Cauza C‑291/09

Francesco Guarnieri & Cie

împotriva

Vandevelde Eddy VOF

(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de

rechtbank van koophandel te Brussel)

„Libera circulație a mărfurilor – Articolul 34 TFUE – Cautio iudicatum solvi – Societate de drept monegasc – Articolul 18 primul paragraf TFUE”

Sumarul hotărârii

1.        Uniune vamală – Teritoriul vamal al Uniunii – Principatul Monaco

[art. 34 TFUE și 36 TFUE; Regulamentul nr. 2913/92 al Consiliului, art. 3 alin.(2) litera (b)]

2.        Libera circulație a mărfurilor – Restricții cantitative – Măsuri cu efect echivalent

(art. 34 TFUE)

1.        În temeiul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 2913/92 de instituire a Codului vamal comunitar, teritoriul Principatului Monaco este considerat ca făcând parte din teritoriul vamal al Uniunii. Întrucât niciun drept vamal și nicio taxă cu efect echivalent nu poate, prin urmare, să fie aplicată schimburilor dintre Monaco și statele membre, mărfurile originare din Monaco, exportate direct către un stat membru, trebuie tratate ca și când ar fi originare din statele menționate. Din această asimilare cu produsele originare din statele membre rezultă că mărfurile originare din Monaco beneficiază de normele tratatului în materie de liberă circulație a mărfurilor.

(a se vedea punctul 14)

2.        Articolul 34 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune faptului ca legislația unui stat membru să impună plata unei cautio iudicatum solvi de către un reclamant de naționalitate monegască, reclamant care a introdus în fața uneia dintre instanțele civile ale acestui stat o acțiune în justiție împotriva unui resortisant al acestuia din urmă pentru a obține plata facturilor emise pentru livrarea de mărfuri asimilate unor mărfuri comunitare, deși o astfel de cerință nu este impusă resortisanților acestui stat membru.

Desigur, consecința unei măsuri de acest tip constă în a supune operatorii economici care doresc să intenteze o acțiune în justiție unui regim procedural diferit după cum au sau nu au cetățenia sau naționalitatea statului membru în cauză. Cu toate acestea, împrejurarea că resortisanții altor state membre ar ezita din acest motiv să vândă mărfuri unor cumpărători stabiliți în acel stat membru care au cetățenia sau naționalitatea statului respectiv este prea aleatorie și indirectă pentru ca o astfel de măsură națională să poată fi privită ca un obstacol în calea comerțului intracomunitar, legătura de cauzalitate dintre modificarea eventuală a comerțului intracomunitar și diferența de tratament în cauză neputând astfel să fie considerată ca fiind stabilită.

(a se vedea punctele 17 și 21 și dispozitivul)

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

7 aprilie 2011(*)

„Libera circulație a mărfurilor – Articolul 34 TFUE – Cautio iudicatum solvi – Societate de drept monegasc – Articolul 18 primul paragraf TFUE”

În cauza C‑291/09,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de rechtbank van koophandel te Brussel (Belgia), prin decizia din 17 iulie 2009, primită de Curte la 27 iulie 2009, în procedura

Francesco Guarnieri & Cie

împotriva

Vandevelde Eddy VOF,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Tizzano, președinte de cameră, domnii J.‑J. Kasel, A. Borg Barthet, E. Levits și M. Safjan (raportor), judecători,

avocat general: doamna E. Sharpston,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul belgian, de domnul T. Materne, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Comunităților Europene, de domnii J.‑B. Laignelot și M. van Beek, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 14 septembrie 2010,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolelor 28 CE-30 CE.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Francesco Guarnieri & Cie (denumită în continuare „Guarnieri”), societate de drept monegasc cu sediul în Monaco, pe de o parte, și Vandevelde Eddy VOF (denumită în continuare „Vandevelde”), al cărei sediu social se află în Belgia, pe de altă parte, cu privire la livrarea de diverse mărfuri și la plata acestora.

 Cadrul juridic

 Codul vamal comunitar

3        Articolul 3 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar (JO L 302, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 5, p. 58), înlocuit în prezent prin articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului vamal comunitar (JO L 145, p. 1), prevede:

„Următoarele teritorii situate în afara teritoriilor statelor membre se consideră, având în vedere convențiile și tratatele aplicabile lor, ca făcând parte din teritoriul vamal al Comunității:

[…]

(b)      Franța

Teritoriul Principatului Monaco, așa cum este definit prin Convenția vamală semnată la Paris la 18 mai 1963 (Journal officiel de la République française din 27 septembrie 1963, p. 8679).”

 Dreptul belgian

4        Articolul 851 din Codul de procedură civilă belgian (denumit în continuare „Codul de procedură civilă”) prevede:

„Toți străinii, reclamanți principali sau intervenienți, sunt ținuți să depună, la cererea pârâtului belgian, in limine litis, o cauțiune pentru plata cheltuielilor de judecată și a despăgubirilor rezultate din proces la care ar putea fi obligați, cu excepția resortisanților statelor cu care există o convenție de scutire de cautio iudicatum solvi. Pârâtul poate solicita ca respectiva cauțiune să fie furnizată, chiar pentru prima dată, în apel, dacă are calitatea de intimat.”

5        Din cuprinsul dosarului nu reiese dacă există o convenție care să permită societăților de drept monegasc să fie scutite de plata cautio iudicatum solvi.

 Acțiunea principală și întrebarea preliminară

6        Societatea anonimă Fourcroy a comandat Vandevelde 21 000 de „twister‑glazen” (pahare), precum și 100 000 de lumânări‑pastilă cu accesorii în vederea unei campanii promoționale legate de vânzarea sticlelor de „Mandarine Napoléon”. Vandevelde a subcontractat această comandă societății Guarnieri.

7        Vandevelde a considerat că Guarnieri nu și‑a îndeplinit în mod corespunzător obligația de livrare. Astfel, în opinia sa, nu numai că livrarea a avut loc cu întârziere, dar aceasta nici nu era conformă cu comanda, având în vedere că 65 % din „twister‑glazen” erau sparte, că paharele intacte erau murdare, că ambalajele de plastic erau deteriorate (3 000 de bucăți) și că eticheta autocolantă promoțională era aplicată pe partea greșită. În aceste condiții, Vandevelde a refuzat să își execute obligația de plată.

8        În consecință, Guarnieri a introdus o acțiune la rechtbank van koophandel te Brussel (Tribunalul de Comerț al orașului Bruxelles), având ca obiect, în esență, obligarea Vandevelde la plata facturilor restante, majorate cu dobânzi moratorii. Prin intermediul unei cereri reconvenționale, Vandevelde a solicitat obligarea societății Guarnieri la plata de daune interese pentru prejudiciul material și pentru folosul nerealizat pe care consideră că le‑a suferit, majorate cu dobânzi moratorii.

9        În cursul procedurii în fața instanței de trimitere, Vandevelde a ridicat, in limine litis, excepția de cautio iudicatum solvi, prevăzută la articolul 851 din Codul de procedură civilă, solicitând ca Guarnieri să fie obligată la depunerea unei cauțiuni de 2 500 de euro pentru cheltuielile rezultate din proces la care aceasta ar putea fi obligată.

10      Întrucât Guarnieri a susținut că obligarea sa la plata unei cauțiuni încalcă articolele 28 CE-30 CE, referitoare la libera circulație a mărfurilor, rechtbank van koophandel te Brussel a considerat necesar, pentru a putea aprecia compatibilitatea articolului 851 din Codul de procedură civilă cu dreptul Uniunii, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolele [28 CE, 29 CE și 30 CE] se opun faptului ca un reclamant de naționalitate monegască care introduce în Belgia o acțiune în justiție pentru plata unor facturi emise pentru livrarea unor pahare «twister» și a unor lumânări‑pastilă cu accesorii să fie constrâns, la cererea unui pârât de naționalitate belgiană, să furnizeze o cauțiune pentru plata cheltuielilor și a daunelor interese rezultate din proces la care poate fi obligat?”

 Cu privire la întrebarea preliminară

11      Trebuie precizat de la bun început că din expunerea situației de fapt de către instanța de trimitere rezultă că fluxul de exporturi nu este în discuție în prezenta cauză, care nu are ca obiect decât comerțul cu mărfuri a căror țară de destinație este Belgia. Prin urmare, nu este necesar să se analizeze problema interpretării articolului 35 TFUE.

12      În ceea ce privește aprecierea mecanismului cautio iudicatum solvi în raport cu articolele 34 TFUE și 36 TFUE, este necesară în prealabil pronunțarea cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor referitoare la libera circulație a mărfurilor în împrejurări precum cele din acțiunea principală, care privește importul într‑un stat membru al unor bunuri originare din Monaco, de către o societate monegască.

13      În această privință, trebuie, desigur, amintit că articolele 52 TUE și 355 TFUE nu includ teritoriul Principatului Monaco în „domeniul de aplicare teritorială a tratatelor” și că, în plus, excluderea teritoriului vamal al Uniunii conduce la o inaplicabilitate a normelor Tratatului FUE referitoare la libera circulație a mărfurilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2003, Comisia/Regatul Unit, C‑30/01, Rec., p. I‑9481, punctul 60).

14      Cu toate acestea, în temeiul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 2913/92, teritoriul Principatului Monaco este considerat ca făcând parte din teritoriul vamal al Uniunii. Întrucât niciun drept vamal și nicio taxă cu efect echivalent nu poate, prin urmare, să fie aplicată schimburilor dintre Monaco și statele membre, mărfurile originare din Monaco, exportate direct către un stat membru, trebuie tratate ca și când ar fi originare din statele menționate. Din această asimilare cu produsele originare din statele membre rezultă că mărfurile originare din Monaco beneficiază de normele tratatului în materie de liberă circulație a mărfurilor (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 15 decembrie 1976, Donckerwolcke și Schou, 41/76, Rec., p. 1921, punctele 17 și 18, precum și Hotărârea Comisia/Regatul Unit, citată anterior, punctul 54).

15      În ceea ce privește aspectul dacă o dispoziție a unui stat membru care impune oricărui resortisant străin, precum resortisanții monegaști, obligația de a constitui o cautio iudicatum solvi atunci când intenționează să acționeze în justiție împotriva unui resortisant al acestui stat membru, deși o astfel de cerință nu este impusă resortisanților acestuia din urmă, constituie un obstacol în calea liberei circulații a mărfurilor, trebuie amintit că orice reglementare comercială a statelor membre care poate constitui, în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial, un obstacol în calea comerțului intracomunitar trebuie considerată o măsură cu efect echivalent unor restricții cantitative (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 1974, Dassonville, 8/74, Rec., p. 837, punctul 5, și Hotărârea din 9 decembrie 2010, Humanplasma, C‑421/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 26).

16      Or, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 46 din concluzii, o reglementare națională precum excepția de cautio iudicatum solvi prevăzută la articolul 851 din Codul de procedură civilă este de natură pur procedurală și nu are ca obiect să reglementeze schimburile de mărfuri. În plus, aplicarea acesteia depinde nu de originea produsului în cauză, ci de două condiții cumulative, și anume, pe de o parte, existența unui litigiu care trebuie să survină ca urmare a încheierii unui contract și să conducă la o acțiune în fața instanțelor belgiene și, pe de altă parte, faptul că pârâtul într‑o astfel de acțiune trebuie să fie un resortisant belgian care înțelege să invoce dispoziția în cauză.

17      Desigur, consecința unei măsuri de acest tip constă în a supune operatorii economici care doresc să intenteze o acțiune în justiție unui regim procedural diferit după cum au sau nu au cetățenia sau naționalitatea statului membru în cauză. Cu toate acestea, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 46 și 47 din concluzii, împrejurarea că resortisanții altor state membre ar ezita din acest motiv să vândă mărfuri unor cumpărători stabiliți în acel stat membru care au cetățenia sau naționalitatea statului respectiv este prea aleatorie și indirectă pentru ca o astfel de măsură națională să poată fi privită ca un obstacol în calea comerțului intracomunitar (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 7 martie 1990, Krantz, C‑69/88, Rec., p. I‑583, punctul 11, Hotărârea din 14 iulie 1994, Peralta, C‑379/92, Rec., p. I‑3453, punctul 24, Hotărârea din 5 octombrie 1995, Centro Servizi Spediporto, C‑96/94, Rec., p. I‑2883, punctul 41, și Hotărârea din 22 iunie 1999, ED, C‑412/97, Rec., p. I‑3845, punctul 11). Legătura de cauzalitate dintre modificarea eventuală a comerțului intracomunitar și diferența de tratament în cauză nu poate astfel să fie considerată ca fiind stabilită.

18      Articolul 34 TFUE nu se opune, așadar, unei măsuri naționale precum aceea instituită de articolul 851 din Codul de procedură civilă.

19      Pe de altă parte, trebuie precizat, astfel cum amintește Comisia Comunităților Europene, că s‑a statuat deja de către Curte că o dispoziție națională precum cea în discuție în litigiul care face obiectul acțiunii principale, deși este adevărat că nu face distincție în funcție de originea produselor, cuprinde totuși, în privința resortisanților din alte state membre, o discriminare directă întemeiată pe cetățenia sau naționalitatea reclamantului, în măsura în care nu impune o cauțiune din partea resortisanților naționali (Hotărârea din 26 septembrie 1996, Data Delecta și Forsberg, C‑43/95, Rec., p. I‑4661, punctele 17 și 22, precum și Hotărârea din 20 martie 1997, Hayes, C‑323/95, Rec., p. I‑1711, punctul 19).

20      O astfel de discriminare, interzisă de articolul 18 primul paragraf TFUE, nu poate fi însă constatată cu privire la o societate monegască, precum reclamanta din acțiunea principală, în măsura în care aceasta din urmă nu poate revendica în mod util beneficiul respectivei dispoziții din tratat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 octombrie 1997, Saldanha și MTS, C‑122/96, Rec., p. I‑5325, punctul 15; a se vedea de asemenea, în materie de liberă circulație a persoanelor, Hotărârea din 4 iunie 2009, Vatsouras și Koupatantze, C‑22/08 și C‑23/08, Rep., p. I‑4585, punctul 52).

21      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 34 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune faptului ca legislația unui stat membru să impună plata unei cautio iudicatum solvi de către un reclamant de naționalitate monegască, reclamant care a introdus în fața uneia dintre instanțele civile ale acestui stat o acțiune în justiție împotriva unui resortisant al acestuia din urmă pentru a obține plata facturilor emise pentru livrarea de mărfuri asimilate unor mărfuri comunitare, deși o astfel de cerință nu este impusă resortisanților acestui stat membru.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

22      Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolul 34 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune faptului ca legislația unui stat membru să impună plata unei cautio iudicatum solvi de către un reclamant de naționalitate monegască, reclamant care a introdus în fața uneia dintre instanțele civile ale acestui stat o acțiune în justiție împotriva unui resortisant al acestuia din urmă pentru a obține plata facturilor emise pentru livrarea de mărfuri asimilate unor mărfuri comunitare, deși o astfel de cerință nu este impusă resortisanților acestui stat membru.

Semnături

---

* Limba de procedură: olandeza.