1. 

În contextul a trei litigii în care se examinează dacă în cazul uniunilor consensuale înregistrate există dreptul de a beneficia de o prestație pe care dreptul german o garantează uniunilor matrimoniale, Bundesverwaltungsgericht solicită Curții să stabilească dacă această cerere se poate întemeia pe principiul egalității de tratament impus de dreptul Uniunii în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

2. 

Această cauză oferă Curții posibilitatea de a-și contura jurisprudența referitoare la domeniul de aplicare al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 ( 2 ) de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. În acest caz trebuie să se stabilească dacă directiva se aplică ajutoarelor acordate funcționarilor publici în caz de boală.

3. 

Pentru aceasta, este necesar să se examineze dacă ajutoarele menționate constituie o remunerație în sensul Directivei 2000/78, a cărei aplicabilitate în situațiile în litigiu depinde – astfel cum reiese dintr-o interpretare coroborată a considerentului (13) și a articolului 3 alineatul (1) litera (c) din aceasta – de împrejurarea dacă ajutorul în discuție este asimilat unei „remunerații” în sensul conferit acestei noțiuni de articolul 141 din Tratatul CE (în prezent articolul 157 TFUE). În acest scop, este necesar să fie dezvoltate criteriile utilizate de Curte în hotărârile pronunțate în acest domeniu, limitate până la acest moment la cazul pensiilor pentru limită de vârstă, și astfel să se stabilească în același timp întinderea inaplicabilității Directivei 2000/78, în conformitate cu alineatul (3) al articolului 3 din aceasta, în privința plăților efectuate de regimurile publice sau asimilate.

4.

Considerentul (13) al Directivei 2000/78 prevede următoarele:

„Prezenta directivă nu se aplică regimurilor de securitate socială și de protecție socială ale căror avantaje nu sunt asimilate unei remunerații în sensul atribuit acestui termen în aplicarea articolului 141 din Tratatul de instituire a Comunității Europene și nici plăților de orice natură efectuate de către stat, care au ca obiectiv accesul la încadrare în muncă sau menținerea lucrătorilor în funcție.”

5.

Articolul 1 din Directiva 2000/78 definește obiectivul acesteia în următorii termeni:

„Prezenta directivă are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament.”

6.

Potrivit articolului 2 din Directiva 2000/78:

„(1)   În sensul prezentei directive, prin principiul egalității de tratament se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menționate la articolul 1.

(2)   În sensul alineatului (1):

[…]”

7.

Domeniul de aplicare al Directivei 2000/78 este definit la articolul 3:

„(1)   În limitele competențelor conferite Comunității, prezenta directivă se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public, cât și în cel privat, inclusiv organismelor publice, în ceea ce privește:

[…]

[…]

(3)   Prezenta directivă nu se aplică plăților de orice natură efectuate de regimurile publice sau asimilate, inclusiv de regimurile publice de securitate socială sau de protecție socială.

[…]”

8.

Gesetz über die Eingetragene Lebenspartnerschaft (denumită în continuare „LPartG”) [Legea privind uniunea consensuală înregistrată] din 16 februarie 2001 ( 3 ), astfel cum a fost modificată prin articolul 7 din Legea din 6 iulie 2009 ( 4 ), prevede la articolul 1 alineatul 1 următoarele:

„Două persoane de același sex constituie o uniune consensuală prin declararea în fața unui funcționar al stării civile, personal și în prezența ambelor, a voinței acestora de a forma împreună o uniune consensuală. Declarațiile nu pot fi făcute sub condiție și nici pentru o durată determinată.”

9.

Potrivit articolului 5 din LPartG, membrii unei uniuni consensuale „sunt obligați reciproc să contribuie în mod adecvat cu munca și patrimoniul lor la necesitățile comune ale uniunii […]”.

10.

Bundesbeamtengesetz (denumită în continuare „BBG”) [Legea privind funcționarii federali] prevede dreptul funcționarilor federali la acordarea unui ajutor în caz de boală. Potrivit articolului 80 din aceasta, ajutorul menționat se extinde, în anumite împrejurări, la soțul funcționarului federal și la copiii aflați în întreținerea acestuia.

11.

Reglementarea aplicabilă până la 14 februarie 2009 recunoștea dreptul la ajutor soțului funcționarului federal și copiilor aflați în întreținerea acestuia, însă fără a-l extinde la persoana cu care acesta formează o uniune consensuală înregistrată. Nu era vorba în niciun caz despre un ajutor necondiționat, întrucât, în ceea ce privește soțul, ajutorul era recunoscut numai dacă veniturile acestuia nu depășeau 18000 de euro sau dacă, deși deținea o asigurare de sănătate, nu i se acordau prestații de asigurări în temeiul unei excluderi individuale din cauza unor maladii congenitale sau a anumitor boli ori când prestațiile în acest sens erau suspendate pe termen nedeterminat. Prin urmare, dreptul la ajutor exista în cazul unei nevoi de întreținere a soțului unui beneficiar din cauza venitului prea mic sau din cauza protecției insuficiente oferite prin asigurarea de sănătate, din motive neimputabile acestei persoane.

12.

În temeiul mandatului cuprins la articolul 80 alineatul 4 din BBG, Ministerul Federal de Interne a promulgat Bundesbeihilfeverordnung (denumit în continuare „BBhV” [Regulamentul privind ajutoarele federale] din 13 februarie 2009 ( 5 ), care, din perspectiva datelor relevante în prezenta cauză, menține regimul anterior, excluzând membrii uniunilor consensuale înregistrate de la beneficiul ajutorului în caz de boală.

13.

Ulterior faptelor în litigiu, însă fără relevanță pentru soluționarea acțiunilor principale, a avut loc o reformă legislativă în temeiul căreia uniunile consensuale înregistrate au fost incluse printre beneficiarii ajutorului în litigiu ( 6 ).

14.

Reclamanții a quo, funcționari federali, au constituit uniuni consensuale înregistrate, membrii acestor uniuni depinzând din punct de vedere financiar de funcționarii menționați.

15.

Reclamanții au solicitat ajutoare pentru caz de boală și, în cauzele C-124/11 și C-125/11, după un refuz inițial al administrației, dreptul acestora a fost recunoscut de către Verwaltungsgericht Berlin, potrivit căruia, deși membrii uniunilor consensuale înregistrate nu figurează printre beneficiarii ajutoarelor, aceștia au totuși dreptul la ajutoare în temeiul Directivei 2000/78, având în vedere că, potrivit jurisprudenței Curții, astfel de ajutoare constituie o „remunerație” în sensul directivei menționate, întrucât sunt plătite exclusiv în temeiul raportului de muncă, iar nu ca prestație a regimului public general de securitate socială sau de protecție socială.

16.

În schimb, reclamantului din cauza C-143/11 i-a fost respinsă cererea atât de administrație, cât și de instanța de contencios administrativ, considerându-se că Directiva 2000/78 nu a fost încălcată, întrucât situația unui soț și cea a unui membru al unei uniuni consensuale înregistrate nu sunt echivalente.

17.

În toate cazurile, partea vătămată prin respectiva hotărâre a formulat recurs la Bundesverwaltungsgericht.

18.

Instanța de trimitere pornește de la premisa că reglementarea națională nu include membrii uniunilor consensuale înregistrate printre posibilii beneficiari ai ajutoarelor publice prevăzute pentru funcționarii federali în caz de boală. Totuși, printre beneficiarii ajutoarelor menționate ar figura, dacă este cazul, soții acestor funcționari.

19.

Bundesverwaltungsgericht are îndoieli cu privire la aplicabilitatea Directivei 2000/78 în situațiile în discuție în acțiunile a quibus. În cazul în care aceasta ar fi aplicabilă, consecința ar fi că membrii uniunilor consensuale înregistrate ar trebui să primească același tratament precum soții, astfel încât particularii implicați în acțiunile menționate ar avea dreptul la ajutorul public în litigiu.

20.

Instanța de trimitere consideră că aplicabilitatea Directivei 2000/78 depinde de calificarea juridică care trebuie dată ajutorului public în discuție. În concret, ar depinde de aspectul dacă acesta constituie un element al remunerației în sensul articolului 157 TFUE – caz în care ar fi aplicabilă Directiva 2000/78 – sau o prestație a regimului public de securitate socială sau asimilată, fiind, prin urmare, exclusă din domeniul de aplicare al directivei menționate.

21.

În opinia Bundesverwaltungsgericht, criteriile utilizate de Curte pentru a face distincții între pensiile pentru limită de vârstă în funcție de originea finanțării acestora nu sunt adecvate în domeniul sistemelor de asigurări de sănătate, printre alte deoarece ajutorul în caz de boală nu depinde de durata activității în cadrul serviciului public.

22.

În aceste împrejurări, Bundesverwaltungsgericht adresează Curții următoarea întrebare:

„Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă se aplică dispozițiilor naționale privind acordarea de ajutoare funcționarilor în caz de boală?”

23.

Cererile de pronunțare a unor hotărâri preliminare C-124/11 și C-125/11 au fost înregistrate la grefa Curții la 9 martie 2011. Cererea C-143/11 a fost înregistrată la 24 martie 2011.

24.

Cele trei întrebări preliminare au fost conexate prin Ordonanța președintelui Curții din 27 mai 2011.

25.

Au depus observații scrise doamna K. Dittrich, domnii R. Klinke și J. D. Müller, precum și Comisia.

26.

La ședință, care a avut loc la 3 mai 2012, s-au prezentat, formulând observații orale, reprezentanții părților.

27.

În scrisoarea de convocare la ședință, părțile au fost invitate să aducă în scris precizări cu privire la modul de finanțare a ajutorului în litigiu, în special cu privire la aspectul dacă acesta este finanțat, total sau parțial, din contribuții plătite de Republica Federală Germania în calitatea sa de angajator al funcționarilor federali sau din bugetul asigurărilor sociale. Termenul acordat pentru prezentarea acestor precizări a expirat la 13 aprilie 2012.

28.

Reclamanții din acțiunea principală susțin că Directiva 2000/78 este aplicabilă ajutorului în litigiu. Aceasta se explică prin faptul că, în opinia acestora și potrivit jurisprudenței Curții, pe de o parte, orice remunerație în sensul articolului 157 TFUE este inclusă în domeniul de aplicare al acestei directive și, pe de altă parte, noțiunea de încadrare în muncă cuprinde de asemenea raportul dintre funcționarul public și stat ( 7 ).

29.

Reclamanții susțin că nu poate fi opus calificării ajutorului drept remunerație faptul că regimul acestuia este prevăzut de lege, întrucât legiuitorul acționează în acest caz ca angajator, iar nu ca autoritate publică. Nu poate fi opus nici faptul că funcționarii constituie o categorie generală de lucrători, reclamanții invocând în acest sens Hotărârea din 17 mai 1990, Barber ( 8 ), și nici, în sfârșit, faptul că ajutorul nu depinde de durata raportului de muncă, iar cuantumul acestuia nu se calculează în funcție de ultimele salarii primite. În definitiv, reclamanții susțin că aceste împrejurări pot fi relevante în ceea ce privește stabilirea naturii pensiilor pentru limită de vârstă, însă nu pentru a preciza dacă ajutorul în litigiu este sau nu este o remunerație.

30.

Comisia, la rândul său, împărtășește abordarea reclamanților din acțiunea principală. După ce amintește că, potrivit jurisprudenței, noțiunea de remunerație trebuie interpretată în sens larg, cuprinzând, așadar, orice prestație sau remunerație acordată lucrătorului pentru activitatea sa și în temeiul unui contract, al unor dispoziții legale sau al unei hotărâri judecătorești, Comisia susține că Curtea a considerat întotdeauna că, în materie de pensii, unicul criteriu determinant – însă nu exclusiv – este acela potrivit căruia pensia este recunoscută în temeiul raportului de muncă dintre lucrător și fostul său angajator. La acest prim criteriu se adaugă alte trei criterii suplimentare care permit ca pensia pentru limită de vârstă să fie calificată drept prestație acordată în temeiul unui regim profesional de securitate socială și, prin urmare, drept remunerație în sensul articolului 157 TFUE, diferențiind-o de o prestație acordată în temeiul unui regim public de securitate socială, și anume: (a) pensia să nu fie recunoscută unei categorii specifice de lucrători; (b) să depindă în mod direct de perioada lucrată; (c) cuantumul său să fie calculat pe baza ultimului salariu.

31.

În ceea ce privește ajutorul în litigiu, Comisia subliniază, în primul rând, că acesta constituie o prestație acordată unei categorii specifice de lucrători, în al doilea rând, că este acordată în temeiul unui raport de muncă și că este legată de un salariu sau de o pensie de funcționar, constituind, așadar, un element al acestei remunerații, și, în al treilea rând, că celelalte criterii stabilite de jurisprudență cu privire la pensii nu prezintă relevanță în cauză, deoarece atât criteriul dependenței de perioada lucrată, cât și cel al calculului pe baza ultimului salariu au fost utilizate de Curte numai pentru a stabili dacă pensiile funcționarilor pot fi considerate o remunerație, chiar dacă în mod normal nu îndeplinesc criteriile pe care Curtea le-a considerat, în cauza Barber, citată anterior, ca fiind caracteristice pentru un regim de asigurări de pensii privat. Este adevărat că, în ceea ce privește ajutorul acordat funcționarilor în caz de boală, nu există un regim similar în domeniul dreptului privat. Prin urmare, ar fi imposibil să fie stabilite criterii de delimitare cu privire la regimul obligatoriu de securitate socială în temeiul regimurilor de drept privat similare.

32.

În consecință, unicul criteriu determinant este acela că ajutorul în discuție este acordat în temeiul raportului de muncă cu statul și că acesta din urmă acționează în calitate de angajator, iar nu în calitate de asigurător în cadrul unui regim obligatoriu public. Prin urmare, ajutorul poate fi considerat remunerație în sensul articolului 157 TFUE, fără ca la aceasta să se opună faptul că este recunoscut în temeiul unor dispoziții legale sau că răspunde de asemenea unor considerații de politică socială.

33.

În ceea ce privește invitația la care s-a făcut referire la punctul 24 din prezentele concluzii, atât reclamanții din acțiunile principale, cât și guvernul german au răspuns că ajutorul în litigiu este finanțat de Republica Federală Germania în calitatea sa de angajator, fără să existe vreo finanțare din partea asigurărilor sociale.

34.

Astfel cum am menționat anterior, cererile conexate de pronunțare a unei hotărâri preliminare au ca obiect aplicabilitatea Directivei 2000/78 în situații în care se examinează dacă „uniunile consensuale înregistrate” în conformitate cu legislația unui stat membru au dreptul să beneficieze de o prestație pe care această legislație o garantează uniunilor matrimoniale.

35.

Prezentele cereri nu merg mai departe de această întrebare. Dorim să precizăm că nu se solicită să se stabilească dacă a fost încălcat dreptul reclamanților din acțiunile principale de a fi tratați în același mod precum persoanele unite prin căsătorie, ci dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a considera că acțiunile menționate trebuie soluționate cu aplicarea Directivei 2000/78.

36.

Prin urmare, nu se urmărește ca Curtea să se pronunțe cu privire la o eventuală discriminare, ci numai cu privire la existența condiției care ar face posibilă soluționarea de către instanța de trimitere a cauzelor cu care este sesizată aplicând directiva menționată. Pentru aceasta, este suficient să se stabilească dacă ajutoarele în litigiu constituie o remunerație în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2000/78, ceea ce depinde de aspectul dacă ajutorul în litigiu poate fi asimilat unei „remunerații”ex articolul 157 TFUE, dispoziție la care face trimitere directiva, la considerentul (13), pentru definirea acestei noțiuni.

37.

Astfel cum subliniază în mod corect Bundesverwaltungsgericht, aplicabilitatea Directivei 2000/78 depinde de împrejurarea dacă ajutorul în litigiu poate fi calificat drept „remunerație” în sensul articolului 157 TFUE.

38.

Astfel, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2000/78 prevede că aceasta „se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public, cât și în cel privat, inclusiv organismelor publice, în ceea ce privește: […] (c) condițiile de încadrare și de muncă, inclusiv condițiile de concediere și de remunerare”.

39.

Fiind vorba, precum în speță, despre o prestație plătită de o autoritate publică, este inevitabilă luarea în considerare a excepției prevăzute chiar la articolul 3 din Directiva 2000/78, al cărui alineat (3) prevede că „[p]rezenta directivă nu se aplică plăților de orice natură efectuate de regimurile publice sau asimilate, inclusiv de regimurile publice de securitate socială sau de protecție socială”.

40.

Totuși, această excepție trebuie să fie înțeleasă în conformitate cu dispozițiile considerentului (13) al Directivei 2000/78, potrivit căruia „[p]rezenta directivă nu se aplică regimurilor de securitate socială și de protecție socială ale căror avantaje nu sunt asimilate unei remunerații în sensul atribuit acestui termen în aplicarea articolului 141 din Tratatul de instituire a Comunității Europene și nici plăților de orice natură efectuate de către stat, care au ca obiectiv accesul la încadrare în muncă sau menținerea lucrătorilor în funcție”.

41.

Această interpretare coroborată a articolului 3 alineatul (3) și a considerentului (13), ambele din Directiva 2000/78, asumată de Curte în Hotărârea Maruko ( 9 ), presupune că nu toate prestațiile plătite de autoritățile publice sunt excluse de la aplicarea Directivei 2000/78 și nici toate cele care provin, dintre autoritățile publice, de la instituțiile de securitate socială, ci numai acelea, plătite de aceste instituții, care nu pot fi considerate „remunerații” în sensul (actualului) articol 157 TFUE.

42.

Prin urmare, pentru a răspunde la întrebarea adresată, trebuie clarificată o necunoscută foarte concretă, și anume dacă ajutorul în litigiu constituie sau nu constituie o „remunerație” în sensul articolului 157 TFUE, dispoziție la care, astfel cum am repetat, face trimitere Directiva 2000/78 pentru a defini noțiunea de remunerație utilizată la articolul 3 alineatul (1) litera (c) din aceasta. Astfel cum vom vedea, la examinarea eventualei existențe a fiecăruia dintre elementele constitutive ale noțiunii „remunerație” devine evident că excepția care rezultă din interpretarea coroborată a articolului 3 alineatul (3) și a considerentului (13) al Directivei 2000/78 este una de bun-simț. În definitiv, prin aceasta nu se realizează altceva decât specificarea unei consecințe care reiese cu necesitate din însăși noțiunea „remunerație”.

43.

Articolul 157 TFUE definește remunerația ca „salariul sau suma obișnuite de bază sau minime, precum și toate celelalte drepturi plătite, direct sau indirect, în numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului pentru munca prestată de acesta”. Prin urmare, în această noțiune există un conținut material (salariul sau suma și drepturile), un element subiectiv (angajator și lucrător) și un element cauzal (raportul de muncă). Trebuie să se examineze dacă toate acestea există în cazul ajutorului în litigiu.

44.

În ceea ce privește elementul material, nu avem îndoieli că referirea de la articolul 157 TFUE la „toate celelalte drepturi plătite, direct sau indirect, în numerar sau în natură” oferă o acoperire suficientă pentru ajutorul în litigiu. Astfel, prin aceasta se restituie lucrătorului între 50 % și 80 % din cheltuielile medicale pe care le-a putut efectua acesta sau anumite persoane aflate în întreținerea sa ( 10 ).

45.

În opinia noastră, elementul cauzal există de asemenea în aceste cazuri. Astfel, ajutorul este rezervat funcționarilor federali, în această calitate și în temeiul acesteia. Mai mult, ajutorul le este rezervat întrucât, pe lângă faptul că sunt funcționari federali, lucrează efectiv în această calitate. Astfel reiese de la articolul 2 alineatul 2 din BBhV, potrivit căruia funcționarii federali care beneficiază de un concediu fără plată au de asemenea dreptul la ajutor, cu condiția ca acest concediu să nu depășească o lună. Este evidentă, în opinia noastră, legătura de cauzalitate existentă între ajutorul în litigiu și raportul de muncă ( 11 ).

46.

Rămâne, în sfârșit, elementul cel mai problematic. Ajutorul examinat constituie o prestație financiară la care funcționarul federal are dreptul în temeiul raportului său de muncă cu administrația federală. Totuși, este vorba despre o prestație plătită „de către angajator lucrătorului”, astfel cum prevede articolul 157 TFUE? În aceasta constă, în opinia noastră, miezul problemei.

47.

O prestație primită de un lucrător în temeiul raportului de muncă care îl leagă de angajatorul său constituie o „remunerație” în sensul articolului 157 TFUE numai în cazul în care persoana care o plătește este chiar angajatorul. Astfel, alte prestații de care poate beneficia lucrătorul, inclusiv în temeiul raportului său de muncă, sunt excluse din noțiunea în discuție și, prin urmare, eventuala acoperire a acestora împotriva discriminării trebuie căutată în afara Directivei 2000/78.

48.

În aceasta constă explicația faptului că nu toate prestațiile de securitate socială pot fi incluse în noțiunea „remunerație”, ci numai acelea care, pe lângă faptul că reprezintă o remunerație „pentru munca prestată de [lucrător]”, sunt plătite de angajator, deși prin intermediul instituției de securitate socială, cu alte cuvinte în mod indirect.

49.

Astfel cum a precizat încă de la început Curtea în Hotărârea din 25 mai 1971, Defrenne ( 12 ), regimurile de securitate socială „permit lucrătorilor să beneficieze de un sistem obligatoriu la a cărui finanțare contribuie lucrătorii, angajatorii și, eventual, autoritățile publice într-o proporție care nu depinde atât de raportul de muncă dintre angajator și lucrător, cât de considerații de politică socială” (punctul 8), astfel încât „partea care revine angajatorilor în finanțarea unor astfel de sisteme nu constituie o plată directă sau indirectă în favoarea lucrătorului” (punctul 9) și, în plus, „acesta din urmă beneficiază în mod normal de prestațiile prevăzute de lege nu datorită contribuției angajatorului, ci datorită simplului fapt că întrunește cerințele legale impuse de acordarea prestației” (punctul 10).

50.

Faptul că Directiva 2000/78 nu se aplică „regimurilor de securitate socială și de protecție socială ale căror avantaje nu sunt asimilate unei remunerații în sensul atribuit acestui termen în aplicarea articolului [157 TFUE]” [considerentul (13)] înseamnă că, dat fiind că această asimilare este posibilă numai în cazul în care prestația primită de lucrător este plătită de angajatorul său, trebuie să se stabilească dacă finanțarea regimului de securitate socială revine, în ceea ce privește acest aspect, angajatorului, lucrătorului sau autorității publice. Se poate afirma că este vorba despre o „remunerație” în sensul articolului 157 TFUE numai în măsura în care, constatându-se finanțarea de către angajator, se poate concluziona că regimul de securitate socială furnizează în realitate o prestație care revine în mod indirect angajatorului.

51.

Această abordare este în egală măsură aplicabilă în privința instituțiilor de securitate socială, în special, și a oricăror regimuri publice de finanțare a prestațiilor de muncă, în general. Aceasta deoarece, întrucât decisiv este faptul că prestația este plătită în ultimă instanță de angajator, trebuie să fie lipsit de relevanță aspectul dacă acesta o plătește în mod direct sau printr-un intermediar și, în acest din urmă caz, dacă plătitorul interpus este o entitate privată sau o instituție publică, indiferent care sunt acestea, dacă este vorba despre un subiect de drept public și indiferent de forma personalității sale juridice și de regimul său de funcționare.

52.

Aceasta implică necesitatea de a stabili în fiecare caz cine finanțează prestația recunoscută lucrătorului. Pornind de la plătitorul final și după ce s-a constatat că nu este același cu angajatorul, trebuie să se examineze dacă acesta nu reprezintă mai mult decât un intermediar al angajatorului. Fiind vorba despre prestații plătite de instituții publice, în general, sau de instituții de securitate socială, în special, trebuie să se stabilească dacă astfel de prestații sunt plătite prin intermediul unor contribuții impuse angajatorului sau dacă sunt în sarcina altor contribuabili, a lucrătorilor înșiși, a autorităților publice sau a tuturor în diferite proporții. În mod evident, având în vedere diferențele care se observă cu privire la acest aspect între statele membre, este clar că această sarcină nu poate reveni decât instanței naționale respective.

53.

În opinia noastră, criteriul imputabilității finanțării – coroborat cu cel privind conținutul material al prestației și cu cel al „cauzei” acesteia, constând în raportul de muncă – se poate dovedi mai util, datorită însuși caracterului său transversal, decât criteriul delimitării beneficiarilor prestației sau decât cel al apropierii mai mari sau mai mici a acesteia de alte prestații echivalente în domeniul ajutoarelor private.

54.

Acest criteriu trebuie să fie de asemenea util, desigur, în cazul prestațiilor care constau într-o pensie pentru limită de vârstă, precum și în cazul prestațiilor care au ca obiect un ajutor în caz de boală. Fiind vorba despre o prestație materială plătită în temeiul unui raport de muncă, important este numai aspectul dacă persoana care o finanțează este sau nu este angajatorul. Considerăm că beneficiile acestei formule având drept scop simplificarea problemei calificării unei prestații drept „remunerație” în sensul articolului 157 TFUE nu pot face obiectul prea multor discuții ( 13 ).

55.

În ceea ce privește cazurile în discuție în acțiunile care au stat la originea prezentelor cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare, reiese din informațiile furnizate Curții că prestațiile în litigiu au la bază raportul de muncă dintre funcționarii federali și administrația federală și că finanțarea acestora provine în mod direct de la bugetul federal, alimentat în această privință de fonduri publice furnizate de statul membru în calitate de angajator al respectivilor funcționari federali.

56.

În aceste condiții, totul conduce la concluzia potrivit căreia, în conformitate cu argumentele expuse în prezentele concluzii, prestațiile în cauză par ar trebui calificate în acest caz drept „remunerație” în sensul articolului 157 TFUE, de unde reiese că Directiva 2000/78 este aplicabilă dispozițiilor naționale care reglementează prestațiile menționate.

57.

Cu toate acestea, revine instanței naționale sarcina de a verifica în ultimă instanță dacă finanțarea prestațiilor menționate trebuie atribuită efectiv, ținând seama de regimul specific al acestora, statului membru în calitate de angajator al funcționarilor implicați în acțiunile principale.

58.

În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată după cum urmează:

„Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă se aplică dispozițiilor naționale privind acordarea de ajutoare funcționarilor în caz de boală în cazul în care finanțarea ajutoarelor revine în principal statului în calitate de angajator public, aspect a cărui verificare revine instanței naționale.”