Cauza C‑476/10

projektart Errichtungsgesellschaft mbH și alții

(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de

Unabhängiger Verwaltungssenat des Landes Vorarlberg)

„Articolul 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură — Libera circulație a capitalurilor — Articolul 40 și anexa XII la Acordul privind SEE − Dobândirea de către resortisanți ai Principatului Liechtenstein a unei reședințe secundare situate în landul Vorarlberg (Austria) — Procedură de autorizare prealabilă − Admisibilitate”

Sumarul ordonanței

Acorduri internaționale — Acordul de instituire a Spațiului Economic European — Libera circulație a capitalurilor — Restricții

[Acordul privind SEE, art. 40 și anexa XII; Directiva 88/361 a Consiliului, art. 6 alin. (4)]

Articolul 40 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) din 2 mai 1992 trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale care, întemeindu‑se pe articolul 6 alineatul (4) din Directiva 88/361 pentru punerea în aplicare a articolului 67 din tratat [articol abrogat de Tratatul de la Amsterdam], interzice unui resortisant al Principatului Liechtenstein dobândirea unei reședințe secundare situate într‑un stat membru al Uniunii Europene, astfel încât o autoritate națională este obligată să lase neaplicată această legislație națională.

Astfel, începând cu 1 mai 1995, data intrării în vigoare a Acordului privind SEE în raport cu Principatul Liechtenstein și în sectoarele care intră sub incidența acestuia, statele membre pot menține și invoca o legislație restrictivă în privința libertății mișcărilor de capital în raport cu Principatul Liechtenstein numai dacă, potrivit dreptului Uniunii, această legislație poate să fie aplicată în raport cu alte state membre ale Uniunii.

(a se vedea punctele 39 și 51 și dispozitivul)

ORDONANȚA CURȚII (Camera a opta)

24 iunie 2011(*)

„Articolul 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură − Libera circulație a capitalurilor – Articolul 40 și anexa XII la Acordul privind SEE − Dobândirea de către resortisanți ai Principatului Liechtenstein a unei reședințe secundare situate în landul Vorarlberg (Austria) – Procedură de autorizare prealabilă − Admisibilitate”

În cauza C‑476/10,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Unabhängiger Verwaltungssenat des Landes Vorarlberg (Austria), prin decizia din 22 septembrie 2010, primită de Curte la 1 octombrie 2010, în procedura inițiată de

projektart Errichtungsgesellschaft mbH,

Eva Maria Pepic,

Herbert Hilbe,

CURTEA (Camera a opta),

compusă din domnul K. Schiemann, președinte de cameră, domnul L. Bay Larsen și doamna A. Prechal (raportor), judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

Curtea, urmând să se pronunțe prin ordonanță motivată, conform articolului 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură,

după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Ordonanță

1        Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 40 din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, denumit în continuare „Acordul privind SEE”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între projektart Errichtungsgesellschaft mbH (denumită în continuare „projektart”), precum și doamna Pepic și domnul Hilbe, pe de o parte, și Grundverkehrslandeskommission des Landes Vorarlberg (Austria) (comisia landului Vorarlberg competentă în materia transferului de proprietate funciară), pe de altă parte, cu privire la refuzul acesteia de a le acorda doamnei Pepic și domnului Hilbe autorizația de a cumpăra un apartament de la projektart pentru motivul că nu au fost întrunite condițiile pe care legislația landului Vorarlberg le impune străinilor pentru dobândirea unei reședințe secundare.

 Cadrul juridic

 Acordul privind SEE

3        Articolul 40 din Acordul privind SEE prevede:

„În cadrul prezentului acord, nu există restricții între părțile contractante cu privire la circulația capitalurilor aparținând persoanelor rezidente în statele membre ale [Comunității Europene] sau în statele [Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS)] și discriminări pe bază de cetățenie, de naționalitate sau de reședință a părților ori pe baza locului unde sunt investite aceste capitaluri. Anexa XII conține dispozițiile necesare pentru punerea în aplicare a prezentului articol.” [traducere neoficială]

4        Anexa XII la Acordul privind SEE, intitulată „Libera circulație a capitalurilor”, face trimitere la Directiva 88/361/CEE a Consiliului din 24 iunie 1988 pentru punerea în aplicare a articolului 67 din tratat [articol abrogat de Tratatul de la Amsterdam] (JO L 178, p. 5, Ediție specială, 10/vol. 1, p. 10).

5        Potrivit acestei anexe XII:

„[…]

În sensul prezentului acord, dispozițiile Directivei [88/361] sunt adaptate după cum urmează:

[…]

e)      în timpul perioadelor de tranziție, statele AELS nu acordă investițiilor noi sau existente ale societăților sau ale resortisanților din statele membre ale CE sau din alte state AELS un tratament mai puțin favorabil decât cel prevăzut de legislația în vigoare la data semnării acordului, fără a aduce atingere dreptului statelor AELS de a adopta o legislație în conformitate cu dispozițiile acordului, în special dispoziții privind cumpărarea de reședințe secundare, care să corespundă ca efect legislației în vigoare în Comunitate, în conformitate cu articolul 6 alineatul (4) din directivă;

[…]” [traducere neoficială]

 Directiva 88/361

6        Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 88/361, mișcările de capital se clasifică în conformitate cu nomenclatorul prezentat în anexa I la aceasta.

7        Din această anexă rezultă că noțiunea de mișcare de capital privește printre altele operațiunile prin care nerezidenții efectuează investiții imobiliare pe teritoriul unui stat membru.

8        Articolul 6 alineatul (4) din directiva menționată prevede:

„Legislația internă existentă care reglementează dobândirea reședințelor secundare poate fi menținută până când Consiliul [Uniunii Europene] adoptă noi prevederi în acest domeniu, în conformitate cu articolul 69 din [T]ratat[ul] [CEE (devenit articolul 69 din Tratatul CE, abrogat, la rândul său, prin Tratatul de la Amsterdam)]. Această prevedere nu aduce atingere aplicabilității altor prevederi de drept comunitar.”

 Reglementarea națională

9        Legea privind proprietatea funciară a landului Vorarlberg (Grundverkehrsgesetz, LGBl. 42/2004), în versiunea care rezultă din LGBl. 19/2009 (denumită în continuare „GVG”), prevede la articolul 2 alineatul 7 următoarele:

„Se consideră dobândire în scopul stabilirii unei reședințe de vacanță dobândirea în scopul de a construi sau de a utiliza locuințe de vacanță […] sau de a pune o locuință la dispoziția terților în aceleași scopuri.”

10      Articolul 3 din GVG prevede:

„1)      În măsura în care rezultă din dreptul Uniunii și fără a aduce atingere prevederilor alineatului 2, reglementările referitoare la dobândirea bunurilor imobile de către străini nu se aplică

a)      persoanelor care exercită dreptul de liberă circulație a lucrătorilor;

b)      persoanelor și societăților care exercită dreptul de stabilire;

c)      persoanelor și societăților care exercită dreptul de liberă circulație a serviciilor;

d)      persoanelor care exercită dreptul de ședere;

e)      persoanelor și societăților care exercită dreptul de liberă circulație a capitalurilor, în măsura în care au reședința pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene sau pe un teritoriu care intră sub incidența domeniului de aplicare al Acordul privind [SEE].

2)      În cazul în care dobândirea este efectuată în scopul stabilirii unei reședințe de vacanță, din prevederile referitoare la libera circulație a capitalurilor cuprinse în Acordul privind SEE nu rezultă nicio excepție de la dispozițiile care reglementează operațiunile imobiliare.

3)      Dacă se constată că, în temeiul unor angajamente internaționale, anumite persoane trebuie să fie tratate ca resortisanții naționali, regulile referitoare la dobândirea de bunuri imobile nu sunt aplicabile.

[...]”

11      Articolul 7 alineatul 1 din GVG este redactat după cum urmează:

„Dobândirea drepturilor de mai jos de către străini este supusă autorizării de către autoritatea competentă în materia operațiunilor imobiliare:

a)      dreptul de proprietate asupra imobilelor sau a edificiilor în sensul articolului 435 din Codul civil [Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch];

[…]”

12      Articolul 8 din GVG este redactat după cum urmează:

„1)      Dobândirea unor drepturi poate fi autorizată numai dacă:

[...]

b)      interesele politice ale statului nu sunt afectate și

c)      există un interes economic, cultural sau social în dobândirea dreptului de către străin.

2)      În cazul unor angajamente internaționale contrare, alineatul 1) nu este aplicabil. ”

 Acțiunea principală și întrebările preliminare

13      Doamna Pepic și domnul Hilbe, resortisanți ai Principatului Liechtenstein și rezidenți în acest stat, intenționează să cumpere de la projektart un apartament care face parte dintr‑un proiect de construire a unei reședințe situate în Lochau, în landul Vorarlberg.

14      Persoanele interesate doresc să utilizeze acest apartament într‑o primă etapă drept reședință secundară, iar în aproximativ zece ani, drept reședința lor principală, atunci când se vor fi pensionat.

15      La 23 martie 2010, Grundverkehrslandeskommission des Landes Vorarlberg a refuzat să le acorde doamnei Pepic și domnului Hilbe autorizația impusă în temeiul articolului 7 alineatul 1 din GVG pentru dobândirea acestui apartament.

16      Doamna Pepic și domnul Hilbe, precum și projektart au contestat această decizie la Unabhängiger Verwaltungssenat des Landes Vorarlberg.

17      Instanța de trimitere arată că articolul 3 alineatul 2 din GVG se aplică în speță, având în vedere că este vorba despre dobândirea de către străini a unei reședințe de vacanță. În consecință, potrivit acestei instanțe, o astfel de dobândire este supusă unei autorizații prealabile în temeiul articolului 7 alineatul 1 litera (a) din GVG.

18      Soluționarea litigiului ar depinde, așadar, în esență, de răspunsul la întrebarea dacă articolul 3 alineatul 2 din GVG, care se întemeiază pe articolul 6 alineatul (4) din Directiva 88/361, este compatibil cu Acordul privind SEE.

19      În această privință, ar trebui să se stabilească dacă este încă necesar să se aplice articolul 6 alineatul (4) din Directiva 88/361, dispoziție prin care se urmărește aplicarea articolului 67 din Tratatul CEE, în cazul dobândirii de către un resortisant al unui stat al AELS care este parte la Acordul privind SEE, în speță Principatul Liechtenstein, a unei reședințe secundare situate într‑un stat membru al Uniunii.

20      Instanța de trimitere apreciază, pe de o parte, că, deși, în ceea ce privește situația în cadrul Uniunii, dispoziția posterioară articolului 73 B alineatul (1) din Tratatul CE [devenit articolul 56 alineatul (1) CE] a instituit, desigur, o derogare pe fond de la articolul 67 din Tratatul CEE, în schimb, în ceea ce privește Spațiul Economic European (denumit în continuare „SEE”), Directiva 88/361 nu a fost abrogată în mod formal și nu a suferit, în plus, nicio modificare pe fond, astfel încât aceasta continuă să facă parte din Acordul privind SEE. Ar rezulta de aici că, în ceea ce privește SEE, situația juridică rămâne reglementată prin articolul 67 din Tratatul CEE.

21      Această instanță amintește, pe de altă parte, că, la punctul 31 din Hotărârea din 23 septembrie 2003, Ospelt și Schlössle Weissenberg (C‑452/01, Rec., p. I‑9743), Curtea a apreciat că, începând cu 1 mai 1995, data intrării în vigoare a Acordului privind SEE cu privire la Principatul Liechtenstein, și în sectoarele care intră sub incidența acestui acord statele membre nu mai pot invoca articolul 73 C din Tratatul CE (devenit articolul 57 CE) în raport cu acest stat al AELS.

22      Or, având în vedere că hotărârea menționată privea numai transferul proprietății funciare cu destinație agricolă, nu s‑ar fi stabilit în mod cert dacă această jurisprudență privește numai această materie sau dacă are, dimpotrivă, un domeniu de aplicare general.

23      În aceste condiții, Unabhängiger Verwaltungssenat des Landes Vorarlberg a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Dispoziția articolului 6 alineatul (4) din Directiva 88/361[…], conform căreia legislația internă existentă care reglementează dobândirea reședințelor secundare poate fi menținută, este aplicabilă în continuare în ceea ce privește dobândirea unor reședințe secundare situate într‑un stat membru al Uniunii Europene de către un resortisant al Principatului Liechtenstein, care face parte din SEE?

2)      O reglementare internă care, întemeindu‑se pe articolul 6 alineatul (4) din Directiva 88/361, interzice unui resortisant al Principatului Liechtenstein să dobândească o reședință secundară situată într‑un stat membru al Uniunii Europene este contrară dispozițiilor [Acordului privind SEE] referitoare la libera circulație a capitalurilor, astfel încât o autoritate națională este obligată să lase neaplicată o astfel de reglementare internă?”

 Cu privire la întrebările preliminare

24      În temeiul articolului 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, după ascultarea avocatului general, poate să se pronunțe prin ordonanță motivată, în cuprinsul căreia se face trimitere la jurisprudența în cauză.

25      Curtea apreciază că această prevedere este aplicabilă în prezenta acțiune.

26      Prin intermediul celor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 40 din Acordul privind SEE trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale precum cea în discuție în acțiunea principală, care, întemeindu‑se pe articolul 6 alineatul (4) din Directiva 88/361, interzice unui resortisant al Principatului Liechtenstein dobândirea unei reședințe secundare situate într‑un stat membru al Uniunii, astfel încât o autoritate națională este obligată să o lase neaplicată.

27      Articolul 40 din Acordul privind SEE prevede că dispozițiile necesare pentru punerea în aplicare a acestui articol sunt cuprinse în anexa XII la acest acord. Anexa XII menționată declară aplicabilitatea în privința SEE a Directivei 88/361 și a anexei I la aceasta din urmă.

28      Potrivit unei jurisprudențe constante, întrucât din Tratatul FUE lipsește definiția noțiunii „circulație a capitalurilor”, în sensul articolului 63 alineatul (1) TFUE, nomenclatorul care constituie anexa I la Directiva 88/361 păstrează o valoare indicativă, chiar dacă această directivă a fost adoptată în temeiul articolului 69 și al articolului 70 alineatul (1) din Tratatul CEE (articolele 67-73 din Tratatul CEE au fost înlocuite cu articolele 73 B-73 G din Tratatul CE, acestea devenind articolele 56 CE-60 CE), dat fiind că, potrivit celui de al treilea paragraf al introducerii acestei anexe, nomenclatorul pe care îl conține nu constituie o listă exhaustivă a mișcărilor de capital (a se vedea în special Hotărârea din 31 martie 2011, Schröder, C‑450/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 25 și jurisprudența citată).

29      Din acest nomenclator rezultă că mișcările de capital cuprind operațiunile prin care nerezidenții efectuează investiții imobiliare pe teritoriul unui stat membru (a se vedea în special Hotărârea din 14 septembrie 2006, Centro di Musicologia Walter Stauffer, C‑386/04, Rec., p. I‑8203, punctul 23).

30      Este cert că doamna Pepic și domnul Hilbe, resortisanți ai Principatului Liechtenstein și rezidenți în acest stat, doresc să efectueze o investiție imobiliară în Austria, și anume cumpărarea unui apartament.

31      O astfel de investiție transfrontalieră constituie o mișcare de capital în sensul nomenclatorului menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 octombrie 2010, Établissements Rimbaud, C‑72/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 18).

32      În consecință, prevederile articolului 40 din Acordul privind SEE și ale anexei XII la acest acord sunt aplicabile într‑un litigiu precum cel din acțiunea principală, care privește o operațiune între resortisanți ai unor state părți la acest acord. Conform unei jurisprudențe constante, Curtea le poate interpreta în măsura în care este sesizată de o instanță dintr‑un stat membru cu privire la aplicabilitatea în același stat a acestui acord care face parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii (a se vedea în special Hotărârea Établissements Rimbaud, citată anterior, punctul 19 și jurisprudența citată).

33      Unul dintre principalele obiective ale Acordului privind SEE este acela de a realiza în modul cel mai cuprinzător cu putință libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor pe tot cuprinsul SEE, astfel încât piața internă realizată pe teritoriul Uniunii să fie extinsă la statele membre ale AELS. În această perspectivă, mai multe dispoziții ale acordului respectiv vizează să garanteze o interpretare cât mai uniformă cu putință a acestuia pe tot cuprinsul SEE. În acest cadru, este de competența Curții să asigure ca normele din Acordul privind SEE care sunt identice, în esență, cu cele din Tratatul FUE să fie interpretate uniform în interiorul statelor membre (a se vedea în special Hotărârea Établissements Rimbaud, citată anterior, punctul 20).

34      Rezultă din cuprinsul dispozițiilor articolului 40 din Acordul privind SEE că normele pe care le prevăd și care interzic restricțiile privind circulația capitalurilor și discriminarea sunt, în ceea ce privește relațiile dintre statele părți la Acordul privind SEE, indiferent că sunt membre ale Uniunii sau ale AELS, identice cu cele pe care dreptul Uniunii le impune în relațiile dintre statele membre (a se vedea în special Hotărârea Établissements Rimbaud, citată anterior, punctul 21).

35      Rezultă că, în cazul în care unele restricții privind libera circulație a capitalurilor între resortisanții statelor semnatare ale Acordului privind SEE trebuie apreciate din perspectiva articolului 40 din acordul respectiv și a anexei XII la acesta, dispozițiile în cauză prezintă aceeași valoare juridică precum cea a dispozițiilor articolului 63 TFUE (a se vedea în special Hotărârea Établissements Rimbaud, citată anterior, punctul 22).

36      În plus, Curtea a apreciat deja că ar fi contrar obiectivului uniformității în aplicarea normelor referitoare la libertatea mișcărilor de capital în cadrul SEE, amintit la punctul 33 din prezenta ordonanță, faptul ca un stat precum Republica Austria, care este parte la acest acord, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, să poată, după aderarea la Uniune, la 1 ianuarie 1995, să mențină o legislație restrictivă cu privire la această libertate în raport cu un alt stat parte la acest acord întemeindu‑se pe articolul 64 TFUE (a se vedea Hotărârea Ospelt și Schlössle Weissenberg, citată anterior, punctul 30).

37      În această privință, trebuie să se distingă între statele AELS părți la Acordul privind SEE și alte state precum Confederația Elvețiană, care nu a subscris la proiectul unui ansamblu economic integrat, cu o piață unică, fondat pe reguli comune între membrii săi, ci au preferat calea înțelegerilor bilaterale cu Uniunea și cu statele sale membre în domenii precise (a se vedea Hotărârea din 11 februarie 2010, Fokus Invest, C‑541/08, Rep., p. I‑1025, punctul 27).

38      Prin urmare, începând cu 1 mai 1995, data intrării în vigoare a Acordului privind SEE în raport cu Principatul Liechtenstein și în sectoarele care intră sub incidența acestuia, statele membre nu mai pot invoca articolul 64 TFUE în raport cu Principatul Liechtenstein (a se vedea Hotărârea Ospelt și Schlössle Weissenberg, citată anterior, punctul 31).

39      Rezultă de asemenea că, începând cu aceeași dată și în sectoarele menționate, statele membre pot menține și pot invoca o legislație restrictivă în privința libertății mișcărilor de capital în raport cu Principatul Liechtenstein numai dacă, potrivit dreptului Uniunii, această legislație poate să fie aplicată în raport cu alte state membre ale Uniunii.

40      Aceasta este situația legislației naționale în materia reședințelor secundare care poate fi menținută în temeiul unor norme de drept primar al Uniunii referitoare la reședințele menționate precum dispozițiile tranzitorii cuprinse în tratatele de aderare la Uniune ale anumitor state membre.

41      Or, trebuie să se constate că, în lipsa unor astfel de norme de drept primar susceptibile să fie relevante în speță, o legislație națională precum cea din acțiunea principală, în măsura în care ar trebui să fie aplicată pentru a interzice unor resortisanți ai unui stat membru să dobândească o reședință secundară într‑un alt stat membru pentru unicul motiv că aceștia nu sunt resortisanți ai acestui din urmă stat, ar constitui o discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate care ar fi în mod vădit contrară articolului 63 TFUE.

42      În plus, în relațiile dintre statele membre ale Uniunii, o astfel de legislație nu poate fi întemeiată pe articolul 6 alineatul (4) din Directiva 88/361.

43      Astfel, după cum s‑a amintit la punctul 28 din prezenta ordonanță, nomenclatorul mișcărilor de capital cuprins în anexa I la Directiva 88/361 păstrează valoarea indicativă care îi era specifică acesteia pentru a defini noțiunea de mișcări de capital.

44      Articolul 6 alineatul (4) din Directiva 88/361 este în prezent lipsit de orice valoare normativă în ordinea juridică a Uniunii având în vedere că această dispoziție constituie o dispoziție tranzitorie care permite menținerea unor dispoziții existente din dreptul național care reglementează cumpărarea unor reședințe secundare în așteptarea adoptării de către Consiliu a unor alte dispoziții în acest domeniu, în conformitate cu articolul 69 din Tratatul CEE.

45      Or, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, această din urmă dispoziție a fost abrogată, iar liberalizarea mișcărilor de capital între statele membre a fost realizată progresiv în acest domeniu prin dispozițiile dreptului primar al Uniunii.

46      Prin urmare, ținând seama de considerațiile cuprinse la punctul 39 din prezenta ordonanță, articolul 6 alineatul (4) din Directiva 88/361 nu poate fi invocat nici ca temei pentru a justifica o legislație națională care cuprinde o restricție privind libertatea mișcărilor de capital precum cea în cauză în acțiunea principală, în raport cu resortisanți ai Principatului Liechtenstein.

47      Rezultă din aceasta că articolul 40 din Acordul privind SEE trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei astfel de legislații naționale.

48      Reiese, în plus, dintr‑o jurisprudență constantă că orice instanță națională, ca autoritate a unui stat membru, fiind sesizată în cadrul competenței sale, are obligația, în aplicarea principiului cooperării prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, de a aplica integral dreptul Uniunii direct aplicabil și de a proteja drepturile pe care acesta le conferă particularilor prin neaplicarea oricărei dispoziții eventual contrare a legislației naționale, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei din dreptul Uniunii (a se vedea în special Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten, C‑409/06, Rep., p. I‑8015, punctul 55 și jurisprudența citată).

49      În această privință, este necesar să se amintească, astfel cum a fost deja precizat la punctul 32 din prezenta ordonanță, că Acordul privind SEE face parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii.

50      De asemenea, Curtea a apreciat în repetate rânduri că toate organele administrației sunt supuse obligației de a respecta supremația dreptului amintite la punctul 48 din prezenta ordonanță (a se vedea în special Hotărârea din 12 ianuarie 2010, Petersen, C‑341/08, Rep., p. I‑47, punctul 80 și jurisprudența citată). Această obligație se aplică unui organism administrativ precum Grundverkehrslandeskommission des Landes Vorarlberg.

51      Din ceea ce precedă rezultă că trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 40 din Acordul privind SEE trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale precum cea în discuție în acțiunea principală, care, întemeindu‑se pe articolul 6 alineatul (4) din Directiva 88/361, interzice unui resortisant al Principatului Liechtenstein dobândirea unei reședințe secundare situate într‑un stat membru al Uniunii, astfel încât o autoritate națională este obligată să lase neaplicată această legislație națională.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

52      Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară:

Articolul 40 din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale precum cea în discuție în acțiunea principală, care, întemeindu‑se pe articolul 6 alineatul (4) din Directiva 88/361/CEE a Consiliului din 24 iunie 1988 pentru punerea în aplicare a articolului 67 din tratat [articol abrogat de Tratatul de la Amsterdam], interzice unui resortisant al Principatului Liechtenstein dobândirea unei reședințe secundare situate într‑un stat membru al Uniunii, astfel încât o autoritate națională este obligată să lase neaplicată această legislație națională.

Semnături

---

* Limba de procedură: germana.