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață (Hotărârile citate anterior Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 61, precum și Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții, punctul 47).

34

În plus, atunci când o decizie de aplicare a normelor Uniunii în materia dreptului concurenței privește o pluralitate de destinatari și se referă la imputabilitatea încălcării, aceasta trebuie să cuprindă o motivare suficientă în raport cu fiecare dintre destinatari, în special în raport cu aceia dintre destinatari în sarcina cărora, potrivit deciziei respective, se stabilește răspunderea pentru această încălcare. Astfel, în privința societății‑mamă a cărei răspundere pentru comportamentul ilicit al filialei sale se reține, o asemenea decizie trebuie, în principiu, să conțină o prezentare detaliată a motivelor de natură să justifice imputabilitatea încălcării în sarcina societății‑mamă (Hotărârea Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții, citată anterior, punctul 75).

35

În ceea ce privește, mai precis, o decizie a Comisiei care se bazează în mod exclusiv, în raport cu anumiți destinatari, pe prezumția exercitării efective a unei influențe decisive, trebuie să se constate că, pentru ca această prezumție să nu devină în fapt irefragabilă, Comisia trebuie în orice caz să le prezinte în mod adecvat acestor destinatari motivele pentru care elementele de fapt și de drept invocate nu au fost suficiente pentru a răsturna prezumția menționată (Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C-521/09 P, Rep., p. I-8947, punctul 153).

36

Totuși, Comisia nu are în niciun caz obligația de a se întemeia exclusiv pe prezumția respectivă. Astfel, nimic nu împiedică această instituție să dovedească exercitarea efectivă de către o societate‑mamă a unei influențe decisive asupra filialei sale prin alte elemente de probă sau printr‑o coroborare a unor asemenea elemente cu prezumția respectivă (Hotărârea Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții, citată anterior, punctul 49).

37

În speță, astfel cum Tribunalul a constatat la punctul 91 din hotărârea atacată, din decizia în litigiu, în special din considerentele (335), (348)-(356) și (358) ale acesteia, reiese că, pentru a reține răspunderea Alstom pentru încălcările săvârșite de filialele sale al căror capital îl deținea în proporție de 100 %, Comisia nu s‑a bazat în final exclusiv pe prezumția de exercitare efectivă a unei influențe decisive, ci s‑a întemeiat mai curând pe o așa‑numită metodă a „dublului temei”, combinând această prezumție cu alte elemente de probă, în speță elemente de fapt prezentate în cursul procedurii administrative, care confirmă prezumția menționată (a se vedea prin analogie Hotărârea Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții, citată anterior, punctul 50).

38

După cum a arătat avocatul general la punctele 25 și 26 din concluzii, reiese, având în vedere aceste considerații explicitate în decizia în litigiu, că nu se poate reproșa Comisiei că nu a furnizat o motivare detaliată, în conformitate cu cerințele care decurg din jurisprudență, în ceea ce privește imputabilitatea în sarcina Alstom a răspunderii pentru încălcarea în cauză.

39

Astfel, o asemenea motivare răspunde obiectivului vizat de obligația de motivare a unei decizii individuale care constă, în afară de a permite un control judiciar, în a furniza persoanei interesate indicații suficiente pentru a ști dacă această decizie prezintă eventuale vicii care să permită să i se conteste validitatea (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 mai 2013, ENI/Comisia, C‑508/11 P, punctul 71).

40

În ceea ce privește în special elementele invocate de Alstom la punctele 90-150 din răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile pentru a răsturna prezumția de exercitare efectivă a unei influențe decisive, deși, în decizia în litigiu, Comisia nu pare să fi abordat unul câte unul toate aceste elemente, ea a furnizat totuși persoanei interesate indicații suficiente care să îi permită să știe dacă această decizie este întemeiată sau dacă prezintă eventuale vicii care să permită să i se conteste validitatea și pentru a permite Tribunalului să își exercite controlul de legalitate asupra deciziei menționate (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C-189/02 P, C-202/02 P, C-205/02 P-C-208/02 P și C-213/02 P, Rec., p. I-5425, punctul 462, precum și Hotărârea ENI/Comisia, citată anterior, punctul 72).

41

După cum a arătat avocatul general la punctul 28 din concluzii, trebuie să se constate că, în cadrul motivării detaliate a imputabilității în sarcina Alstom a răspunderii pentru încălcarea în cauză, potrivit metodei care presupune un dublu temei, astfel cum a fost prezentată în decizia în litigiu, Comisia a realizat între altele o apreciere globală a argumentelor invocate de Alstom la punctele 90-150 din răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, în măsura în care acestea puteau fi pertinente în vederea răsturnării prezumției de exercitare efectivă a unei influențe decisive.

42

În ceea ce privește o decizie precum decizia în litigiu, în care, astfel cum s‑a arătat deja la punctul 37 din prezenta hotărâre, imputabilitatea în sarcina societății‑mamă a unei încălcări săvârșite de filiala sa se bazează pe o metodă care presupune un dublu temei, care combină prezumția de exercitare efectivă a unei influențe decisive cu elemente de probă prezentate în mod detaliat în această decizie, o asemenea apreciere globală este în principiu în conformitate cu gradul de motivare care revine Comisiei, având în vedere că este de natură să îi permită societății‑mamă să cunoască motivele pentru care Comisia a decis să stabilească în sarcina sa răspunderea pentru încălcarea săvârșită de filiala sa.

43

De altfel, societățile din grupul Alstom nu au explicat în ce măsură motivarea pretins defectuoasă a deciziei în litigiu le‑ar fi împiedicat să își apere în mod util drepturile în fața Tribunalului sau l‑ar fi împiedicat pe acesta să își exercite controlul. Dimpotrivă, examinarea detaliată efectuată de Tribunal la punctele 93-97 din hotărârea atacată cu privire la argumentele invocate de Alstom prin care se urmărea răsturnarea prezumției de influență decisivă demonstrează mai curând că Alstom și‑a putut apăra în mod util drepturile în fața Tribunalului și că acesta din urmă a fost în măsură să își exercite controlul (a se vedea prin analogie Ordonanța din 7 februarie 2012, Total și Elf Aquitaine/Comisia, C‑421/11 P, punctul 57, și Ordonanța din 13 septembrie 2012, Total și Elf Aquitaine/Comisia, C‑495/11 P, punctul 50).

44

În plus, în ceea ce privește nivelul motivării cerute, trebuie arătat de la început că, spre deosebire de situația în discuție în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia (C-521/09 P, Rep., p. I-8947), pe care o invocă societățile din grupul Alstom, acestea nu se confruntau, în speță, cu prima decizie a Comisiei în care aceasta, schimbând în același timp abordarea sa obișnuită, s‑a întemeiat exclusiv pe prezumția unei influențe decisive exercitate asupra filialei de către societatea‑mamă pentru a imputa încălcarea acesteia din urmă (a se vedea prin analogie Ordonanța din 7 februarie 2012, Total și Elf Aquitaine/Comisia, citată anterior, punctul 58).

45

În sfârșit, spre deosebire de ceea ce susțin societățile din grupul Alstom, nimic nu se opunea ca, în cadrul examinării imputabilității în sarcina Alstom a încălcării săvârșite de filialele sale, Comisia să se bazeze, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 97 din hotărârea atacată, în special pe elemente furnizate de terți, în speță de societățile din grupul Areva.

46

În consecință, primul aspect al primului motiv invocat de societățile din grupul Alstom trebuie respins.

47

Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, care se referă la punctul 200 din hotărârea atacată, societățile din grupul Alstom reproșează Tribunalului că nu a criticat Comisia pentru că nu a motivat în mod particular faptul că a impus Alstom și Areva T & D SA plata unei amenzi în solidar, deși acestea nu mai constituiau o întreprindere la data adoptării deciziei în litigiu.

48

Acest al doilea aspect trebuie înlăturat.

49

Astfel, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, în cazul în care răspunderea pentru comportamentul ilicit al unei filiale poate fi stabilită în sarcina societății‑mamă a acesteia, se poate considera că respectivele societăți fac parte, în perioada încălcării, din aceeași unitate economică și că formează astfel o singură întreprindere, în sensul dreptului Uniunii în domeniul concurenței. În aceste condiții, Comisia poate, prin urmare, să rețină răspunderea în solidar a societății‑mamă pentru comportamentul ilicit al filialei sale în perioada menționată și, în consecință, pentru plata amenzii impuse acesteia din urmă (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții, citată anterior, punctele 44 și 47, precum și jurisprudența citată).

50

Având în vedere acest principiu consacrat, Tribunalul a hotărât în mod întemeiat, la punctul 200 din hotărârea atacată, că, prin decizia în litigiu, Comisia putea să considere că simplul fapt că, la data adoptării deciziei Comisiei de constatare a încălcării, filiala care a săvârșit încălcarea și societatea‑mamă căreia i se putea imputa această încălcare nu mai făceau parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, dintr‑o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE nu poate împiedica exercitarea de către Comisie a posibilității de a impune o amendă care trebuie plătită în solidar de aceste societăți, astfel încât o motivare specifică referitoare la acest aspect nu era necesară.

51

În aceste condiții, având în vedere că din examinarea primului aspect al primului motiv invocat de societățile din grupul Alstom reiese că decizia în litigiu este motivată corespunzător cerințelor legale, întrucât Alstom a putut să cunoască motivele care au determinat Comisia să îi impute comportamentul ilicit al filialelor sale, iar Tribunalul a putut să își exercite controlul, nu se poate reproșa Tribunalului că nu a sancționat Comisia pentru faptul că nu a furnizat o motivare specifică în ceea ce privește problema aplicării unei amenzi care trebuia plătită în solidar unor societăți care nu mai formau o singură întreprindere.

52

Situația este a fortiori astfel în cazul în care, după cum a arătat în esență avocatul general la punctele 39 și 40 din concluzii, impunerea unei asemenea amenzi unor societăți care nu mai fac parte din aceeași întreprindere la data adoptării deciziei Comisiei nu diferă de practica anterioară a Comisiei, astfel încât nivelul motivării cerute poate fi mai scăzut.

53

Rezultă că al doilea aspect al primului motiv invocat de societățile din grupul Alstom trebuie respins și, în consecință, se impune respingerea primului motiv în totalitate.

54

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea unei hotărâri trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul Tribunalului, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile deciziei luate, iar Curții, să își exercite controlul jurisdicțional (a se vedea în special Hotărârea ENI/Comisia, citată anterior, punctul 74).

55

Obligația de motivare nu impune totuși Tribunalului să realizeze o motivare care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate aspectele raționamentului dezvoltate de părțile în litigiu. Prin urmare, motivarea poate fi implicită, cu condiția să permită persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu a admis argumentele lor, iar Curții, să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul (a se vedea în special Hotărârea din 11 iulie 2013, Ziegler/Comisia, C‑439/11 P, punctul 82).

56

În plus, în cadrul controlului legalității prevăzut la articolul 263 TFUE, instanța Uniunii nu poate, în orice caz, să substituie motivarea autorului actului atacat cu propria motivare (a se vedea în special Hotărârea din 24 ianuarie 2013, Frucona Košice/Comisia, C‑73/11 P, punctul 89 și jurisprudența citată).

57

Cu toate acestea, nu se poate reproșa Tribunalului că a înlocuit motivarea Comisiei în ceea ce privește imputabilitatea în sarcina unei societăți‑mamă a încălcării săvârșite de filiala sa cu propria motivare dacă motivarea hotărârii în cauză privește elemente invocate de reclamante în fața Tribunalului, prin care se urmărește răsturnarea prezumției de exercitare efectivă a unei influențe decisive, pe care Tribunalul este ținut să le examineze în cadrul controlului legalității deciziei în litigiu (a se vedea în acest sens Ordonanța din 7 februarie 2012, Total și Elf Aquitaine/Comisia, punctul 65, și Ordonanța din 13 septembrie 2012, Total și Elf Aquitaine/Comisia, punctul 60, citate anterior).

58

Prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv, societățile din grupul Alstom reproșează Tribunalului că, la punctele 102-110 din hotărârea atacată, a înlocuit motivarea Comisiei cu propria motivare. La punctele menționate, Tribunalul ar fi examinat elementele invocate de Alstom la punctele 90-150 din răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile care urmăreau să răstoarne prezumția de exercitare efectivă a unei influențe decisive, în ceea ce privește perioada 7 decembrie 1992-8 ianuarie 2004. Decizia în litigiu nu ar conține însă nicio apreciere a acestor elemente, astfel încât Tribunalul ar fi adăugat în acest mod o asemenea apreciere la motivarea deciziei în litigiu.

59

Această argumentație este întemeiată pe premisa potrivit căreia, în decizia în litigiu, Comisia nu ar fi examinat în mod corespunzător elementele invocate de Alstom la punctele 90-150 din răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile.

60

Or, astfel cum reiese din examinarea primului motiv invocat de societățile din grupul Alstom, această premisă nu poate fi reținută, întrucât la punctul 42 din prezenta hotărâre s‑a constatat că decizia în litigiu cuprinde o motivare suficientă cu privire la problema imputabilității în sarcina Alstom a încălcării săvârșite de filialele sale, care include o luare de poziție globală în ceea ce privește elementele invocate de Alstom la punctele 90-150 din răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile.

61

După cum reiese din cuprinsul punctului 57 din prezenta hotărâre, nu se poate reproșa Tribunalului nici că a dezvoltat, la punctele 102-110 din hotărârea atacată, motivarea referitoare la punctele 90-150, astfel cum figura în decizia în litigiu, având în vedere că, la punctele menționate din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a limitat să examineze în mod mai detaliat argumentele și elementele de probă prezentate de Alstom în cursul procedurii administrative.

62

În consecință, primul aspect al celui de al doilea motiv invocat de societățile din grupul Alstom trebuie respins.

63

Prin intermediul primului motiv, care vizează punctele 144-152 din hotărârea atacată, Areva reproșează Tribunalului că nu a respectat obligația de motivare care îi revine, precum și dreptul la apărare.

64

Mai întâi, la punctul 150 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi înlocuit raționamentul Comisiei cu propriul raționament, adăugând la decizia în litigiu două elemente noi pentru a înlătura susținerile potrivit cărora, în perioada 9 ianuarie 2004-11 mai 2004, Areva și Areva T & D Holding nu dispuneau de o experiență suficientă în sectorul T & D care să le permită să exercite în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului Areva T & D SA și al Areva T & D AG (denumite în continuare, împreună, „filialele T & D”).

65

Aceste elemente noi ar fi constat în afirmația potrivit căreia nu se putea exclude că Areva și Areva T & D Holding au putut dobândi o cunoaștere a sectorului T & D în perioada dintre încheierea acordului de vânzare a filialelor T & D ale Alstom, în luna septembrie 2003, și cesiunea efectivă a acestor filiale, la 8 ianuarie 2004, precum și în afirmația potrivit căreia nu se putea exclude nici că recrutarea unui nou administrator pentru aceste filiale, din afara grupului, a permis Areva să dobândească expertiză în acest sector.

66

În continuare, considerațiile enunțate de Tribunal nu ar permite să se înțeleagă motivele pentru care acesta nu a reținut argumentele invocate de Areva. Astfel, hotărârea atacată ar fi afectată de un viciu de motivare.

67

În sfârșit, Tribunalul ar fi încălcat de asemenea dreptul la apărare de care beneficia Areva. Întemeindu‑se pe elemente care ar constitui în realitate supoziții sau scenarii ipotetice, Tribunalul ar fi făcut ca prezumția de exercitare efectivă a unei influențe decisive să devină irefragabilă și ar fi impus Areva o probatio diabolica în contextul demonstrării lipsei exercitării efective a unei influențe decisive de către aceasta asupra filialelor T & D, solicitându‑i să facă dovada negativă a lipsei de intervenție în comportamentul lor. Tribunalul nu ar fi dat Areva posibilitatea de a se exprima cu privire la aceste două elemente noi adăugate la decizia în litigiu.

68

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, societățile din grupul Alstom reproșează Tribunalului că și‑a încălcat obligația de motivare, invocând în esență aceeași obiecție precum cea formulată de Areva în cadrul primului său motiv.

69

Comisia respinge aceste argumente. În special, arată că motivul invocat de Areva este inadmisibil, întrucât, prin intermediul său, aceasta critică în realitate aprecierea elementelor de probă efectuată de Tribunal.

70

Se impune, în primul rând, respingerea ca inadmisibilă a argumentației prezentate de Areva pentru prima dată în replică, prin care aceasta reproșează Tribunalului că nu a sancționat Comisia pentru nerespectarea obligației sale de motivare în cadrul analizei exercitării efective de către Areva a unei influențe decisive asupra filialelor T & D.

71

Această argumentație este fundamental diferită de argumentele invocate de Areva în recurs, care nu vizează decât obligația de motivare care revine Tribunalului.

72

Este necesar să se constate că argumentația menționată constituie, în temeiul normei care figurează la articolele 127 și 190 din Regulamentul de procedură, un motiv nou, invocat pe parcursul procesului, care trebuie respins ca inadmisibil, având în vedere că nu se bazează pe elemente de fapt și de drept care au apărut în cursul procedurii în fața Curții (a se vedea în special Hotărârea din 19 decembrie 2013, Siemens și alții/Comisia, C‑239/11 P, C‑489/11 P și C‑498/11 P, punctul 371, precum și jurisprudența citată).

73

În al doilea rând, trebuie să se examineze, în lumina jurisprudenței amintite la punctele 54-57 din prezenta hotărâre, argumentul invocat de Areva și de societățile din grupul Alstom potrivit căruia, la punctul 150 din hotărârea atacată, Tribunalul a adăugat la motivarea deciziei în litigiu două elemente pretins noi care sunt menționate la punctul 64 din prezenta hotărâre.

74

În această privință, este necesar să se examineze punctul 150 din hotărârea atacată în cadrul raționamentului efectuat de Tribunal la punctele 144-152 din această hotărâre ca răspuns la al treilea motiv al acțiunii, prin care societățile din grupul Areva susțineau în fața Tribunalului că societățile‑mamă Areva și Areva T & D Holding nu dispuneau de o experiență suficientă în sectorul T & D care să le permită să exercite în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialelor T & D.

75

Or, după cum a precizat în esență și avocatul general la punctele 65-71 din concluzii, o asemenea examinare arată că, la punctul 150 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a adăugat nicidecum două elemente noi la motivarea deciziei în litigiu, înlocuind astfel motivarea care figurează în decizia în litigiu cu motivarea sa, ci s‑a limitat, în cadrul controlului legalității acestei decizii, să răspundă în mod detaliat la argumentele invocate în fața sa prin care se urmărea răsturnarea prezumției de exercitare efectivă a unei influențe decisive pentru motivul că încălcarea reproșată nu putea fi imputată societăților‑mamă Areva și Areva T & D Holding, întrucât acestea nu dispuneau de o experiență suficientă în sectorul T & D.

76

În al treilea rând, trebuie respins argumentul Areva potrivit căruia raționamentul urmat de Tribunal în ceea ce privește aceste două pretinse elemente noi adăugate la decizia în litigiu nu i‑ar permite să înțeleagă în ce mod aceste elemente ar putea să justifice constatarea exercitării efective a unei influențe decisive.

77

În această privință, este suficient să se arate că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 75 din prezenta hotărâre, cele două elemente vizate de Areva nu susțin constatarea exercitării efective a unei influențe decisive, ci constituie simple argumente pe care Tribunalul le‑a dezvoltat ca răspuns la argumentația invocată de societățile din grupul Areva în cursul procedurii administrative și ulterior în fața Tribunalului, potrivit căreia societățile‑mamă din grupul menționat nu erau în măsură să exercite în mod efectiv o influență decisivă asupra filialelor în cauză având în vedere lipsa lor de experiență în sectorul T & D.

78

În al patrulea rând, trebuie respinsă argumentația Areva întemeiată pe încălcarea dreptului la apărare, în sensul că aceasta nu ar fi putut lua poziție cu privire la aceste două pretinse elemente noi. Astfel, dreptul la apărare nu ar fi putut în niciun caz să fie încălcat, având în vedere că din cuprinsul punctului 75 din prezenta hotărâre reiese că elementele menționate au fost dezvoltate de Tribunal ca răspuns la argumente invocate de înseși societățile din grupul Areva.

79

În al cincilea rând, trebuie de asemenea respins ca nefondat argumentul Areva potrivit căruia dreptul la apărare ar fi fost încălcat întrucât Tribunalul i‑ar fi impus o probatio diabolica ce a constat în a o obliga să facă dovada negativă a lipsei sale de intervenție în comportamentul filialelor sale.

80

Astfel, abordarea adoptată de Tribunal în ceea ce privește elementele prezentate de societățile din grupul Areva în vederea răsturnării prezumției de exercitare efectivă a unei influențe decisive nu echivalează, în ansamblul său, cu o probatio diabolica. Din jurisprudență rezultă că entitățile care intenționează să răstoarne prezumția menționată trebuie să prezinte orice element referitor la legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc filiala în cauză de societatea‑mamă pe care îl consideră ca fiind de natură să demonstreze că aceste societăți nu constituie o entitate economică unică (Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia, citată anterior, punctul 65).

81

Faptul că este dificil să se facă proba contrară necesară pentru a răsturna o prezumție nu înseamnă, în sine, că această prezumție este de fapt irefragabilă, în special atunci când entitățile împotriva cărora operează prezumția sunt cele mai în măsură să caute această probă în propria sferă de activități (Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia, citată anterior, punctul 70).

82

În lumina tuturor celor de mai sus, primul motiv invocat de Areva și al doilea aspect al celui de al doilea motiv invocat de societățile din grupul Alstom trebuie respinse.

83

Prin intermediul celui de al patrulea aspect al celui de al doilea motiv, societățile din grupul Alstom reproșează Tribunalului faptul că hotărârea atacată este afectată de un dublu viciu de motivare, întrucât punctul 206 din această hotărâre nu ar permite să se cunoască motivele pentru care, pe de o parte, Comisia putea, fără a motiva decizia în litigiu în această privință, să impună amenzi unor subiecți de drept care nu mai constituiau o unitate economică la data adoptării deciziei în litigiu și, pe de altă parte, jurisprudența pe care au citat‑o nu era pertinentă.

84

În această privință, având în vedere considerațiile de la punctele 49 și 50 din prezenta hotărâre, este suficient să se constate că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept statuând, la punctul 200 din hotărârea atacată, că nu se putea reproșa Comisiei că nu a motivat în mod special amenda care trebuia plătită în solidar, impusă Alstom și Areva T & D SA, având în vedere că aceste societăți nu mai formau o entitate economică unică la data adoptării deciziei în litigiu, și, la punctul 206 din această hotărâre, că nu reiese din jurisprudență posibilitatea aplicării unei amenzi care trebuie plătită în solidar numai societăților care formau o unitate economică la data adoptării deciziei prin care este impusă această amendă.

85

Prin urmare, cel de al patrulea aspect al celui de al doilea motiv invocat de societățile din grupul Alstom trebuie înlăturat.

86

În consecință, se impune respingerea primului motiv invocat de Areva, precum și a celui de al doilea motiv invocat de societățile din grupul Alstom, cu excepția celui de al treilea aspect al acestui din urmă motiv, care va fi examinat ulterior.

87

Prin intermediul primului aspect al celui de al treilea motiv, societățile din grupul Alstom reproșează Tribunalului că a reținut, în cadrul aplicării prezumției de exercitare a unei influențe decisive, astfel cum a fost realizată la punctele 84-110 din hotărârea atacată, o definiție a exercitării unei influențe decisive de către o societate‑mamă asupra filialei sale fără nicio legătură cu un comportament efectiv pe piața în cauză și, prin urmare, că a conferit un caracter irefragabil acestei prezumții.

88

Acestea susțin în special că Tribunalul, prin faptul că a dedus exercitarea efectivă a unei influențe decisive din simpla existență a unor legături organizatorice, economice și juridice între societatea mamă și una dintre filialele sale, iar nu din fapte precise legate de un anumit comportament real pe piața relevantă, ar fi depășit limitele rezonabilului, impunând Alstom o probatio diabolica, având în vedere că această societate nu ar putea să răstoarne prezumția de exercitare efectivă a unei influențe decisive decât negând existența legăturilor menționate și, prin urmare, propria sa existență.

89

În această privință, trebuie constatat mai întâi că, contrar susținerilor societăților din grupul Alstom, Tribunalul nu a dedus exercitarea efectivă a unei influențe decisive din simpla existență a unor legături organizatorice, economice și juridice între societatea‑mamă și una dintre filialele sale.

90

Astfel, la punctul 103 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că înscrisurile prezentate de Alstom în cursul procedurii administrative atestau faptul că conducerea grupului Alstom, plasată sub răspunderea Alstom, participa la definirea modului de acțiune pe piață în legătură cu sectorul T & D al grupului Alstom și cu diferitele sale ramuri de activitate și că aceasta controla permanent respectarea acestui mod de acțiune de către sectorul respectiv și de către diferitele sale ramuri de activitate.

91

În continuare, după cum a susținut în mod întemeiat Comisia, ea nu poate fi ținută să demonstreze că, într‑o situație în care prezumția de exercitare efectivă a unei influențe decisive este aplicabilă, eventual prin integrarea sa în aplicarea unei metode a dublului temei precum cea utilizată în speță, societatea‑mamă a utilizat în mod efectiv legăturile organizatorice, economice și juridice care caracterizează relația cu filialele sale în cadrul unor fapte concrete legate de un anumit comportament real pe piața în cauză, întrucât că o asemenea obligație ar avea ca efect să priveze această prezumție de efectul său util.

92

Pe de altă parte, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 80 și 81 din prezenta hotărâre, nu se poate reproșa Tribunalului că a aplicat în realitate o versiune irefragabilă a acestei prezumții impunând Alstom o probatio diabolica în ceea ce privește elementele invocate de aceasta în vederea răsturnării prezumției menționate.

93

În sfârșit, referitor la compatibilitatea prezumției de exercitare efectivă a unei influențe decisive cu principiile dreptului la un proces echitabil și prezumției de nevinovăție, Curtea a statuat deja că această prezumție este proporțională cu scopul legitim urmărit și, prin urmare, rămâne în limite acceptabile în cazul în care vizează în special să asigure un echilibru între, pe de o parte, importanța obiectivului care constă în sancționarea comportamentelor contrare normelor de concurență, în special articolului 81 CE, și în prevenirea repetării acestora și, pe de altă parte, cerințele anumitor principii generale ale dreptului Uniunii precum, printre altele, principiul prezumției de nevinovăție, personalității pedepselor și securității juridice, precum și dreptul la apărare, inclusiv principiul egalității armelor. Acesta este motivul principal pentru care prezumția menționată este relativă (a se vedea în acest sens în special Hotărârea ENI/Comisia, citată anterior, punctul 50, și Hotărârea din 18 iulie 2013, Schindler Holding și alții/Comisia, C‑501/11 P, punctele 107 și 108).

94

Prin urmare, primul aspect al celui de al treilea motiv invocat de societățile din grupul Alstom trebuie înlăturat.

95

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv, societățile din grupul Alstom reproșează Tribunalului că a săvârșit erori de drept prin faptul că a confirmat, la punctele 144-152 din hotărârea atacată, decizia în litigiu în măsura în care aceasta constată exercitarea efectivă a unei influențe decisive de către Areva T & D Holding asupra Areva T & D SA și a Areva T & D AG în perioada 9 ianuarie-11 mai 2004. Pentru a justifica aprecierea Comisiei, Tribunalul s‑ar fi bazat, la punctul 150 din această hotărâre, pe cele două elemente deja criticate de Areva în cadrul primului său motiv, care sunt vizate la punctul 65 din prezenta hotărâre.

96

În această privință, este necesar să se constate că argumentele invocate în acest context de societățile din grupul Alstom se suprapun în mare măsură cu cele prezentate de Areva, în cadrul primului său motiv, împotriva acelorași puncte din hotărârea atacată.

97

Or, aceste argumente au fost deja respinse de Curte la punctul 77 din prezenta hotărâre, în cadrul răspunsului la primul motiv invocat de Areva, din care reiese că Tribunalul, în cadrul examinării unei serii de argumente invocate de Areva în vederea răsturnării prezumției de exercitare efectivă a unei influențe decisive, a analizat argumentele invocate de Areva și a considerat, în termeni nuanțați și prudenți, că acestea nu erau de natură să demonstreze lipsa exercitării efective a unei influențe decisive.

98

Procedând astfel, Tribunalul, după cum s‑a arătat la punctele 80, 81 și 92 din prezenta hotărâre, nu a impus în niciun mod Alstom o probatio diabolica care să transforme prezumția de exercitare efectivă a unei influențe decisive într‑o prezumție irefragabilă.

99

În plus, argumentația Alstom, în măsura în care reproșează de asemenea Tribunalului că a efectuat o apreciere de fapt incorectă a celor două elemente fără să demonstreze vreo denaturare a acestora, este inadmisibilă.

100

În consecință, întrucât nici al doilea aspect al celui de al treilea motiv invocat de societățile din grupul Alstom nu poate fi primit, al treilea motiv trebuie respins în totalitate.

101

Areva, în cadrul celui de al doilea și al celui de al treilea motiv, și societățile din grupul Alstom, în cadrul celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv, pe de o parte, și al celui de al patrulea motiv, pe de altă parte, invocă mai multe erori de drept care decurg din interpretarea și din aplicarea de către Tribunal a normelor în materie de solidaritate la plata amenzilor impuse de Comisie diverselor persoane juridice a căror răspundere în solidar se reține întrucât fac parte din aceeași întreprindere care au fost recunoscute drept responsabile de săvârșirea unei încălcări a normelor dreptului Uniunii în domeniul concurenței.

102

Un primul grup de argumente invocate în acest sens de societățile recurente vizează solidaritatea așa‑numită „de fapt” la plata amenzii pe care ar fi impus‑o Comisia Areva și Alstom în calitate de societăți‑mamă succesive ale unor filiale care au săvârșit încălcări ale dreptului concurenței, pe care Tribunalul ar fi omis să le sancționeze, deși aceasta ar fi contrară, în special, principiilor securității juridice și individualizării pedepselor.

103

Un al doilea grup de argumente invocate de recurente, întemeiate pe încălcarea acelorași principii, precum și a articolului 7 CE și a obligației de motivare, vizează unele dintre considerațiile care figurează în hotărârea atacată, referitoare la raportul intern de solidaritate, și anume la o serie de principii enunțate de Tribunal care ar reglementa stabilirea cotelor‑părți din amendă care trebuie să fie suportate de codebitorii solidari în cadrul relației lor interne, odată ce amenda a fost plătită în totalitate Comisiei de către unul sau mai mulți dintre acești codebitori.

104

Societățile recurente reproșează Tribunalului încălcarea principiilor securității juridice și individualizării pedepselor întrucât nu ar fi repus în discuție aplicarea normelor referitoare la solidaritate la plata amenzilor, astfel cum a fost efectuată de Comisie, având în vedere că aceasta ar fi impus o solidaritate de fapt între Alstom și Areva, două societăți‑mamă succesive ale unor filiale care au săvârșit încălcări ale normelor de concurență ale Uniunii, deși aceste societăți‑mamă nu ar fi constituit niciodată împreună o unitate economică.

105

Areva adaugă că însuși Tribunalul a încălcat principiile menționate impunând, în cadrul exercitării competenței sale de fond, amenzi modificate care au avut astfel drept efect crearea unei solidarități de fapt.

106

Societățile din grupul Alstom susțin că această solidaritate de fapt decurge, pe de o parte, din împrejurarea că cuantumul de 25500000 de euro, redus de Tribunal la 20400000 de euro, impus în solidar Areva și filialelor T & D, este inclus în întregime în cuantumul de 53550000 de euro, redus de Tribunal la 48195000 de euro, impus în solidar Alstom și fostei sale filiale Areva T & D SA, și, pe de altă parte, din împrejurarea că suma cuantumurilor maxime pentru care se reține răspunderea societăților‑mamă succesive depășește cuantumul care trebuie plătit de filială.

107

Această metodă de stabilire a amenzii așa‑numită „în cascadă” ar avea astfel drept consecință instituirea unei solidarități de fapt între Alstom și Areva, întrucât cuantumul recuperat în mod efectiv de Comisie de la o societate‑mamă ar avea o incidență directă asupra cuantumului care poate fi pretins de Comisie de la cealaltă societate‑mamă, deși aceste societăți nu au făcut niciodată parte din aceeași întreprindere, în sensul normelor dreptului Uniunii în domeniul concurenței. În plus, o asemenea metodă nu ar permite societăților‑mamă în cauză să cunoască fără echivoc cuantumul exact al amenzii pe care fiecare dintre ele va trebui să îl achite.

108

În Hotărârea din 13 septembrie 2010, Trioplast Industrier/Comisia (T-40/06, Rep., p. II-4893), într‑un context referitor la o succesiune de societăți‑mamă ale unor filiale care au săvârșit încălcări ale dreptului concurenței identic, în esență, cu cel din prezentele cauze, Tribunalul ar fi confirmat că o asemenea metodă de stabilire a raportului extern de solidaritate este contrară principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor.

109

Comisia consideră, cu titlu principal, că motivele invocate de societățile recurente sunt noi și, așadar, inadmisibile în măsura în care vizează să reproșeze Tribunalului că nu a sancționat Comisia pentru că a instituit o solidaritate de fapt între societățile mamă Areva și Alstom. Ar fi vorba despre motive pe care societățile menționate ar fi omis să le invoce în primă instanță, deși ar fi putut să o facă. Motivele referitoare la normele în materie de solidaritate invocate în fața Tribunalului nu ar fi privit decât solidaritatea reală sau solidaritatea de iure dintre Areva T & D SA și fiecare dintre societățile sale mamă succesive, Alstom și Areva, astfel cum este definită în decizia în litigiu.

110

Cu privire la fond, Comisia susține, în subsidiar, că cesiunea Areva T & D SA în perioada încălcării în cauză determină o dublă solidaritate între această filială și fiecare dintre societățile sale mamă succesive. Cu toate acestea, deși metoda reținută în speță pentru a defini solidaritatea implică o posibilă suprapunere a cuantumurilor exigibile datorate de Areva și de Alstom, nu ar rezulta din aceasta că societățile menționate ar răspunde în solidar de iure. Astfel, din punct de vedere juridic, ar fi relevantă numai răspunderea solidară a fiecărei societăți‑mamă cu filiala transferată.

111

În plus, în situațiile în care se reține răspunderea unei filiale în solidar cu societățile sale mamă succesive, nu ar fi nicidecum contrar dreptului Uniunii ca amenda datorată de acestea să fie calculată pe baza unui cuantum de plecare integral, care este identic cu cuantumul de plecare impus filialei. Spre deosebire de ceea ce susțin societățile recurente, la punctul 74 din Hotărârea Trioplast Industrier/Comisia, citată anterior, Tribunalul ar fi confirmat legalitatea acestei metode, care ar fi de altfel mai avantajoasă pentru societățile‑mamă în cauză decât alte metode care pot fi avute în vedere în astfel de cazuri.

112

Comisia invocă o excepție de inadmisibilitate împotriva argumentelor societăților recurente întemeiate pe solidaritatea de fapt pe care ar fi impus‑o Comisia între societățile‑mamă Areva și Alstom, arătând că, în cererea introductivă formulată în primă instanță, societățile recurente nu au invocat asemenea argumente. În primă instanță, acestea s‑ar fi limitat să critice solidaritatea de iure dintre Areva T & D SA și fiecare dintre societățile‑mamă succesive ale acesteia. Prin urmare, ar fi vorba despre noi motive, care sunt inadmisibile în cadrul unui recurs.

113

În această privință, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că a permite unei părți să invoce pentru prima dată în fața Curții un motiv pe care nu l‑a invocat în fața Tribunalului ar echivala cu a‑i permite să sesizeze Curtea cu un litigiu mai extins decât cel cu care a fost învestit Tribunalul. În cadrul unui recurs, competența Curții este limitată, în principiu, la analiza aprecierii realizate de Tribunal în privința motivelor dezbătute în fața sa (a se vedea în special Hotărârea Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia și Comisia/Alliance One International și alții, citată anterior, punctul 111).

114

Cu toate acestea, un argument care nu a fost invocat în primă instanță nu constituie un motiv nou, inadmisibil în stadiul recursului, dacă nu constituie decât dezvoltarea unei argumentații expuse deja în cadrul unui motiv prezentat în cererea introductivă în fața Tribunalului (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Siemens și alții/Comisia, citată anterior, punctul 287).

115

După cum a arătat în esență avocatul general la punctele 117-120 din concluzii, este necesar să se constate că, în cererea introductivă formulată în primă instanță, Alstom a invocat, în cadrul celui de al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea normelor în materie de solidaritate la plata amenzilor care decurg, în special, din principiile securității juridice și individualizării pedepselor, o argumentație care critică explicit metoda de stabilire a amenzilor care constă în includerea cuantumului amenzii pentru plata căreia Areva răspunde în solidar cu fostele sale filiale T & D în cuantumul pentru plata căruia Alstom răspunde în solidar cu Areva T & D SA.

116

Prin urmare, deși Alstom nu a invocat în mod expres, în primă instanță, critici îndreptate împotriva creării unei solidarități „de fapt” de către Comisie, trebuie să se constate că a criticat în mod particular, bazându‑se pe același temei juridic precum cel invocat în recurs, metoda care se află la originea unei asemenea solidarități. În consecință, argumentația Alstom întemeiată pe această solidaritate de fapt nu constituie un motiv nou, inadmisibil în stadiul recursului, întrucât nu constituie decât dezvoltarea unei argumentații expuse deja în cadrul unui motiv prezentat în cererea introductivă în fața Tribunalului.

117

În ceea ce privește Areva, este necesar să se constate că, în fața Tribunalului, aceasta a invocat un motiv întemeiat pe încălcarea normelor în materie de solidaritate care decurg din principiul securității juridice, care coincide în parte cu temeiul motivului invocat în recurs și care critică solidaritatea de fapt. Deși acest motiv invocat în primă instanță nu viza, în sine, decât solidaritatea de iure dintre Areva T & D SA și Alstom, totuși, în cadrul său, Areva a evocat probleme referitoare la dubla solidaritate impusă Areva T & D SA cu fiecare dintre societățile sale mamă succesive.

118

Pe de altă parte, astfel cum a arătat Areva, Tribunalul, în exercitarea competenței sale de fond, a impus o amendă utilizând aceeași metodă de stabilire „în cascadă” a acesteia. În consecință, Tribunalul s‑a bazat pe această metodă, astfel încât argumentul întemeiat pe solidaritatea de fapt care decurge din aplicarea metodei menționate își găsește originea în hotărârea atacată și temeinicia sa poate fi criticată în recurs (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 aprilie 2014, Comisia/Siemens Österreich și alții și Siemens Transmission & Distribution și alții/Comisia, C‑231/11 P-C‑233/11 P, punctul 102 și jurisprudența citată).

119

În aceste condiții, se impune respingerea excepției de inadmisibilitate invocate de Comisie.

120

Reiese din jurisprudență că, în cazul în care mai multor persoane juridice li se poate atribui răspunderea personală pentru participarea la o încălcare a normelor dreptului Uniunii în domeniul concurenței, în temeiul apartenenței lor la aceeași întreprindere căreia îi poate fi reproșată această încălcare, Comisia are competența, conform articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, de a le impune plata în solidar a unei amenzi (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Siemens Österreich și alții și Siemens Transmission & Distribution și alții/Comisia, citată anterior, punctele 39-51).

121

Cu toate acestea, atunci când decide să își exercite această competență de a aplica sancțiuni, Comisia nu poate stabili în mod liber raportul extern de solidaritate și în special cuantumul amenzii a cărei plată integrală o poate solicita de la fiecare dintre codebitorii solidari (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Siemens Österreich și alții și Siemens Transmission & Distribution și alții/Comisia, citată anterior, punctele 52 și 54).

122

Astfel, întrucât noțiunea de solidaritate la plata amenzii din dreptul Uniunii în domeniul concurenței nu este decât o manifestare a unui efect de plin drept al noțiunii de întreprindere, stabilirea cuantumului amenzii la plata integrală a căreia poate fi obligat de Comisie fiecare dintre codebitorii solidari decurge din aplicarea, într‑un caz concret, a acestei noțiuni de întreprindere (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Siemens Österreich și alții și Siemens Transmission & Distribution și alții/Comisia, citată anterior, punctele 51 și 57).

123

În această privință, trebuie amintit că alegerea autorilor tratatelor a fost aceea de a utiliza noțiunea de întreprindere pentru a desemna autorul unei încălcări a dreptului concurenței, susceptibil de a fi sancționat în temeiul articolelor 81 CE și 82 CE, iar nu alte noțiuni, precum cele de societate sau de persoană juridică (Hotărârea Comisia/Siemens Österreich și alții și Siemens Transmission & Distribution și alții/Comisia, citată anterior, punctul 42).

124

Această noțiune de întreprindere este de altfel cea pe care a reținut‑o legiuitorul Uniunii la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 pentru a defini entitatea căreia Comisia îi poate impune o amendă pentru a sancționa o încălcare a normelor dreptului Uniunii în materie de concurență.

125

Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea „întreprindere”, în sensul dreptului Uniunii în domeniul concurenței, desemnează orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare. Această noțiune trebuie înțeleasă în sensul că desemnează o unitate economică, chiar dacă, din punct de vedere juridic, această unitate este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice (a se vedea în special Hotărârea Comisia/Siemens Österreich și alții și Siemens Transmission & Distribution și alții/Comisia, citată anterior, punctul 43).

126

În plus, în cadrul stabilirii relației externe de solidaritate, și anume a raportului dintre Comisie și diferitele persoane care constituie întreprinderea, cărora li se poate solicita să plătească totalitatea amenzii impuse acestei întreprinderi, Comisiei i se impun anumite constrângeri.

127

Astfel, aceasta este ținută să respecte principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor, care impune ca, în temeiul articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, cuantumul amenzii care trebuie plătită în solidar să fie stabilit în funcție de gravitatea încălcării reproșate individual întreprinderii în cauză și de durata acesteia (Hotărârea Comisia/Siemens Österreich și alții și Siemens Transmission & Distribution și alții/Comisia, citată anterior, punctul 52).

128

În același context, Comisia trebuie de asemenea să respecte principiul securității juridice care impune ca orice act adoptat de instituțiile Uniunii să fie clar și precis pentru a permite persoanelor vizate să cunoască cu exactitate drepturile și obligațiile care decurg din acesta și să ia decizii în consecință (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 29 martie 2011, ArcelorMittal Luxemburg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxemburg și alții, C-201/09 P și C-216/09 P, Rep., p. I-2239, punctul 68).

129

În speță, trebuie să se constate că metoda aleasă de Comisie și confirmată de Tribunal pentru a defini solidaritatea dintre Areva T & D SA, în calitatea sa de filială, și societățile sale mamă succesive Alstom și Areva, care constă în includerea cuantumului amenzii datorate în solidar de Areva și de societățile din grupul Areva, din care făcea parte această filială, în cel datorat în solidar de Alstom și de filiala menționată, deși nu demonstrează, în sine, existența unui raport formal de solidaritate între societățile‑mamă menționate, este totuși susceptibil, în realitate, să producă aceleași efecte precum cele care decurg dintr‑un astfel de raport.

130

Astfel, o asemenea stabilire a raportului extern de solidaritate poate avea drept consecință să oblige una dintre societățile‑mamă, într‑o primă etapă, să plătească Comisiei totalitatea amenzilor datorate de societățile‑mamă succesive ale filialei care a săvârșit o încălcare a dreptului concurenței, deși societățile‑mamă în cauză nu au făcut niciodată parte din aceeași întreprindere în sensul dreptului Uniunii în materie de concurență. Într‑o a doua etapă, odată ce amenzile au fost plătite în totalitate Comisiei, societatea‑mamă menționată ar fi ținută să solicite, dacă este cazul în cadrul unei acțiuni în regres inițiate în fața unei instanțe naționale, ca cealaltă societate‑mamă să îi ramburseze respectivele amenzi în limita cotei‑părți din acestea pentru care răspunde, expunându‑se astfel riscului unei eventuale insolvabilități a celeilalte societăți‑mamă.

131

Or, o asemenea definiție a solidarității este contrară principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor, amintit la punctul 127 din prezenta hotărâre. Astfel, aceasta permite Comisiei să solicite ca una dintre societățile‑mamă să plătească o amendă sancționând încălcări care sunt reproșate, pentru o altă parte din perioada încălcării, unei întreprinderi din care nu a făcut parte niciodată, în speță cea din care face parte cealaltă societate‑mamă, iar nu în limita cotei‑părți din răspunderea solidară a întreprinderii din care făcea parte la momentul săvârșirii încălcării de către această întreprindere.

132

În plus, deși mecanismul solidarității îi permite Comisiei să reducă riscul unei eventuale insolvabilități a uneia dintre societățile care fac parte din aceeași întreprindere, ceea ce se numără printre obiectivele privind eficacitatea acțiunii sale și descurajarea în domeniul sancționării încălcărilor dreptului concurenței (Hotărârea Comisia/Siemens Österreich și alții și Siemens Transmission & Distribution și alții/Comisia, citată anterior, punctul 59), acest mecanism nu poate fi utilizat astfel încât riscul insolvabilității unei societăți să fie suportat de o altă societate cu toate că acestea nu au făcut niciodată parte din aceeași întreprindere.

133

În cazul în care Comisia înțelege să oblige la plată o filială care a săvârșit o încălcare în solidar cu fiecare dintre societățile sale mamă împreună cu care a format succesiv o întreprindere distinctă în perioada încălcării, acest principiu impune că această instituție să stabilească distinct, pentru fiecare dintre întreprinderile în cauză, cuantumul amenzii care trebuie plătit în solidar de societățile care fac parte din aceasta, în funcție de gravitatea încălcării reproșate individual fiecărei întreprinderi în cauză și de durata acesteia.

134

Desigur, din principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor nu rezultă că, potrivit unei astfel de definiții a solidarității, fiecare societate trebuie să poată deduce, din decizia care îi impune o amendă care trebuie plătită în solidar cu una sau mai multe alte societăți, cota‑parte pe care va trebui să o suporte în relația sa cu codebitorii solidari, odată ce amenda a fost plătită Comisiei (Hotărârea Comisia/Siemens Österreich și alții și Siemens Transmission & Distribution și alții/Comisia, citată anterior, punctul 66).

135

În schimb, acest principiu impune, în ceea ce privește relația externă de solidaritate, ca, potrivit unei astfel de definiții a solidarității, fiecare societate‑mamă succesivă să poată deduce dintr‑o astfel de decizie cota‑parte care îi revine din răspunderea sa solidară pentru plata amenzii corespunzătoare părții din amenda filialei care îi poate fi imputată și pe care Comisia o poate pretinde de la ea.

136

În această privință, trebuie să se constate de asemenea că suma totală a cuantumurilor amenzii pentru plata cărora a fost reținută răspunderea în solidar a Areva și a Alstom, și anume cuantumul de 25500000 de euro, redus de Tribunal la 20400000 de euro, și, respectiv, cuantumul de 53550000 de euro, redus de Tribunal la 48195000 de euro, depășește cuantumul amenzii impuse societăților menționate în solidar cu filiala Areva T & D SA, și anume cuantumul de 53550000 de euro, redus de Tribunal la 48195000 de euro.

137

Or, într‑o situație precum cea din speță, răspunderea Areva și a Alstom, în calitate de societăți‑mamă, pentru încălcarea săvârșită derivă în întregime din cea a unei filiale care le‑a aparținut succesiv (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 ianuarie 2013, Comisia/Tomkins, C‑286/11 P, punctele 43 și 49).

138

Rezultă din acestea că suma totală a cuantumurilor la plata cărora sunt obligate societățile‑mamă nu poate depăși cuantumul la plata căruia este obligată această filială.

139

În plus, în măsura în care stabilirea solidarității, astfel cum a fost realizată în decizia în litigiu și astfel cum a fost confirmată prin hotărârea atacată, nu permite societăților‑mamă în cauză să cunoască cu exactitate cuantumul amenzii pe care trebuie să îl achite pentru perioada în legătură cu care răspund pentru încălcare în solidar cu filiala lor, trebuie de asemenea să se constate o încălcare a principiului securității juridice.

140

Această insecuritate juridică nu poate fi compensată printr‑o regulă a răspunderii în cote‑părți egale aplicabilă din oficiu, precum cea consacrată de Tribunal la punctul 215 din hotărârea atacată, în temeiul căreia, în lipsa oricărei constatări, în decizia Comisiei prin care se aplică mai multor societăți o amendă care trebuie plătită în solidar, în sensul că, în cadrul aceleiași întreprinderi, anumite societăți ar răspunde în mai mare măsură decât altele pentru participarea întreprinderii menționate la înțelegere într‑o anumită perioadă, trebuie să se presupună că acestea au o răspundere egală și că, prin urmare, trebuie să suporte o cotă‑parte egală din cuantumurile care le‑au fost impuse în solidar.

141

Astfel, dreptul Uniunii nu prevede o asemenea regulă (Hotărârea Comisia/Siemens Österreich și alții și Siemens Transmission & Distribution și alții/Comisia, citată anterior, punctele 70 și 71). Pe de altă parte, regula menționată nu vizează, în orice caz, decât repartizarea internă a amenzii între codebitori, odată ce amenda a fost plătită Comisiei, iar nu stabilirea, pe planul extern al solidarității, a cuantumurilor respective pe care Comisia le poate pretinde de la persoanele juridice care au făcut parte din fiecare dintre întreprinderile care s‑au succedat în perioada încălcării.

142

În sfârșit, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 141 din concluzii, argumentul Comisiei în sensul că putea să calculeze amenda pentru filiala care a săvârșit încălcarea și pentru societățile sale mamă succesive exclusiv pe baza cuantumului de plecare reținut pentru filială nu este de natură să repună în discuție concluzia potrivit căreia definiția solidarității reținută de Comisie și confirmată de Tribunal constituie o încălcare a principiilor securității juridice și individualizării pedepselor și a sancțiunilor.

143

În primul rând, societățile recurente reproșează Tribunalului că a încălcat principiile securității juridice și individualizării pedepselor și a sancțiunilor prin faptul că a statuat, la punctul 215 din hotărârea atacată, că, având în vedere regula răspunderii în cote‑părți egale aplicabilă din oficiu, menționată la punctul 140 din prezenta hotărâre, fiecare dintre societățile sancționate putea deduce din decizia în litigiu cota‑parte a amenzii pe care trebuia să o suporte în relația internă cu ceilalți codebitori solidari, întrucât o asemenea regulă aplicabilă din oficiu este contrară noțiunii de solidaritate, astfel cum este prevăzută în dreptul Uniunii.

144

În al doilea rând, societățile recurente susțin că, bazându‑se pe regula răspunderii în cote‑părți egale, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a constatat, la punctul 236 din hotărârea atacată, că Comisia nu a delegat unei instanțe naționale sau unui arbitru competența de a stabili contribuția lor respectivă la plata amenzii. Astfel, în cazul în care Comisia se abține să determine cota‑parte a fiecărui codebitor, aceasta ar delega implicit această competență unui terț, și anume unei instanțe naționale sau unui arbitru, cu încălcarea articolului 7 CE.

145

În al treilea rând, societățile recurente susțin că, prin faptul că a respins argumentele lor întemeiate pe încălcarea principiului securității juridice și pe delegarea nelegală de competențe în temeiul regulii răspunderii în cote‑părți egale, Tribunalul și‑a încălcat obligația de motivare, întrucât, procedând astfel, ar fi modificat conținutul deciziei în litigiu adăugând motive, care sunt de altfel contrare voinței Comisiei.

146

Comisia apreciază că motivul întemeiat pe o delegare nelegală de competențe este nou și, prin urmare, inadmisibil și că este în orice caz nefondat, având în vedere că se bazează pe premisa eronată potrivit căreia Comisia ar dispune de competența de a stabili cotele‑părți ale codebitorilor solidari în cadrul relației lor interne, deși competența sa de a aplica sancțiuni nu privește decât relația externă de solidaritate. În schimb, Comisia achiesează în esență la critica îndreptată împotriva regulii răspunderii în cote‑părți egale, astfel cum a fost enunțată de Tribunal la punctul 215 din hotărârea atacată, dar solicită Curții să procedeze la o înlocuire a motivelor pentru a înlătura criticile întemeiate pe încălcarea principiilor securității juridice și individualizării pedepselor și a sancțiunilor.

147

Cu titlu introductiv, se impune înlăturarea excepției de inadmisibilitate invocate de Comisie împotriva argumentației întemeiate pe o delegare nelegală a competenței de a aplica sancțiuni, susținută de societățile din grupul Alstom.

148

Astfel, având în vedere că o parte trebuie să poată contesta toate motivele unei hotărâri care îi provoacă un prejudiciu, fiecare parte poate, în cazul în care Tribunalul a conexat două cauze și a pronunțat o singură hotărâre prin care răspunde tuturor motivelor prezentate de părțile din procedura desfășurată în fața acestuia, să critice raționamentele privind motivele care, în fața Tribunalului, au fost invocate numai de reclamanta din cealaltă cauză conexată, din moment ce aceste raționamente îi cauzează un prejudiciu (Hotărârea din 11 iulie 2013, Team Relocations și alții/Comisia, C‑444/11 P, punctul 34).

149

Cu privire la fond, în ceea ce privește în primul rând argumentele societăților recurente, îndreptate împotriva punctelor 215 și 236 din hotărârea atacată, este necesar să se constate că acestea sunt întemeiate pe premisa, prezentată la punctul 214 din această hotărâre, potrivit căreia competența de care dispune Comisia, în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, de a impune o amendă care trebuie plătită în solidar de mai multe persoane juridice care fac parte dintr‑o singură întreprindere include competența exclusivă de a stabili cotele‑părți ale amenzii pe care codebitorii solidari vor trebui să le suporte în cadrul relației lor interne după ce amenda a fost plătită integral Comisiei.

150

Or, reținând această premisă, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

151

Astfel, competența de a aplica sancțiuni de care dispune Comisia se limitează la stabilirea cuantumului amenzii pentru plata căreia răspund în solidar față de ea persoanele juridice care fac parte din aceeași întreprindere, (Hotărârea Comisia/Siemens Österreich și alții și Siemens Transmission & Distribution și alții/Comisia, citată anterior, punctul 58).

152

În schimb, în lipsa stabilirii pe cale contractuală a cotelor‑părți ale codebitorilor la plata unei amenzi impuse în solidar, le revine instanțelor naționale sarcina de a determina aceste cote‑părți, cu respectarea dreptului Uniunii, potrivit dreptului național (Hotărârea Comisia/Siemens Österreich și alții și Siemens Transmission & Distribution și alții/Comisia, citată anterior, punctul 62).

153

Rezultă din acestea că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a hotărât, în esență, la punctul 215 din hotărârea atacată că, în lipsa oricărei constatări, în decizia Comisiei prin care se aplică mai multor societăți o amendă care trebuie plătită în solidar, în sensul că, în cadrul întreprinderii, anumite societăți răspundeau în mai mare măsură decât altele de participarea întreprinderii menționate la înțelegere într‑o anumită perioadă, trebuia să se presupună că acestea aveau o răspundere egală și, prin urmare, trebuiau să suporte o cotă‑parte egală din cuantumurile care le fuseseră impuse în solidar (Hotărârea Comisia/Siemens Österreich și alții și Siemens Transmission & Distribution și alții/Comisia, citată anterior, punctul 69).

154

Reiese de asemenea că Tribunalul nu se putea baza pe o astfel de regulă a răspunderii în cote‑părți egale aplicabilă din oficiu pentru a concluziona, la punctele 216 și 236 din hotărârea atacată, că societățile sancționate puteau cunoaște, fără echivoc, posibilele consecințe financiare ale impunerii amenzii care trebuie plătită în solidar și, respectiv, că Comisia nu a delegat competența sa de a aplica sancțiuni unei instanțe naționale sau unui arbitru.

155

Cu toate acestea, trebuie amintit că, dacă motivele unei hotărâri a Tribunalului relevă o încălcare a dreptului Uniunii, însă dispozitivul acesteia este fondat pentru alte motive de drept, o astfel de încălcare nu este de natură să determine anularea acestei hotărâri și se impune efectuarea unei înlocuiri a motivelor (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 9 septembrie 2008, FIAMM și alții/Consiliul și Comisia, C-120/06 P și C-121/06 P, Rep., p. I-6513, punctul 187 și jurisprudența citată).

156

Or, având în vedere ceea ce precedă, reiese că, la punctele 216 și 236 menționate, Tribunalul a hotărât în mod vădit întemeiat să respingă argumentele bazate pe încălcarea principiului securității juridice și, respectiv, pe delegarea nelegală a competenței Comisiei.

157

Astfel, pe de o parte, întrucât Comisia nu dispune de competența de a proceda la repartizarea internă a cuantumului unei amenzi impuse în solidar, nu se poate impune ca fiecare societate să poată deduce, din decizia care îi impune o amendă care trebuie plătită în solidar cu una sau cu mai multe alte societăți, cota‑parte pe care va trebui să o suporte în relația sa cu codebitorii solidari, odată ce amenda a fost plătită Comisiei (Hotărârea Comisia/Siemens Österreich și alții și Siemens Transmission & Distribution și alții/Comisia, citată anterior, punctul 66). În lipsa unor prevederi contractuale, această cotă‑parte va trebui să fie stabilită de o instanță națională. Prin urmare, lipsa stabilirii acestei cote‑părți în decizia Comisiei prin care impune plata în solidar a unei amenzi nu poate constitui în sine o încălcare a principiului securității juridice.

158

Pe de altă parte, întrucât competența de a proceda la repartizarea internă a cuantumului unei amenzi care trebuie plătită în solidar revine unei instanțe naționale sau unui arbitru, iar nu Comisiei, nu se poate reproșa în niciun caz acesteia din urmă că a delegat în mod nelegal o astfel de competență prin faptul că nu a stabilit în decizia în litigiu cotele‑părți ale codebitorilor solidari în cadrul relației lor interne.

159

Din aceste considerații rezultă că motivele astfel invocate sunt, în orice caz, vădit nefondate și că, pentru motivele de drept enunțate la punctele 157 și 158 din prezenta hotărâre, care trebuie să le înlocuiască pe cele reținute de Tribunal la punctele 216 și 236 din hotărârea atacată, se impune respingerea recursurilor cu privire la acest aspect.

160

În al doilea și ultimul rând, trebuie de asemenea să se respingă argumentul întemeiat pe încălcarea obligației de motivare pe care ar fi săvârșit‑o Tribunalul. Astfel, nu se poate reproșa Tribunalului că a înlocuit motivarea deciziei în litigiu cu propria motivare. În cadrul controlului legalității acestei decizii, Tribunalul era perfect îndreptățit să înlăture motivele în cauză bazându‑se pe motive precum cel care consacră regula răspunderii în cote‑părți egale, aplicabilă din oficiu, chiar dacă, în fond, acest motiv s‑a revelat a fi eronat în drept.

161

Având în vedere toate cele de mai sus, este necesar să se concluzioneze că al doilea și al treilea motiv invocate de Areva, precum și al treilea aspect al celui de al doilea motiv și al patrulea motiv invocate de societățile din grupul Alstom sunt fondate în măsura în care reproșează Comisiei și Tribunalului că au impus o solidaritate de fapt între Areva și Alstom și că au încălcat astfel normele în materie de solidaritate la plata amenzilor care decurg din principiile securității juridice și individualizării pedepselor și a sancțiunilor.

162

Areva susține că Tribunalul, în exercitarea competenței sale de fond, ar fi trebuit să analizeze dacă cuantumul amenzii Areva impuse în solidar era proporțional cu gravitatea și cu durata încălcării și dacă era în conformitate cu principiul egalității de tratament. În temeiul acestor principii, Tribunalul ar fi trebuit să reducă cuantumul maxim al amenzii la plata căreia Areva fusese obligată în solidar.

163

Încălcarea invocată a principiului proporționalității ar rezulta din faptul că Areva a fost obligată la plata în solidar, pentru o încălcare cu o durată de numai 4 luni, a unei sume reprezentând aproximativ jumătate din suma pe care Alstom trebuie să o plătească în solidar pentru o încălcare cu durata de 12 ani sau aproximativ dublul amenzii pe care Alstom trebuie să o plătească singură pentru participarea sa directă la înțelegerea în cauză pentru o perioadă de 4 ani.

164

Principiul egalității de tratament ar fi fost de asemenea încălcat, având în vedere că Tribunalul a confirmat decizia în litigiu în pofida faptului că, prin aceasta, având în vedere durata participării la încălcarea în cauză, Comisia a sancționat Areva mult mai sever decât pe Alstom, deși aceasta din urmă era una dintre societățile fondatoare ale înțelegerii menționate, durata totală a participării sale la încălcare a fost de 47 de ori mai mare decât durata participării Areva, iar cifra de afaceri a Alstom era mai mare decât cea a Areva.

165

Comisia susține că acest motiv este inadmisibil, întrucât, în special, nu a fost invocat de Areva în primă instanță și nici nu constituie un motiv de ordine publică pe care Tribunalul ar fi trebuit să îl invoce din oficiu. Cu privire la fond, aceasta arată că stabilirea amenzii impuse Areva nu poate fi criticată, având în vedere, în special, că a fost calculată în temeiul liniilor directoare.

166

Cu titlu introductiv, în ceea ce privește admisibilitatea prezentului motiv, este necesar să se constate, astfel cum a arătat și avocatul general la punctul 189 din concluzii, că, în cererea introductivă în primă instanță, societățile din grupul Areva nu au invocat niciun motiv întemeiat pe încălcarea principiilor proporționalității și egalității de tratament, prin care ar fi invocat caracterul nelegal al cuantumului amenzii impuse Areva pentru încălcarea acestor principii. Deși este adevărat că, în cererea introductivă, societățile menționate au invocat o încălcare a principiilor egalității de tratament și proporționalității, această argumentație viza o problemă total diferită, și anume obligarea în solidar a societăților Alstom și Areva T & D SA la plata amenzii.

167

Este vorba, așadar, despre un motiv nou, care, conform jurisprudenței amintite la punctul 113 din prezenta hotărâre, este inadmisibil în cadrul unui recurs în fața Curții.

168

Pe de altă parte, astfel cum a arătat de asemenea avocatul general la punctul 191 din concluzii, retrocesiunea Areva T & D SA societății Alstom, deși a intervenit între introducerea acțiunii în primă instanță și introducerea recursului, nu constituie un element de fapt nou care să poată justifica considerarea acestui motiv drept admisibil, întrucât acesta nu se întemeiază pe respectivul element.

169

Totuși, al patrulea motiv invocat de Areva este admisibil în măsura în care, prin intermediul său, aceasta reproșează Tribunalului că nu a examinat, în cadrul exercitării competenței sale de fond, caracterul nelegal al amenzii care i‑a fost impusă în solidar, în special cu Areva T & D SA, pentru o pretinsă încălcare a principiilor proporționalității și egalității de tratament sau că a săvârșit o eroare de drept în cadrul acestei exercitări.

170

Astfel, după cum s-a amintit la punctul 118 din prezenta hotărâre, un motiv care își găsește originea în hotărârea atacată poate fi invocat în cadrul unui recurs.

171

În această privință, trebuie amintit că, pe lângă controlul de legalitate prevăzut de Tratatul FUE, Tribunalul dispune de o competență de fond care îi este recunoscută, conform articolului 261 TFUE, la articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003 și care îl autorizează să înlocuiască aprecierea Comisiei cu propria apreciere și, în consecință, să suprime, să reducă sau să majoreze amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu impusă (a se vedea în special Hotărârea Siemens și alții/Comisia, citată anterior, punctul 334, și Hotărârea din 19 decembrie 2013, Koninklijke Wegenbouw Stevin/Comisia, C‑586/12 P, punctul 32 și jurisprudența citată).

172

Totuși, Curtea a subliniat de asemenea că exercitarea competenței sale de fond nu echivalează cu un control din oficiu și că procedura în fața instanțelor Uniunii este contradictorie. Cu excepția motivelor de ordine publică pe care instanța este ținută să le invoce din oficiu, sarcina de a invoca motive împotriva deciziei atacate și de a aduce elemente de probă în susținerea acestor motive revine reclamantului (Hotărârea Siemens și alții/Comisia, citată anterior, punctul 335).

173

În plus, Curtea a precizat că această cerință de natură procedurală nu este contrară regulii potrivit căreia, în ceea ce privește încălcările normelor de concurență, revine Comisiei obligația de a face dovada încălcărilor pe care le constată și de a stabili elementele de probă de natură să demonstreze, corespunzător cerințelor legale, simpla existență a faptelor constitutive ale unei asemenea încălcări. Astfel, în cadrul unei căi de atac jurisdicționale, reclamantul trebuie să identifice elementele contestate din decizia atacată, să formuleze critici în această privință și să aducă probe care pot consta în indicii serioase, prin care să se urmărească demonstrarea temeiniciei criticilor sale (Hotărârea Siemens și alții/Comisia, citată anterior, punctul 336).

174

Or, nu reiese că, în exercitarea competenței sale de fond, astfel cum a fost realizată la punctele 318-323 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi încălcat aceste principii.

175

Astfel, la punctele menționate, ca urmare a constatării, la punctul 317 din această hotărâre, a temeiniciei motivelor recurentelor întemeiate pe principiile proporționalității și egalității de tratament, întrucât Comisia a impus Alstom și societăților din grupul Areva, în considerarea circumstanței agravante întemeiate pe rolul conducător al încălcării, o majorare cu 50 % a cuantumului de bază al amenzilor lor, identică cu cea impusă Siemens, Tribunalul, a modificat amenzile impuse în solidar Alstom și Areva reducând această majorare la 35 % și, respectiv, la 20 %.

176

Or, în acest context specific, Tribunalul nu trebuia, în exercitarea competenței sale de fond, să examineze din oficiu alte critici care puteau fi eventual invocate împotriva cuantumului amenzii impuse Areva pentru încălcarea principiilor proporționalității și egalității de tratament, precum cele prezentate de Areva în cadrul recursului său.

177

În sfârșit, dintr‑o jurisprudență consacrată reiese că, atunci când se pronunță cu privire la chestiuni de drept în cadrul unui recurs, nu este de competența Curții să substituie, pentru motive de echitate, aprecierea Tribunalului cu propria apreciere, atunci când acesta se pronunță, în exercitarea competenței sale de fond, asupra cuantumului amenzilor aplicate unor întreprinderi ca urmare a încălcării de către acestea a dreptului Uniunii. Astfel, Curtea ar trebui să constate o eroare de drept săvârșită de Tribunal, ca urmare a caracterului inadecvat al cuantumului unei amenzi, doar în măsura în care aceasta ar aprecia că nivelul sancțiunii este nu numai inadecvat, ci și excesiv, până la a fi disproporționat (Hotărârea din 30 mai 2013, Quinn Barlo și alții/Comisia, C- 70/12 P, punctul 57).

178

În această privință, în ceea ce privește caracterul pretins inadecvat al cuantumului amenzii impuse Areva, întrucât participarea acesteia la încălcarea în cauză a fost de scurtă durată, nu rezultă că cuantumul amenzii impuse Areva în solidar ar fi excesiv, până la a fi disproporționat.

179

Astfel, după cum a arătat Comisia, acest cuantum a fost calculat în temeiul metodologiei prezentate în liniile directoare. În acest cadru, este cert că împrejurarea că participarea Areva la înțelegerea în cauză a fost de scurtă durată a fost reflectată în faptul că cuantumul de plecare al amenzii nu a fost majorat în considerarea duratei încălcării, deși, în privința Alstom, cuantumul de plecare a fost majorat cu 155 % în considerarea participării la această înțelegere pentru o durată totală de 15 ani și 8 luni.

180

Însă faptul că participarea Areva la încălcarea menționată a fost de scurtă durată nu diminuează cu nimic gravitatea încălcării reproșate Areva, astfel cum este reflectată în calculul amenzii, în special în stabilirea cuantumului de plecare.

181

Or, conform articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, cuantumul amenzii trebuie stabilit în funcție de gravitatea încălcării reproșată individual întreprinderii în cauză și de durata acesteia (Hotărârea Comisia/Siemens Österreich și alții și Siemens Transmission & Distribution și alții/Comisia, citată anterior, punctul 52).

182

În aceste condiții, al patrulea motiv de recurs invocat de Areva trebuie să fie respins.

183

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, societățile din grupul Alstom susțin că, la punctele 223-230 din hotărârea atacată, Tribunalul a interpretat greșit semnificația primului motiv invocat de Alstom, întemeiat pe încălcarea dreptului la o cale de atac efectivă și la protecție jurisdicțională, și, în consecință, nu a răspuns la acest motiv.

184

La punctele menționate, Tribunalul s‑ar fi pronunțat cu privire la cerința unui control jurisdicțional și în special cu privire la faptul că Alstom și Areva T & D SA au beneficiat efectiv de dreptul de a supune decizia în litigiu unui control jurisdicțional prin exercitarea efectivă a unor căi de atac. Or, primul motiv invocat de Areva în fața Tribunalului ar fi vizat libertatea alegerii de a introduce o acțiune, care ar fi fost limitată prin efectul obligării în solidar a Alstom și a Areva T & D SA.

185

Comisia arată că, la punctele 223-230 din hotărârea atacată, Tribunalul a răspuns în mod adecvat la argumentația invocată de societățile din grupul Alstom în primă instanță.

186

Spre deosebire de ceea ce susțin societățile din grupul Alstom, din lectura punctelor 223-230 din hotărârea atacată reiese că Tribunalul a răspuns în mod adecvat la motivul invocat de Alstom, întemeiat pe încălcarea dreptului la o cale de atac efectivă, și că, în acest context, nu a interpretat nicidecum greșit semnificația argumentației dezvoltate de aceasta.

187

Astfel, după ce a amintit jurisprudența relevantă, la punctele 224-227 din hotărârea menționată, Tribunalul a considerat în mod întemeiat, la punctul 228 din aceeași hotărâre, că obligarea în solidar a Alstom și a Areva T & D SA de către Comisie nu a adus atingere dreptului fiecăreia dintre aceste societăți, în calitate de destinatar al deciziei atacate, de a o supune unui control jurisdicțional prin exercitarea efectivă a unor căi de atac garantate de dreptul Uniunii.

188

Societățile din grupul Alstom susțin că Tribunalul nu s‑a pronunțat cu privire la restricțiile privind libertatea alegerii de a introduce o acțiune, care ar rezulta din impunerea unei amenzi în solidar Alstom și Areva T & D SA. Astfel, dacă Areva T & D SA ar fi introdus o cale de atac, Alstom trebuia să procedeze în același mod, pentru a evita să fie obligată la plata integralității amenzii impuse, în timp ce, dacă Areva T & D SA nu ar fi introdus o cale de atac, aceasta trebuia să plătească respectiva amendă, iar o cale de atac formulată de Alstom nu mai putea avea incidență asupra cuantumului total al amenzii menționate.

189

În această privință, trebuie să se constate că aceste constrângeri nu sunt decât consecința ineluctabilă a impunerii, în sarcina Alstom și a Areva T & D SA, a plății unei amenzi care trebuie plătită în solidar de aceste societăți. Deși este, desigur, posibil ca o asemenea consecință să fi avut impact asupra strategiei codebitorilor solidari, ea nu a antrenat, în sine, nicio încălcare a dreptului la o cale de atac efectivă. Astfel, fiecare codebitor și‑a menținut dreptul și posibilitatea de a introduce o cale de atac, pe care de altfel atât Alstom, cât și Areva T & D SA le‑au exercitat, după cum a constatat și Tribunalul la punctul 228 din hotărârea atacată.

190

În consecință, al cincilea motiv formulat de societățile din grupul Alstom trebuie respins.

191

Din examinarea ansamblului motivelor invocate de societățile recurente reiese că, pe de o parte, al doilea și al treilea motiv invocate de Areva, precum și al treilea aspect al celui de al doilea motiv și al patrulea motiv prezentate de societățile din grupul Alstom trebuie admise, în măsura în care reproșează Comisiei și Tribunalului că au impus o solidaritate de fapt între Areva și Alstom și că au încălcat astfel normele în materie de solidaritate la plata amenzilor care decurg din principiile securității juridice și individualizării pedepselor și a sancțiunilor, și că, pe de altă parte, recursurile trebuie respinse în rest.

192

Rezultă mai întâi că punctul 3 a doua liniuță al dispozitivului hotărârii atacate trebuie anulat.

193

În continuare, întrucât litigiul este în stare de a fi judecat, în sensul articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, se impune soluționarea definitivă a acestuia.

194

În această privință, trebuie să se constate că stabilirea solidarității, astfel cum a fost realizată la articolul 2 litera (c) din decizia în litigiu, este identică cu cea reținută de Tribunal, în urma exercitării de către acesta a competenței sale de fond și a reducerii cuantumurilor amenzii, la punctul 3 a doua liniuță al dispozitivului hotărârii atacate.

195

Prin urmare, întrucât anularea articolului 2 litera (c) din decizia în litigiu a fost solicitată în primă instanță de societățile recurente, se impune anularea acestei dispoziții pentru motivele care au determinat anularea punctului 3 a doua liniuță al dispozitivului hotărârii atacate, care sunt enunțate la punctele 129-142 din prezenta hotărâre.

196

În sfârșit, în temeiul competenței de fond care îi este recunoscută, conform articolului 261 TFUE, la articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003, Curtea consideră că normele în materie de solidaritate vor fi aplicate în mod corect prin stabilirea cuantumurilor amenzilor potrivit unei metode care, spre deosebire de cea reținută de Comisie și de Tribunal, respectă normele în materie de solidaritate la plata amenzilor care decurg din principiile securității juridice și individualizării pedepselor și a sancțiunilor.

197

În consecință, având în vedere cele statuate la punctul 138 din prezenta hotărâre și ținând seama de noile denumiri ale unora dintre societățile în cauză, care sunt menționate la punctul 14 din prezenta hotărâre, trebuie impusă Alstom o amendă în cuantum de 27795000 de euro, în solidar cu Alstom Grid SAS, și trebuie impusă Areva, T & D Holding și Alstom Grid AG o amendă în cuantum de 20400000 de euro, în solidar cu Alstom Grid SAS.

198

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

199

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din același regulament de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

200

În temeiul articolului 138 alineatul (3) din același regulament, în cazul în care părțile cad fiecare în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată. Potrivit aceleiași dispoziții, în cazul în care împrejurările cauzei justifică acest lucru, Curtea poate decide ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, o parte să suporte o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte.

201

Întrucât recursurile formulate de Areva și de societățile din grupul Alstom sunt admise în parte, se impune suportarea de către Comisie, pe lângă propriile cheltuieli de judecată aferente atât procedurii în primă instanță, cât și recursurilor, a unei cincimi din cheltuielile de judecată efectuate de Areva și de societățile din grupul Alstom aferente procedurii în primă instanță și recursurilor. Areva și societățile din grupul Alstom suportă patru cincimi din propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii în primă instanță și recursurilor.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară și hotărăște: