Părţi
Motivele
Dizpozitiv

Părţi

În cauza T‑541/08,

Sasol, cu sediul în Rosebank (Africa de Sud),

Sasol Holding in Germany GmbH, cu sediul în Hamburg (Germania),

Sasol Wax International AG, cu sediul în Hamburg,

Sasol Wax GmbH, cu sediul în Hamburg,

reprezentate de W. Bosch, de U. Denzel și de C. von Köckritz, avocați,

reclamante,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de F. Castillo de la Torre și de R. Sauer, în calitate de agenți, asistați de M. Gray, avocat,

pârâtă,

având ca obiect, cu titlu principal, o cerere de anulare în parte a Deciziei C(2008) 5476 final a Comisiei din 1 octombrie 2008 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39.181 – Ceară de lumânări), precum și, cu titlu subsidiar, o cerere de anulare a amenzii aplicate reclamantelor sau de reducere a cuantumului acesteia,

TRIBUNALUL (Camera a treia),

compus din domnul O. Czúcz (raportor), președinte, doamna I. Labucka și domnul D. Gratsias, judecători,

grefier: domnul N. Rosner, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 3 iulie 2013,

pronunță prezenta

Hotărâre

Motivele

Situația de fapt

1. Procedura administrativă și adoptarea deciziei atacate

1. Prin Decizia C(2008) 5476 final din 1 octombrie 2008 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39.181 – Ceară de lumânări) (denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia Comunităților Europene a constatat că reclamantele, Sasol Wax GmbH, Sasol Wax International AG, Sasol Holding in Germany GmbH și Sasol (denumită în continuare „Sasol Ltd”) (reclamantele fiind denumite în continuare, împreună, „Sasol”), au încălcat, împreună cu alte întreprinderi, articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE prin participarea la o înțelegere pe piața cerii de parafină în SEE și pe piața germană a gaciului de parafină.

2. Destinatarii deciziei atacate sunt, în afară de Sasol, următoarele societăți: ENI SpA; Esso Deutschland GmbH, Esso Société anonyme française, ExxonMobil Petroleum and Chemical BVBA și Exxon Mobil Corp. (denumite în continuare, împreună, „ExxonMobil”); H & R ChemPharm GmbH, H & R Wax Company Vertrieb GmbH și Hansen & Rosenthal KG (denumite în continuare, împreună, „H & R”); Tudapetrol Mineralölerzeugnisse Nils Hansen KG; MOL Nyrt.; Repsol YPF Lubricantes y Especialidades SA, Repsol Petróleo SA și Repsol YPF SA (denumite în continuare, împreună, „Repsol”); Shell Deutschland Oil GmbH, Shell Deutschland Schmierstoff GmbH, Deutsche Shell GmbH, Shell International Petroleum Company Ltd, The Shell Petroleum Company Ltd, Shell Petroleum NV și The Shell Transport and Trading Company Ltd (denumite în continuare, împreună, „Shell”); RWE Dea AG și RWE AG (denumite în continuare, împreună, „RWE”), precum și Total SA și Total France SA (denumite în continuare, împreună, „Total”) [considerentul (1) al deciziei atacate].

3. Ceara de parafină este produsă în rafinării prin prelucrarea țițeiului. Aceasta este utilizată pentru fabricarea unei varietăți de produse cum ar fi lumânări, produse chimice, anvelope și produse auto, precum și în industria cauciucului, a ambalajelor, a adezivilor și a gumei de mestecat [considerentul (4) al deciziei atacate].

4. Gaciul de parafină este materia primă necesară pentru fabricarea cerii de parafină. Acesta este produs în rafinării ca derivat al fabricării uleiurilor de bază din țiței. Este totodată vândut unor clienți finali, de exemplu, producătorilor de plăci aglomerate [considerentul (5) al deciziei atacate].

5. Comisia și‑a început investigația după ce Shell Deutschland Schmierstoff a informat‑o, prin scrisoarea din 17 martie 2005, cu privire la existența unei înțelegeri, adresându‑i o cerere de imunitate în temeiul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea din 2002 privind cooperarea”) [considerentul (72) al deciziei atacate].

6. La 28 și la 29 aprilie 2005, Comisia a efectuat, în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), verificări la fața locului în incintele „H & R/Tudapetrol”, ale ENI, ale MOL, precum și în cele aparținând întreprinderilor din grupurile Sasol, ExxonMobil, Repsol și Total [considerentul (75) al deciziei atacate].

7. Între 25 și 29 mai 2007, Comisia a transmis o comunicare privind obiecțiunile fiecăreia dintre societățile enumerate la punctul 2 de mai sus, așadar, și reclamantelor [considerentul (85) al deciziei atacate]. Prin scrisoarea din 13 august 2007, Sasol Wax și Sasol Wax International au răspuns în comun la comunicarea privind obiecțiunile. Printr‑o scrisoare din aceeași zi, Sasol Holding in Germany și Sasol Ltd. au răspuns de asemenea în comun la comunicarea privind obiecțiunile.

8. La 10 și la 11 decembrie 2007, Comisia a organizat o audiere, la care reclamantele au participat [considerentul (91) al deciziei atacate].

9. În decizia atacată, având în vedere probele de care dispunea, Comisia a apreciat că destinatarii, care constituie majoritatea producătorilor de ceară de parafină și de gaci de parafină din cadrul SEE, au participat la o încălcare unică, complexă și continuă a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE, care acoperea teritoriul SEE. Această încălcare consta în acorduri sau în practici concertate referitoare la stabilirea prețurilor și la schimbul și la divulgarea de informații sensibile din punct de vedere comercial privind ceara de parafină (denumită în continuare „componenta principală a încălcării”). În ceea ce privește RWE (ulterior Shell), ExxonMobil, MOL, Repsol, Sasol și Total, încălcarea privind ceara de parafină viza de asemenea împărțirea clienților sau a piețelor (denumită în continuare „a doua componentă a încălcării”). În plus, încălcarea săvârșită de RWE, de ExxonMobil, de Sasol și de Total privea și gaciul de parafină vândut clienților finali de pe piața germană (denumită în continuare „componenta încălcării privind gaciul de parafină”) [considerentele (2), (95) și (328) și articolul 1 din decizia atacată].

10. Practicile ilicite s‑au concretizat în cadrul unor reuniuni anticoncurențiale denumite de participanți „reuniuni tehnice” sau, uneori, reuniuni „Blauer Salon” și în cadrul unor „reuniuni privind gaciul de parafină” dedicate în mod special problemelor referitoare la gaciul de parafină.

11. Amenzile aplicate în speță au fost calculate pe baza Orientărilor privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264) (denumite în continuare „Orientările din 2006”), în vigoare la data notificării comunicării privind obiecțiunile societăților enumerate la punctul 2 de mai sus.

12. Decizia atacată cuprinde, printre altele, următoarele dispoziții:

„ Articolul 1

Întreprinderile următoare au încălcat articolul 81 alineatul 1 [CE] și, începând de la 1 ianuarie 1994, articolul 53 din Acordul privind SEE prin participarea, în perioadele indicate, la un acord continuu și/sau la o practică concertată în sectorul cerii de parafină în cadrul pieței comune și, începând de la 1 ianuarie 1994, în cadrul SEE:

[...]

Sasol Wax GmbH: de la 3 septembrie 1992 până la 28 aprilie 2005;

Sasol Wax International AG: de la 1 mai 1995 până la 28 aprilie 2005;

Sasol Holding in Germany GmbH: de la 1 mai 1995 până la 28 aprilie 2005;

Sasol [Ltd]: de la 1 mai 1995 până la 28 aprilie 2005;

[...]

În ceea ce privește întreprinderile următoare, încălcarea privește de asemenea, pentru perioadele indicate, gaciul de parafină vândut clienților finali pe piața germană:

[...]

Sasol Wax GmbH: de la 30 octombrie 1997 până la 12 mai 2004;

Sasol Wax International AG: de la 30 octombrie 1997 până la 12 mai 2004;

Sasol Holding in Germany GmbH: de la 30 octombrie 1997 până la 12 mai 2004;

Sasol [Ltd]: de la 30 octombrie 1997 până la 12 mai 2004;

[...]

Articolul 2

Pentru încălcarea menționată la articolul 1 se aplică următoarele amenzi:

ENI SpA: 29 120 000 EUR;

Esso Société anonyme française: 83 588 400 EUR,

din care, în solidar cu

ExxonMobil Petroleum and Chemical BVBA și ExxonMobil Corporation, pentru 34 670 400 EUR, din care, în solidar cu Esso Deutschland GmbH, pentru 27 081 600 EUR;

Tudapetrol Mineralölerzeugnisse Nils Hansen KG: 12 000 000 EUR;

Hansen & Rosenthal KG, în solidar cu H & R Wax Company Vertrieb GmbH: 24 000 000 EUR,

din care, în solidar cu

H & R ChemPharm GmbH pentru 22 000 000 EUR;

MOL Nyrt.: 23 700 000 EUR;

Repsol YPF Lubricantes y Especialidades SA, în solidar cu Repsol Petróleo SA și cu Repsol YPF SA: 19 800 000 EUR;

Sasol Wax GmbH: 318 200 000 EUR,

din care, în solidar cu

Sasol Wax International AG, Sasol Holding in Germany GmbH și Sasol [Ltd], pentru 250 700 000 EUR;

Shell Deutschland Oil GmbH, Shell Deutschland Schmierstoff GmbH, Deutsche Shell GmbH, Shell International Petroleum Company Limited, The Shell Petroleum Company Limited, Shell Petroleum NV și The Shell Transport and Trading Company Limited: 0 EUR;

RWE‑Dea AG, în solidar cu RWE AG: 37 440 000 EUR;

Total France SA, în solidar cu Total SA: 128 163 000 EUR.”

2. Cu privire la structura grupului Sasol și a Vara și cu privire la stabilirea, în decizia atacată, a răspunderii societăților‑mamă

13. În considerentul (449) al deciziei atacate, Comisia a identificat mai întâi, referitor la grupul Sasol, societatea direct răspunzătoare pentru încălcare. Astfel, Comisia a concluzionat că printre persoanele care au participat la reuniunile tehnice s‑au numărat salariați ai Hans‑Otto Schümann GmbH & Co. KG (denumită în continuare „HOS”), de la începutul încălcării, 3 septembrie 1992, până la 30 aprilie 1995. În continuare, în intervalul 1 mai 1995-31 decembrie 2002, a fost vorba despre Schümann Sasol GmbH & Co. KG, devenită, în anul 2000, Schümann Sasol GmbH (denumite în continuare, împreună, „Schümann Sasol”). Începând cu 1 ianuarie 2003, angajatorul salariaților în discuție a fost Sasol Wax.

14. În consecință, în considerentul (452) al deciziei atacate, în sarcina Sasol Wax, succesoare a HOS și a Schümann Sasol, s‑a stabilit răspunderea pentru încălcare în calitate de participantă directă la încălcare în perioada cuprinsă între 3 septembrie 1992 și 28 aprilie 2005.

15. Comisia a examinat și evoluția în timp a deținerii capitalului HOS, al Schümann Sasol și al Sasol Wax. În această privință, Comisia a diferențiat trei perioade [considerentul (454) al deciziei atacate].

16. În ceea ce privește prima perioadă, cuprinsă între 3 septembrie 1992 și 30 aprilie 1995 (denumită în continuare „perioada Schümann”), Comisia a constatat că HOS era controlată, în ultimă instanță, personal de domnul Schümann prin intermediul Vara Holding GmbH & Co. KG (denumită în continuare „Vara”), care era comanditarul unic al HOS [considerentele (450) și (457) ale deciziei atacate]. Capitalul Vara era deținut în majoritate de domnul Schümann, ceilalți deținători fiind membrii familiei sale. În decizia atacată, pentru încălcarea săvârșită de HOS, nu s‑a stabilit răspunderea nici în sarcina Vara, nici în sarcina domnului Schümann.

17. A doua perioadă a fost cuprinsă între 1 mai 1995 și 30 iunie 2002 (denumită în continuare „perioada întreprinderii comune). La 1 mai 1995, Sasol Ltd a dobândit două treimi din HOS. În urma unei reorganizări, HOS a devenit Schümann Sasol și a continuat să fie societatea direct răspunzătoare pentru încălcare. Schümann Sasol a fost o filială deținută în proporție de 99,9 % de Schümann Sasol International AG, al cărei capital rămânea deținut, în proporție de o treime, de Vara și, în ultimă instanță, de familia Schümann. Două treimi din capitalul Schümann Sasol International erau deținute de Sasol Holding in Germany, la rândul său o filială deținută integral de Sasol Ltd. În privința acestei perioade, Comisia a stabilit răspunderea solidară în sarcina Sasol Wax (în calitate de succesor în drepturi al Schümann Sasol), a Sasol Wax International (în calitate de succesor în drepturi al Schümann Sasol International, societatea‑mamă a Schümann Sasol), a Sasol Holding in Germany (în calitate de societate‑mamă care deține două treimi din capitalul Schümann Sasol International) și în sarcina Sasol Ltd (în calitate de societate‑mamă a Sasol Holding in Germany) [considerentele (451) și (478) ale deciziei atacate]. Astfel, Comisia a considerat că ultimele trei au exercitat o influență decisivă asupra Schümann Sasol [considerentul (453) al deciziei atacate]. Nici Vara, deținătoarea unei treimi din capitalul Schümann Sasol International, nici familia Schümann, proprietară a Vara, nu au fost considerate răspunzătoare pentru încălcarea săvârșită de Schümann Sasol, care era deținută în acea perioadă de Schümann Sasol International (denumită în continuare „Schümann Sasol International” sau „întreprinderea comună”), societate deținută în comun de Vara și de grupul Sasol.

18. A treia perioadă a fost cuprinsă între 1 iulie 2002 și 28 aprilie 2005, data încetării încălcării (denumită în continuare „perioada Sasol”). La 30 iunie 2002, grupul Sasol a dobândit restul de o treime din capitalul Schümann Sasol International, deținut până la acel moment de Vara. Schümann Sasol, redenumită Sasol Wax, rămânea filiala Schümann Sasol International, redenumită, la rândul ei, Sasol Wax International. Din acel moment, capitalul Sasol Wax International a fost deținut integral de Sasol Holding in Germany și, în ultimă instanță, de Sasol Ltd. În privința acestei perioade, Comisia a stabilit în sarcina celor patru reclamante răspunderea solidară pentru încălcarea săvârșită de Sasol Wax, considerând că primele trei reclamante au exercitat o influență decisivă asupra Sasol Wax [considerentele (451) și (453) ale deciziei atacate].

Procedura și concluziile părților

19. Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 15 decembrie 2008, reclamantele au introdus prezenta acțiune.

20. Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a treia) a decis deschiderea procedurii orale. În cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul său de procedură, Tribunalul a invitat părțile să răspundă în scris la anumite întrebări și să îi comunice anumite documente. Părțile au dat curs acestei solicitări în termenul stabilit.

21. Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 3 iulie 2013.

22. Având în vedere legăturile factuale cu cauzele T‑540/08, Esso și alții/Comisia, T‑543/08, RWE și RWE Dea/Comisia, T‑544/08, Hansen & Rosenthal și H & R Wax Company Vertrieb/Comisia, T‑548/08, Total/Comisia, T‑550/08, Tudapetrol/Comisia, T‑551/08, H & R ChemPharm/Comisia, T‑558/08, ENI/Comisia, T‑562/08, Repsol Lubricantes y Especialidades și alții/Comisia, și T‑566/08, Total Raffinage Marketing/Comisia, precum și apropierea și dificultatea chestiunilor de drept invocate, Tribunalul a decis să delibereze în aceste cauze conexe numai după ultima ședință, respectiv cea din 3 iulie 2013, desfășurată în prezenta cauză.

23. În cererea introductivă, reclamantele solicită Tribunalului:

– cu titlu principal, anularea deciziei atacate în măsura în care le privește;

– cu titlu subsidiar, anularea amenzii care le este aplicată în decizia atacată sau reducerea în mod adecvat a cuantumului acesteia;

– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

24. Comisia solicită Tribunalului:

– respingerea în totalitate a acțiunii, inclusiv a cererilor cu titlu subsidiar;

– obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept

25. În susținerea acțiunii, reclamantele invocă șapte motive. Primul motiv este întemeiat pe stabilirea eronată în sarcina Sasol Ltd, a Sasol Holding in Germany și a Sasol Wax International a răspunderii pentru încălcarea săvârșită de Schümann Sasol în perioada întreprinderii comune. Al doilea motiv este întemeiat pe stabilirea eronată în sarcina Sasol Ltd, a Sasol Holding in Germany și a Sasol Wax International a răspunderii pentru încălcarea săvârșită de Sasol Wax în perioada Sasol. Al treilea motiv este întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament, în sensul că Comisia nu a stabilit în sarcina Vara răspunderea solidară pentru perioada Schümann și pentru perioada întreprinderii comune. Al patrulea motiv este întemeiat pe o stabilire eronată a cuantumului de bază al amenzii. Al cincilea motiv este întemeiat pe luarea în considerare eronată a rolului de conducător al Sasol. Al șaselea motiv este întemeiat pe nelegalitatea plafonării nediferențiate a cuantumului amenzii în privința diferitor perioade ale încălcării. Al șaptelea motiv este întemeiat pe omisiunea nelegală de a acorda Sasol imunitate totală în ceea ce privește anumite părți ale amenzii.

1. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe stabilirea eronată în sarcina Sasol Ltd, a Sasol Holding in Germany și a Sasol Wax International a răspunderii pentru încălcare în ceea ce privește perioada întreprinderii comune

26. În opinia reclamantelor, Comisia a concluzionat în mod eronat că Sasol Ltd, prin intermediul Sasol Holding in Germany, filiala acesteia deținută integral, a exercitat singură o influență decisivă asupra Schümann Sasol International și, astfel, a stabilit în mod eronat în sarcina Sasol Ltd, a Sasol Holding in Germany și a Sasol Wax International răspunderea aferentă perioadei întreprinderii comune. Legăturile organizatorice, economice și juridice între Schümann Sasol și societățile menționate, pe care Comisia s‑a întemeiat în decizia atacată, nu ar susține o asemenea concluzie.

27. Reclamantele apreciază, cu titlu principal, că Vara, cealaltă societate‑mamă, a exercitat singură o influență decisivă asupra Schümann Sasol International în perioada întreprinderii comune. Cu titlu subsidiar, reclamantele consideră că această influență decisivă era exercitată în comun de cele două societăți‑mamă.

28. Comisia răspunde că Sasol a fost sancționată în mod corect, având în vedere propria răspundere și în conformitate cu Orientările din 2006. În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, Comisia nu are obligația să motiveze faptul că nu a adoptat o decizie referitoare la o încălcare adresată unor terți și că o întreprindere nu poate să conteste o sancțiune care i‑a fost aplicată pentru motivul că unei alte întreprinderi nu i s‑a aplicat o amendă.

Observații introductive

29. În ceea ce privește răspunderea solidară a unei societăți‑mamă pentru comportamentul filialei sale sau al unei întreprinderi comune deținute de aceasta, trebuie amintit că faptul că o filială sau o întreprindere comună are personalitate juridică distinctă nu este suficient pentru a înlătura posibilitatea ca societății‑mamă să i se impute comportamentul acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 14 iulie 1972, Imperial Chemical Industries/Comisia, 48/69, Rec., p. 619, punctul 132).

30. Astfel, dreptul concurenței al Uniunii vizează activitățile întreprinderilor, iar noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare (Hotărârea Curții din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, Rep., p. I‑8237, punctul 54, și Hotărârea Tribunalului din 13 iulie 2011, General Technic‑Otis și alții/Comisia, T‑141/07, T‑142/07, T‑145/07 și T‑146/07, Rep., p. II‑4977, punctul 53).

31. Instanțele Uniunii au precizat de asemenea că noțiunea de întreprindere trebuia să fie înțeleasă, în acest context, în sensul că desemnează o unitate economică chiar dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică ar fi constituită din mai multe persoane fizice sau juridice (a se vedea Hotărârea Curții din 12 iulie 1984, Hydrotherm Gerätebau, 170/83, Rec., p. 2999, punctul 11, Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus, punctul 55 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 29 iunie 2000, DSG/Comisia, T‑234/95, Rec., p. II‑2603, punctul 124). S‑a subliniat astfel că, în vederea aplicării normelor de concurență, nu este determinantă separarea formală dintre două societăți, rezultată din personalitatea lor juridică distinctă, importantă fiind existența sau inexistența unui comportament uniform al acestora pe piață. Prin urmare, poate fi necesar să se stabilească dacă două societăți cu personalități juridice distincte formează sau fac parte din una și aceeași întreprindere sau entitate economică care prezintă un comportament unic pe piață (Hotărârea Imperial Chemical Industries/Comisia, punctul 29 de mai sus, punctul 140, Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 2005, DaimlerChrysler/Comisia, T‑325/01, Rec., p. II‑3319, punctul 85, și Hotărârea General Technic‑Otis și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus, punctul 54).

32. În cazul în care o astfel de entitate economică încalcă normele de concurență, răspunderea pentru această încălcare revine entității respective, potrivit principiului răspunderii personale (Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus, punctul 56, și Hotărârea General Technic‑Otis și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus, punctul 55).

33. Comportamentul unei filiale poate fi imputat societății‑mamă din cauza apartenenței acesteia la aceeași întreprindere atunci când această filială nu își decide în mod autonom comportamentul pe piață deoarece, în această privință, se află sub influența decisivă a societății‑mamă, având în vedere mai ales legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc aceste două entități juridice (a se vedea în acest sens Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus, punctul 58, și Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctul 527).

34. Comportamentul pe piață al filialei se află sub influența decisivă a societății‑mamă în special în cazul în care filiala aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă în această privință (Hotărârea Imperial Chemical Industries/Comisia, punctul 29 de mai sus, punctele 133, 137 și 138; a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Metsä-Serla și alții/Comisia, C‑294/98 P, Rec., p. I‑10065, punctul 27).

35. Comportamentul pe piață al filialei se află, în principiu, sub influența decisivă a societății‑mamă atunci când aceasta reține numai prerogativa de definire sau de aprobare a anumitor decizii comerciale strategice, eventual de către reprezentanții săi în organele filialei, în timp ce prerogativa de definire a politicii comerciale stricto sensu a filialei este delegată conducătorilor care au sarcina administrării operaționale a acesteia, aleși de societatea‑mamă și care reprezintă și promovează interesele sale comerciale (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 9 septembrie 2011, Alliance One International/Comisia, T‑25/06, Rep., p. II‑5741, punctele 138 și 139, confirmată prin Ordonanța Curții din 13 decembrie 2012, Alliance One International/Comisia, C‑593/11 P, nepublicată în Repertoriu, punctul 30).

36. Atunci când este asigurat caracterul uniform al comportamentului pe piață al filialei și al societății‑mamă a acesteia, în special în cazurile descrise la punctele 34 și 35 de mai sus, sau prin alte legături economice, organizatorice și juridice care unesc societățile, ele fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere, potrivit jurisprudenței menționate la punctul 31 de mai sus. Astfel, faptul că o societate‑mamă și filiala sa constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE permite Comisiei să adreseze o decizie prin care se aplică amenzi societății‑mamă, fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia din urmă în cadrul încălcării (a se vedea în acest sens Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus, punctul 59).

37. Jurisprudența reprodusă la punctele 29-36 de mai sus se aplică și în cazul stabilirii răspunderii uneia sau mai multor societăți‑mamă pentru o încălcare săvârșită de întreprinderea comună a acestora (Hotărârea General Technic‑Otis și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus, punctele 52-56).

38. Tocmai în lumina acestor reguli trebuie examinate argumentele reclamantelor și caracterul exact al constatărilor cuprinse în decizia atacată în ceea ce privește stabilirea în sarcina lor a răspunderii pentru acțiunile ilicite ale Schümann Sasol și ale societății‑mamă a acesteia, Schümann Sasol International, deținută în perioada întreprinderii comune în proporție de două treimi de Sasol Holding in Germany și în proporție de o treime de Vara.

Decizia atacată

39. În decizia atacată, Comisia a respins argumentația reclamantelor prin care au încercat să demonstreze că, în perioada întreprinderii comune, Schümann Sasol International se afla sub controlul efectiv al Vara. Comisia și‑a întemeiat, în esență, această concluzie pe următoarele considerații:

„[...]

(471) Comisia consideră că Sasol, prin intermediul filialei sale deținute integral Sasol Holding in Germany GmbH, exercita o influență decisivă asupra Schümann Sasol International.

(472) După cum explică Sasol, [directoratul], responsabil pentru activitățile curente, era compus dintr‑un reprezentant al Sasol, un reprezentant al Vara și un președinte. În temeiul regulamentului [directoratului], acesta adoptă, în măsura posibilului, deciziile în unanimitate sau cu majoritate simplă. În caz de egalitate de voturi, președintele [directoratului] dispune de un vot decisiv. Sasol afirmă că, în cea mai mare parte a perioadei întreprinderii comune, președintele a fost un reprezentant al Vara. În urma unor cercetări mai aprofundate, Comisia contestă afirmațiile Sasol cu privire la acest aspect. Persoana în discuție își datora titlul de președinte mai mult cunoștințelor sale despre activitate și faptului că și Sasol dorea ca aceasta să prezideze [directoratul] întreprinderii comune. Pentru Sasol, în calitate de acționar majoritar, era important să dispună în [directorat] de o persoană care cunoștea deja activitățile anterioare ale HOS. Persoana în discuție lucrase pentru predecesorul german al Schümann Sasol International și, în consecință, cunoștea perfect funcționarea societății absorbite ulterior de Sasol. Pe de altă parte, în perioada în care persoana în discuție a devenit președinte (2 mai 1995), nu era angajată de Vara. De fapt, această persoană nu a fost angajată de Vara înainte de anul 1997. Aceasta a fost președinte al întreprinderii comune în intervalul 2 mai 1995-30 iunie 2001, data înlocuirii sale cu domnul [D. S. R.] din cadrul Sasol.

(473) Consiliul de supraveghere al întreprinderii comune era compus din șase membri, patru reprezentanți ai Sasol și doi reprezentanți ai Vara. Astfel cum a explicat Sasol, acordul acționarilor cu privire la drepturile de vot încheiat între Sasol și Vara prevedea ca Sasol și Vara să adopte rezoluțiile în unanimitate, fiecare dintre ele dispunând de un vot, majoritatea Sasol în cadrul consiliului de supraveghere fiind astfel desființată. În lipsa consensului, propunerea era considerată respinsă. Totuși, acordul acționarilor cu privire la drepturile de vot prevedea deopotrivă la articolul 3, referitor la rezoluțiile consiliului de supraveghere, că articolul 1 din acord se aplica mutatis mutandis . Articolul 1.5 din acord prevede că, dacă nu se poate obține o decizie unanimă cu privire la chestiunile enumerate la literele a)-d) ale articolului respectiv, propunerea Sasol, întrucât aceasta deține mai mult de 50 % din capitalul societății, ar avea prioritate și că Vara va vota în conformitate cu decizia Sasol. Chestiunile amintite la literele a)-d) ale articolului 1.5 sunt următoarele: întocmirea situațiilor financiare anuale, numirea cenzorilor, numirea cenzorilor speciali și aprobarea investițiilor [în capitaluri de către societate] sau orice chestiune care privește filialele sale.

(474) [În ceea ce privește adunarea generală], Sasol arată că Vara dispunea de minoritate de blocaj, rezoluțiile necesitând o majoritate de trei sferturi din voturile exprimate, Vara dispunând de o treime din voturi. În plus, potrivit Sasol, acordul acționarilor cu privire la drepturile de vot prevedea că Sasol și Vara se angajau să ia în comun orice decizie a acționarilor și să voteze în unanimitate în toate împrejurările, fiecare dispunând de un vot, și că, în cazul în care nu putea fi obținută unanimitatea, nici Sasol, nici Vara nu trebuiau să acționeze, Vara neputând fi astfel pusă în poziție minoritară. Cu toate acestea, astfel cum s‑a explicat mai sus, acordul acționarilor cu privire la drepturile de vot cuprinde la articolul 1.5, care se aplică adunării [generale], o listă cu anumite subiecte cu privire la care dorințele Sasol trebuiau să aibă prioritate [a se vedea considerentul (473)].

(475) În ceea ce privește situația descrisă în considerentele (472)-(474) și în special aptitudinea Sasol de a‑și impune voința în cadrul unor decizii strategice importante dacă nu putea fi obținut consensul, decizii enumerate la articolul 1.5 din acordul acționarilor cu privire la drepturile de vot (de exemplu, aprobarea investițiilor în capitaluri), trebuie să se considere că Sasol a exercitat în fapt controlul asupra întreprinderii comune. Împrejurarea că, astfel cum susține Sasol, administratorii [Schümann Sasol] lucraseră anterior în cadrul HOS nu contrazice această concluzie, autorizarea consiliului de supraveghere fiind cerută pentru asemenea decizii de recrutare privind posturile de conducere superioară [articolul 2 alineatul 2 litera c) din regulamentul directoratului], iar Sasol fiind, prin urmare, în măsură să se opună acestor decizii.

[...]

(481) Pentru motivele dezvoltate mai sus, Comisia consideră răspunzătoare în perioada întreprinderii comune nu numai societatea autoare a încălcării, [Schümann Sasol], ci și societățile‑mamă ale acesteia, Sasol International AG, Sasol Ltd și Sasol Holding in Germany GmbH, întrucât controlul exercitat de Sasol asupra întreprinderii comune a fost dovedit [...] După cum s‑a demonstrat în considerentele (329)-(333), diferite societăți aparținând aceluiași grup formează o unitate economică și, în consecință, o întreprindere în sensul articolului 81 [CE], dacă societățile respective nu decid în mod autonom asupra comportamentului lor pe piață. În cazul unei întreprinderi comune, este posibil să se concluzioneze în sensul că întreprinderea comună și societățile‑mamă formează o unitate economică în vederea aplicării articolului 81 [CE] dacă întreprinderea comună nu a decis în mod autonom asupra propriului comportament pe piață. Faptul că întreprinderea comună trebuie sau nu trebuie considerată întreprindere comună deplină [nu are relevanță] în acest context, [întrucât] dovezile factuale demonstr[ează] exercitarea unei influențe decisive. Împrejurarea că societățile‑mamă ale unei întreprinderi comune pot fi considerate răspunzătoare este conform practicii Comisiei cu privire la această chestiune specifică, potrivit principiilor juridice generale explicate în considerentul (340) și definite de instanțele comunitare. Faptul că, în alte circumstanțe, decizia nu a fost adresată societăților‑mamă ale unei întreprinderi comune nu înseamnă, în împrejurările de față, că Sasol International AG, Sasol Ltd și Sasol Holding in Germany GmbH, în calitate de societăți‑mamă aparținând grupului Sasol, nu pot fi considerate răspunzătoare pentru activitățile filialei lor, Comisia dispunând astfel de o marjă de discreție în privința deciziei sale de a stabili răspunderea pentru o încălcare în sarcina anumitor entități ale unei întreprinderi și efectuând aprecieri de la caz la caz.”

Cu privire la diferențierea noțiunii de control de cea a exercitării efective a unei influențe decisive, astfel cum este aplicată în contextul articolului 81 CE

40. Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, în cadrul examinării caracterului imputabil al încălcării săvârșite de Schümann Sasol, filială a întreprinderii comune, Comisia nu a diferențiat explicit noțiunile „control” și „prerogativa de control”, pe de o parte, de noțiunile „unitate economică” și „exercitare efectivă a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial”, pe de altă parte.

41. Reclamantele susțin că această abordare este incorectă, dat fiind că noțiunea de control nu implică o exercitare efectivă a unei influențe decisive.

42. În primul rând, trebuie amintit că, potrivit articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi (JO L 24, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 201, „o situație de control decurge din drepturi, din contracte sau din orice alte mijloace care, separat sau combinate și având în vedere considerentele de fapt sau de drept relevante, conferă posibilitatea exercitării unei influențe decisive asupra activității unei întreprinderi”.

43. Potrivit jurisprudenței, pentru a putea imputa unei societăți comportamentul anticoncurențial al altei societăți în temeiul articolului 81 CE, Comisia nu se poate întemeia numai pe capacitatea de influență decisivă, astfel cum s‑a reținut în cadrul aplicării Regulamentului nr. 139/2004 cu ocazia demonstrării controlului, fără să fie necesar să verifice dacă această influență a fost exercitată efectiv (Hotărârea General Technic‑Otis și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus, punctul 69).

44. Dimpotrivă, Comisia are, în principiu, obligația de a demonstra existența unei asemenea influențe decisive pe baza unui ansamblu de elemente de fapt (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Avebe/Comisia, T‑314/01, Rec., p. II‑3085, punctul 136 și jurisprudența citată). Printre aceste elemente se numără cumulul de funcții, de către aceleași persoane fizice, în conducerea societății‑mamă și în cea a filialei sau a întreprinderii comune (Hotărârea Tribunalului din 12 iulie 2011, Fuji Electric/Comisia, T‑132/07, Rep., p. II‑4091, punctul 184; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctele 119 și 120) sau faptul că aceste societăți aveau obligația de a urma directivele emise de conducerea lor unică fără a putea adopta un comportament independent pe piață (a se vedea în acest sens Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 33 de mai sus, punctul 527).

45. În speță, Comisia nu s‑a întemeiat pe o asemenea demonstrație directă a exercitării de către Sasol Ltd și de către Sasol Holding in Germany a unei influențe decisive asupra Schümann Sasol International.

46. Astfel, în esență, Comisia a examinat prerogativa decizională pe care Sasol o putea exercita în cadrul organelor întreprinderii comune prin intermediul reprezentanților săi. Analiza în această privință se întemeiază în principal pe o examinare abstractă a modalităților de luare a deciziei în cadrul acestor organe, având la bază clauzele din acordul acționarilor și din regulamentul directoratului, care reproduceau modalitățile de vot prevăzute în statutul structurii comune. În plus, Comisia își întemeiază concluzia privind stabilirea în sarcina Sasol Holding in Germany și a Sasol Ltd a răspunderii pentru activitățile ilicite ale Schümann Sasol International îndeosebi pe afirmația potrivit căreia „a fost demonstrat controlul exercitat de Sasol asupra întreprinderii comune” [considerentul (481) al deciziei atacate].

47. Rezultă că, în speță, Comisia a concluzionat în sensul exercitării de către Sasol Ltd și de către Sasol Holding in Germany a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al Schümann Sasol International în special pe baza unei analize abstracte a documentelor semnate înainte de începerea funcționării Schümann Sasol International, urmând modelul unei analize efectuate potrivit normelor care reglementează autorizarea concentrărilor.

48. În al doilea rând, Tribunalul este solicitat în acest fel să examineze în ce măsură o asemenea analiză abstractă și prospectivă efectuată în domeniul concentrărilor sau în ce măsură adoptarea deciziei de autorizare care precede începerea funcționării întreprinderii comune poate fi utilizată și pentru demonstrarea exercitării efective a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al întreprinderii comune într‑o decizie prin care se stabilește în sarcina societăților‑mamă răspunderea pentru o încălcare a articolului 81 CE săvârșită anterior de întreprinderea comună respectivă.

49. În această privință, din jurisprudență reiese că, deși prerogativa sau posibilitatea de a determina deciziile comerciale ale întreprinderii comune se încadrează, în sine, doar în simpla capacitate de a exercita o influență decisivă asupra comportamentului său comercial și, astfel, în noțiunea „control” în sensul Regulamentului nr. 139/2004, Comisia și instanțele Uniunii pot prezuma că actele cu putere de lege și clauzele acordurilor referitoare la funcționarea întreprinderii respective, în special cele din contractul care instituie întreprinderea comună și cele din convențiile acționarilor cu privire la dreptul de vot, au fost puse în aplicare și au fost respectate. Într‑o asemenea situație, examinarea exercitării efective a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al întreprinderii comune poate consta într‑o analiză abstractă a documentelor încheiate înainte de începerea funcționării acesteia, urmând modelul analizei privind controlul. În special, atunci când aceste dispoziții și clauze prevăd că voturile fiecărei societăți‑mamă erau necesare pentru adoptarea unei rezoluții în cadrul unui organ al întreprinderii comune, Comisia și instanțele Uniunii pot demonstra, în lipsa unei probe contrare, că acele rezoluții erau adoptate în comun de societățile‑mamă (a se vedea în acest sens Hotărârea Avebe/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctele 137-139, Hotărârea Fuji Electric/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctele 186-193, și Hotărârea General Technic‑Otis și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus, punctele 112 și 113). De asemenea, atunci când clauzele în discuție permit unei singure societăți‑mamă să stabilească deciziile organelor întreprinderii comune, Comisia și instanțele Uniunii pot demonstra, în lipsa unor probe contrare, că societatea‑mamă respectivă exercita o influență decisivă asupra acelor decizii.

50. Cu toate acestea, întrucât examinarea privind exercitarea efectivă a unei influențe decisive este retrospectivă și poate astfel să se întemeieze pe elemente concrete, atât Comisia, cât și părțile interesate pot dovedi că deciziile comerciale ale întreprinderii comune au fost determinate potrivit unor modalități diferite de cele care rezultau doar din examinarea abstractă a acordurilor referitoare la funcționarea întreprinderii comune (a se vedea în acest sens Hotărârea Fuji Electric/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctele 194 și 195, și Hotărârea General Technic‑Otis și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus, punctele 115-117). În special, Comisia sau părțile interesate pot dovedi că, în pofida prerogativei unei singure societăți‑mamă de a adopta deciziile respective prin intermediul reprezentanților săi în organele întreprinderii comune, în realitate acestea erau adoptate de mai multe societăți‑mamă sau de toate societățile‑mamă, în unanimitate.

Cu privire la temeinicia constatării Comisiei referitoare la imputarea Sasol Holding in Germany și Sasol Ltd a încălcării săvârșite de Schümann Sasol International

51. Reclamantele contestă, în esență, pe baza unui dublu temei, analiza Comisiei referitoare la imputarea Sasol Holding in Germany și a Sasol Ltd a încălcării săvârșite de Schümann Sasol International. Pe de o parte, acestea consideră că Comisia a săvârșit o eroare de apreciere prin faptul că nu a recunoscut că domnul B. I., președintele directoratului Schümann Sasol International, era reprezentantul Vara. Astfel, în opinia reclamantelor, Vara avea posibilitatea, prin intermediul reprezentantului său, domnul B. I., să determine singură deciziile directoratului în cea mai mare parte a perioadei întreprinderii comune, din moment ce, potrivit regulamentului directoratului, președintele dispunea de un vot decisiv în cazul de egalitate de voturi între membrii directoratului. Pe de altă parte, reclamantele susțin că, potrivit statutului întreprinderii comune și acordului acționarilor, Vara putea bloca partea esențială a deciziilor în cadrul adunării generale și al consiliului de supraveghere al întreprinderii comune, astfel încât Sasol Holding in Germany nu putea să adopte singură aceste decizii prin intermediul votului exprimat de reprezentanții săi. Pe acest temei, reclamantele apreciază că Sasol Holding in Germany nu putea să exercite o influență decisivă asupra comportamentului comercial al Schümann Sasol International.

52. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în ceea ce privește stabilirea răspunderii pentru o încălcare săvârșită de o întreprindere comună în sarcina mai multor societăți‑mamă, Comisia poate demonstra exercitarea efectivă a unei influențe decisive prin dovedirea conducerii comune a întreprinderii comune de către societățile‑mamă ale acesteia. În ceea ce privește natura acestei conduceri comune, în Hotărârea Avebe/Comisia, punctul 44 de mai sus (punctele 136-138), Tribunalul a considerat pertinente indiciile care arătau că membrii organelor întreprinderii comune desemnați de fiecare societate‑mamă și care reprezentau interesele lor comerciale trebuiau să lucreze în strânsă colaborare în cadrul definirii și al punerii în aplicare a politicii comerciale a întreprinderii comune și că deciziile adoptate de aceștia trebuiau să reflecte în mod necesar un concurs de voințe din partea fiecărei societăți‑mamă în sarcina căreia Comisia a stabilit răspunderea. Tribunalul a examinat nu numai luarea deciziilor strategice în cadrul întreprinderii comune, ci și administrarea afacerilor curente și a menționat că cei doi directori desemnați de cele două societăți‑mamă trebuiau să lucreze în strânsă colaborare și în această privință (Hotărârea Avebe/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctele 136-138).

53. Cu toate acestea, în speță, Comisia nu a stabilit răspunderea pentru încălcarea săvârșită de Schümann Sasol International în sarcina celor două societăți‑mamă ale acesteia, ci doar în sarcina Sasol Holding in Germany și a societății‑mamă a acesteia, Sasol Ltd.

54. Or, în cazul în care Comisia stabilește răspunderea pentru o încălcare săvârșită de o întreprindere comună în sarcina unei singure societăți‑mamă a acesteia, are obligația de a demonstra că influența decisivă asupra comportamentului comercial al întreprinderii comune era exercitată unilateral de această societate‑mamă.

55. Din decizia atacată și din înscrisurile Comisiei în cadrul procedurii la Tribunal reiese că aceasta consideră că, în speță, era îndeplinită condiția descrisă la punctul 54 de mai sus. Astfel, în considerentul (471) al deciziei atacate, Comisia a constatat că „Sasol [Ltd], prin intermediul filialei sale deținute integral Sasol Holding in Germany GmbH, exercita o influență decisivă asupra Schümann Sasol International”. În plus, la punctul 49 din memoriul în apărare, Comisia afirmă că „Sasol [Ltd] (prin intermediul Sasol Holding) exercitase un control exclusiv asupra [Schümann Sasol International]”, iar la punctul 67 din același memoriu că „Vara nu i se putea imputa încălcarea deoarece Sasol a fost singura care a exercitat o influență decisivă asupra întreprinderii comune”.

56. Astfel, trebuie să se examineze dacă, pe baza elementelor reunite în decizia atacată și în pofida argumentelor reclamantelor expuse în cursul procedurii administrative în ceea ce privește ponderea Vara în conducerea întreprinderii comune, Comisia putea să concluzioneze în mod întemeiat că Sasol a exercitat unilateral o influență decisivă asupra Schümann Sasol International.

Cu privire la directoratul Schümann Sasol International

57. Reclamantele arată că rezoluțiile directoratului Schümann Sasol International erau adoptate cu majoritate simplă și că, în caz de egalitate de voturi, votul președintelui directoratului era decisiv. Or, președintele directoratului, domnul B. I., ar fi reprezentat interesele Vara.

58. Reclamantele susțin, în esență, că Comisia a săvârșit o eroare de apreciere a elementelor de probă pe care le deținea, în sensul că a concluzionat că domnul B. I. nu reprezenta Vara, ci prezida întreprinderea comună la solicitarea Sasol. Comisia și‑ar fi întemeiat constatarea pe declarația dată de Vara la 11 octombrie 2007, în care domnul B. I. a răspuns în numele Vara la întrebările Comisiei și ar fi declarat în mod paradoxal, deși se desemna drept reprezentant al Vara în privința oricărei alte întrebări care ar fi fost adresată de Comisie, că nu a reprezentat Vara în perioada întreprinderii comune.

59. Pe de altă parte, reclamantele fac trimitere la declarația lor din 18 aprilie 2008, potrivit căreia domnul B. I. ar fi acționat, în realitate, ca mâna dreaptă a domnului Schümann și ar fi reprezentat Vara în întreprinderea comună cu Sasol. Înainte de perioada întreprinderii comune, domnul B. I. ar fi fost persoana fizică ce a exercitat o funcție de conducere în cadrul HOS, controlată de Vara, fiind directorul general al acesteia începând cu anul 1987, și ar fi acționat în calitate de persoană de încredere a domnului Schümann. În plus, domnul B. I. ar fi ocupat deopotrivă posturi de conducere în cadrul Vara și al altor societăți deținute de domnul Schümann în perioada întreprinderii comune și ulterior acesteia. Legătura strânsă a domnului B. I. cu Vara și cu domnul Schümann ar reieși de asemenea din anunțul de constituire a structurii comune, din 6 iunie 1995.

60. Reclamantele afirmă că, în cursul procedurii administrative, Comisia avea cunoștință despre aceste fapte, însă, cu toate acestea, le‑a ignorat fără motiv, a acordat prioritate declarației date de Vara, care provenea de la domnul B. I. personal, cu alte cuvinte, de la o persoană care deținea ea însăși o parte din capitalul Vara în calitate de asociat comanditar.

61. Comisia arată, mai întâi, că noțiunea de influență decisivă nu are în vedere administrarea operațională a întreprinderii comune, ci orientările fundamentale privind politica sa comercială. Or, astfel cum reiese din statutul Schümann Sasol International, directoratul își desfășura activitatea sub controlul consiliului de supraveghere, iar actele directoratului referitoare la aspecte importante ale politicii sale comerciale erau supuse aprobării prealabile a consiliului de supraveghere.

62. În continuare, Comisia susține că domnul B. I. nu a reprezentat Vara, ci că își datora titlul cunoștințelor sale în domeniul în care Schümann Sasol își desfășura activitatea și că numirea sa corespundea voinței Sasol. Prin declarația din 11 octombrie 2007, Vara ar fi informat Comisia că domnul B. I. fusese desemnat director al Sasol International deoarece Sasol dorea să valorifice cunoașterea sa aprofundată a activităților HOS și, prin urmare, să îl numească în directorat. Potrivit Comisiei, această informație este credibilă, întrucât Sasol avea în mod special interesul ca întreprinderea comună să fie administrată adecvat și întrucât a dorit să asigure continuitatea administrării sale, încredințând funcționarea cotidiană unui membru al directoratului care cunoștea sectorul cerii de parafină și în special activitățile anterioare ale HOS. În orice caz, la punctul 10 din duplică, Comisia a considerat că constatările sale, astfel cum sunt menționate în considerentul (472) al deciziei atacate, presupun că domnul B. I. a reprezentat Sasol, iar nu Vara în directoratul Schümann Sasol International.

63. Tribunalul consideră că este util să examineze, mai întâi, rolul domnului B. I. în directoratul Schümann Sasol International și, în continuare, problema mai generală dacă Sasol putea să determine unilateral rezoluțiile adoptate în cadrul acestui directorat.

Cu privire la rolul domnului B. I.

64. Trebuie amintit că, aproape în întreaga perioadă a întreprinderii comune, domnul B. I. a fost președintele directoratului Schümann Sasol International.

65. În cursul procedurii administrative, reclamantele au afirmat că domnul B. I. fusese reprezentantul Vara, în timp ce Vara a declarat că numirea acestuia corespundea voinței Sasol, astfel încât Vara nu fusese reprezentată de domnul B. I.

66. Cu titlu introductiv, trebuie arătat că observațiile din considerentul (472) ale deciziei atacate reflectă tocmai conținutul unei declarații date de Vara la 11 octombrie 2007. În schimb, poziția exprimată în declarația dată de Sasol la 18 aprilie 2008, potrivit căreia domnul B. I. reprezenta Vara, în mod similar documentelor care o susțineau, au fost înlăturate de Comisie.

67. În ceea ce privește conținutul afirmațiilor Comisiei referitoare la rolul domnului B. I., reclamantele susțin, în esență, că aceasta a săvârșit o eroare de apreciere prin faptul că nu a recunoscut că domnul B. I. reprezenta Vara în cadrul directoratului.

68. În primul rând, trebuie arătat că domnul B. I. a ocupat posturi importante în societățile deținute de domnul Schümann și de grupul Vara anterior perioadei întreprinderii comune, în perioada întreprinderii comune și ulterior acesteia.

69. Trebuie amintit că, la 29 noiembrie 1996, domnul B. I. a devenit asociat comanditar al Vara, una dintre societățile‑mamă directe ale Schümann Sasol International. Această calitate presupunea că el deținea o parte din capitalul Vara, ceilalți proprietari ai Vara fiind membrii familiei Schümann. În această privință, Tribunalul apreciază că deținerea unei părți din capitalul social constituie o împrejurare susceptibilă să demonstreze că domnul B. I. putea să se identifice cu interesele comerciale specifice ale Vara.

70. De asemenea, domnul B. I., cel puțin într‑o parte a perioadei întreprinderii comune și în paralel cu exercitarea funcțiilor sale de președinte al directoratului Schümann Sasol International, a fost directorul general al Vara.

71. Or, din jurisprudență reiese că cumulul de posturi de conducere în una dintre societățile‑mamă și în întreprinderea comună a acestora constituie un indiciu important al faptului că această societate‑mamă exercită o influență asupra deciziilor comerciale ale întreprinderii comune prin exercitarea prerogativei decizionale deținute de un asemenea membru al conducerii întreprinderii comune (a se vedea în acest sens Hotărârea Fuji Electric/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctul 199).

72. În continuare, începând cu 15 iunie 1995, domnul B. I. a fost administrator al Vara Beteiligungsgesellschaft mbH. Potrivit unui element de probă prezentat de reclamante, el ocupa încă postul respectiv în anul 2011, alături de domnul Schümann. În plus, domnul B. I. a fost administrator al Beteiligungsgesellschaft Hans‑Otto Schümann mbH între 4 aprilie 1989 și data dizolvării acestei societăți, 13 septembrie 1996. Această din urmă societate este asociată deopotrivă domnului Schümann, fondator și proprietar principal al Vara.

73. Pe de altă parte, trebuie să se observe că la 1 iulie 2001, atunci când domnul D. S. R. l‑a înlocuit pe domnul B. I. în calitate de președinte al directoratului Schümann Sasol International, domnul B. I. a devenit unul dintre cei șase membri ai consiliului de supraveghere al acestei societăți‑mamă. Procedând astfel, domnul B. I. l‑a înlocuit pe domnul E. B. R., care, tot potrivit Comisiei, era reprezentantul Vara, compunerea consiliului de supraveghere rămânând în rest neschimbată. Această împrejurare denotă că domnul B. I. reprezenta Vara în cadrul consiliului de supraveghere. De altfel, acest element este suficient, în sine, pentru a respinge teza Comisiei potrivit căreia domnul B. I. reprezenta Sasol în cadrul directoratului, întrucât nu se poate concepe că, într‑un asemenea caz, imediat după încetarea mandatului său, acesta a putut să înceapă să reprezinte Vara în cadrul consiliului de supraveghere.

74. În sfârșit, trebuie arătat că, în scrisoarea din 2 februarie 1995 adresată tuturor salariaților HOS, domnul Schümann și domnul B. I. au informat salariații cu privire la negocierile care erau în curs de desfășurare cu Sasol. Aceștia menționează în scrisoare: „[V]om putea să ne exercităm influența asupra [noii conduceri a întreprinderii comune] în viitor ca și în trecut.”

75. Pe acest temei, Tribunalul constată că, în stadiul procedurii administrative, reclamantele au furnizat elemente de probă susceptibile să demonstreze că domnul B. I. avea legături strânse cu grupul Vara și cu domnul Schümann, că acesta putea să se identifice cu interesele comerciale specifice ale Vara, în special din cauza calității sale de asociat comanditar, și că Vara putea să exercite o influență importantă asupra deciziilor directoratului întreprinderii comune din cauza cumulului de posturi ale domnului B. I., ceea ce putea determina alinierea politicii comerciale a Schümann Sasol International la cea a Vara.

76. În consecință, Comisia a săvârșit o eroare de apreciere atunci când a înlăturat din analiza sa acest ansamblu de probe pertinente și a subliniat doar, în decizia atacată, că numirea domnului B. I. reflecta voința Sasol. O asemenea prezentare dă o imagine deformată a împrejurărilor pertinente ale cauzei și nu îndeplinește criteriul potrivit căruia răspunderea pentru o încălcare a articolului 81 CE trebuie stabilită pe baza unor probe precise și concordante și potrivit căruia Comisia trebuie să ia în considerare, în mod imparțial, toate elementele de drept și de fapt pertinente care îi sunt prezentate (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Dresdner Bank și alții/Comisia, T‑44/02 OP, T‑54/02 OP, T‑56/02 OP, T‑60/02 OP și T‑61/02 OP, Rec., p. II‑3567, punctele 59-63; a se vedea prin analogie Hotărârea Curții din 17 mai 2001, IECC/Comisia, C‑450/98 P, Rec., p. I‑3947, punctul 57 și jurisprudența citată).

77. Argumentele Comisiei nu pot repune în discuție această concluzie.

78. Primo , Comisia se referă la faptul că Sasol și‑a dat consimțământul la numirea domnului B. I. în calitate de președinte al directoratului.

79. Trebuie observat în această privință că, potrivit statutului Schümann Sasol International și acordului acționarilor, toți membrii directoratului și președintele acestuia trebuiau numiți de consiliul de supraveghere printr‑un vot în unanimitate efectuat de reprezentanții Vara și ai Sasol. Prin urmare, pe de o parte, compunerea directoratului trebuia să reflecte un acord între cele două societăți‑mamă, cu alte cuvinte, voința fiecăreia dintre ele. Pe de altă parte, Vara trebuia să își dea deopotrivă consimțământul la numirea membrilor desemnați de Sasol, pe care Comisia îi considera reprezentanții acesteia din urmă.

80. În consecință, faptul că Sasol și‑a dat consimțământul la numirea domnului B. I. în calitate de președinte al directoratului nu permite nici să se constate că acesta a reprezentat interesele comerciale ale Sasol dincolo de ceea ce este necesar în cadrul unei administrări loiale a unei întreprinderi comune deținute de două societăți‑mamă, nici să se respingă probele furnizate de reclamante prin care se încearcă să se demonstreze că Vara exercita o influență în cadrul directoratului prin intermediul prerogativei decizionale a domnului B. I.

81. Secundo , trebuie arătat că singurul element de probă concret pe care Comisia și‑a întemeiat concluzia potrivit căreia domnul B. I. nu a reprezentat Vara, însă că numirea sa reflecta voința Sasol, este declarația dată de Vara la 11 octombrie 2007, menționată la punctul 66 de mai sus.

82. Potrivit Comisiei, această declarație este deosebit de fiabilă întrucât a fost trimisă ca răspuns la o solicitare de informații a Comisiei. Or, Vara ar fi avut un interes primordial să prezinte situația în mod corect, dat fiind că o declarație falsă putea să fie sancționată printr‑o amendă procedurală, astfel cum este prevăzută la articolul 23 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003.

83. În această privință, trebuie arătat că prima pagină a răspunsului din 11 octombrie 2007 la solicitarea de informații, care cuprinde declarația în discuție, menționează că persoana responsabilă pentru formularea răspunsurilor era, în primul rând, domnul B. I. Este de asemenea cert, astfel cum arată reclamantele, că la acel moment domnul B. I. era încă asociat comanditar al Vara.

84. În plus, trebuie să se constate că Comisia nu a definit în solicitarea de informații adresată Vara, nici în decizia atacată ce înțelegea prin termenul „reprezentare”. Prin urmare, întrucât domnul B. I. nu a fost mandatat în mod formal pentru a reprezenta Vara în directoratul întreprinderii comune, Vara putea afirma în declarația sa inexistența unei reprezentări, fără riscul de a i se aplica o amendă procedurală.

85. Mai mult, trebuie subliniat că examinarea legăturilor organizatorice dintre întreprinderea comună și societatea‑mamă nu privește în mod necesar chestiunea reprezentării societății‑mamă, care decurge dintr‑un mandat formal dat de aceasta conducătorului întreprinderii comune. Este mai pertinent să se țină seama de reprezentarea, în sens larg, a intereselor comerciale ale societății‑mamă (a se vedea punctul 35 de mai sus) și de influența asupra deciziilor organelor întreprinderii comune în vederea alinierii politicii comerciale a acestei întreprinderi la cea a societății‑mamă, atestată îndeosebi prin cumulul de posturi în conducerea societății‑mamă și în întreprinderea comună, precum și prin deținerea unei părți din capitalul societății‑mamă de un conducător al întreprinderii comune (a se vedea punctul 44 de mai sus).

86. În această optică, trebuie să se adauge că problema reprezentării intereselor comerciale ale unei societăți‑mamă în cadrul directoratului unei întreprinderi comune nu este o simplă împrejurare a cărei negare poate să determine în mod rezonabil o amendă procedurală, sub rezerva situației de denaturare a faptelor. Dimpotrivă, această problemă se încadrează în aprecierea pe care Comisia trebuie să o efectueze luând în considerare, în mod imparțial, toate elementele de drept sau de fapt pertinente care îi sunt prezentate de societățile‑mamă care, adesea, au interese contrare ce le determină să accentueze unul sau altul dintre elementele pertinente. Pe de altă parte, trebuie să se observe că, în speță, Comisia nu a impus o amendă procedurală nici Sasol, nici Vara, chiar dacă acestea au prezentat declarații total opuse în această privință.

87. Având în vedere cele de mai sus, trebuie analizat dacă eroarea de apreciere săvârșită de Comisie în cadrul examinării rolului domnului B. I. (a se vedea punctul 76 de mai sus) poate aduce atingere aprecierii influenței exercitate de Sasol asupra directoratului Schümann Sasol International.

Cu privire la determinarea deciziilor directoratului Schümann Sasol International

88. Reclamantele susțin că, din cauza rolului dominant al membrilor din directorat care reprezentau Vara, în special cel al domnului B. I., Sasol Ltd și Sasol Holding in Germany nu puteau să determine deciziile acestui directorat.

89. În primul rând, trebuie arătat că, în anunțul din 6 iunie 1995 făcut colaboratorilor Schümann Sasol AG (devenită Schümann Sasol International), domnul B. I. a descris rolul directoratului întreprinderii comune. El a precizat că „rămâne[a] responsabil, în privința coordonării activității directoratului, în sectoarele marketingului, vânzărilor și achizițiilor și controlului filialelor”, în timp ce domnul D. S. R. (din cadrul Sasol) își menținea postul de serviciu în Africa de Sud și se ocupa cu producția și cu aspectele tehnice. Domnul B. I. a semnalat de asemenea că un al treilea membru va fi solicitat la Hamburg (Germania).

90. Trebuie să se constate că aceste competențe decizionale ale domnului B. I. sunt un indiciu al rolului său central în directoratul Schümann Sasol International.

91. În al doilea rând, trebuie arătat că în scrisoarea din 2 februarie 1995 pe care domnul B. I. și domnul Schümann au adresat‑o tuturor salariaților HOS, aceștia au semnalat că ar putea să influențeze noua conducere a întreprinderii comune precum în trecut, atunci când Vara era acționar unic al HOS (a se vedea punctul 74 de mai sus).

92. Din această scrisoare reiese deopotrivă că, potrivit așteptărilor domnului B. I. și ale domnului Schümann, acesta din urmă și Vara puteau, prin intermediul domnului B. I., să aibă un rol central în conducerea Schümann Sasol International.

93. În al treilea rând, trebuie arătat că, în decizia atacată, Comisia nu a menționat niciun element care ar fi susceptibil să demonstreze că, în pofida competențelor decizionale ale domnului B. I. și a votului său decisiv în caz de egalitate de voturi, care decurge din funcția sa de președinte, Sasol putea să definească în mod unilateral deciziile directoratului în situația în care s‑ar fi dovedit că, în realitate, domnul B. I. reprezenta Vara și pe domnul Schümann în cadrul directoratului Schümann Sasol International.

94. În al patrulea rând, o asemenea capacitate a Sasol de a stabili în mod decisiv deciziile directoratului nu reiese nici din elementele privind diversele compuneri ale directoratului care au fost prezentate de reclamante în cursul procedurii administrative.

95. Între 2 mai 1995 și 31 octombrie 1995, directoratul Schümann Sasol International a fost compus din domnii B. I. și D. S. R., reprezentantul Sasol. Astfel cum reclamantele au arătat în mod întemeiat, domnul B. I. putea să își impună deciziile în cadrul directoratului pe baza votului său decisiv.

96. În perioada cuprinsă între 1 noiembrie 1995 și 30 iunie 2001, directoratul Schümann Sasol International a fost compus din președintele acestuia, domnul B. I., domnul D. S. R. și domnul H. G. B. Reclamantele consideră că acesta din urmă era reprezentantul Vara, în timp ce Comisia consideră că era reprezentantul Sasol.

97. Trebuie să se constate că, în decizia atacată, Comisia nu a examinat problema dacă domnul H. G. B. reprezentase, în realitate, interesele comerciale ale uneia sau ale celeilalte societăți‑mamă. În plus, există indicii potrivit cărora domnul H. G. B. reprezenta interesele Vara (a se vedea punctul 99 de mai jos). Prin urmare, nici această compunere a directoratului nu permite să se concluzioneze că Sasol a stabilit în mod unilateral deciziile acestuia.

98. Între 1 iulie 2001 și 16 mai 2002, domnul D. S. R. (din cadrul Sasol) a fost președintele directoratului, celălalt membru fiind domnul H. G. B.

99. Mai întâi, trebuie arătat că această compunere a directoratului atestă că domnul H. G. B. era reprezentantul Vara. Astfel, nu se poate imagina în mod rezonabil că Vara, care deținea o treime din capitalul Schümann Sasol International, a consimțit în favoarea unui directorat compus numai din reprezentanții Sasol.

100. Reclamantele susțin că în această perioadă toate rezoluțiile directoratului ar fi fost adoptate în unanimitate.

101. Trebuie subliniat că decizia atacată nu conține nici cea mai mică analiză referitoare la perioada în discuție. Întrucât întreaga răspundere pentru încălcarea săvârșită de întreprinderea comună a fost stabilită doar în sarcina Sasol, Comisia ar fi avut obligația de a demonstra că Sasol exercitase în mod unilateral o influență decisivă asupra politicii comerciale a Schümann Sasol International (a se vedea punctul 54 de mai sus).

102. Totuși, trebuie amintit (a se vedea punctul 52 de mai sus) că adoptarea în unanimitate a rezoluțiilor în cadrul unui directorat atestă o strânsă colaborare între reprezentanții societăților‑mamă și, astfel, o conducere comună a întreprinderii comune, ceea ce constituie un indiciu al exercitării comune a unei influențe decisive, iar nu al exercitării unei influențe decisive doar de către o societate‑mamă (a se vedea în acest sens Hotărârea Avebe/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctele 137 și 138, și Hotărârea Fuji Electric/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctul 194).

103. În consecință, nici această compunere a directoratului nu ar putea susține concluzia potrivit căreia Sasol ar fi definit în mod unilateral deciziile Schümann Sasol International.

104. În sfârșit, între 17 mai 2002 și 24 septembrie 2002, directoratul Schümann Sasol International a fost compus din domnii D. S. R., H. G. B. și C. D. I.

105. Reclamantele susțin că ultimii doi membri ai directoratului menționați mai sus erau reprezentanții Vara, astfel încât domnul D. S. R., chiar în calitate de președinte, putea fi pus de aceștia într‑o poziție minoritară.

106. Trebuie să se constate că decizia atacată nu conține nicio analiză referitoare la exercitarea unei influențe decisive de către una sau de către cealaltă societate‑mamă prin intermediul domnului H. G. B. sau a domnului C. D. I., nici măcar o prezentare generală a acestei compuneri a directoratului. În plus, există indicii prin care se poate demonstra că domnul H. G. B. reprezenta interesele Vara (a se vedea punctul 99 de mai sus). Prin urmare, din decizia atacată nu reiese că în perioada respectivă Sasol putea să definească în mod unilateral, prin intermediul reprezentanților săi în directorat, deciziile acestuia.

107. Având în vedere analiza de mai sus, se impune constatarea că, în decizia atacată, Comisia nu a demonstrat că, în raport cu prerogativa decizională a domnului B. I. și a altor membri ai directoratului care puteau fi asociați cu Vara, în realitate, Sasol ar definit în mod unilateral conținutul deciziilor directoratului Schümann Sasol International prin intermediul membrilor care reprezentau interesele sale comerciale și asigurau alinierea comportamentului Schümann Sasol International la comportamentul propriu. Decizia atacată nu conține nici probe directe (a se vedea punctul 44 de mai sus) care ar fi susceptibile să demonstreze o asemenea influență decisivă din partea Sasol.

Cu privire la pertinența administrării operaționale

108. Comisia arată că directoratul Schümann Sasol International era responsabil cu administrarea afacerilor curente ale acestei societăți. Or, potrivit Hotărârii Tribunalului din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia (T‑112/05, Rep., p. II‑5049, punctele 63-65, 82 și 83), administrarea operațională a unei filiale nu ar fi pertinentă în cadrul aprecierii existenței unei unități economice între o filială și societatea‑mamă a acesteia, controlul exercitat asupra politicii comerciale stricto sensu nefiind o condiție cerută pentru a considera că o societate‑mamă formează o întreprindere împreună cu filiala sa. Dimpotrivă, ar fi suficient ca societatea‑mamă să joace un rol semnificativ în chestiunile care definesc politica comercială a filialei.

109. Trebuie subliniat că hotărârea la care se referă Comisia privește o situație de fapt în care societatea‑mamă deținea integral capitalul filialei.

110. Este adevărat că chestiunea conducerii operaționale poate fi nepertinentă atunci când este vorba despre o filială deținută integral de o singură societate‑mamă, întrucât demonstrarea autonomiei operaționale a filialei nu este, în sine, susceptibilă să răstoarne prezumția exercitării unei influențe decisive (a se vedea jurisprudența citată la punctul 153 de mai jos).

111. Cu toate acestea, în cazul unui acționar unic, toate deciziile – inclusiv cele privind conducerea operațională a filialei – sunt luate de administratori care sunt desemnați și numiți numai de societatea‑mamă fie direct, fie indirect (de organele ale căror membri au fost desemnați de societatea‑mamă). De asemenea, în cazul inexistenței unui alt acționar, singurele interese comerciale care se manifestă în cadrul filialei sunt, în principiu, cele ale acționarului unic. Astfel, Comisia poate prezuma exercitarea efectivă a unei influențe decisive chiar și în situațiile în care conducerea operațională este efectuată de administratorii filialei în mod autonom.

112. În schimb, în cazul întreprinderilor comune, există o pluralitate de acționari, iar deciziile organelor întreprinderii comune sunt luate de membrii care reprezintă interesele comerciale ale diferitor societăți‑mamă, care pot coincide, însă pot fi și divergente. Prin urmare, rămâne pertinentă chestiunea dacă societatea‑mamă a exercitat o influență reală asupra conducerii operaționale a întreprinderii comune, în special prin intermediul persoanelor din conducere care au fost desemnate de aceasta și/sau care ocupă simultan posturi în conducerea societății‑mamă.

113. În sfârșit, trebuie amintit că Tribunalul a examinat în detaliu modalitățile de adoptare a deciziilor din sfera conducerii operaționale în Hotărârea Fuji Electric/Comisia, punctul 44 de mai sus (punctul 195), și în Hotărârea General Technic‑Otis și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus (punctele 112-117), pentru a aprecia exercitarea unei influențe decisive de către reclamantele din cauzele menționate în raport cu comportamentul pe piață al întreprinderilor lor comune.

114. Prin urmare, trebuie respins argumentul Comisiei potrivit căruia stabilirea politicii comerciale stricto sensu a întreprinderii comune de către societatea‑mamă a acesteia este lipsită de pertinență în cadrul aprecierii existenței unei unități economice între acestea.

Concluzie cu privire la directoratul Schümann Sasol International

115. În primul rând, trebuie amintit că, în decizia atacată, Comisia a săvârșit o eroare de apreciere atunci când a examinat rolul domnului B. I. (a se vedea punctul 76 de mai sus). Nu este exclus ca, în lipsa acestei erori, Comisia să fi concluzionat că Vara exercita o influență decisivă asupra deciziilor directoratului Schümann Sasol International într‑un interval considerabil din perioada întreprinderii comune. În al doilea rând, în orice caz, Comisia nu a demonstrat că Sasol definise, în realitate, în mod unilateral, conținutul deciziilor directoratului Schümann Sasol International (a se vedea punctul 107 de mai sus). În al treilea rând, trebuie subliniat că influența exercitată asupra deciziilor directoratului întreprinderii comune este pe deplin pertinentă din punctul de vedere al stabilirii în sarcina societăților‑mamă a răspunderii pentru o încălcare săvârșită de aceasta (a se vedea punctul 114 de mai sus).

Cu privire la consiliul de supraveghere și la adunarea generală ale Schümann Sasol International

116. Reclamantele susțin că, din cauza prerogativelor decizionale ale Vara, Comisia nu putea să rețină în mod întemeiat că Sasol a influențat decisiv deciziile luate în cadrul consiliului de supraveghere și al adunării generale ale Schümann Sasol International.

117. Trebuie arătat că elementele reunite de Comisie în considerentele (473) și (474) ale deciziei atacate denotă că atât Sasol, cât și Vara puteau să blocheze toate deciziile în cadrul adunării generale și al consiliului de supraveghere al Schümann Sasol International, cu excepția celor care sunt de domeniul articolului 1.5 din acordul acționarilor.

118. Printre deciziile vizate la articolul 1.5 din acordul acționarilor, doar aprobarea investițiilor intră în categoria deciziilor comerciale strategice care afectează întreprinderea comună, potrivit Comunicării jurisdicționale codificate a Comisiei privind Regulamentul nr. 139/2004 (JO 2008, C 95, p. 1).

119. În plus, trebuie arătat că, potrivit punctului 69 din Comunicarea jurisdicțională codificată a Comisiei privind Regulamentul nr. 139/2004, drepturile de veto cele mai importante privesc numirea și destituirea conducerii superioare, precum și aprobarea bugetului întreprinderii comune. De asemenea, în aceasta se precizează că puterea de a participa la stabilirea structurii conducerii superioare (de exemplu, membrii consiliului de administrație) îi dă în mod normal titularului acesteia puterea de a exercita o influență decisivă asupra politicii comerciale a unei întreprinderi. Aceeași situație se întâlnește și în ceea ce privește deciziile referitoare la buget, întrucât bugetul determină cadrul exact al activităților întreprinderii comune și în mod special investițiile pe care aceasta le poate face.

120. Or, potrivit actelor cu putere de lege și clauzelor din acordurile care reglementează funcționarea întreprinderii comune Schümann Sasol International, Sasol Holding in Germany avea puterea să determine în mod unilateral numai deciziile privind aprobarea investițiilor, iar nu deciziile comerciale strategice cele mai importante precum cele referitoare la buget, la numirea sau la destituirea conducătorilor, nici cele referitoare la planul de întreprindere.

121. În consecință, Comisia nu a demonstrat printr‑o analiză abstractă întemeiată pe legislație și pe clauzele acordurilor care reglementează funcționarea întreprinderii comune (a se vedea punctul 49 de mai sus) că Sasol putea să determine în mod individual, în cadrul consiliului de supraveghere și al adunării generale ale Schümann Sasol International, toate deciziile comerciale care o priveau. Dimpotrivă, din analiza abstractă reiese că deciziile esențiale respective trebuiau să fie adoptate în comun de Sasol Holding in Germany și de Vara.

122. În plus, decizia atacată nu conține nicio demonstrație care se întemeiază pe elemente concrete (a se vedea punctul 50 de mai sus) din care ar reieși că, în realitate, Sasol Ltd și Sasol Holding in Germany ar fi determinat, singure, în pofida capacității de blocaj a Vara, deciziile comerciale strategice ale întreprinderii comune Schümann Sasol International.

123. Având în vedere cele de mai sus, Tribunalul concluzionează că Comisia nu a demonstrat că Sasol a determinat în mod unilateral deciziile esențiale ale consiliului de supraveghere și ale adunării generale ale Schümann Sasol International, în special deciziile comerciale strategice referitoare la bugetul, la planul de întreprindere și la numirea conducerii superioare a acesteia.

Cu privire la exercitarea efectivă de către Sasol Holding in Germany a unei influențe decisive asupra comportamentului pe piață al Schümann Sasol International

124. Trebuie amintit că, potrivit considerentului (475) al deciziei atacate, „în ceea ce privește situația descrisă în considerentele (472)-(474) și în special aptitudinea Sasol de a‑și impune voința în cadrul unor decizii strategice importante dacă nu putea fi obținut consensul, decizii enumerate la articolul 1.5 din acordul acționarilor cu privire la drepturile de vot (de exemplu, aprobarea investițiilor în capitaluri), Sasol trebuie considerată că a exercitat în fapt controlul asupra întreprinderii comune”. În considerentul (481) al deciziei atacate, Comisia a reținut că „[fusese] dovedit controlul exercitat de Sasol asupra întreprinderii comune” și că „dovezile factuale demonstr[au] exercitarea unei influențe decisive” de către Sasol Holding in Germany asupra Schümann Sasol International.

125. Din analiza de mai sus rezultă că, în decizia atacată, Comisia nu a demonstrat că Sasol determinase în mod unilateral rezoluțiile directoratului Schümann Sasol International și deciziile esențiale strategice luate de adunarea generală și de consiliul de supraveghere ale acesteia (a se vedea punctele 115 și 123 de mai sus).

126. De asemenea, trebuie amintit că Comisia nu a demonstrat, prin intermediul unor probe directe, exercitarea unei influențe decisive de către Sasol Holding in Germany și de către Sasol Ltd asupra comportamentului comercial al Schümann Sasol International.

127. În consecință, analiza Comisiei care determină stabilirea răspunderii încălcării săvârșite de Schümann Sasol, filială a Schümann Sasol International, în sarcina Sasol Holding in Germany și a Sasol Ltd este viciată de erori de apreciere. Prin urmare, trebuie admis primul motiv și trebuie anulată decizia atacată în măsura în care stabilește în sarcina Sasol Holding in Germany și a Sasol Ltd răspunderea pentru încălcarea săvârșită de Schümann Sasol.

128. Astfel, decizia atacată trebuie anulată și în măsura în care Comisia a constatat că Sasol Holding in Germany și Sasol Ltd au participat la încălcare înainte de 1 iulie 2002.

Cu privire la propunerea de probe a reclamantelor

129. Reclamantele propun ca domnul C. D. I. (membru actual al consiliului de administrație al Sasol Wax International) să fie audiat în calitate de martor cu privire la faptul că, în perioada întreprinderii comune, orientarea fundamentală a strategiei și a operațiunilor comerciale ale structurii comune era stabilită de Vara prin intermediul domnului Schümann și al domnului B. I.

130. Având în vedere analiza de mai sus, Tribunalul consideră că această mărturie nu este necesară, astfel încât propunerea de probe este respinsă.

2. Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe stabilirea eronată în sarcina Sasol Ltd, a Sasol Holding in Germany și a Sasol Wax International a răspunderii pentru încălcare în ceea ce privește perioada Sasol

131. Reclamantele susțin că Comisia a stabilit în mod nelegal răspunderea pentru acțiunile ilicite ale Sasol Wax în sarcina societății‑mamă a acesteia, Sasol Wax International, a societății‑mamă a acesteia din urmă, Sasol Holding in Germany, și a societății‑mamă de bază, Sasol Ltd, în ceea ce privește perioada Sasol cuprinsă între 1 iulie 2002 și 28 aprilie 2005.

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o eroare de drept în ceea ce privește posibilitatea imputării unei încălcări săvârșite de o filială societății‑mamă a acesteia pentru unicul motiv al unei prezumții fondate pe deținerea integrală a capitalului

132. În considerentul (494) al deciziei atacate, Comisia a arătat următoarele:

„[J]urisprudența a stabilit posibilitatea Comisiei de a prezuma că societățile‑mamă exercită o influență decisivă asupra filialelor pe care le dețin integral. Atunci când se aplică o asemenea prezumție, precum în cazul de față în privința Sasol Wax International AG, a Sasol Holding in Germany GmbH și a Sasol Ltd, societățile‑mamă au obligația să răstoarne prezumția prin prezentarea de dovezi potrivit cărora filiala lor a decis în mod autonom cu privire la comportamentul său pe piață.”

133. Potrivit reclamantelor, Comisia a săvârșit o eroare de drept întrucât a aplicat o normă juridică incorectă. Niciun temei juridic valid nu ar permite să se prezume că o participație integrală este suficientă în mod individual pentru a se demonstra că o societate‑mamă este răspunzătoare pentru înțelegerea la care a participat filiala sa. O asemenea prezumție încalcă principiul răspunderii juridice personale și prezumția de nevinovăție.

134. Trebuie amintit că, în cazul specific în care o societate‑mamă deține integral capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului filialei și, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia această societate‑mamă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale. În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a se prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei în cauză. Prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere societatea‑mamă răspunzătoare în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care societatea‑mamă, căreia îi revine obligația de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod independent pe piață (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus, punctele 60 și 61 și jurisprudența citată).

135. În plus, potrivit jurisprudenței, prezumția de răspundere întemeiată pe deținerea de către o societate a întregului capital al unei alte societăți se aplică nu numai în cazul în care există o legătură directă între societatea‑mamă și filiala sa, ci și în cazurile în care, precum în speță, această legătură este indirectă, având în vedere interpunerea unei alte societăți (Hotărârea Curții din 20 ianuarie 2011, General Química și alții/Comisia, C‑90/09 P, Rep., p. I‑1, punctul 90).

136. Prin urmare, Comisia nu a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a considerat că, în cazul deținerii integrale de către societatea‑mamă a capitalului filialei sale, poate prezuma că acea societate‑mamă, precum și societățile‑mamă indirecte au exercitat efectiv o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei.

137. Atunci când prezumția exercitării de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra filialei nu este răsturnată, Comisia poate stabili că filiala și societățile‑mamă directe și indirecte fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere, în sensul jurisprudenței menționate la punctul 31 de mai sus. Împrejurarea că o societate‑mamă și filiala sa constituie o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE permite Comisiei să adreseze o decizie care să impună amenzi societăților‑mamă fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acestora în cadrul încălcării (a se vedea jurisprudența citată la punctul 36 de mai sus).

138. Un asemenea demers nu încalcă principiul răspunderii personale. Astfel, Sasol Wax International, Sasol Holding in Germany și Sasol Ltd au fost sancționate personal pentru încălcarea despre care se presupune că au săvârșit‑o ele însele din cauza legăturilor economice și juridice strânse care le uneau cu Sasol Wax și care rezultau din deținerea integrală a capitalului acesteia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea Metsä-Serla și alții/Comisia, punctul 34 de mai sus, punctul 34).

139. În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului prezumției de nevinovăție, trebuie amintit că, potrivit acestuia, orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până la demonstrarea în mod legal a vinovăției sale. Aceasta se opune astfel oricărei constatări formale și chiar oricărei aluzii care are ca obiect răspunderea unei persoane acuzate de o anumită încălcare într‑o decizie prin care se finalizează procedura, fără ca această persoană să fi putut beneficia de toate garanțiile inerente exercitării dreptului la apărare în cadrul unei proceduri care își urmează cursul normal și care conduce la o decizie privind temeinicia contestației (Hotărârea Tribunalului din 12 octombrie 2007, Pergan Hilfsstoffe für industrielle Prozesse/Comisia, T‑474/04, Rep., p. II‑4225, punctul 76).

140. Aplicarea principiului prezumției de nevinovăție în materia dreptului concurenței trebuie adaptată la împrejurarea că, spre deosebire de procedura penală care vizează în mod necesar o persoană ca fiind subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică), dreptul concurenței se aplică întreprinderii, care desemnează o unitate economică constituită, după caz, din mai multe persoane juridice. Mai mult, societățile care se află la conducerea grupului au libertatea de a‑și organiza structurile interne, în special prin constituirea de societăți cu personalitate juridică distinctă în cazul anumitor activități.

141. În asemenea împrejurări, pentru a menține efectul util al dreptului concurenței al Uniunii, simplul fapt că o societate‑mamă deține integral sau aproape integral o filială care a participat direct la încălcare poate fi suficient pentru Comisie pentru a‑i întemeia răspunderea. Din moment ce Comisia îi comunică această obiecțiune, societatea‑mamă are obligația să prezinte probe contrare pentru a demonstra inexistența unei legături economice între aceasta și filială. În speță, Comisia a urmat această abordare, examinând cu atenție probele prezentate de reclamante, respectând astfel principiul prezumției de nevinovăție.

142. Rezultă că primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe constatarea pretins eronată a inexistenței răsturnării prezumției

143. Reclamantele consideră că, prin elementele de probă cuprinse în răspunsurile lor la comunicarea privind obiecțiunile, au demonstrat că, în realitate, Sasol Wax International nu a exercitat o influență decisivă asupra Sasol Wax, deoarece nu a efectuat nicio ingerință nici asupra deciziilor comerciale strategice, nici în conducerea operațională a acesteia.

Cu privire la decizia atacată

144. Referitor la elementele de probă prezentate de reclamante în cadrul răspunsurilor lor la comunicarea privind obiecțiunile, în decizia atacată Comisia a afirmat următoarele:

„[...]

(498) În ceea ce privește administratorii, precum și compunerea și rolul consiliului de supraveghere al Sasol Wax GmbH, Sasol recunoaște că Sasol Wax International AG avea autoritatea de a desemna administratorii și membrii consiliului de supraveghere ai Sasol Wax GmbH. S‑a confirmat de asemenea că mai mulți membri ai consiliului de supraveghere ai Sasol Wax GmbH au fost, în cursul anilor, membri ai consiliului de administrație al Sasol Wax International AG. Sasol afirmă însă că aceste fapte sunt nefondate, deoarece consiliul de supraveghere nu avea un rol important (nici un control efectiv asupra administrării și/sau asupra strategiei Sasol Wax GmbH), că era condus de foștii angajați ai Vara și că nu exercita nicio influență asupra comportamentului Sasol Wax GmbH. În primul rând, este suficient ca Sasol International AG să fi avut autoritatea de a desemna administratorii și membrii consiliului de supraveghere pentru ca problema dacă acesta continua să depindă de foștii angajați ai Vara să rămână fără obiect. În al doilea rând, în ceea ce privește rolul consiliului de supraveghere, statutul conține o listă cu anumite chestiuni de competența consiliului de supraveghere, de exemplu, desemnarea, demiterea și supervizarea conducerii, aprobarea situațiilor financiare anuale și a bugetelor, aprobarea investițiilor mai mari de 0,5 milioane de euro și modificările referitoare la organizarea comercială. Deși Sasol afirmă că niciuna dintre aceste prerogative nu a avut un rol semnificativ în comportamentul comercial al Sasol Wax GmbH, că nu a existat niciodată niciun exemplu de situații în care consiliul de supraveghere ar fi exercitat o anumită influență asupra gestionării activităților Sasol Wax GmbH și că administratorii Sasol Wax GmbH aveau obiceiul să decidă eventuale măsuri la comportamentul comercial strategic al Sasol Wax GmbH fără să solicite acordul consiliului de supraveghere, prerogativele conferite consiliului de supraveghere arată că se prevăzuse ca acesta să aibă efectiv un rol strategic și financiar și să exercite responsabilități distincte în administrarea afacerilor curente ale societății, gestionate în mod obișnuit de consiliul de administrație și de administratorii societății.

(499) Sasol afirmă de asemenea că lipsa unei influențe a Sasol Wax International AG este confirmată de împrejurarea că reprezentanții Sasol prezenți la reuniunile tehnice continuau să fie foști angajați ai Vara și că administratorii unităților comerciale ale căror activități erau vizate de reuniunile tehnice nu aveau nicio legătură cu Sasol Ltd. În ceea ce privește comportamentul așa‑numiților foști angajați ai Vara, la momentul la care au desfășurat activitățile ilicite, aceste persoane erau salariați ai grupului Sasol, iar faptul că au fost foști angajați ai Vara și că angajatorul lor direct a fost o filială a Sasol Wax International AG, a Sasol Holding in Germany GmbH sau a Sasol Ltd este lipsit de pertinență, în măsura în care este posibil să se probeze că societățile‑mamă exercitau o influență decisivă asupra acestei filiale.”

Observații generale

145. Potrivit jurisprudenței, pentru a răsturna prezumția exercitării de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului filialei sale, astfel cum este descrisă la punctul 134 de mai sus, reclamantele aveau obligația să prezinte orice element referitor la legăturile organizatorice, economice și juridice existente între Sasol Wax și Sasol Wax International pe care le considerau de natură să demonstreze că ele nu constituiau o entitate economică unică. În cadrul aprecierii sale, Tribunalul trebuie astfel să țină seama de toate elementele prezentate, ale căror caracter și importanță pot varia în funcție de caracteristicile proprii fiecărei spețe (Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 108 de mai sus, punctul 65, confirmată prin Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 30 de mai sus, și prin Hotărârea din 13 iulie 2011, Eni/Comisia, T‑39/07, Rep., p. II‑4457, punctul 95).

146. Această prezumție se bazează pe constatarea că, pe de o parte, exceptând împrejurările cu totul excepționale, o societate care deține integral capitalul unei filiale poate, având în vedere numai această participație la capital, să exercite o influență decisivă asupra comportamentului acestei filiale și, pe de altă parte, că inexistența exercitării efective a acestei puteri de influențare poate în mod normal să fie căutată cel mai eficient în sfera entităților împotriva cărora operează prezumția (Hotărârea Curții din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, Rep., p. I‑8947, punctul 60).

147. Mai mult, aplicarea unei asemenea prezumții este justificată de faptul că, atunci când societatea‑mamă este acționarul unic al filialei, ea dispune de toate instrumentele posibile pentru a asigura alinierea comportamentului comercial al filialei la propriul comportament comercial. În mod specific, acționarul unic este cel care definește în principiu gradul de autonomie a filialei prin stabilirea statutului acesteia, cel care alege administratorii acesteia și cel care ia sau aprobă deciziile comerciale strategice ale filialei, eventual prin prezența reprezentanților săi în cadrul organelor filialei. De asemenea, unitatea economică dintre societatea‑mamă și filiala sa este, de obicei, protejată suplimentar prin obligații care rezultă din dreptul societăților din statele membre precum ținerea contabilității consolidate, obligația filialei de a raporta periodic societății‑mamă cu privire la activitățile sale, precum și întocmirea situațiilor financiare anuale ale filialei de către adunarea generală constituită doar de societatea‑mamă, ceea ce implică în mod necesar faptul că societatea‑mamă urmărește, cel puțin în linii mari, activitățile comerciale ale filialei.

148. În plus, trebuie subliniat că, în cazul unei filiale deținute integral sau aproape integral de o societate‑mamă, există, în principiu, un singur interes comercial, iar membrii organelor filialei sunt desemnați și numiți de acționarul unic, care le poate da instrucțiuni cel puțin în mod informal și le poate impune criterii de performanță. Prin urmare, într‑un asemenea caz, există în mod necesar o relație de încredere între conducătorii filialei și cei ai societății‑mamă, iar aceștia acționează în mod necesar prin reprezentarea și prin promovarea unicului interes comercial existent, și anume cel al societății‑mamă (a se vedea și punctul 35 de mai sus). Astfel, caracterul unic al comportamentului pe piață al societății‑mamă și al filialei sale este asigurat în pofida oricărei autonomii acordate conducătorilor filialei în ceea ce privește conducerea operațională a acesteia din urmă, care se încadrează în definirea politicii comerciale stricto sensu a acesteia. În plus, de regulă, acționarul unic este cel care definește în mod individual și potrivit propriilor interese modalitățile de luare a deciziilor de către filială și cel care decide cu privire la gradul de autonomie operațională a acesteia, pe care o poate schimba conform propriei voințe prin modificarea regulilor ce reglementează funcționarea filialei sau în cadrul unei restructurări, chiar prin crearea unor structuri informale de luare a deciziei.

149. Astfel, aplicarea prezumției unei exercitări efective de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al filialei sale este justificată în măsura în care acoperă situații caracteristice în ceea ce privește legăturile dintre filială și unica sa societate‑mamă, prevăzând că deținerea integrală sau cvasiintegrală a capitalului filialei de către o singură societate‑mamă presupune, în principiu, un comportament unic al acestora pe piață.

150. Nu este mai puțin adevărat că, în urma comunicării privind obiecțiunile, societățile interesate au pe deplin ocazia să demonstreze că mecanismele descrise la punctele 147 și 148 de mai sus, care determină în mod obișnuit alinierea comportamentului comercial al filialei la comportamentul comercial al societății‑mamă a acesteia, nu a funcționat ca de obicei, astfel încât unitatea economică a grupului a fost întreruptă.

Cu privire la conducerea operațională a Sasol Wax

151. Reclamantele consideră că au demonstrat că politica grupului Sasol era de a nu se implica în comportamentul autonom al filialei sale Sasol Wax. În această privință, reclamantele invocă o comunicare pe care conducătorii Sasol Wax International au semnat‑o la 9 aprilie 2001.

152. Astfel, potrivit reclamantelor, „subiectele din sfera cotidianului operațional trebuiau tratate de Sasol Wax [...] în calitate de entitate autonomă”, în timp ce „viziunea, misiunile și strategiile” trebuiau dezvoltate de Sasol Wax International. În plus, administratorii Sasol Wax nu s‑ar fi confruntat în niciun moment cu exercitarea unui veto din partea Sasol Wax International, iar conducătorii acesteia din urmă, în perioada Sasol, nu își amintesc de nicio instrucțiune dată administratorilor Sasol Wax.

153. În această privință, Tribunalul s‑a pronunțat deja în sensul că faptul că o filială dispune de propria conducere locală și de propriile resurse nu dovedește, în sine, că aceasta își stabilește comportamentul pe piață în mod autonom în raport cu societatea sa mamă. Împărțirea sarcinilor între filiale și societățile‑mamă ale acestora și, în mod specific, faptul de a încredința administrarea activităților curente conducerii locale a unei filiale deținute integral sunt o practică obișnuită a întreprinderilor de dimensiuni mari care sunt compuse din mai multe filiale deținute, în ultimă instanță, de aceeași societate‑mamă de bază. Prin urmare, în cazul deținerii integrale sau cvasiintegrale a capitalului filialei implicate direct în încălcare, elementele de probă furnizate în această privință nu sunt susceptibile să răstoarne prezumția exercitării efective a unei influențe decisive asupra comportamentului filialei de către societatea‑mamă și de către societatea‑mamă de bază (a se vedea în acest sens Hotărârea Alliance One International/Comisia, punctul 35 de mai sus, punctele 130 și 131).

154. De altfel, o asemenea soluție este justificată de considerațiile cuprinse la punctele 35, 147 și 148 de mai sus, din care rezultă că conducătorii filialei deținute integral sau aproape integral de o societate‑mamă acționează în mod obișnuit în sensul reprezentării și al promovării doar a intereselor comerciale prezente, cu alte cuvinte, cele ale societății‑mamă unice. Aceștia asigură astfel conformitatea comportamentului comercial al filialei cu cel al restului grupului în exercitarea competențelor lor autonome.

155. Rezultă că argumentele reclamantelor întemeiate pe autonomia operațională a Sasol Wax, care nu pot demonstra că a fost întreruptă unitatea economică dintre aceasta și Sasol Wax International, trebuie respinse.

Cu privire la deciziile comerciale strategice

156. În primul rând, reclamantele arată că Sasol Wax International nu a recurs la prerogativa de desemnare a administratorilor Sasol Wax și nu a înlocuit fosta conducere a HOS. Sasol Wax ar fi fost condusă ca o entitate economică independentă în tradiția familiei Schümann prin intermediul a trei administratori preluați de la HOS. Comisia ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că a negat pertinența acestui element în decizia atacată și prin faptul că a considerat că era suficient ca Sasol Wax International să fi avut prerogativa de desemnare a administratorilor.

157. Trebuie arătat că un asemenea argument a fost respins deja de Tribunal în Hotărârea Alliance One/Comisia, punctul 35 de mai sus (punctul 137). Având în vedere prerogativa asociatului unic, respectiv Sasol Wax International, de alegere a administratorilor Sasol Wax după dobândirea întregului capital al acesteia, menținerea în funcție a administratorilor respectivi poate fi atribuită numai unei decizii a societății‑mamă unice și denotă afilierea acestora la societatea‑mamă. Prin urmare, acest element nu poate să răstoarne prezumția exercitării efective de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului filialei sale.

158. În al doilea rând, reclamantele subliniază că au prezentat procesele‑verbale ale tuturor reuniunilor consiliului de supraveghere al Sasol Wax și al Sasol Wax International. Niciunul dintre acestea nu ar conține mențiunea unei anumite influențe semnificative exercitate asupra Sasol Wax de către societatea‑mamă directă și de către societățile‑mamă indirecte. Mai mult, administratorii Sasol Wax ar fi avut obiceiul să ia inițiative referitoare la comportamentul comercial strategic al acesteia, fără a solicita acordul consiliului de supraveghere sau al asociaților. O asemenea situație ar fi cazul contractelor de aprovizionare pe termen lung încheiate cu ExxonMobil și cu Shell, care au fost negociate și încheiate doar de administratorii Sasol Wax, alocarea personalului din centrele de profit ale Sasol Wax, precum și un program de reducere a costurilor și a subcontractării către terți a serviciilor de logistică ale Sasol Wax.

159. Trebuie să se constate că inițiativele administratorilor Sasol Wax nu privesc deciziile comerciale strategice cele mai importante din punctul de vedere al aprecierii comportamentului unic pe piață al filialei și al societății‑mamă a acesteia, precum cele referitoare la buget, la planul de întreprindere, la investițiile mari sau la numirea conducerii superioare. De asemenea, reclamantele nu contestă competența consiliului de supraveghere de aprobare a situațiilor financiare anuale ale Sasol Wax.

160. Prin urmare, având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se concluzioneze că argumentele reclamantelor nu demonstrează că mecanismele obișnuite de asigurare a comportamentului unic pe piață al societății‑mamă și al filialei sale deținute integral, care stă la baza prezumției exercitării efective a unei influențe decisive, ar fi fost întrerupte (a se vedea punctele 147 și 148 de mai sus), astfel încât Comisia putea să demonstreze în mod întemeiat prezența unei entități economice care corespunde noțiunii de întreprindere, după cum este prevăzută la articolul 81 CE.

Cu privire la caracterul irefragabil al prezumției

161. Potrivit reclamantelor, în ipoteza în care s‑ar considera că, în pofida tuturor elementelor prezentate de reclamante, acestea nu sunt suficiente pentru a răsturna prezumția unui control efectiv exercitat de societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului filialei sale, această prezumție ar fi, în fapt, irefragabilă, fiind încălcate articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003, obligația de motivare, principiul răspunderii personale și prezumția de nevinovăție.

162. În această privință, trebuie să se rețină că argumentele reclamantelor care au fost reunite pentru răsturnarea acestei prezumții descriu funcționarea obișnuită a unei întreprinderi internaționale mari, a cărei unitate locală, Sasol Wax, este condusă de administratori menținuți în funcție prin decizia Sasol Wax International, societatea‑mamă care o deține integral, care a decis de asemenea să delege prerogative de definire a politicii comerciale stricto sensu acestor administratori și și‑a menținut prerogativa adoptării deciziilor strategice comerciale în consiliul de supraveghere și în adunarea generală ale Sasol Wax.

163. Răsturnarea prezumției exercitării efective de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului filialei sale nu este însă o chestiune de cantitate și de detaliu în privința probelor, în cazul în care acestea evidențiază o situație obișnuită de organizare într‑o întreprindere multinațională mare, în care prerogativele de conducere operațională sunt delegate administratorilor unităților locale ale acesteia. Pentru răsturnarea acestei prezumții trebuie prezentate împrejurări neobișnuite care demonstrează că, în pofida deținerii integrale a capitalului filialelor grupului de către societățile‑mamă ale acestora, unitatea economică a grupului a fost întreruptă deoarece mecanismele care asigurau alinierea comportamentului comercial al filialelor și al societăților‑mamă nu funcționau în mod obișnuit.

164. Or, în speță, reclamantele nu au prezentat asemenea elemente.

165. De asemenea, trebuie amintit că atât Curtea, cât și Tribunalul au constatat deja că prezumția exercitării de către societatea‑mamă a unei influențe decisive asupra comportamentului filialei sale nu este irefragabilă. Potrivit jurisprudenței, o prezumție, deși dificil de răsturnat, rămâne în limite acceptabile atât timp cât este proporțională cu scopul legitim urmărit, cât timp există posibilitatea de a face dovada contrară și cât timp este asigurat dreptul la apărare (Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia, punctul 146 de mai sus, punctul 62, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012, Shell Petroleum și alții/Comisia, T‑343/06, punctul 54). Această situație se întâlnește în privința prezumției referitoare la existența unei unități economice între filială și unica sa societate‑mamă, având în vedere și considerațiile cuprinse la punctele 147-150 de mai sus.

166. Prin urmare, critica reclamantelor întemeiată pe natura irefragabilă a prezumției în discuție trebuie respinsă.

Concluzie

167. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie să se concluzioneze că Comisia a reținut în mod întemeiat că Sasol Wax și Sasol Wax International formau o unitate economică în sensul jurisprudenței citate la punctul 36 de mai sus, pentru această încălcare putând fi stabilită răspunderea solidară a societăților care compuneau această unitate.

168. În sfârșit, trebuie să se observe că reclamantele nu prezintă niciun argument specific în ceea ce privește răsturnarea prezumției exercitării efective a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al Sasol Wax International de către Sasol Holding in Germany, nici de către Sasol Ltd asupra acesteia din urmă.

169. Prin urmare, al doilea motiv trebuie respins în totalitate.

Cu privire la propunerea de probe a reclamantelor

170. Reclamantele propun ca domnii C. D. I. și R. G. S., administratori ai Sasol Wax în perioada Sasol, să fie audiați în calitate de martori cu privire la faptul că nici Sasol Wax International, nici Sasol Ltd nu au dat instrucțiuni filialei lor și că Sasol Wax și‑a stabilit în mod autonom comportamentul comercial.

171. Având în vedere analiza de mai sus, Tribunalul consideră că aceste mărturii nu sunt susceptibile să influențeze chestiunea imputării încălcării săvârșite de Sasol Wax în sarcina Sasol Wax International, a Sasol Holding in Germany și a Sasol Ltd. Prin urmare, propunerea de probe a reclamantelor nu trebuie admisă.

3. Cu privire la al treilea motiv, privind lipsa răspunderii solidare a Vara în perioada Schümann și în perioada întreprinderii comune

172. Reclamantele arată că, în perioada Schümann, societatea direct implicată în încălcare, HOS, era controlată de Vara și, în ultimă instanță, de domnul Schümann personal. De asemenea, în perioada întreprinderii comune, Vara ar fi exercitat deopotrivă cel puțin un control comun asupra entității operaționale Schümann Sasol. Prin faptul că nu a stabilit în sarcina Vara răspunderea pentru acțiunile ilicite ale HOS și ale Schümann Sasol și prin faptul că, pentru perioada întreprinderii comune, a reținut numai răspunderea solidară a Sasol, Comisia ar fi discriminat Sasol în raport cu Vara.

173. Comisia nu ar explica nicidecum motivele pentru care a tratat în mod diferit Sasol, pe de o parte, și Vara/domnul Schümann, pe de altă parte. În plus, reclamantele amintesc principiile rezultate din Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 33 de mai sus (punctul 105).

174. Acest demers al Comisiei ar compromite serios mijloacele de contestare de care dispun Sasol Ltd, Sasol Holding in Germany și Sasol Wax International pentru a iniția o acțiune în regres împotriva domnului Schümann și/sau împotriva Vara, deoarece Sasol ar trebui să demonstreze că aceștia din urmă au participat la înțelegere. Or, o asemenea demonstrație ar fi deosebit de dificilă, întrucât reclamantele ar trebui să explice motivele pentru care Comisia nu a reținut nici răspunderea Vara, nici răspunderea domnului Schümann. În plus, pentru Sasol, constatarea răspunderii solidare a acestora din urmă ar fi fost cu atât mai importantă cu cât înțelegerea era constituită îndeosebi de HOS și de domnul Schümann la un moment la care Sasol nu desfășura nicio activitate în sectorul european al cerii de parafină.

175. În sfârșit, din cauza inexistenței constatării răspunderii solidare a Vara, Comisia nu ar fi aplicat plafonul de 10 % prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în raport cu cifra de afaceri a Vara.

176. Comisia susține că dispune de o putere de apreciere pentru a decide care sunt entitățile unei întreprinderi pe care le consideră răspunzătoare pentru o încălcare, aprecierea realizându‑se de la caz la caz, și că nu are obligația să motiveze faptul că nu a adoptat în privința unor terți acte similare celor adresate entităților considerate răspunzătoare.

177. În orice caz, Comisia arată că, potrivit jurisprudenței, din moment ce, prin comportamentul său, o întreprindere a încălcat articolul 81 alineatul (1) CE, aceasta nu poate fi exonerată de orice sancțiune pentru motivul că unei alte întreprinderi nu i s‑a aplicat o amendă. Chiar în cazul în care Comisia ar fi săvârșit o eroare, prin faptul că nu a imputat încălcarea în sarcina Vara, respectarea principiului egalității de tratament ar trebui conciliată cu respectarea principiului legalității, potrivit căruia nimeni nu poate invoca, în beneficiul său, o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia.

178. Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, întrucât primul motiv a fost admis, nu este necesară examinarea încălcării principiului egalității de tratament în ceea ce privește perioada întreprinderii comune, din moment ce decizia atacată este anulată în această privință.

179. În dezvoltările de mai jos, Tribunalul va examina numai critica reclamantelor privind discriminarea în raport cu Vara și cu domnul Schümann în perioada Schümann.

180. Mai întâi, trebuie arătat că, în considerentul (457) al deciziei atacate, Comisia a admis expres că „HOS, societatea direct implicată în încălcare, era deținută în ultimă instanță de domnul [...] Schümann personal și că răspunderea pentru încălcarea săvârșită în această perioadă rev[enea] în final domnului Schümann”. Totuși, Comisia nu a sancționat în solidar, pentru încălcarea săvârșită de HOS, nici Vara, societatea‑mamă directă a acesteia, nici pe domnul Schümann.

181. Potrivit jurisprudenței, principiul egalității de tratament, care impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv, constituie un principiu general de drept al Uniunii, consacrat la articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Ordonanța Curții din 15 iunie 2012, Otis Luxembourg și alții/Comisia, C‑494/11 P, punctul 53; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Curții din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia și alții, C‑550/07 P, Rep., p. I‑8301, punctele 54 și 55).

182. În plus, trebuie arătat că posibilitatea prevăzută de jurisprudența menționată la punctul 36 de mai sus de a aplica unei societăți‑mamă sancțiunea referitoare la comportamentul ilicit al filialei sale nu se opune, în sine, ca însăși filiala să fie sancționată. Astfel, o întreprindere – cu alte cuvinte, o unitate economică care cuprinde elemente personale, materiale și imateriale (Hotărârea Curții din 13 iulie 1962, Mannesmann/Înalta Autoritate, 19/61, Rec., p. 675, 705 și 706) – este condusă de organele prevăzute de statutul său juridic și orice decizie prin care i se aplică o amendă poate fi adresată conducerii statutare a întreprinderii (directorat, comitet director, președinte, administrator etc.), chiar dacă efectele financiare sunt suportate în final de proprietarii acesteia. Această regulă ar fi încălcată dacă i s‑ar impune Comisiei, confruntată cu comportamentul ilicit al unei întreprinderi, să verifice întotdeauna cine este proprietarul care exercită o influență decisivă asupra acesteia, pentru a‑i permite să îl sancționeze numai pe acest proprietar (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑236/01, T‑239/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, Rec., p. II‑1181, punctele 279-281). Întrucât posibilitatea de a sancționa societatea‑mamă pentru comportamentul unei filiale nu produce, așadar, efecte asupra legalității unei decizii adresate doar filialei care a participat la încălcare, Comisia poate opta să sancționeze fie filiala care a participat la încălcare, fie societatea‑mamă care a controlat‑o în acea perioadă (Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2006, Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, T‑259/02-T‑264/02 și T‑271/02, Rec., p. II‑5169, punctul 331).

183. Această opțiune aparține deopotrivă Comisiei în ipoteza unei succesiuni economice în privința controlului filialei. Deși, în această ipoteză, Comisia poate imputa comportamentul filialei fostei societăți‑mamă în privința perioadei anterioare cesiunii și noii societăți‑mamă în privința perioadei ulterioare, Comisia nu are obligația de a proceda astfel și poate opta să sancționeze numai filiala pentru propriul comportament (Hotărârea Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, punctul 182 de mai sus, punctul 332).

184. În speță, reclamantele nu contestă imputarea încălcării săvârșite de HOS în sarcina Sasol Wax din cauza succesiunii juridice între societăți. O asemenea imputare este, de altfel, justificată de jurisprudența potrivit căreia, atunci când o entitate care a săvârșit o încălcare a normelor de concurență face obiectul unei modificări juridice sau organizatorice, această modificare nu are neapărat ca efect constituirea unei noi întreprinderi exonerate de răspunderea pentru comportamentele contrare normelor de concurență ale entității precedente în cazul în care, din punct de vedere economic, există o identitate între cele două entități (a se vedea Hotărârea Curții din 24 septembrie 2009, Erste Group Bank și alții/Comisia, C‑125/07 P, C‑133/07 P, C‑135/07 P și C‑137/07 P, Rep., p. I‑8681, punctul 79 și jurisprudența citată).

185. Cu toate acestea, reclamantele consideră că, întrucât Comisia a stabilit răspunderea solidară în sarcina Sasol Wax International, a Sasol Holding in Germany și a Sasol Ltd cu Sasol Wax în privința perioadei Sasol, aceasta nu putea, fără a încălca principiul egalității de tratament, să exonereze de răspunderea solidară societățile‑mamă ale HOS în ceea ce privește perioada Schümann.

186. Trebuie să se constate că Sasol Wax International, Sasol Holding in Germany și Sasol Ltd, întrucât au deținut integral capitalul societății direct implicate în încălcare în perioada Sasol, se aflau într‑o situație identică situației în care se aflau Vara și domnul Schümann în ceea ce privește perioada Schümann.

187. Prin urmare, Comisia a tratat două situații comparabile în mod diferit.

188. Celelalte argumente ale Comisiei nu pot repune în discuție această constatare.

189. În primul rând, Comisia susține că normele privind prescripția prevăzute la articolul 25 din Regulamentul nr. 1/2003 au împiedicat‑o să stabilească răspunderea solidară a Vara și a domnului Schümann pentru încălcarea săvârșită de HOS, întrucât Vara și domnul Schümann au deținut integral capitalul HOS numai până la 30 aprilie 1995.

190. În această privință, fără ca Tribunalul să fie solicitat să stabilească, în cadrul prezentei proceduri, răspunderea Vara și a domnului Schümann pentru încălcarea săvârșită de Schümann Sasol, trebuie arătat că este posibil ca problema existenței unei asemenea răspunderi să fi fost examinată de Comisie, în lipsa unor erori de apreciere săvârșite de aceasta precum au fost cele evidențiate cu ocazia examinării primului motiv. Or, în ipoteza în care Comisia ar fi reținut că răspunderea Vara și a domnului Schümann privea perioada întreprinderii comune, ajungând în speță până la 30 iunie 2002, niciunul dintre termenele de prescripție prevăzute la articolul 25 din Regulamentul nr. 1/2003 nu ar fi expirat la 17 martie 2005, atunci când Comisia a fost informată cu privire la înțelegere și cu privire la implicarea HOS.

191. Rezultă că argumentele Comisiei întemeiate pe prescripție trebuie respinse, întrucât aceasta nu poate să invoce în mod întemeiat, pentru a justifica un tratament inegal, o diferență între situația Vara și a domnului Schümann, pe de o parte, și situația reclamantelor, pe de altă parte, care ar fi putut să nu apară în lipsa unor erori de apreciere săvârșite de aceasta.

192. În al doilea rând, jurisprudența invocată de Comisie nu poate remedia tratamentul inegal evidențiat la punctul 187 de mai sus. Astfel, în Hotărârea Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, punctul 182 de mai sus (punctul 331), Tribunalul a confirmat că Comisia putea să stabilească în mod întemeiat răspunderea „fie în sarcina filialei care a participat la încălcare, fie în sarcina societății‑mamă care a controlat‑o în această perioadă”, însă nu a menționat că Comisia putea să stabilească răspunderea în sarcina noii societăți‑mamă pentru perioada ulterioară cesiunii filialei și, în același timp, să exonereze de răspunderea solidară fosta societate‑mamă pentru perioada anterioară cesiunii. De asemenea, jurisprudența admite practica Comisiei de a stabili răspunderea fie numai în sarcina societății care a participat direct la înțelegere, fie atât în sarcina societății‑mamă anterioare, cât și a noii societăți‑mamă, în solidar cu filiala (Hotărârea Tribunalului din 13 septembrie 2010, Trioplast Industrier/Comisia, T‑40/06, Rep., p. II‑4893, punctul 72, și Hotărârea Tribunalului din 3 martie 2011, Areva și alții/Comisia, T‑117/07 și T‑121/07, Rep., p. II‑633, punctul 137). În schimb, Comisia nu invocă niciun precedent din jurisprudență care ar fi consacrat o repartizare a răspunderii precum cea reținută în speță.

193. Astfel, trebuie examinate efectele tratamentului inegal constatat la punctul 187 de mai sus.

194. Potrivit jurisprudenței, respectarea principiului egalității de tratament trebuie conciliată cu respectarea principiului legalității, potrivit căruia nimeni nu poate invoca, în beneficiul său, o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia. Astfel, o eventuală nelegalitate săvârșită în privința altei întreprinderi, care nu este parte în procedura în fața Tribunalului, nu poate determina Tribunalul să constate o discriminare și, prin urmare, să constate o nelegalitate în privința reclamantelor. O asemenea abordare ar echivala cu consacrarea principiului „egalității de tratament în inegalitate” și cu faptul de a impune Comisiei obligația de a ignora elementele de probă de care dispune pentru a sancționa întreprinderea care a săvârșit o încălcare ce poate fi pedepsită, pentru singurul motiv că o altă întreprindere care se găsea eventual într‑o situație comparabilă a fost exonerată în mod nelegal de o asemenea sancțiune. În plus, din moment ce, prin propriul comportament, o întreprindere a încălcat articolul 81 alineatul (1) CE, aceasta nu poate fi exonerată de orice sancțiune pentru motivul că altor operatori nu li s‑a aplicat o amendă, atunci când, precum în speță, instanța Uniunii nu este sesizată cu privire la situația acestora (Hotărârea Curții din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, Rec., p. I‑1307, punctul 197, și Hotărârea Tribunalului din 16 noiembrie 2006, Peróxidos Orgánicos/Comisia, T‑120/04, Rec., p. II‑4441, punctul 77).

195. Or, trebuie să se observe că, în mod întemeiat, Comisia a constatat că Sasol Wax era răspunzătoare pentru încălcarea săvârșită de HOS, căreia i‑a succedat în calitate de societate participantă direct la înțelegere (a se vedea punctul 184 de mai sus), astfel încât putea fi sancționată în mod legitim în raport cu perioada cuprinsă între 3 septembrie 1992 și 28 aprilie 2005.

196. De asemenea, astfel cum rezultă din examinarea celui de al doilea motiv, Comisia nu a săvârșit o eroare prin faptul că a stabilit în sarcina Sasol Wax International, a Sasol Holding in Germany și a Sasol Ltd răspunderea pentru încălcarea săvârșită direct de Sasol Wax în perioada Sasol. În consecință, Comisia a stabilit în mod întemeiat răspunderea solidară a acestora pentru perioada cuprinsă între 1 iulie 2002 și 28 aprilie 2005, astfel încât, într‑o asemenea măsură, se impune respingerea prezentului motiv.

197. Cu toate acestea, inegalitatea de tratament constatată la punctul 187 de mai sus justifică reformarea deciziei atacate întrucât are ca rezultat agravarea răspunderii Sasol Wax International, a Sasol Holding in Germany și a Sasol Ltd în privința părții din amenda aplicată pentru perioada Schümann (a se vedea punctul 452 de mai jos).

198. În plus, trebuie subliniat că faptul de a nu anula decizia atacată în ceea ce privește nesancționarea Vara și a domnului Schümann pentru acțiunile ilicite ale HOS nu produce efecte asupra dreptului eventual al reclamantelor de a iniția o acțiune în regres în fața instanței naționale.

4. Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o stabilire eronată a cuantumului de bază al amenzii

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe inexistența unui temei juridic legal al deciziei atacate

199. În primul rând, reclamantele susțin că articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 nu constituie un temei juridic legal pentru adoptarea deciziei atacate.

200. Astfel, această dispoziție nu ar îndeplini criteriul unui „temei clar și lipsit de ambiguitate” care se impune deciziilor Comisiei cu caracter represiv, în special în lumina articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), și a Cartei drepturilor fundamentale, deoarece ar da Comisiei întreaga libertate de a aplica amenzi în limita de 10 % din cifra de afaceri a întreprinderii în cauză.

201. Trebuie amintit că Tribunalul a examinat deja și a respins asemenea argumente.

202. Mai întâi, trebuie arătat că argumentul reclamantelor privind lipsa unui „temei juridic clar și lipsit de ambiguitate” trebuie înțeles în sensul că acestea invocă principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor ( nullum crimen, nulla poena sine lege ), astfel cum este consacrat în special la articolul 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale. Acest principiu impune ca o reglementare a Uniunii să definească în mod clar încălcările și sancțiunile (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 29 martie 2011, ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, C‑352/09 P, Rep., p. I‑2359, punctul 80).

203. În plus, potrivit jurisprudenței, prin adoptarea de decizii de impunere a unor amenzi pentru participarea la înțelegeri ilicite, Comisia nu dispune de o marjă de apreciere nelimitată pentru stabilirea cuantumului unei asemenea amenzi, întrucât dispozițiile aplicabile ar prevedea un plafon al amenzilor în funcție de cifrele de afaceri ale întreprinderilor în cauză, cu alte cuvinte, în funcție de un criteriu obiectiv. Astfel, deși nu există un plafon absolut aplicabil tuturor încălcărilor normelor de concurență, amenda care poate fi impusă cunoaște însă un plafon cifric și absolut, calculat în funcție de fiecare întreprindere pentru fiecare încălcare, astfel încât cuantumul maxim al amenzii care poate fi aplicat unei anumite întreprinderi poate fi stabilit în avans (Hotărârea Tribunalului din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia, T‑279/02, Rec., p. II‑897, punctele 74-76, Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, T‑69/04, Rec., p. II‑2567, punctele 35 și 36, și Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2012, Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, T‑400/09, nepublicată în Repertoriu, punctul 28).

204. Pe de altă parte, admițând că criteriile gravității și duratei încălcării, menționate la articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, lasă Comisiei o marjă largă de apreciere, este vorba despre criterii reținute de alți legiuitori pentru dispoziții similare, care permit Comisiei să aplice sancțiuni ținând seama de gravitatea nelegalității comportamentului în cauză (Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 203 de mai sus, punctul 76, Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, punctul 203 de mai sus, punctul 37, și Hotărârea Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, punctul 203 de mai sus, punctul 29).

205. În plus, pentru a stabili amenzi precum cele în discuție în prezenta cauză, Comisia avea obligația să respecte principiile generale de drept, în special principiile egalității de tratament și proporționalității, astfel cum au fost interpretate în practica proprie și în jurisprudența Curții. De asemenea, practica administrativă a Comisiei este supusă unui control de fond al instanțelor Uniunii. Printr‑o jurisprudență constantă și publicată, acest control a permis tocmai precizarea noțiunilor neclare pe care le‑ar putea conține articolul 23 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003 (Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 203 de mai sus, punctele 77 și 79, Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, punctul 203 de mai sus, punctul 41, și Hotărârea Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, punctul 203 de mai sus, punctul 30).

206. Pe de altă parte, trebuie subliniat că, deși, desigur, dreptul concurenței are un caracter cvasipenal, acesta nu face parte însă din „inima” dreptului penal. Or, în afara acestui „nucleu dur” al dreptului penal, garanțiile în materie penală consacrate la articolul 6 din CEDO nu au vocația în mod necesar să se aplice cu toată rigoarea acestora (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Jussila împotriva Finlandei din 23 noiembrie 2006, Recueil des arrêts et décisions , 2006-XIV, § 43).

207. Trebuie reținut de asemenea în acest context că, în domeniul dreptului concurenței și spre deosebire de dreptul penal, atât beneficiile, cât și sancțiunile pentru activitățile nelegale sunt pur pecuniare, precum motivarea autorilor încălcărilor care urmează, de altfel, o logică economică în acțiunile lor. Prin urmare, caracterul previzibil mai mult sau mai puțin precis al cuantumului amenzii care va fi aplicată din cauza participării la o înțelegere nelegală ar avea efecte puternic prejudiciabile asupra eficacității politicii Uniunii în domeniul concurenței, întrucât întreprinderile care săvârșesc încălcări ar putea să compare direct costurile și beneficiile activităților lor nelegale, precum și să ia în considerare șansele descoperirii, încercând astfel să asigure caracterul profitabil al activităților respective (a se vedea în acest sens Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 203 de mai sus, punctul 83, Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, punctul 203 de mai sus, punctul 45, și Hotărârea Ecka Granulate și non ferrum Metallpulver/Comisia, punctul 203 de mai sus, punctul 32).

208. Pe baza considerațiilor de mai sus, trebuie să se rețină că articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 constituie atât un mijloc care permite Comisiei punerea în aplicare a politicii Uniunii în domeniul concurenței cu eficiența necesară, cât și un temei juridic suficient de clar și de precis pentru adoptarea deciziilor de aplicare a unor amenzi participanților la înțelegeri. Prin urmare, trebuie respinsă critica reclamantelor invocată în această privință.

209. În al doilea rând, reclamantele consideră că Comisia a încălcat principiul neretroactivității prin aplicarea, în decizia atacată, a Orientărilor din 2006, deși încălcarea în discuție a încetat în luna aprilie 2005.

210. În această privință, Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că faptul că, în trecut, Comisia a aplicat amenzi de un anumit nivel în cazul anumitor tipuri de încălcări nu o poate priva de posibilitatea de a ridica acest nivel în limitele indicate în Regulamentul nr. 1/2003, dacă acest lucru este necesar pentru punerea în aplicare a politicii Uniunii în domeniul concurenței. Astfel, aplicarea eficientă a normelor de concurență ale Uniunii impune ca, în orice moment, Comisia să poată adapta nivelul amenzilor la necesitățile acestei politici (Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 109, Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Aristrain/Comisia, C‑196/99 P, Rec., p. I‑11005, punctul 81, și Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctul 169).

211. Astfel, misiunea de supraveghere conferită Comisiei de articolele 81 CE și 82 CE nu cuprinde numai sarcina de a investiga și de a sancționa încălcări individuale, ci cuprinde și obligația de a urma o politică generală prin care se urmărește aplicarea în materia concurenței a principiilor stabilite de tratat și orientarea, în acest sens, a comportamentului întreprinderilor (Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 210 de mai sus, punctul 105, și Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctul 170).

212. În consecință, întreprinderile respective trebuie să ia în considerare posibilitatea ca, în orice moment, Comisia să decidă majorarea nivelului cuantumului amenzilor în raport cu cel aplicat în trecut. Acest lucru este valabil nu numai atunci când Comisia majorează nivelul cuantumului amenzilor, aplicând amenzi în cadrul unor decizii individuale, ci și atunci când această majorare se efectuează prin aplicarea, în diverse cauze, a unor reguli de conduită cu o aplicabilitate generală precum orientările (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctele 229 și 230).

213. În consecință, înlocuirea Liniilor directoare din 1998 printr‑o metodă nouă de calculare a amenzilor, cuprinsă în Orientările din 2006, chiar dacă se presupune că a avut un efect agravant în privința nivelului amenzilor aplicate, era previzibilă în mod rezonabil pentru participanții la înțelegere având în vedere perioada în care aceasta a fost pusă în aplicare. În plus, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței citate la punctul 206 de mai sus, garanțiile în materie penală nu au în mod necesar vocația să se aplice cu toată rigoarea în domeniul dreptului concurenței. Domeniul de aplicare al acestei jurisprudențe trebuie extins prin analogie la articolul 7 din CEDO. În orice caz, instituirea unor noi orientări nu a modificat nivelul maxim al amenzii prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, care constituie unicul cadrul legislativ aplicabil. Așadar, prin aplicarea Orientărilor din 2006 în decizia în litigiu unor încălcări săvârșite înainte de adoptarea lor, Comisia nu a încălcat principiul neretroactivității (a se vedea în acest sens Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 44 de mai sus, punctele 231 și 232).

214. În sfârșit, trebuie arătat că, deși Comisia avea obligația să aplice liniile directoare în vigoare în perioada în care a fost săvârșită încălcarea, care a cuprins 13 ani în prezenta cauză, o asemenea constrângere ar goli de conținut dreptul Comisiei, recunoscut de jurisprudența citată la punctul 210 de mai sus, de a adapta metodele de calculare a amenzii în raport cu obligația sa de a aplica în mod eficace normele de concurență ale Uniunii.

215. Rezultă că a doua critică invocată de reclamante trebuie deopotrivă respinsă și, în consecință, primul aspect al celui de al patrulea motiv trebuie respins în totalitate.

Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o includere eronată a vânzării de microceară în valoarea vânzărilor realizate de Sasol

216. Potrivit punctului 13 din Orientările din 2006, pentru a determina cuantumul de bază al amenzii care urmează să fie aplicată, Comisia utilizează valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii, realizate de întreprindere, în cadrul direct sau indirect al încălcării, în sectorul geografic relevant din teritoriul SEE. Potrivit notei de subsol aferente acestui punct, sunt luate în considerare vânzările indirecte, de exemplu, în cazul acordurilor orizontale de preț privind un anumit produs, atunci când prețul acestui produs servește apoi drept bază pentru prețul produselor de calitate superioară sau inferioară.

217. Reclamantele consideră că microceara nu a fost vizată de înțelegere, astfel încât Comisia a inclus în mod eronat cifra de afaceri aferentă acestui produs în valoarea vânzărilor luată în considerare în vederea calculării amenzii.

Cu privire la principiile de apreciere a probelor

218. Potrivit jurisprudenței, revine Comisiei obligația de a face dovada încălcărilor pe care le constată și de a stabili elementele de probă de natură să demonstreze, corespunzător cerințelor legale, existența faptelor constitutive ale unei încălcări (a se vedea Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 58, și Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctul 59 și jurisprudența citată).

219. Cu privire la întinderea controlului jurisdicțional, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când este sesizat cu o acțiune în anularea unei decizii de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE, Tribunalul trebuie să exercite în general un control deplin pentru a verifica dacă sunt sau nu sunt reunite condițiile aplicării articolului 81 alineatul (1) CE (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 26 octombrie 2000, Bayer/Comisia, T‑41/96, Rec., p. II‑3383, punctul 62 și jurisprudența citată).

220. În acest context, orice dubiu al instanței trebuie interpretat în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări. Prin urmare, instanța nu poate concluziona că Comisia a dovedit existența încălcării în cauză corespunzător cerințelor legale dacă în percepția sa există încă un dubiu cu privire la acest aspect, în special în cadrul unei acțiuni în anularea unei decizii de aplicare a unei amenzi (Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctul 60, și Hotărârea Tribunalului din 12 iulie 2011, Hitachi și alții/Comisia, T‑112/07, Rep., p. II‑3871, punctul 58).

221. Într‑adevăr, în această ultimă situație, este necesar să se țină seama de principiul prezumției de nevinovăție, astfel cum rezultă în special din articolul 6 paragraful 2 din CEDO, care se numără printre drepturile fundamentale care constituie principii generale ale dreptului Uniunii. Având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum și natura și gradul de severitate ale sancțiunilor aferente acestora, principiul prezumției de nevinovăție se aplică în special procedurilor referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalități cu titlu cominatoriu (Hotărârea Hitachi și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctul 59; a se vedea în acest sens Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctul 61 și jurisprudența citată).

222. Astfel, este necesară prezentarea de către Comisie a unor dovezi precise și concordante pentru a dovedi săvârșirea încălcării. Cu toate acestea, este important de subliniat că fiecare dintre probele prezentate de Comisie nu trebuie în mod necesar să corespundă acestor criterii în legătură cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe (a se vedea Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctele 62 și 63 și jurisprudența citată).

223. Indiciile invocate de Comisie în decizia atacată cu scopul de a dovedi existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE de către o întreprindere trebuie apreciate nu în mod izolat, ci în ansamblul lor (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, BPB/Comisia, T‑53/03, Rep., p. II‑1333, punctul 185 și jurisprudența citată).

224. De asemenea, trebuie arătat că, în practică, Comisia este adesea obligată să dovedească existența unei încălcări în condiții puțin propice acestei sarcini, în măsura în care este posibil să fi trecut mai mulți ani de la momentul faptelor constitutive ale încălcării, iar mai multe întreprinderi care făceau obiectul investigației nu au cooperat în mod activ cu aceasta. Deși îi incumbă în mod necesar Comisiei să stabilească faptul că a fost încheiat un acord ilicit de stabilire a prețurilor, ar fi excesiv să i se impună, în plus, să facă proba mecanismului specific prin care acest scop trebuia atins. Într‑adevăr, ar fi prea ușor pentru o întreprindere vinovată de săvârșirea unei încălcări să evite orice sancțiune dacă și‑ar putea întemeia argumentația pe caracterul vag al informațiilor prezentate în ceea ce privește funcționarea unui acord ilicit, într‑o situație în care existența acordului și scopul anticoncurențial al acestuia sunt, cu toate acestea, dovedite în mod suficient. Întreprinderile se pot apăra în mod eficient într‑o astfel de situație în măsura în care au posibilitatea de a comenta toate elementele de probă invocate de Comisie împotriva lor (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501, punctul 203).

225. În ceea ce privește mijloacele de probă care pot fi invocate pentru a dovedi încălcarea articolului 81 CE, principiul care prevalează în dreptul Uniunii este cel al liberei administrări a probelor (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Dalmine/Comisia, T‑50/00, Rec., p. II‑2395, punctul 72, și Hotărârea Hitachi și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctul 64).

226. Referitor la valoarea probantă a diferitor elemente de probă, singurul criteriu pertinent pentru a aprecia probele prezentate rezidă în credibilitatea acestora (Hotărârea Dalmine/Comisia, punctul 225 de mai sus, punctul 72).

227. Potrivit normelor generale în materie de probă, credibilitatea și, prin urmare, valoarea probantă a unui înscris depind de originea acestuia, de împrejurările întocmirii sale, de persoana căreia îi este adresat și de conținutul lui (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctele 1053 și 1838, și Hotărârea Hitachi și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctul 70).

228. Atunci când Comisia se întemeiază numai pe conduita întreprinderilor în cauză pe piață pentru a concluziona cu privire la existența unei încălcări, este suficient ca acestea din urmă să demonstreze existența unor împrejurări care să pună într‑o lumină diferită faptele stabilite de Comisie și care să permită astfel substituirea prin altă explicație plauzibilă a faptelor a celei reținute de Comisie pentru a concluziona în sensul existenței unei încălcări a normelor de concurență ale Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 224 de mai sus, punctul 186).

229. Dimpotrivă, în cazul în care Comisia se întemeiază pe mijloace de probă scrise, revine întreprinderilor în cauză sarcina nu numai să prezinte o alternativă plauzibilă la teza Comisiei, ci și să invoce insuficiența probelor reținute în decizia atacată pentru a stabili existența încălcării (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 224 de mai sus, punctul 187). O astfel de administrare a probelor nu încalcă principiul prezumției de nevinovăție (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Montecatini/Comisia, C‑235/92 P, Rec., p. I‑4539, punctul 181).

230. Având în vedere caracterul notoriu al interzicerii acordurilor anticoncurențiale, nu i se poate pretinde Comisiei să prezinte înscrisuri care atestă în mod explicit un contact între operatorii în cauză. Elementele fragmentare și disparate de care ar putea dispune ar trebui, în orice ipoteză, să fie completate prin deducții care să permită reconstituirea împrejurărilor pertinente. Prin urmare, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial poate fi dedusă dintr‑o serie de coincidențe și de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în absența unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență (Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctele 55-57; a se vedea de asemenea Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctele 64 și 65 și jurisprudența citată).

231. În cadrul aprecierii valorii probante a mijloacelor de probă scrise, se impune acordarea unei importanțe sporite împrejurării în care un înscris a fost întocmit în legătură imediată cu faptele (Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Ensidesa/Comisia, T‑157/94, Rec., p. II‑707, punctul 312, și Hotărârea din 16 decembrie 2003, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied și Technische Unie/Comisia, T‑5/00 și T‑6/00, Rec., p. II‑5761, punctul 181) sau de un martor direct al acestor fapte (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 224 de mai sus, punctul 207).

232. Lipsa datei sau a semnăturii de pe un document sau faptul că acesta este impropriu scris nu îi înlătură orice forță probatorie, în special în cazul în care originea sa, data sa probabilă și conținutul său pot fi determinate cu suficientă certitudine (Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2006, FNCBV/Comisia, T‑217/03 și T‑245/03, Rec., p. II‑4987, punctul 124; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 10 martie 1992, Shell/Comisia, T‑11/89, Rec., p. II‑757, punctul 86).

233. Reiese din principiul liberei administrări a probelor că, deși lipsa unor mijloace de probă scrise se poate dovedi pertinentă în cadrul aprecierii globale a seriei de indicii prezentate de Comisie, privită individual, această lipsă nu are drept efect faptul ca întreprinderea în cauză să poată pune în discuție afirmațiile Comisiei prin prezentarea unei explicații alternative a faptelor. Această situație se întâlnește numai atunci când probele prezentate de Comisie nu permit să se demonstreze fără echivoc existența încălcării, fără a fi necesară o interpretare (Hotărârea Hitachi și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctul 65; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Coats Holdings și Coats/Comisia, T‑36/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 74).

234. În plus, nicio dispoziție și niciun principiu general de drept al Uniunii nu interzic Comisiei să invoce, împotriva unei întreprinderi, declarațiile date de alte întreprinderi cărora li se impută că au participat la înțelegere. În cazul inexistenței unei asemenea situații, sarcina probei comportamentelor contrare articolului 81 CE, care revine Comisiei, ar fi nesustenabilă și incompatibilă cu misiunea acesteia de supraveghere a aplicării adecvate a acestor dispoziții (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 224 de mai sus, punctul 192, și Hotărârea Hitachi și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctul 67).

235. O valoare probantă deosebit de ridicată li se poate recunoaște declarațiilor care, în primul rând, sunt fiabile, în al doilea rând, sunt date în numele unei întreprinderi, în al treilea rând, provin de la o persoană care are obligația profesională de a acționa în interesul acestei întreprinderi, în al patrulea rând, sunt date împotriva intereselor declarantului, în al cincilea rând, provin de la un martor direct al împrejurărilor pe care le relatează și, în al șaselea rând, au fost date în scris, în mod intenționat și după o reflecție matură (Hotărârea Hitachi și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctul 71; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 224 de mai sus, punctele 205-210).

236. Cu toate acestea, declarația unei întreprinderi căreia i se impută că a participat la o înțelegere, a cărei exactitate este contestată de mai multe alte întreprinderi în cauză, nu poate fi considerată că reprezintă o dovadă suficientă a existenței unei încălcări săvârșite de acestea din urmă, fără a fi confirmată de alte elemente de probă, admițându‑se că gradul de coroborare impus poate fi mai mic din cauza fiabilității declarațiilor în cauză (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 224 de mai sus, punctele 219 și 220, și Hotărârea Hitachi și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctul 68).

237. În plus, deși, în general, s‑ar putea manifesta o anumită neîncredere în privința depozițiilor voluntare ale participanților principali la o înțelegere ilicită, dată fiind posibilitatea ca acești participanți să aibă tendința să minimizeze importanța contribuției lor la încălcare și să maximizeze contribuția altor participanți, nu este mai puțin adevărat că faptul de a solicita beneficiul aplicării Comunicării din 2002 privind cooperarea în vederea obținerii unei imunități sau a unei reduceri a cuantumului amenzii nu determină obligatoriu o incitare de a prezenta elemente de probă deformate în privința participării altor membri ai înțelegerii. Astfel, orice tentativă de a induce în eroare Comisia ar putea repune în discuție sinceritatea și caracterul complet ale cooperării solicitantului și, prin urmare, ar pune în pericol posibilitatea ca acesta să beneficieze pe deplin de Comunicarea din 2002 privind cooperarea (Hotărârea Hitachi și alții/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctul 72; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Peróxidos Orgánicos/Comisia, punctul 194 de mai sus, punctul 70).

238. În special, este necesar să se considere că situația în care o persoană mărturisește că a săvârșit o încălcare și recunoaște astfel existența unor fapte care le depășesc pe cele a căror existență putea fi dedusă direct din documentele în discuție implică a priori , în lipsa unor împrejurări specifice de natură să indice contrariul, că această persoană a luat decizia de a spune adevărul. Astfel, declarațiile contrare intereselor declarantului trebuie considerate, în principiu, elemente de probă deosebit de fiabile (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 224 de mai sus, punctele 211 și 212, Hotărârea Tribunalului din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia, T‑109/02, T‑118/02, T‑122/02, T‑125/02, T‑126/02, T‑128/02, T‑129/02, T‑132/02 și T‑136/02, Rep., p. II‑947, punctul 166, și Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, Lafarge/Comisia, T‑54/03, nepublicată în Repertoriu, punctul 59).

239. Jurisprudența citată anterior este aplicabilă, prin analogie, articolului 53 din Acordul privind SEE.

Cu privire la decizia atacată și la declarațiile participanților la înțelegere

240. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit considerentului (111) al deciziei atacate:

„În cadrul majorității reuniunilor tehnice, discuțiile referitoare la prețuri priveau în general ceara de parafină și numai rareori anumite sortimente de ceară de parafină (cum ar fi ceara de parafină complet rafinată, ceara de parafină semirafinată, amestecurile de ceară/specialitățile, ceara de parafină solidă sau ceara hidrofinată). De asemenea, era clar pentru toate întreprinderile că prețul tuturor sortimentelor de ceară de parafină creștea cu aceeași sumă sau cu același procent.”

241. Declarația Shell din 26 aprilie 2005, la care Comisia se referă în considerentul (111) al deciziei atacate, arată că toate tipurile de ceară de parafină erau vizate de practicile de stabilire a prețurilor. Astfel, cu ocazia reuniunilor tehnice, Shell a declarat că participanții înțelegeau în general că prețurile tuturor tipurilor de parafină creșteau cu aceeași sumă sau cu același procent.

242. În plus, în declarația orală din 21 martie 2007, Shell a afirmat de asemenea că numai în rare ocazii fuseseră menționate diferitele tipuri de ceară de parafină (de exemplu, ceara de parafină complet rafinată, semirafinată, solidă și amestecurile/specialitățile). Participanții erau de acord ca prețurile tuturor tipurilor de ceară de parafină să crească cu aceeași sumă sau cu același procent.

243. În continuare, Total a declarat că creșterile de prețuri priveau în principal parafina de calitate obișnuită, utilizată în principal în sectorul lumânărilor, doar parafina care interesa cu adevărat Sasol și ceilalți producători germani (DEA și Hansen & Rosenthal). Întrucât lumânările sunt una dintre principalele piețe de desfacere ale parafinei în Europa, o variație de preț pe această piață determina o variație a prețurilor pentru celelalte produse finite.

244. Sasol a confirmat deopotrivă această practică, declarând că acordurile încheiate în cadrul reuniunilor tehnice stabileau mai mult sau mai puțin tendința pentru alte segmente de produs, participanții încercând frecvent să transpună în mod aproximativ majorările de prețuri care erau decise pentru alte categorii de produse.

245. Prin urmare, declarațiile concordante ale participanților la înțelegere susțin și confirmă conținutul considerentului (111) al deciziei atacate.

Cu privire la pretinsa inexistență a unui acord privind prețurile microcerii

246. Reclamantele nu contestă că microceara a fost menționată ocazional în reuniunile tehnice. Cu toate acestea, din declarațiile întreprinderilor participante la înțelegere, reunite în cursul procedurii administrative, ar reieși că ceara de parafină complet rafinată și ceara de parafină semirafinată se aflau în centrul reuniunilor „Blauer Salon”. Mai mult, în perioada în care a fost săvârșită încălcarea, nu ar fi existat nicio reuniune în care participanții să fi convenit asupra prețului microcerii sau să își fi alocat clienții în ceea ce privește aceste produse. Acest aspect ar fi confirmat de declarațiile date de Shell.

247. În primul rând, trebuie reținut că declarația dată de Shell la 14 iunie 2006, la care se referă reclamantele, se limitează să descrie caracteristicile microcerii și să ofere precizări cu privire la materiile prime care o compun. Această declarație nu privește inexistența sau existența unor practici ilicite aferente acestui produs.

248. În al doilea rând, trebuie să se observe că încălcarea referitoare la ceara de parafină, imputată reclamantelor, consta în acorduri și în practici concertate privind stabilirea prețurilor și în schimbul și divulgarea de informații sensibile pe plan comercial care afectau ceara de parafină (componenta principală a încălcării) și împărțirea clienților și/sau a piețelor (a doua componentă a încălcării).

249. Reclamantele nu contestă că această componentă principală a încălcării este complexă, cu alte cuvinte, combină acorduri referitoare la prețuri, practici concertate și schimbul de informații sensibile.

250. Or, potrivit articolului 81 alineatul (1) CE, „sunt incompatibile cu piața comună și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune”.

251. Pentru a exista un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod (Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Hercules Chemicals/Comisia, T‑7/89, Rec., p. II‑1711, punctul 256, și Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 33 de mai sus, punctul 199). Se poate considera că s‑a încheiat un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE în cazul în care există un concurs de voințe cu privire la însuși principiul unei restrângeri a concurenței, chiar dacă elementele specifice ale restricției avute în vedere fac încă obiectul negocierilor (Hotărârea Tribunalului din 16 iunie 2011, Heineken Nederland și Heineken/Comisia, T‑240/07, Rep., p. II‑3355, punctul 45; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 33 de mai sus, punctele 151-157 și 206).

252. Noțiunea de practică concertată se referă la o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi mers până la realizarea unei convenții propriu‑zise, substituie în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între acestea (Hotărârile Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 115, și Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287, punctul 158).

253. În această privință, articolul 81 alineatul (1) CE se opune oricărui contact direct sau indirect între operatorii economici, de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui concurent actual sau potențial, fie să îi dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care operatorul economic respectiv a decis să îl adopte sau pe care intenționează să îl adopte el însuși pe piață, în cazul în care aceste contacte au ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței (Hotărârea Heineken Nederland și Heineken/Comisia, punctul 251 de mai sus, punctul 47; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 252 de mai sus, punctele 116 și 117).

254. Prin urmare, pentru a include cifra de afaceri realizată prin vânzarea de microceară în valoarea vânzărilor realizate de participanți, Comisia nu avea obligația să demonstreze că acordurile privind prețurile acestora erau încheiate în cadrul reuniunilor tehnice. Rezultă că argumentele reclamantelor întemeiate pe pretinsa inexistență a unor acorduri în ceea ce privește stabilirea prețurilor pentru microceară și alocarea clienților în ceea ce privește aceste produse trebuie respinse ca inoperante.

Cu privire la mijloacele de probă scrise referitoare la microceară

255. Trebuie analizate mijloacele de probă scrise referitoare la microceară, prezentate în decizia atacată, precum și în documentația la care această decizie se referă și care a fost comunicată reclamantelor în cursul procedurii administrative.

256. În primul rând, nota întocmită de MOL privind reuniunea tehnică din 24 iunie 1994 de la Budapesta (Ungaria), la care Comisia se referă în notele de subsol aferente considerentului (132) al deciziei atacate, menționează, sub titlul „Repsol”:

„vânzări: 60 000 t [20 000 t importuri]

Cepsa/Elf 15-2000 t incl. 3 000 t micro

ERT numai gaci de parafină 15 000 t”

257. Aceste mențiuni, care nu sunt reluate în decizia atacată, dar care au fost comunicate reclamantelor în cursul procedurii administrative, atestă faptul că participanții au indicat cantitățile în tone de ceară de parafină, inclusiv de microceară, vândute sau destinate a fi vândute diferitor clienți în vederea împărțirii piețelor și a clienților.

258. În al doilea rând, nota întocmită de MOL referitoare la reuniunea tehnică din 30 și 31 octombrie 1997 de la Hamburg, citată în considerentul (145) al deciziei atacate, menționează:

„Penurie 50/52 micro Repsol Mobil Agip

[...]

microceară – prețul francez 1500-1600 majorare10 %”

259. În al treilea rând, nota întocmită de MOL referitoare la reuniunea din 5 și 6 mai 1998 de la Budapesta, la care Comisia se referă într‑o notă de subsol aferentă considerentului (147) al deciziei atacate, menționează:

„Total – [ilizibil] 5 500‐6 500 micro [vâscozitate] 14-15 [;] la Cepsa 4900 emu [ilizibil] + 4 % Total/E”

260. Ținând seama și de alte elemente de probă menționate de Comisie în considerentul (147) al deciziei atacate, aceste mențiuni diferite atestă faptul că participanții au indicat cantitățile în tone de ceară de parafină, inclusiv de microceară, vândute sau destinate a fi vândute diferitor clienți, în scopul împărțirii piețelor și a clienților.

261. În al patrulea rând, nota întocmită de MOL referitoare la reuniunea din 13 și 14 aprilie 1999 de la München (Germania), citată în considerentul (153) al deciziei atacate, conține un tabel în care o întreagă coloană este intitulată „Micro”. Mențiunile referitoare la alte coloane, care clasifică celelalte tipuri de ceară de parafină în funcție de punctul lor de fuziune, nu lasă loc niciunei îndoieli asupra faptului că este vorba despre microceară.

262. În al cincilea rând, un proces‑verbal al reuniunii „Blauer Salon” întocmită de Sasol, referitoare la reuniunea din 26 și 27 iunie 2001 de la Paris (Franța), citată în considerentul (163) al deciziei atacate, cuprinde următoarele mențiuni:

„În iulie: de anulat prețurile pentru clienții speciali (= cei care nu cumpără sau au cumpărat foarte puțin anul trecut/buget) cât mai repede posibil, de exemplu, 30 de zile. Obiectiv: de stabilit un punct de reper!

Sfârșitul lui august [:] de anulat toate prețurile la 30/9.01.

La 1/10.01 + 7,- euro

Lemn/emulsii + cauciuc/pneuri = mai târziu

Dacă clienții reclamă tendința de prețuri pentru a doua jumătate a anului:

Tendința este de creștere deoarece toate cifrele bugetului, de ex., țițeiul este la 25,- $/Rata de schimb a dolarului la 2 DM, sunt depășite semnificativ. Mai mult, microceara + aproximativ 30 %/parafină de calitate superioară foarte rară și scumpă.”

263. Aceste informații demonstrează, pe de o parte, că participanții la înțelegere au considerat că majorările de prețuri pentru toate tipurile de ceară de parafină erau în legătură unele cu altele și, pe de altă parte, că participanții la înțelegere au elaborat și justificări față de clienți pentru aceste majorări.

264. În al șaselea rând, o notă olografă descoperită la Total referitoare la reuniunea din 11 și 12 mai 2001, citată în considerentul (174) al deciziei atacate, menționează „1 iulie – [...] + Microceară: 25 50 $/T”. În consecință, este vorba despre un indiciu direct referitor la o discuție, chiar referitor la un acord, privind prețul microcerii.

265. Astfel cum s‑a amintit la punctul 222 de mai sus, nu este necesar ca fiecare dintre probele prezentate de Comisie să corespundă criteriilor de precizie și de concordanță în legătură cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituția Uniunii, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe.

266. În plus, având în vedere jurisprudența citată la punctul 230 de mai sus, nu i se poate pretinde Comisiei să prezinte înscrisuri care atestă în mod explicit un contact între operatorii în cauză. Elementele fragmentare și disparate de care ar putea dispune Comisia ar trebui, în orice ipoteză, să poată fi completate prin deducții care să permită reconstituirea împrejurărilor pertinente.

267. Pe de altă parte, notele MOL au fost întocmite în cursul reuniunilor de persoana care asista la acestea, iar conținutul lor este structurat și relativ detaliat. Prin urmare, valoarea probantă a acestor note este foarte ridicată. În ceea ce privește procesele‑verbale „Blauer Salon” ale Sasol, este vorba despre înscrisuri din acea perioadă și care au fost întocmite in tempore non suspecto , cu alte cuvinte, la scurt timp după fiecare reuniune tehnică. Chiar dacă persoana care le‑a redactat nu a fost prezentă la reuniunile tehnice, aceasta s‑a întemeiat pe informațiile obținute de la un participant. Prin urmare, valoarea probantă a acestor procese‑verbale este ridicată.

268. Având în vedere toate probele reunite de Comisie, trebuie să se constate că prețurile, volumele de produse și alte informații sensibile din punct de vedere comercial referitoare la microceară, precum și volumele de microceară vândute sau destinate a fi vândute clienților erau discutate în reuniunile tehnice.

Cu privire la celelalte argumente ale reclamantelor

269. Reclamantele consideră că prețul cerii de parafină complet rafinată sau semirafinată (produse care făceau obiectul acordurilor în discuție) nu au „servit drept bază pentru prețurile” microcerii în calitate de „produse de calitate superioară sau inferioară” în sensul punctului 13 din Orientările din 2006, astfel încât prețul acestora nu putea fi influențat de acordurile de preț privind ceara de parafină complet rafinată sau semirafinată. Astfel, microceara (spre deosebire de amestecurile de ceară sau de specialități) nu ar fi fabricată pornind de la ceara de parafină complet rafinată sau semirafinată. Aceasta nu ar conține nici aceleași materii prime ca ceara de parafină rafinată integral sau semirafinată. În timp ce acestea din urmă ar fi produse pornind de la țițeiul ușor, microceara ar fi fabricată pornind de la baza lubrifiantă cu vâscozitate mare. Materia primă a microcerii și microceara ca atare s‑ar diferenția net de gaciul de parafină și de ceara de parafină complet rafinată sau semirafinată. Toate aceste elemente ar fi fost supuse atenției Comisiei în mod detaliat în cuprinsul paginilor 2-4 din cererea de clemență formulată de Sasol.

270. În sfârșit, reclamantele se referă la tabelul din răspunsul lor la comunicarea privind obiecțiunile. Din acesta ar reieși că atât curba prețului pentru ceara de parafină semirafinată, cât și curba prețului pentru ceara complet rafinată au cunoscut o evoluție foarte similară, în timp ce prețurile microcerii s‑au arătat a fi „mai neregulate”. Prin urmare, prețul microcerii nu ar depinde de piața cerii de parafină complet rafinată sau semirafinată, astfel încât Comisia nu ar fi avut temei să țină seama de vânzările de microceară realizate de Sasol pentru a calcula cuantumul de bază al amenzii.

271. În ceea ce privește caracteristicile diferite ale microcerii în raport cu alte tipuri de ceară de parafină, trebuie arătat că, potrivit jurisprudenței, apartenența eventuală a produselor care fac obiectul cartelului la diverse piețe ale produsului nu aduc atingere legalității deciziei atacate atunci când Comisia dispune de probe materiale că activitățile anticoncurențiale priveau direct sau indirect toate produsele vizate de decizie (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑71/03, T‑74/03, T‑87/03 și T‑91/03, nepublicată în Repertoriu, denumită în continuare „Hotărârea Tokai II”, punctul 90).

272. Având în vedere demonstrația directă privind existența unor discuții referitoare la prețuri și la date comerciale sensibile despre microceară, precum și împărțirea piețelor în raport cu microceara (a se vedea punctul 255 și următoarele), trebuie să se considere că aceste argumente ale reclamantelor nu pot compromite validitatea abordării Comisiei, care, în cadrul calculării cuantumului de bază al amenzii, ia în considerare cifra de afaceri rezultată din vânzarea de microceară.

273. În sfârșit, reclamantele susțin că sunt în măsură să producă ceară de parafină pornind de la gaciul de parafină, dar că nu sunt în măsură să producă microceară pornind de la baze lubrifiante cu vâscozitate mare. Prin urmare, însăși Sasol ar fi cumpărătoare de microceară și, în consecință, nu ar fi avut niciun interes referitor la majorarea prețului acesteia.

274. Acest argument nu poate fi primit.

275. Mai întâi, trebuie arătat că din dosar reiese că prețurile ridicate artificial pentru gaciul de parafină nu se aplicau furnizărilor încrucișate între participanții la înțelegere având ca obiect acest produs. În plus, în răspunsul la o întrebare scrisă a Tribunalului, reclamantele au prezentat informații detaliate cu privire la volumele achizițiilor lor și cu privire la vânzările lor de microceară efectuate între anii 2002 și 2005, exprimate atât în euro, cât și în tone. Din aceste informații rezultă că prețul de revânzare al acestora a depășit în medie cu 63,7 % prețul la care au cumpărat microceara. Prin urmare, se poate considera în mod rezonabil că prețurile artificiale rezultate din înțelegere nu se mai aplicau furnizărilor încrucișate de microceară dintre participanții la înțelegere ca și în cazul gaciului de parafină. Astfel, deși Sasol nu producea ea însăși microceară, putea să beneficieze integral de înțelegerea referitoare la prețurile microcerii, întrucât putea să o procure de la producători participanți la înțelegere sau din alte surse la un preț corespunzător prețului concurențial și putea să o revândă la prețuri ridicate artificial rezultate din înțelegere.

276. Prin urmare, având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se concluzioneze că, prin includerea vânzărilor de microceară în valoarea vânzărilor, Comisia nu a săvârșit o eroare.

277. În consecință, al doilea aspect al celui de al patrulea motiv trebuie respins.

Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe erori care viciază calculul cuantumului de bază al amenzii raportat la gaciul de parafină

278. Reclamantele susțin că, în decizia atacată, Comisia a identificat doar o singură reuniune tehnică în cursul căreia a fost amintită vânzarea de gaci de parafină către clienții finali și că aceasta nu a afirmat în mod expres că Sasol participase la acea reuniune. Prin urmare, gravitatea încălcării referitoare la gaciul de parafină vândut clienților finali pe piața germană nu poate justifica o cotă de 15 % din valoarea vânzărilor. De asemenea, Comisia ar fi săvârșit o eroare, în sensul că a prezumat că încălcarea a durat 6 ani și 6 luni.

Referitor la participarea reclamantelor la componenta încălcării privind gaciul de parafină între 30 octombrie 1997 și 12 mai 2004

279. Comisia a afirmat în considerentul (288) al deciziei atacate următoarele:

„Atât Sasol, cât și Shell recunosc în mod expres că prețurile gaciului de parafină au făcut obiectul unor discuții între concurenți, mai exact, începând de la sfârșitul anilor '90, și au furnizat detalii cu privire la anumite contacte în discuție [a se vedea de asemenea considerentul (112)]. În cadrul unei reuniuni care a avut loc la 30 și 31 octombrie 1997 [a se vedea considerentul (145)], la discuțiile referitoare la gaciul de parafină au participat cel puțin ENI, H & R/Tudapetrol, MOL, Repsol, Sasol, Dea (după 2002, Shell) și Total, care s‑au pus de acord cu privire la o majorare a prețurilor. A fost demonstrată reprezentarea Shell și a Total la cel puțin o reuniune dedicată special gaciului de parafină la 8 și 9 martie 1999 [a se vedea considerentul (152)]. Sasol și ExxonMobil nu neagă prezența lor la această reuniune în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, iar prezența lor este, în realitate, probabilă, având în vedere o notă olografă pe un mesaj electronic intern către Shell expediat în ziua următoare și care făcea referire «la toți producătorii». Sasol, Shell și Total au fost de asemenea reprezentate la reuniunea tehnică din 11 și 12 mai 2004 [a se vedea considerentul (174)], în cadrul căreia a fost încheiat un acord cu privire la prețul gaciului de parafină. Comisia subliniază, în plus, că gaciul de parafină a făcut obiectul unor discuții în cadrul anumitor reuniuni tehnice, care au avut loc în prezența ExxonMobil, a Sasol, a Shell și a Total. ExxonMobil a recunoscut că a participat la aceste discuții între 1993 și 1996. ExxonMobil a recunoscut de asemenea că domnul [T. H.], reprezentantul ExxonMobil, a participat la discuții privind gaciul de parafină în numele unor producători de plăci aglomerate din partea germanofonă a Europei între 1999 și 2001 și confirmă în general că discuțiile au fost purtate în cadrul unor acorduri ale înțelegerii având ca subiect gaciul de parafină vândut clienților finali. De asemenea, Total raportează că au avut loc discuții privind majorarea prețului gaciului de parafină. Shell și ExxonMobil confirmă de asemenea că au avut loc întâlniri privind gaciul de parafină în afara reuniunilor tehnice. Chiar dacă ENI, H & R/Tudapetrol, MOL și Repsol au fost de asemenea reprezentate la unele dintre aceste reuniuni, Comisia consideră că probele disponibile nu sunt suficiente pentru a reține răspunderea acestor întreprinderi în legătură cu încălcarea privind gaciul de parafină. În plus, chiar dacă anumite elemente de probă par să se raporteze la alte perioade și piețe, Comisia consideră că probele disponibile permit numai să se concluzioneze cu privire la o încălcare privind gaciul de parafină vândut clienților finali pe piața germană între anii 1997-2004.”

280. În plus, Comisia a afirmat în considerentul (112) al deciziei atacate următoarele:

„Problema gaciului de parafină a fost discutată în cadrul unor întâlniri tehnice [nota de subsol: considerentele (144), (145), (152), (157), (174) și (175) ale deciziei atacate]. În plus, acorduri privind gaciul de parafină vândut unor clienți finali pe piața germană au fost încheiate cel puțin o dată în afara reuniunilor tehnice, atunci când reprezentanți ai Shell, ai Sasol, ai ExxonMobil și ai Total, eventual și ai altor întreprinderi, s‑au întâlnit și au aprofundat discuția referitoare la gaciul de parafină, cu alte cuvinte, au stabilit prețurile și au făcut schimb de informații sensibile din punct de vedere comercial. De exemplu, s‑a dovedit că o astfel de reuniune a avut loc la Düsseldorf la 8 și 9 martie 1999. Persoanele care reprezentau întreprinderile la reuniunea specială consacrată gaciului de parafină erau, pentru majoritatea întreprinderilor, aceleași cu cele care participau la reuniunile tehnice, cu excepția Total.”

281. Trebuie arătat că considerentele (144), (145), (152), (157), (174) și (175) ale deciziei atacate se referă la ședințele din 19 și 20 iunie 1997, din 30 și 31 octombrie 1997, din 8 și 9 martie 1999, din 3 și 4 februarie 2000, din 11 și 12 mai 2004 și, respectiv, din 3 și 4 august 2004.

282. În decizia atacată, Comisia și‑a justificat decizia de a stabili existența unor practici anticoncurențiale pentru gaciul de parafină numai în ceea ce privește vânzările către clienții finali din Germania, după cum urmează:

„[...]

(289) Comisia consideră, pe de altă parte, că aceste discuții priveau exclusiv gaciul de parafină vândut de întreprinderi legate de clienți finali cum ar fi producătorii de plăci aglomerate, iar nu, de exemplu, de ceară de parafină. Deși declarațiile întreprinderilor nu fac de cele mai multe ori nicio distincție între diferitele utilizări ale gaciului de parafină, e‑mailul amintit în considerentul (152) [referitor la reuniunea de la Düsseldorf din 8 și 9 martie 1999] menționează numai gaciul de parafină vândut producătorilor de plăci aglomerate. În consecință, Comisia consideră că există un dubiu cu privire la problema dacă vânzarea de gaci de parafină altor clienți decât clienții finali a făcut obiectul încălcării și își limitează concluziile la gaciul vândut clienților finali. Aceste considerații sunt confirmate de Shell și de ExxonMobil.

(290) Probele disponibile sugerează că discuțiile ocazionale privind gaciul de parafină priveau, în esență, piața germană. ExxonMobil, Sasol, Shell și Total vând, toate, gaci de parafină pe piața germană, iar reuniunile în care gaciul de parafină făcea obiectul discuțiilor au avut loc în Germania. Comisia consideră că nu există suficiente indicii care să permită să se concluzioneze că acordurile aplicabile gaciului de parafină priveau de asemenea gaciul de parafină vândut clienților finali din alte țări.

(291) Comisia consideră că încălcarea, în măsura în care privește gaciul de parafină vândut clienților finali pe piața germană, a început la reuniunea din 30 și 31 octombrie 1997 și s‑a încheiat la reuniunea din 11 și 12 mai 2004.

(292) Comisia consideră în consecință că discuțiile referitoare la gaciul de parafină vândut clienților finali pe piața germană au dat naștere unor acorduri și/sau practici concertate în sensul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE. Această concluzie se bazează pe declarațiile independente și concordante ale Shell și ale Sasol, susținute de declarațiile ExxonMobil și ale Total. Această concluzie este confirmată de probele scrise.”

283. În primul rând, în ceea ce privește reuniunea din 30 și 31 octombrie 1997, la care Sasol a fost prezentă, în considerentul (145) al deciziei atacate Comisia se întemeiază pe o notă a MOL care cuprinde mențiunea „slack wax: DM 550 600”. Această notă cuprinde, de altfel, informații detaliate referitoare la majorările de prețuri ale cerii de parafină, precizând cifrele și datele prevăzute pentru punerea în aplicare de către fiecare producător, membru al înțelegerii.

284. De aici Comisia deduce că, „întrucât rândul «Majorarea de prețuri în ianuarie» se refer[ea] la viitor, această notă confirm[a] că întreprinderile participante s‑au pus de acord asupra unei strategii pentru armonizarea și majorarea prețurilor” și că „[n]ota prive[a] atât ceara de parafină, cât și gaciul de parafină”.

285. Reclamantele susțin că nota privește gaciul de parafină furnizat membrilor înțelegerii în scopul producerii cerii de parafină.

286. În această privință, trebuie arătat că, potrivit declarațiilor date de participanții la înțelegere, prețurile gaciului de parafină, în măsura în care acesta făcea obiectul unor furnizări încrucișate între participanți, nu făceau obiectul reuniunilor tehnice, ci erau definite prin negocieri bilaterale între întreprinderi. Prin urmare, acest argument trebuie respins.

287. În continuare, reclamantele observă că MOL nu furniza gaci de parafină clienților germani, astfel încât nota nu privește componenta încălcării privind gaciul de parafină. Mai mult, din aceste informații nu se poate deduce că a fost încheiat un acord privind prețurile.

288. Trebuie arătat că aceste argumente sunt lipsite de pertinență, întrucât o stabilire generală a prețurilor se aplică tuturor clienților, inclusiv, precum în speță, clienților finali germani. În plus, Comisia a explicat motivele pentru care a decis să limiteze întinderea practicilor anticoncurențiale privind gaciul de parafină la clienții finali germani, în considerentele (289)-(292) ale deciziei atacate, reproduse la punctul 282 de mai sus. Reclamantele nu au prezentat argumente privind aceste fragmente din decizia atacată.

289. Mai mult, Comisia a imputat reclamantelor o încălcare complexă, constând în „acorduri și/sau practici concertate”, astfel încât nu se impune o demonstrație privind încheierea unui acord privind prețurile specifice.

290. În sfârșit, reclamantele susțin că procesul‑verbal al reuniunii „Blauer Salon” referitoare la această reuniune tehnică nu evidențiază discuții referitoare la gaciul de parafină.

291. În această privință, este suficient să se amintească faptul că, potrivit jurisprudenței citate la punctul 230 de mai sus, elementele fragmentare și disparate de care ar putea dispune Comisia ar trebui, în orice ipoteză, să poată fi completate cu deducții care să permită reconstituirea împrejurărilor pertinente, iar aprecierea privește toate probele accesibile. Prin urmare, Comisiei nu i se poate pretinde în mod rezonabil să dovedească fiecare detaliu al încălcării prin intermediul mai multor mijloace de probă scrise concordante.

292. Având în vedere aceste considerații, Comisia a reținut în mod întemeiat că nota întocmită de MOL referitoare la această reuniune tehnică, în special în lumina declarațiilor date de participanți, făcea parte din ansamblul probelor care demonstrau existența unor „acorduri și/sau practici concertate” privind gaciul de parafină vândut clienților finali germani.

293. În al doilea rând, în ceea ce privește reuniunea din 8 și 9 martie 1999, menționată în considerentul (152) al deciziei atacate, Comisia a afirmat următoarele:

„Shell prezintă o notă olografă scrisă, potrivit declarației sale, de domnul [S. R.] pentru a pregăti această reuniune. Aceasta ar explica ultimul rând al notei care menționează «8/9.3.99 PM = plăci aglomerate». Shell declară că «PM» semnifică «paraffin Mafia» [(mafia parafinei)], Shell denumind astfel întreprinderile care participau în mod normal la reuniunile tehnice. Nota cuprinde data la care reuniunea a avut loc, ceea ce face ca explicația dată de Shell cu privire la nota întocmită pentru pregătirea reuniunii să fie plauzibilă și coerentă cu celelalte probe. Nota domnului [S. R.] arată că acesta se aștepta ca persoanele care reprezentau diferitele întreprinderi să schimbe informații cu privire la aprovizionarea cu gaci de parafină a anumitor clienți mari. În ziua următoare acestei reuniuni, domnul [S. R.] a transmis un e‑mail superiorului său, domnul [S. T.], în care a declarat [că unul dintre participanți] avea intenția să majoreze prețurile gaciului de parafină utilizat în sectorul plăcilor aglomerate, între 8 % și 10 %, începând cu 1 iunie 1999. O notă olografă referitoare la acest e‑mail menționează că «toți producătorii văd necesitatea de a majora (prețurile)». Aceasta denotă că persoanele ce reprezentau societățile în cadrul reuniunii s‑au pus de acord cu privire la o majorare a prețurilor gaciului de parafină în industria plăcilor aglomerate și că [unul dintre participanți] urma să pună în aplicare acest acord începând cu luna iunie 1999. Referirea la «toți producătorii» denotă de asemenea că celelalte întreprinderi, în afară de Total și de Shell, au participat fără îndoială la reuniune.”

294. Potrivit considerentului (151) al deciziei atacate, Sasol nu exclude că a participat la această reuniune.

295. Tot astfel, potrivit considerentului (152) al deciziei atacate, ExxonMobil nu neagă faptul că a participat și admite că reprezentantul său a participat la câteva discuții multilaterale cu Sasol, cu Shell/Dea și cu Total consacrate în special gaciului de parafină destinat producătorilor de plăci aglomerate din partea germanofonă a Europei „probabil între anii 1999 și 2001”.

296. Tribunalul constată că declarațiile date de ExxonMobil și de Shell, precum și nota întocmită de Shell, citate în considerentele (151) și (152) ale deciziei atacate, fac parte din ansamblul de probe din care Tribunalul poate deduce că Sasol a participat în intervalul 1999-2001 la cel puțin o reuniune având ca obiect „acordurile și/sau practicile concertate” privind stabilirea prețurilor gaciului de parafină destinat clienților finali germani.

297. În al treilea rând, în ceea ce privește reuniunea tehnică din 17 și 18 decembrie 2002 la care Sasol a fost prezentă, în considerentul (168) al deciziei atacate, Comisia, examinând o notă întocmită de Total, a constatat următoarele:

„Există de asemenea un grafic datat, intitulat «Piața europeană», care a fost distribuit în cadrul reuniunii. Copia descoperită la Total conține adnotări olografe care evidențiază că cifrele au fost discutate în reuniune. Această notă conține deopotrivă alte comentarii care indică, printre altele, «Menținere în martie la Petrogal. Gaciul de parafină mai puțin de 500 €. Situație de menținere de 3 săptămâni în iulie la MOL.». Aceasta denotă că prețul gaciului de parafină a făcut obiectul discuției în cadrul acestei reuniuni.”

298. Trebuie să se observe că reclamantele nu prezintă nicio argumentație în ceea ce privește fragmentele în discuție din decizia atacată.

299. Prin urmare, acest grafic descoperit la Total face parte din ansamblul de probe care demonstrează existența unor „acorduri și/sau practici concertate” privind stabilirea prețurilor gaciului de parafină destinat clienților finali germani.

300. În al patrulea rând, în ceea ce privește reuniunea din 11 și 12 mai 2004 la care Sasol a fost prezentă, în considerentul (174) al deciziei atacate Comisia menționează o notă olografă descoperită la Total și care conține următoarele informații:

„ Sasol 40 €/50 $. – sfârșitul lunii iulie.

Mer: 38-28.

1 iulie -

+ FRP: 70 6 000 €/T

+ Lumânare pastilă: 50 500 €/T

+ Microceară: 25 50 $/T

[...]

40 €/T gaci de parafină.”

301. Potrivit considerentului (174) al deciziei atacate, „ultimul rând arată că s‑a convenit o majorare a prețurilor și pentru gaciul de parafină” și „[d]in contextul general al notei reiese că săgeata care precedă prețul indică existența unei strategii convenite pentru viitor, cu alte cuvinte, este avută în vedere o majorare a prețurilor”.

302. În opinia reclamantelor, nimic nu arată că acest fragment viza efectiv un acord referitor la gaciul de parafină vândut clienților finali în Germania. Nicio întreprindere din cele care au participat la reuniunea din 11 și 12 mai 2004 nu ar fi menționat încheierea unui asemenea acord. Mai mult, întrucât ExxonMobil, ce reprezintă unul dintre cei mai mari vânzători de gaci de parafină către clienții finali, nu figurează printre întreprinderile participante enumerate în considerentul (174) al deciziei, ar fi foarte puțin probabil ca problema gaciului de parafină vândut clienților finali să fi fost abordată în cursul acestei reuniuni.

303. Pe baza considerațiilor expuse deja la punctele 289 și 291 de mai sus, trebuie respinse aceste argumente și trebuie să se rețină că nota în discuție face parte din ansamblul probelor care demonstrează existența unor „acorduri și/sau practici concertate” privind gaciul de parafină vândut clienților finali germani.

304. Rezumând, trebuie să se concluzioneze că Comisia a reunit un ansamblu de mijloace de probă scrise care demonstrează existența unor „acorduri și/sau practici concertate” privind gaciul de parafină vândut clienților finali germani.

305. Reclamantele susțin însă că aceste elemente de probă nu demonstrează acordurile încheiate cu Sasol.

306. În ceea ce privește acordurile de natură anticoncurențială care se manifestă, precum în speță, în cadrul reuniunilor întreprinderilor concurente, Curtea a statuat deja că o încălcare a articolului 81 CE este constituită atunci când aceste reuniuni au ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței și urmăresc, în acest fel, să organizeze în mod artificial funcționarea pieței. Într‑un asemenea caz, este suficient ca, pentru a dovedi participarea întreprinderii la înțelegere, Comisia să demonstreze că întreprinderea respectivă a participat la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri de natură anticoncurențială. Atunci când participarea la asemenea reuniuni a fost stabilită, această întreprindere are obligația să prezinte indicii de natură să demonstreze că participarea sa la acele reuniuni era lipsită de orice spirit anticoncurențial, dovedind astfel că le comunicase concurenților săi că participa la acele reuniuni având o optică diferită de a lor (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 230 de mai sus, punctul 81, și Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, C‑403/04 P și C‑405/04 P, Rep., p. I‑729, punctul 47).

307. Rațiunea care stă la baza acestei norme este că, prin participarea la reuniunea menționată fără a se distanța în mod public de conținutul său, întreprinderea a dat de înțeles celorlalți participanți că era de acord cu rezultatul acesteia și că i s‑ar fi conformat (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 230 de mai sus, punctul 82, și Hotărârea Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, punctul 306 de mai sus, punctul 48).

308. Prin urmare, prezența reclamantelor la reuniuni anticoncurențiale și faptul că nu s‑au distanțat de conținutul ilicit justifică imputarea în sarcina lor de către Comisie a conținutului ilicit, fără a fi necesar să demonstreze în mod specific faptul că reclamantele au încheiat acorduri cu ocazia acestor reuniuni. Așadar, argumentul reclamantelor invocat în această privință este lipsit de pertinență.

309. În sfârșit, reclamantele susțin că reuniunile tehnice din 30 și 31 octombrie 1997 și din 11 și 12 mai 2004 nu au fost citate în comunicarea privind obiecțiunile în calitate de „reuniuni referitoare la gaciul de parafină”.

310. Acest argument nu poate fi primit. Astfel, probele referitoare la componenta încălcării privind gaciul de parafină, citate în decizia atacată, erau deja menționate în comunicarea privind obiecțiunile. De asemenea, comunicarea privind obiecțiunile indica în mod clar că reclamantelor le era imputată componenta încălcării privind gaciul de parafină.

311. În sfârșit, trebuie să se observe că reclamantele nu contestă constatarea Comisiei potrivit căreia practicile referitoare la ceara de parafină și practicile referitoare la gaciul de parafină constituie o singură încălcare, unică și complexă. Prin urmare, probele aferente practicilor referitoare la gaciul de parafină trebuie apreciate în contextul tuturor probelor reunite de Comisie și care se referă la încălcarea unică. Aceste probe demonstrează existența unor contacte continue între întreprinderile participante la practicile referitoare la gaciul de parafină.

312. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie confirmată constatarea din decizia atacată potrivit căreia reclamantele au participat la componenta privind gaciul de parafină a încălcării complexe, unice și continue, astfel cum este vizată în decizia atacată, în perioada cuprinsă între 30 octombrie 1997 și 12 mai 2004.

313. Rezultă din aceasta că, luând în considerare, la calcularea cuantumului de bază al amenzii aplicate reclamantelor, valoarea vânzărilor realizate prin furnizarea gaciului de parafină și aplicând coeficientul multiplicator corespunzător duratei respective, Comisia nu a săvârșit o eroare.

Cu privire la caracterul disproporționat al coeficientului de 15 % aplicat cifrei de afaceri realizate prin vânzările de gaci de parafină

314. Reclamantele impută Comisiei că a încălcat principiul proporționalității întrucât a calculat cuantumul amenzii reținând o cotă de 15 % în privința vânzărilor de gaci de parafină efectuate de Sasol către clienții finali din Germania.

315. Potrivit jurisprudenței, principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, având în vedere că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (Hotărârea Curții din 13 noiembrie 1990, Fedesa și alții, C‑331/88, Rec., p. I‑4023, punctul 13, Hotărârea Curții din 5 mai 1998, Regatul Unit/Comisia, C‑180/96, Rec., p. I‑2265, punctul 96, și Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Prym și Prym Consumer/Comisia, T‑30/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 223).

316. În cadrul procedurilor inițiate de Comisie pentru a sancționa încălcările normelor de concurență, aplicarea acestui principiu înseamnă că amenzile nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite, respectiv în raport cu respectarea normelor de concurență, iar cuantumul amenzii aplicate unei întreprinderi în temeiul unei încălcări în materie de concurență trebuie să fie proporțional cu încălcarea, apreciată în ansamblul său, ținând seama în special de gravitatea și de durata acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 315 de mai sus, punctele 223 și 224 și jurisprudența citată). În special, principiul proporționalității presupune că amenda trebuie stabilită de Comisie proporțional cu elementele luate în considerare pentru a se aprecia gravitatea încălcării și că, în această privință, Comisia trebuie să aplice aceste elemente în mod coerent și justificat din punct de vedere obiectiv (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctele 226-228, și Hotărârea Tribunalului din 28 aprilie 2010, Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia, T‑446/05, Rep., p. II‑1255, punctul 171).

317. În primul rând, trebuie arătat că componenta încălcării privind gaciul de parafină consta îndeosebi în activități coluzive privind stabilirea prețurilor între concurenți și se încadra astfel în categoria încălcărilor celor mai grave pentru libera concurență.

318. Prin urmare, Tribunalul consideră că aplicarea coeficientului de 15 % valorii vânzărilor de gaci de parafină în vederea calculării cuantumului amenzii este proporțională cu gravitatea acestei componente a încălcării.

319. În al doilea rând, trebuie subliniat că Comisia a luat în considerare elementele pertinente în mod coerent și obiectiv justificat. Astfel, componenta încălcării privind gaciul de parafină se încadrează în domeniul punctului 23 din Orientările din 2006, prezentând formele cele mai grave ale încălcărilor, pentru care se justifică, în general, aplicarea unui coeficient „la limita superioară a intervalului”, cu alte cuvinte, între 15 % și 30 % din valoarea vânzărilor. Prin stabilirea coeficientului de 15 % din valoarea vânzărilor de gaci de parafină, Comisia a respectat integral aceste orientări, deoarece a reținut coeficientul cel mai mic care putea fi aplicat, potrivit regulii generale stabilite de Orientările din 2006, în cazul acordurilor sau al practicilor concertate orizontale de stabilire a prețurilor.

320. În al treilea rând, reclamantele consideră însă că acest coeficient este disproporționat, având în vedere numărul mic de reuniuni și de participanți, sfera limitată a componentei încălcării privind gaciul de parafină, precum și cota de piață relativ scăzută a participanților.

321. În ceea ce privește pretinsul număr mic de reuniuni în care a fost abordată problema gaciului de parafină, trebuie să se constate că, astfel cum reiese din analiza cuprinsă la punctele 283-310 de mai sus, este vorba despre un număr de ocazii evident mai mare decât numărul reuniunilor admise de reclamante. Mai mult, Comisia a demonstrat corespunzător cerințelor legale participarea reclamantelor la componenta privind gaciul de parafină a încălcării complexe, unice și continue, vizată de decizia atacată, în perioada cuprinsă între 30 octombrie 1997 și 12 mai 2004 (a se vedea punctul 312 de mai sus). Prin urmare, argumentul întemeiat pe numărul limitat al reuniunilor referitoare la gaciul de parafină trebuie respins.

322. Referitor la sfera redusă a componentei încălcării privind gaciul de parafină, în sensul că vizează numai vânzările către clienții finali germani și cota de piață pretins limitată a Sasol, trebuie arătat că aceste elemente sunt deja luate în considerare la calcularea cuantumului de bază al amenzii. Astfel, doar cifra de afaceri a întreprinderii Sasol (ce reflectă cota sa exactă de piață) realizată pornind de la vânzările către grupul de clienți în discuție (ce reflectă sfera redusă a componentei încălcării privind gaciul de parafină) a fost luată în considerare la calcularea valorii vânzărilor cărora li s‑a aplicat ulterior coeficientul de 15 % pentru gravitatea încălcării.

323. Prin urmare, aceste argumente ale reclamantelor trebuie respinse.

324. În al patrulea rând, reclamantele susțin că nu produceau gaci de parafină.

325. În această privință, trebuie amintit că prețurile ridicate artificial ale gaciului de parafină nu se aplicau furnizărilor încrucișate dintre participanți. Prin urmare, în pofida faptului că Sasol nu a produs ea însăși gaci de parafină, aceasta putea beneficia de componenta încălcării privind gaciul de parafină, întrucât putea să îl procure la un preț concurențial și să îl revândă clienților finali germani la prețurile ridicate artificial rezultate din înțelegere.

326. Astfel, și acest argument trebuie respins.

327. Așadar, Comisia nu a încălcat principiul proporționalității prin faptul că a reținut drept coeficient multiplicator cota de 15 % din valoarea vânzărilor pentru gravitatea componentei încălcării privind gaciul de parafină.

328. Având în vedere cele de mai sus, prezenta critică trebuie respinsă și, prin urmare, trebuie respins al treilea aspect al celui de al patrulea motiv.

Cu privire la al patrulea aspect, întemeiat pe faptul că cuantumul de bază al amenzii nu a fost stabilit în mod diferențiat în funcție de perioadele diferite de participare a diferitor societăți la încălcare

329. Reclamantele arată că, potrivit practicii decizionale a Comisiei, atunci când destinatari diferiți sunt obligați la plata unor amenzi pentru diferite perioade ale încălcării, Comisia trebuie să determine cuantumul de bază al amenzii care urmează să fie aplicată prin împărțirea părții din cuantumul respectiv calculat în funcție de vânzări la numărul de perioade diferite.

330. Or, în speță, în privința duratei încălcării, Comisia ar fi aplicat, pe de o parte, coeficientul de 13 în cazul Sasol Wax pentru întreaga perioadă în care a fost săvârșită încălcarea și, pe de altă parte, un coeficient de 10 pentru perioadele în care toate reclamantele au fost considerate răspunzătoare în solidar, luând în considerare deopotrivă aceeași valoare a vânzărilor în cazul acestor perioade diferite.

331. Comisia ar fi acționat astfel fără a explica motivul pentru care aplicarea adecvată a normelor de concurență ale Uniunii ar impune o sancțiune deosebit de severă împotriva unui grup de societăți sud‑african în privința perioadelor în care a fost săvârșită o încălcare, perioade în care acest grup nu era prezent în Europa, respectiv perioada Schümann, sau era prezent numai prin intermediul unei întreprinderi comune, respectiv în perioada întreprinderii comune, în timp ce Comisia nu a constatat niciun motiv de sancționare a Vara, societatea‑mamă anterioară a HOS, deținătoare a unei treimi din capitalul Schümann Sasol.

332. Procedând astfel, Comisia ar fi încălcat principiile interzicerii amenzilor excesive și individualizării pedepselor.

333. Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, potrivit punctului 6 din Orientările din 2006, combinarea valorii vânzărilor „care au legătură” cu încălcarea și cu durata acesteia este considerată o valoare de înlocuire adecvată pentru a reflecta importanța economică a încălcării, precum și ponderea relativă a fiecărei întreprinderi participante la încălcare. În plus, potrivit punctului 13 din aceste orientări, pentru a determina cuantumul de bază al amenzii care urmează să fie aplicată, Comisia utilizează valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii, realizate de întreprindere, care au legătură directă sau indirectă cu încălcarea, în sectorul geografic relevant din teritoriul SEE.

334. Potrivit jurisprudenței, în măsura în care cifra de afaceri a întreprinderilor implicate în aceeași încălcare trebuie să stea la baza stabilirii relațiilor dintre amenzile care urmează să fie aplicate, este necesară delimitarea perioadei care trebuie luată în considerare, astfel încât cifrele obținute să fie cât mai comparabile posibil. Rezultă de aici că o întreprindere determinată nu poate cere Comisiei să se întemeieze, în privința sa, pe o perioadă diferită de cea reținută în mod general decât cu condiția să demonstreze că cifra de afaceri pe care a realizat‑o în această din urmă perioadă nu constituie, din motive care îi sunt proprii, o indicație a dimensiunii sale veritabile și a puterii sale economice și nici a amplorii încălcării pe care aceasta a săvârșit‑o (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Fiskeby Board/Comisia, T‑319/94, Rec., p. II‑1331, punctul 42, și Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, T‑175/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 142).

335. În considerentul (634) al deciziei atacate, Comisia a afirmat că recunoștea că anul 2004 reprezenta, ca urmare a extinderii Uniunii în luna mai, un an excepțional și considera că era adecvat să nu utilizeze valoarea vânzărilor realizate în anul 2004 drept bază de calcul unică pentru cuantumul amenzii, ci să utilizeze valoarea vânzărilor din ultimele trei exerciții financiare în care entitatea a participat la încălcare.

336. Prin urmare, în privința componentei principale și a celei de a doua componente a încălcării, referitoare la ceara de parafină, Comisia a utilizat media valorilor vânzărilor de ceară de parafină efectuate de Sasol în anii 2002-2004. Astfel, Comisia a calculat o valoare de 167 326 016 euro. În privința celei de a treia componente, referitoare la gaciul de parafină, Comisia a utilizat media valorii vânzărilor realizate de Sasol în exercițiile financiare 2001-2003. Aceasta a reținut astfel în privința gaciului de parafină un cuantum de 5 404 922 de euro.

337. În primul rând, trebuie analizate argumentele reclamantelor din punctul de vedere al situației în care se afla Sasol Wax.

338. Reclamantele susțin că partea din amendă în privința căreia Sasol răspunde în mod individual se ridică la 67,5 milioane de euro, ceea ce reprezintă aproximativ 22 % din cifra sa de afaceri în anul 2007. O amendă având asemenea cuantum ar fi de natură să distrugă baza economică a Sasol Wax, cu excepția cazului în care grupul Sasol preia în mod voluntar amenda în sarcina acestuia, în lipsa oricărei vinovății și a oricărei răspunderi în ceea ce privește perioada Schümann.

339. Întrucât acest argument privește plafonarea amenzii, se face trimitere la analiza referitoare la al șaselea motiv.

340. În sfârșit, trebuie să se observe că reclamantele nu prezintă niciun argument prin care să încerce să demonstreze că valoarea vânzărilor care au servit drept bază pentru calcularea cuantumului de bază al amenzii aplicate Sasol Wax nu reflecta în mod adecvat importanța economică a încălcării săvârșite de aceasta, nici ponderea sa relativă în încălcare, în sensul Orientărilor din 2006 și a jurisprudenței citate la punctul 334 de mai sus.

341. De asemenea, reclamantele nu contestă că Sasol Wax, întrucât a succedat din punct de vedere juridic societăților care au participat anterior în mod direct la încălcare, răspunde pentru acțiunile ilicite ale HOS și ale Schümann Sasol.

342. Trebuie adăugat că, potrivit jurisprudenței, la calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, un tratament diferențiat între întreprinderile în cauză este inerent în exercitarea competențelor care revin Comisiei în temeiul acestei dispoziții. Astfel, în cadrul marjei sale de apreciere, Comisia are obligația să individualizeze sancțiunea în funcție de comportamentele și de caracteristicile proprii întreprinderilor în cauză în vederea garantării, în fiecare caz, a deplinei eficacități a normelor de concurență ale Uniunii (a se vedea Hotărârea Curții din 7 iunie 2007, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia, C‑76/06 P, Rep., p. I‑4405, punctul 44 și jurisprudența citată). În schimb, reclamantele nu invocă nicio normă de drept care ar obliga Comisia să individualizeze valoarea vânzărilor în cadrul grupului.

343. Prin urmare, trebuie să se considere că reclamantele nu au demonstrat că Comisia a săvârșit o anumită eroare prin utilizarea mediei valorii vânzărilor realizate de întreprinderea Sasol în intervalul 2002-2004 pentru a calcula cuantumul de bază al amenzii aplicate fiecărei societăți care o compuneau în raport cu întreaga perioadă a participării sale la componentele încălcării privind ceara de parafină, cu alte cuvinte, perioada cuprinsă între 3 septembrie 1992 și 28 aprilie 2005.

344. Pentru aceleași motive, reclamantele nu au demonstrat nici săvârșirea unei eventuale erori de către Comisie prin utilizarea mediei valorii vânzărilor realizate de întreprinderea Sasol în intervalul 2001-2003 pentru a calcula cuantumul de bază al amenzii aplicate fiecăreia dintre societățile care o compuneau în raport cu întreaga perioadă a participării sale la componentele încălcării privind gaciul de parafină, cu alte cuvinte, perioada cuprinsă între 30 octombrie 1997 și 12 mai 2004.

345. În ceea ce privește necesitatea ca grupul Sasol să preia, din punct de vedere economic, partea din amenda aplicată Sasol Wax care depășește 10 % din cifra sa de afaceri, Tribunalul consideră că această chestiune nu se încadrează în calculul cuantumului de bază al amenzii, ci, mai degrabă, în examinarea efectuată în cadrul celui de al șaselea motiv.

346. Prin urmare, argumentele reclamantelor trebuie respinse, fără a aduce atingere rezultatului examinării celui de al șaselea motiv.

347. În al doilea rând, trebuie arătat că imputarea acțiunilor ilicite ale Schümann Sasol în sarcina Schümann Sasol International pe perioada întreprinderii comune trebuie confirmată, din cauza aplicării prezumției exercitării efective a unei influențe decisive de către societatea‑mamă asupra comportamentului filialei al cărei capital îl deține integral, care nu a fost răsturnată de reclamante.

348. În plus, reclamantele nu contestă stabilirea răspunderii Schümann Sasol International în sarcina Sasol Wax International din cauza succesiunii juridice dintre cele două persoane juridice.

349. Prin urmare, trebuie să se rețină că reclamantele nu au demonstrat că Comisia ar fi utilizat în mod eronat aceeași valoare a vânzărilor în cazul Sasol Wax și în cazul societății‑mamă unice a acesteia, Sasol Wax International.

350. În al treilea rând, trebuie amintite admiterea primului motiv și anularea deciziei atacate în ceea ce privește stabilirea în sarcina Sasol Holding in Germany și a Sasol Ltd a răspunderii pentru acțiunile ilicite ale Schümann Sasol în perioada întreprinderii comune (a se vedea punctul 127 de mai sus). Prin urmare, nu se mai ridică chestiunea pretinsei nelegalități din cauza valorii vânzărilor utilizate pentru calcularea cuantumului amenzii, astfel cum le‑a fost impusă pentru perioada întreprinderii comune.

351. În sfârșit, în ceea ce privește perioada Sasol, în care capitalul Sasol Wax a fost deținut integral, în mod indirect, de Sasol Holding in Germany și de Sasol Ltd, nicio normă de drept nu împiedica Comisia să utilizeze aceeași valoare a vânzărilor pentru a calcula cuantumul amenzii aplicate filialei direct implicate în încălcare și societăților‑mamă ale acesteia.

352. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, Tribunalul consideră că, în contextul stabilirii valorii vânzărilor, Comisia nu a încălcat principiile interzicerii amenzilor excesive și individualizării pedepselor. Astfel, trebuie respins al patrulea aspect al celui de al patrulea motiv și, prin urmare, al patrulea motiv în totalitate, fără a aduce atingere efectelor determinate de admiterea primului și a celui de al șaselea motiv.

5. Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe stabilirea eronată a rolului de conducător al Sasol

353. Reclamantele invocă săvârșirea de către Comisie a unei erori de drept și a unei erori de apreciere a elementelor de probă, în măsura în care a concluzionat că partea din amendă referitoare la ceara de parafină care urma să fie aplicată Sasol trebuia majorată cu 50 % (și anume cu 210 milioane de euro), pentru motivul că Sasol a îndeplinit rolul de conducător al înțelegerii în sectorul cerii de parafină.

Cu privire la decizia atacată

354. Comisia și‑a prezentat constatările privind rolul de conducător al Sasol în considerentele (681)-(686) ale deciziei atacate:

„[...]

(681) Punctul 28 din Orientările din 2006 privind calcularea amenzilor prevede că «Cuantumul de bază al amenzii poate fi mărit atunci când Comisia constată existența unor circumstanțe agravante precum: [...] rol de conducător sau incitator la încălcare [...]». În comunicarea privind obiecțiunile, Comisia a [afirmat] că «va acorda o atenție specifică rolului de lider pe care Sasol l‑a putut avea, astfel cum reiese din situația de fapt descrisă mai sus». În răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, Sasol contestă că a avut un asemenea rol de conducător al încălcării. Sasol afirmă că a avut un rol de conducător numai în ceea ce privește partea tehnică a reuniunilor tehnice, din cauza superiorității cunoștințelor sale în privința activităților; în plus, Sasol, dependentă de aprovizionarea de la concurenții săi, nu era în măsură să conducă o înțelegere, chiar dacă admite că a inițiat discuții cu privire la prețuri; deși HOS – având o anvergură mică în termeni de cifră de afaceri în comparație cu concurenții acesteia – a putut avea un rol de conducător, cu timpul influența acesteia s‑a redus. În sfârșit, Sasol afirmă că rolul acesteia de conducător nu este reflectat de probele disponibile. Sasol pare să sugereze că Total și ExxonMobil au avut rol de conducător în anumite perioade și/sau în privința anumitor aspecte ale încălcării.

(682) Argumentele Sasol nu pot fi acceptate. Elementele de probă menționate în capitolul 4 arată că:

1) Sasol a convocat cvasitotalitatea reuniunilor tehnice, adresând invitații și propunând ordini de zi, și a organizat numeroase asemenea reuniuni, rezervând camere de hotel, închiriind săli de reuniune și organizând dineuri;

2) Sasol a prezidat reuniunile tehnice și a inițiat și a organizat discuțiile referitoare la prețuri;

3) cel puțin ocazional, Sasol a stabilit contacte bilaterale ulterior reuniunilor tehnice;

4) cel puțin o dată, Sasol a reprezentat una dintre celelalte întreprinderi în cauză [a se vedea considerentul (129)].

(683) Nu poate fi acceptat argumentul potrivit căruia Sasol doar ar fi convocat, ar fi organizat și ar fi prezidat partea tehnică a reuniunilor tehnice. Niciun element nu arată că Sasol și‑a abandonat rolul de conducător atunci când discuțiile din reuniunile tehnice erau înlocuite de chestiunile anticoncurențiale, parte integrantă a acestor reuniuni tehnice, iar Sasol însăși admite că a inițiat discuții cu privire la prețuri. Niciuna dintre notele din acea perioadă nu indică o schimbare de structură între cele două părți ale reuniunii. Comisia consideră, în orice caz, că cele două părți ale reuniunii erau strâns legate și că nu este posibilă stabilirea unei diferențe nete între ele. În sfârșit, ceilalți participanți la reuniunile tehnice au perceput Sasol ca având rolul de conducător al înțelegerii. Această percepție rezultă îndeosebi din e‑mailul adresat de reprezentantul ExxonMobil [a se vedea considerentul (600)] pentru a‑și înceta participarea la înțelegere. Niciun element nu denotă că Sasol a încercat vreodată să contracareze impresia celorlalți participanți cu privire la poziția sa de conducător al înțelegerii. Împrejurarea că este posibil ca Sasol să fi fost dependentă de alte societăți în privința aprovizionării nu exclude că a avut un rol de conducător al înțelegerii. Având în vedere poziția Sasol de lider pe piața cerii de parafină, dependența de aprovizionări este numai un aspect al situației, celelalte aspecte fiind că Sasol era într‑o anumită măsură capabilă să influențeze piața cerii de parafină și că reprezenta un cumpărător important. În timp ce Sasol și predecesorii acesteia pot apărea ca având o anvergură minoră în raport cu ceilalți destinatari ai prezentei decizii în termeni de cifră de afaceri mondială, nu trebuie să se ignore că este vorba despre actorul cel mai important pe piața cerii de parafină în termeni de valoare a vânzărilor. Faptul că o întreprindere în cauză a fost din punct de vedere economic independentă de concurenții acesteia sau că a fost în măsură să exercite o presiune asupra acestora nu constituie, în plus, o condiție prealabilă pentru constatarea rolului de conducător. Jurisprudența nu impune, pentru a se constata existența unui conducător, ca acesta să dicteze comportamentul celorlalți. Prin urmare, Comisia nu consideră că acest rol de conducător poate fi exclus pe baza extraselor din declarațiile menționate de Sasol.

(684) Întrucât rolul de conducător al Sasol nu a putut fi demonstrat în privința gaciului de parafină, Comisia concluzionează că circumstanța agravantă legată de faptul că a avut rol de conducător poate fi aplicată numai în cazul celorlalte produse având legătură cu încălcarea.

(685) Întrucât Sasol sugerează că celelalte întreprinderi au avut rol de conducător, în raport cu anumite perioade sau cu anumite aspecte ale încălcării, Comisia observă că aceste afirmații nu sunt întemeiate pe probe și, din această cauză, nu pot fi luate în considerare.

(686) Având în vedere cele de mai sus, cuantumul de bază al amenzii în cazul Sasol trebuie majorat cu 50 % în privința părții cuantumului de bază întemeiat pe vânzările Sasol de ceară de parafină complet rafinată, de ceară de parafină semirafinată, de amestecuri de ceară, de specialități, de ceară hidrorafinată și de ceară de parafină dură.”

Cu privire la jurisprudența‑cadru

355. Potrivit unei jurisprudențe consacrate, atunci când o încălcare a fost săvârșită de mai multe întreprinderi, în cadrul determinării cuantumului amenzilor, trebuie stabilite rolurile fiecăreia în încălcare pe durata participării la aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 252 de mai sus, punctul 150). De aici rezultă, printre altele, că rolul de „lider” (conducător) avut de una sau de mai multe întreprinderi în cadrul unei înțelegeri trebuie luat în considerare în vederea calculării cuantumului amenzii, întrucât întreprinderile care au avut un asemenea rol trebuie, din această cauză, să poarte o răspundere deosebită în raport cu celelalte întreprinderi (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Finnboard/Comisia, C‑298/98 P, Rec., p. I‑10157, punctul 45).

356. Conform acestor principii, punctul 28 din Orientările din 2006 prevede, sub titlul „Circumstanțele agravante”, o listă neexhaustivă de circumstanțe care pot conduce la o majorare a cuantumului de bază al amenzii, printre care figurează rolul de conducător al încălcării (a se vedea prin analogie Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, BASF/Comisia, T‑15/02, Rec., p. II‑497, punctele 280-282, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012, Shell Petroleum și alții/Comisia, T‑343/06, punctul 197).

357. Pentru a fi calificată drept conducător al unei înțelegeri, întreprinderea în cauză trebuie să fi reprezentat o forță motrice semnificativă pentru înțelegere sau să fi avut o răspundere deosebită și concretă în funcționarea acesteia. O asemenea circumstanță trebuie apreciată global, având în vedere contextul speței. Aceasta poate fi dedusă, printre altele, din faptul că întreprinderea, prin inițiative punctuale, a dat spontan un impuls fundamental înțelegerii sau dintr‑un ansamblu de indicii care denotă devotamentul întreprinderii în asigurarea stabilității și a reușitei înțelegerii (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 356 de mai sus, punctele 299, 300, 351, 370-375 și 427, și Hotărârea Shell Petroleum și alții/Comisia, punctul 356 de mai sus, punctul 198).

358. O asemenea situație se întâlnește atunci când întreprinderea a participat la reuniunile înțelegerii în numele unei întreprinderi care nu participa la acestea și i‑a comunicat rezultatele reuniunilor respective. Situația este identică atunci când întreprinderea respectivă a avut un rol central în funcționarea concretă a înțelegerii, de exemplu, prin organizarea a numeroase reuniuni, prin colectarea și prin distribuirea informațiilor în cadrul înțelegerii și prin formularea cel mai adesea de propuneri referitoare la funcționarea înțelegerii (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 356 de mai sus, punctele 404, 439 și 461, și Hotărârea Shell Petroleum și alții/Comisia, punctul 356 de mai sus, punctul 199). Cu ocazia demonstrării unui asemenea rol central, sunt pertinente și prezidarea reuniunilor, precum și inițiativa de a constitui înțelegerea sau de a determina un nou participant să adere la aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 septembrie 2010, Deltafina/Comisia, T‑29/05, Rep., p. II‑4077, punctele 333 și 335).

359. În schimb, împrejurarea că o întreprindere exercită presiuni sau chiar dictează comportamentul celorlalți membri ai înțelegerii nu este o condiție necesară pentru ca această întreprindere să poată fi calificată drept conducător al înțelegerii. Nici poziția pe piață a unei întreprinderi sau resursele de care dispune nu pot constitui indicii ale unui rol de conducător al încălcării, chiar dacă se încadrează în contextul în care trebuie apreciate asemenea indicii (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012, Koninklijke WegenBouw Stevin/Comisia, T‑357/06, punctul 286, și Hotărârea Shell Petroleum și alții/Comisia, punctul 356 de mai sus, punctul 201; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea BASF/Comisia, punctul 356 de mai sus, punctele 299 și 374).

360. Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței, având în vedere efectele importante în ceea ce privește cuantumul amenzii care urmează a fi aplicată conducătorului înțelegerii, Comisia are obligația să evidențieze în comunicarea privind obiecțiunile elementele pe care le apreciază ca fiind relevante pentru a permite întreprinderii acuzate care este susceptibilă să fie calificată drept conducător al înțelegerii să răspundă la o asemenea obiecțiune. Cu toate acestea, având în vedere că o astfel de comunicare rămâne o etapă în adoptarea deciziei finale și că, prin urmare, nu constituie poziția definitivă a Comisiei, nu se poate solicita ca aceasta să procedeze deja în acest stadiu la o calificare juridică a elementelor pe care se va întemeia în decizia finală pentru calificarea unei întreprinderi drept conducător al înțelegerii (Hotărârea Curții din 9 iulie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, C‑511/06 P, Rep., p. I‑5843, punctele 70 și 71).

361. În sfârșit, trebuie subliniat că fragmentele din documentele și din declarațiile care, eventual, nu au fost citate expres de Comisie nici în decizia atacată, nici în comunicarea privind obiecțiunile pot fi luate însă în considerare de Tribunal în cadrul exercitării competenței sale de fond, cu condiția ca, în procedura administrativă ulterioară comunicării privind obiecțiunile, aceste documente și declarații să fi fost accesibile reclamantelor (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, SCA Holding/Comisia, C‑297/98 P, Rec., p. I‑10101, punctul 55; a se vedea în acest sens Hotărârea BASF/Comisia, punctul 356 de mai sus, punctul 354, și Hotărârea Shell Petroleum și alții/Comisia, punctul 356 de mai sus, punctul 176).

Cu privire la respectarea obligației de motivare în raport cu constatarea referitoare la rolul de conducător al Sasol

362. În opinia reclamantelor, Comisia nu și‑a motivat suficient constatarea potrivit căreia Sasol a îndeplinit un rol de conducător al înțelegerii.

363. În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea unei decizii individuale trebuie să menționeze, în mod clar și neechivoc, raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă aceasta respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul în care acest act a fost adoptat, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 63 și jurisprudența citată).

364. În speță, trebuie să se constate că, în considerentele (681)-(686) ale deciziei atacate, Comisia a menționat în mod suficient de precis elementele pe care s‑a întemeiat pentru a califica Sasol drept conducător al componentei încălcării privind ceara de parafină. Astfel, Comisia a expus faptele pe care le‑a considerat pertinente în această privință și a precizat documentele în susținerea acestor constatări factuale.

365. Prin urmare, critica bazată pe nemotivare trebuie respinsă ca neîntemeiată.

Cu privire la aprecierea pe fond a elementelor reunite de Comisie pentru a susține concluzia referitoare la rolul de conducător al Sasol

366. Cu titlu introductiv, reclamantele consideră că elementele reunite în decizia atacată nu pot întemeia concluzia potrivit căreia Sasol a fost conducătorul înțelegerii, astfel încât Comisia a săvârșit o eroare de apreciere în această privință.

367. În primul rând, trebuie analizate elementele cuprinse în considerentul (682) al deciziei atacate, potrivit cărora Sasol a convocat cvasitotalitatea reuniunilor tehnice, a adresat invitații și a propus ordini de zi în ceea ce privea reuniunile respective, a organizat numeroase asemenea reuniuni, rezervând camere de hotel, închiriind săli de reuniune și organizând dineuri și potrivit cărora a prezidat aceste reuniuni și a inițiat și a organizat discuții referitoare la prețuri.

368. Reclamantele nu contestă exactitatea faptelor menționate mai sus.

369. Cu toate acestea, ele susțin că Sasol nu a stabilit ordinea de zi referitoare la discuțiile din cadrul înțelegerii, ci numai în ceea ce privește partea tehnică și legitimă a reuniunilor. În plus, datele și locurile reuniunilor „Blauer Salon” nu ar fi fost stabilite în mod unilateral de Sasol, ci au fost decise de toți participanții.

370. Mai mult, Sasol nici nu ar fi organizat, nici nu ar fi structurat într‑un anumit mod discuția referitoare la prețurile participanților la înțelegere. După ce a prezidat partea tehnică a reuniunii, Sasol ar fi inițiat, la modul general, discuția referitoare la prețuri, însă stabilirea prețurilor era discutată în continuare în mod deschis, iar deciziile cu privire la acest subiect erau luate de toți participanții sub forma unui „tur de masă” deschis. Niciun element nu ar indica faptul că Sasol a exercitat cea mai mică presiune asupra oricăruia dintre participanți pentru ca discuțiile să se încheie cu un anumit rezultat.

371. Tribunalul consideră că argumentele prezentate de reclamante nu pot atenua importanța faptului că Sasol este cea care a convocat cvasitotalitatea reuniunilor tehnice, a adresat invitații participanților, a rezervat camere de hotel, a închiriat săli de reuniune și a organizat dineuri. Aceste elemente demonstrează că, din punct de vedere practic, Sasol a fost organizatorul reuniunilor anticoncurențiale.

372. În plus, faptul că Sasol a transmis invitații are o importanță specială, depășind importanța organizării practice, întrucât, în situația în care anumiți participanți la înțelegere erau absenți de la una sau de la mai multe reuniuni tehnice succesive și, astfel, nu aflau locul și data următoarei reuniuni tehnice la fața locului, aceștia puteau să se alăture reuniunilor ulterioare pe baza invitației transmise de Sasol.

373. De asemenea, faptul că Sasol a stabilit ordinea de zi referitoare cel puțin la partea tehnică și legitimă a discuțiilor reprezintă indiciul unei anumite preeminențe printre participanții la reuniunile tehnice, susceptibilă să consolideze autoritatea Sasol pe care o deținea deja din cauza calității acesteia de cel mai mare producător de ceară de parafină în SEE, având în anul 2004 o cotă de piață de 22,4 %.

374. Pe de altă parte, faptul că Sasol era cea care iniția în general discuția referitoare la prețuri prezintă deopotrivă importanță deoarece, în acest mod, Sasol era cea care, în general, orienta discuțiile legitime de natură tehnică spre discuțiile de natură anticoncurențială. Astfel, chiar în cazul lipsei de informații privind discuțiile anticoncurențiale în cuprinsul ordinii de zi stabilite de Sasol, efect firesc al naturii clandestine a înțelegerilor, Sasol era cea care, în general, determina locul discuțiilor anticoncurențiale printre subiectele dezbătute. În plus, din dosar reiese că, în general, Sasol anunța prima prețul‑țintă al cerii de parafină sau nivelul creșterii prețurilor, precum și data de la care începea aplicarea noilor prețuri în raport cu clienții.

375. În sfârșit, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței citate la punctul 359 de mai sus, împrejurarea că o întreprindere exercită presiuni sau chiar dictează comportamentul celorlalți membri ai înțelegerii nu este o condiție necesară pentru ca această întreprindere să poată fi calificată drept conducător al înțelegerii. Prin urmare, reclamantele nu pot invoca în mod util faptul că Sasol nu exercita presiuni asupra celorlalți participanți cu ocazia reuniunilor tehnice.

376. În al doilea rând, reclamantele nu contestă faptul că, cel puțin o dată, Sasol a reprezentat una dintre întreprinderile în cauză, și anume Wintershall. În plus, Sasol îi informa pe ceilalți participanți ai înțelegerii, ai căror reprezentanți nu avuseseră posibilitatea să asiste la o reuniune, cu privire la rezultatele acesteia, astfel cum s‑a demonstrat în considerentul (103) al deciziei atacate și la punctul 185 din anexa la decizia atacată în ceea ce privește MOL, Eni și Repsol.

377. În al treilea rând, Comisia arată de asemenea, în considerentul (683) al deciziei atacate, că ceilalți participanți la reuniunile tehnice au perceput Sasol ca având rolul de conducător al înțelegerii. Această concluzie reiese îndeosebi din e‑mailul adresat de reprezentantul ExxonMobil pentru a‑și înceta participarea la înțelegere.

378. Reclamantele consideră că elementele de probă reunite de Comisie nu îi susțineau concluzia potrivit căreia ceilalți participanți au perceput Sasol drept conducător al înțelegerii. E‑mailul transmis de ExxonMobil ar fi fost adresat Sasol pentru unicul motiv că aceasta din urmă trimisese e‑mailul precedent care conținea ordinea de zi a reuniunii propuse.

379. E‑mailul transmis de ExxonMobil a fost examinat în considerentul (600) al deciziei atacate. Comisia a stabilit următoarele:

„ExxonMobil declară că ultima reuniune la care ar fi asistat unul dintre reprezentanții săi este reuniunea tehnică din 27 și 28 februarie de la München. Ca reacție la invitația la reuniunea [...] din 15 ianuarie 2004 din partea [domnului M.] din cadrul Sasol, [domnul Hu.] din cadrul ExxonMobil răspunde, printre altele: «Punctele de pe ordinea de zi par să prezinte interes pentru întreprinderea noastră. Totuși, se pare că acest grup de concurenți se reunește în lipsa susținerii din partea unei asociații profesionale și, prin urmare, nu are nici structură, nici statut. Această situație ne deranjează și am dori să sugerăm ca aceste reuniuni să se desfășoare sub egida EWF, fie în cadrul comitetului tehnic, fie în calitate de subcomitet distinct. ExxonMobil nu va participa la această reuniune în lipsa susținerii din partea unei asociații profesionale regulamentare.»”

380. Având în vedere contextul acestui mesaj, Tribunalul constată că menționarea de reuniuni „între concurenți [...] în lipsa susținerii din partea unei asociații profesionale” arată că ExxonMobil dorea să își înceteze participarea la încălcare, după cum Comisia a reținut, de altfel, în mod întemeiat. Utilizarea unui limbaj mai explicit nu ar fi fost rezonabilă, având în vedere natura clandestină a înțelegerilor și riscurile unei amenzi care decurg din menționarea explicită a unor acțiuni ilicite anticoncurențiale în cuprinsul unui e‑mail.

381. Împrejurarea că acest e‑mail a fost adresat exclusiv Sasol, iar nu tuturor participanților indică, fără îndoială rezonabilă, că ExxonMobil considera Sasol conducător al înțelegerii.

382. Declarațiile date de Shell și de Sasol la care se referă considerentul (107) al deciziei atacate conțin informații convergente, în sensul că cele două întreprinderi au afirmat că, în general, reuniunile erau organizate și prezidate de reprezentantul Sasol.

383. Prin urmare, trebuie respinse argumentele reclamantelor în această privință și trebuie confirmată constatarea Comisiei potrivit căreia ceilalți participanți percepeau Sasol drept conducătorul înțelegerii.

384. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se constate că Comisia a reunit un ansamblu de probe convergente care, în lumina jurisprudenței‑cadru, justifică concluzia potrivit căreia Sasol era o forță motrice semnificativă pentru înțelegere și avea o responsabilitate specifică și concretă în funcționarea acesteia, astfel încât Comisia a reținut în mod întemeiat că era conducătorul componentelor înțelegerii privind ceara de parafină.

385. Celelalte argumente ale reclamantelor nu pot repune în discuție validitatea acestei concluzii.

386. În primul rând, potrivit reclamantelor, singura diferență dintre Sasol și ceilalți participanți este faptul că Sasol organiza și prezida reuniunile, că iniția cel mai adesea discuțiile referitoare la prețuri și la punerea în aplicare a creșterilor de prețuri convenite și că, în general, era prima care punea în aplicare prețurile convenite cu toți participanții.

387. Mai întâi, trebuie să se constate că decizia atacată nu este întemeiată numai pe aceste afirmații, după cum rezultă, de altfel, din analiza de mai sus.

388. În continuare, precum Comisia a observat în mod întemeiat, nicio altă întreprindere, în afară de Sasol, nu reunește atâtea elemente care contribuie la stabilirea rolului de conducător al acesteia. Astfel, din anexa la decizia atacată reiese că există probe explicite ale reuniunilor organizate de alți participanți numai pentru cinci reuniuni, respectiv una fiind organizată de MOL, trei de Total și una de Shell, dintr‑un total de 51, în timp ce invitațiile și ordinile de zi transmise prin e‑mail permit imputarea în sarcina Sasol a inițiativei și a organizării a 11 reuniuni.

389. Prin urmare, acest argument trebuie respins.

390. În al doilea rând, reclamantele susțin că Sasol nu era în măsură să conducă înțelegerea, deoarece depindea de ceilalți participanți la înțelegere, integrați vertical, de la care a achiziționat gaci de parafină, materia primă a cerii de parafină.

391. Acest argument nu poate fi primit. Cota de piață a Sasol pe piața cerii de parafină în SEE era de 22,4 % în anul 2004, astfel încât Sasol era, după cum admit reclamantele, furnizorul cel mai important de ceară de parafină și „conducătorul pieței”. Mai mult, Sasol era un cumpărător important de gaci de parafină, de exemplu, potrivit propriei declarații, cumpărătorul cel mai important de gaci de parafină produs de Shell și de ExxonMobil. Astfel, Sasol deținea o poziție puternică de negociere în raport cu producătorii de gaci de parafină din cauza puterii sale de cumpărare. În sfârșit, faptul că Sasol nu a fost supus la nicio presiune în ceea ce privește prețul gaciului de parafină de către producătorii integrați vertical este suficient demonstrat de faptul că însăși revânzarea gaciului de parafină pe care a efectuat‑o către clienții finali germani era o activitate comercială profitabilă. De aici rezultă că ponderea comercială a Sasol printre participanții la înțelegere nu era afectată de faptul că aceasta nu era integrată vertical.

392. În al treilea rând, reclamantele consideră că Comisia nu putea reține în mod întemeiat și că acordurile și practicile anticoncurențiale referitoare la gaciul de parafină constituiau o încălcare unică și continuă, și că rolul de conducător al Sasol nu a putut fi demonstrat în cazul gaciului de parafină. Întrucât nu ar fi posibil ca o înțelegere să fie condusă doar parțial, Comisia ar fi săvârșit o eroare de apreciere în această privință.

393. Astfel cum Comisia a arătat în mod întemeiat, noțiunile „încălcare unică și continuă” și „conducător al înțelegerii” nu corespund acelorași criterii. Noțiunea „încălcare unică și continuă” se întemeiază pe ideea unui obiectiv anticoncurențial unic, în timp ce noțiunea „conducător al încălcării” se întemeiază pe faptul că o întreprindere constituie o forță motrice importantă în cadrul înțelegerii.

394. Prin urmare, nicio normă de drept nu impune Comisiei obligația de a demonstra că rolul de conducător al Sasol cuprindea toate componentele încălcării. Dimpotrivă, faptul că Comisia nu a reținut rolul de conducător al Sasol în privința componentei încălcării privind gaciul de parafină, în pofida rolului de organizator al Sasol al reuniunilor tehnice în cursul cărora se discuta și cu privire la gaciul de parafină, reflectă o abordare echitabilă din partea Comisiei.

395. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că Comisia a furnizat mai multe elemente de probă concordante care, privite în ansamblu, permit să se rețină că Sasol a constituit o forță motrice semnificativă pentru înțelegere.

396. În consecință, Comisia nu a săvârșit nici o eroare de apreciere, nici o eroare de drept prin faptul că concluzionat, pe baza unei serii de indicii coerente și convergente, că Sasol își asumase rolul de conducător al înțelegerii în sectorul cerii de parafină.

397. În consecință, această critică trebuie respinsă.

Cu privire la caracterul pretins excesiv, disproporționat și discriminatoriu al majorării cu 50 % a cuantumului de bază al amenzii pentru rolul de conducător

398. Reclamantele consideră că majorarea cuantumului de bază al amenzii la 210 milioane de euro este, în mod nejustificat, excesivă și disproporționată. Prin urmare, acestea solicită Tribunalului anularea majorării amenzii cu 50 % sau, cel puțin, reducerea substanțială a cotei de majorare pentru ca aceasta să reflecte în mod adecvat și proporțional gravitatea încălcării săvârșite de Sasol în raport cu încălcările săvârșite de ceilalți participanți la înțelegere.

399. În primul rând, potrivit reclamantelor, Comisia a dedus pretinsul rol de conducător al Sasol exclusiv din împrejurări care, într‑o măsură mai mică, îi privesc și pe ceilalți participanți la înțelegere, astfel încât nu ar exista o diferență calitativă între contribuția adusă de Sasol la înțelegere și cea a celorlalți participanți. Prin urmare, Comisia ar fi încălcat principiul egalității de tratament întrucât impută aceste fapte numai Sasol, iar nu și celorlalți participanți la înțelegere.

400. Trebuie subliniat că, astfel cum reiese din analiza cuprinsă la punctele 367-396 de mai sus, Comisia a demonstrat că Sasol se afla, prin prisma rolului său de conducător în cadrul înțelegerii, într‑o situație diferită de cea a celorlalți participanți. A fost posibil să se ajungă la această concluzie pe baza unor elemente cantitative și calitative, întrucât anumite comportamente, indicatori ai rolului de conducător, pot fi imputate în mod întemeiat numai Sasol. În orice caz, Comisia poate să diferențieze în mod întemeiat între cuantumul de bază al amenzii aplicate diferitor participanți, luând în considerare intensitatea specifică a activităților organizatorice ale unui singur participant în cadrul înțelegerii.

401. În consecință, având în vedere situația specifică a Sasol în raport cu situația celorlalți participanți, în lumina jurisprudenței citate la punctul 181 de mai sus, Comisia nu a încălcat principiul egalității de tratament.

402. În al doilea rând, reclamantele arată că încălcarea săvârșită de Sasol nu este mai gravă decât încălcarea săvârșită de ceilalți participanți într‑o măsură care justifică o majorare cu 50 % a amenzii. Capacitatea financiară a Sasol ar fi, în plus, sensibil mai mică decât cea a celorlalți membri ai înțelegerii, astfel încât este deja afectată de cuantumul de bază al amenzii, evident mai sever decât în cazul tuturor celorlalți participanți la înțelegere.

403. Cota de majorare de 50 % adăugată la cuantumul de bază al amenzii ar reprezenta 125 % din vânzările anuale de ceară de parafină realizate de Sasol Wax în SEE. Aceasta ar corespunde și unei cote de 75 % din cuantumul de bază cumulat al amenzilor aplicate tuturor celorlalți participanți la înțelegere, deși cota de piață a Sasol Wax este de aproximativ 25 %-30 %.

404. Potrivit jurisprudenței, cuantumul amenzii trebuie adaptat pentru a ține seama de impactul urmărit asupra întreprinderii căreia îi este aplicată, pentru ca amenda să nu fie considerată neglijabilă sau, dimpotrivă, excesivă, în special din punctul de vedere al capacității financiare a întreprinderii în cauză, în conformitate cu cerințele întemeiate, pe de o parte, pe necesitatea asigurării efectivității amenzii și, pe de altă parte, pe respectarea principiului proporționalității (Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 203 de mai sus, punctul 283, și Hotărârea Tribunalului din 18 iunie 2008, Hoechst/Comisia, T‑410/03, Rep., p. II‑881, punctul 379).

405. Potrivit jurisprudenței citate la punctul 316 de mai sus, aplicarea principiului proporționalității înseamnă că amenzile nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite, respectiv în raport cu respectarea normelor de concurență, iar cuantumul amenzii aplicate unei întreprinderi în temeiul unei încălcări în materie de concurență trebuie să fie proporțional cu încălcarea, apreciată în ansamblu, ținând seama în special de gravitatea și de durata acesteia. În special, principiul proporționalității presupune că amenda trebuie stabilită de Comisie proporțional cu elementele luate în considerare pentru a se aprecia gravitatea încălcării și că, în această privință, Comisia trebuie să aplice aceste elemente în mod coerent și justificat din punct de vedere obiectiv.

406. În speță, trebuie arătat că faptul că cuantumul de bază al amenzii reprezintă 125 % din vânzările anuale de ceară de parafină realizate de Sasol Wax în SEE rezultă, în esență, din simpla împrejurare că aceasta a participat la înțelegere timp de 13 ani și că durata participării este un multiplicator aplicat la valoarea vânzărilor.

407. De asemenea, faptul că majorarea determinată de rolul de conducător este de 75 % din cuantumul de bază cumulat al amenzilor aplicate tuturor celorlalți membri ai înțelegerii se explică prin faptul că Sasol, lider pe piața cerii de parafină care deținea 22,4 % din aceasta, a realizat vânzări având o valoare mult mai mare decât cea a vânzărilor celorlalți participanți.

408. Așadar, niciuna dintre comparațiile efectuate de reclamante nu se înscrie în analiza proporționalității în ceea ce privește majorarea cuantumului de bază cu 50 % din cauza rolului de conducător al înțelegerii.

409. În schimb, Tribunalul a confirmat deja, în împrejurări analoge celei din prezenta cauză și în exercitarea competenței sale de fond, că o majorare cu 50 % a cuantumului de bază al amenzii reflecta în mod adecvat caracterul prejudiciabil suplimentar al încălcării, care rezulta din rolul de conducător al înțelegerii (Hotărârea Koninklijke Wegenbouw Stevin/Comisia, punctul 359 de mai sus, punctul 302).

410. În sfârșit, trebuie arătat că majorarea cuantumului de bază al amenzii nu privește chestiunea capacității financiare a întreprinderii în sarcina căreia se stabilește răspunderea pentru încălcare. Elementul de calcul utilizat în acest scop este plafonarea cuantumului total al amenzii la 10 % din cifra de afaceri anuală a întreprinderii. Prin urmare, argumentele invocate de reclamante în această privință sunt inoperante.

411. În consecință, având în vedere împrejurările cauzei și elementele reunite de Comisie care demonstrează rolul Sasol de conducător al înțelegerii, trebuie să se concluzioneze că Comisia nu a încălcat principiul proporționalității și nu a majorat în mod excesiv cuantumul de bază al amenzii prin aplicarea unei majorări a acestui cuantum de bază de 50 % din cauza rolului de conducător.

412. Așadar, trebuie respinse criticile întemeiate pe încălcarea principiilor egalității de tratament și proporționalității.

413. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, al cincilea motiv trebuie respins în totalitate.

6. Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe omisiunea de a acorda, în favoarea Sasol, o imunitate totală în raport cu anumite părți ale amenzii

414. Reclamantele susțin că Comisia a săvârșit o eroare de drept și a încălcat punctul 23 din Comunicarea din 2002 privind cooperarea prin faptul că a întemeiat amenda aplicată Sasol pe mai multe elemente care au fost furnizate de aceasta în mod voluntar, care au fost ignorate de Comisie înainte de declarațiile date de Sasol și care au avut un impact semnificativ și direct asupra gravității și a duratei încălcării.

415. În considerentul (741) al deciziei atacate, Comisia a concluzionat că elementele de probă furnizate de Sasol după inspecții, prin intermediul a două comunicări depuse în lunile aprilie și mai 2005 și în anexele care le însoțeau, aduceau o valoare adăugată semnificativă în sensul Comunicării din 2002 privind cooperarea, întrucât consolidau capacitatea Comisiei de a dovedi faptele aferente încălcării.

416. În plus, în considerentul (743) al deciziei atacate, Comisia afirmă că primele elemente de probă care au un impact direct asupra stabilirii duratei încălcării nu au fost transmise de Sasol, ci au fost descoperite în timpul inspecțiilor, respectiv notele întocmite de MOL și procesele‑verbale ale reuniunilor „Blauer Salon” întocmite de Sasol, fiind cuprinse în cererea de imunitate formulată de Shell.

417. Pe acest temei, potrivit considerentului (749) al deciziei atacate, Comisia a aplicat o reducere de 50 % la cuantumul amenzii aplicate Sasol, cu alte cuvinte, cota maximă de reducere care poate fi acordată în temeiul Comunicării din 2002 privind cooperarea unei întreprinderi care nu este prima care dezvăluie existența unei înțelegeri, în speță aceasta fiind Shell.

Cu privire la primul aspect, referitor la reuniunile tehnice anterioare anului 2000

418. Reclamantele susțin că cea mai veche reuniune menționată de Shell în cererea sa de clemență este cea desfășurată la Budapesta la 3 și 4 februarie 2000. Declarația dată de Shell nu ar fi cuprins niciun element de probă concret referitor la reuniunile desfășurate anterior acestei date. Astfel, Comisia ar fi trebuit să se întemeieze pe declarațiile date de Sasol pentru a demonstra desfășurarea anumitor reuniuni, în special în privința perioadei cuprinse între anii 1995 și 2000.

419. În ceea ce privește notele întocmite de MOL și procesele‑verbale „Blauer Salon” descoperite cu ocazia inspecțiilor și care ar constitui astfel probe anterioare comunicărilor voluntare ale Sasol, reclamantele consideră că aceste surse nu acopereau toate reuniunile menționate în decizia Comisiei și că informațiile furnizate prin intermediul acestor note nu erau, în cea mai mare parte, suficient de explicite pentru a dovedi durata încălcării. În plus, reclamantele se referă la șapte reuniuni tehnice desfășurate între anii 1996 și 2001, ale căror elemente esențiale precum datele, locurile, identitatea participanților și conținuturile anticoncurențiale au putut fi demonstrate de Comisie cu gradul de certitudine impus numai ca urmare a cererilor de clemență formulate de Sasol.

420. În consecință, reclamantele consideră că doar pe baza elementelor furnizate de Sasol Comisia a putut să demonstreze corespunzător cerințelor legale existența unei încălcări între anii 1992 și 1999. Prin urmare, reclamantele solicită Tribunalului reformarea deciziei atacate și acordarea imunității depline pentru partea din încălcare aferentă perioadei cuprinse între anii 1992 și 1999.

421. Trebuie să se constate că argumentele reclamantelor nu sunt confirmate nici de conținutul deciziei atacate, nici de documentele care sunt citate în aceasta.

422. În primul rând, în ceea ce privește perioada cuprinsă între prima reuniune, în anul 1992, și a opta reuniune, desfășurată la 27 ianuarie 1995, Comisia deținea informații cu privire la înțelegere care proveneau din alte surse decât cererea de clemență formulată de Sasol, respectiv notele întocmite de MOL și procesele‑verbale ale reuniunilor „Blauer Salon” întocmite de Sasol, descoperite cu ocazia inspecțiilor. Este vorba despre reuniunile tehnice din 3 și 4 septembrie 1992 [considerentul (126) al deciziei atacate], din 26 martie 1993 [considerentul (129) al deciziei atacate], din 2 iunie 1993 [considerentul (130) al deciziei atacate], din 25 octombrie 1993 [considerentul (131) al deciziei atacate], din 24 iunie 1994 [considerentul (132) al deciziei atacate], din 30 septembrie 1994 [considerentul (133) al deciziei atacate] și din 27 ianuarie 1995 [considerentul (134) al deciziei atacate]. Notele întocmite de MOL și procesele‑verbale ale reuniunilor „Blauer Salon” referitoare la aceste reuniuni, menționate în decizia atacată, au permis Comisiei să stabilească identitatea participanților, data și locul reuniunilor și chiar, în cea mai mare parte, conținutul discuțiilor și natura anticoncurențială a acestora.

423. În ceea ce privește perioada cuprinsă între a noua reuniune, care s‑a desfășurat la 16 și 17 martie 1995, și a douăzeci și doua reuniune, care s‑a desfășurat la 27 și 28 octombrie 1999, declarațiile date de Sasol au permis Comisiei să ia cunoștință numai de trei reuniuni, și anume cele din 12 și 13 ianuarie 1999 [considerentul (150) al deciziei atacate], din 2 și 3 martie 1999 [considerentul (151) al deciziei atacate] și din 23 și 24 septembrie 1999 [considerentul (155) al deciziei atacate]. În schimb, Comisia a putut să demonstreze desfășurarea a patru reuniuni, cele din 22 și 23 iunie 1995 [considerentul (136) al deciziei atacate], din 14 și 15 mai 1996 [considerentul (140) al deciziei atacate], din 12 și 13 februarie 1998 [considerentul (146) al deciziei atacate] și din 8 și 9 iulie 1999 [considerentul (154) al deciziei atacate] pe baza notelor întocmite de MOL și descoperite cu ocazia inspecțiilor. În plus, Comisia a putut să reconstituie și conținutul a două dintre aceste reuniuni pe baza elementelor de probă colectate cu ocazia inspecțiilor.

424. Rezultă că elementele de probă de care dispunea Comisia înainte de depunerea declarațiilor de către Sasol i‑au permis să stabilească existența încălcării în ceea ce privește perioada anterioară datei de 3 februarie 2000. Prin urmare, afirmațiile reclamantelor sunt neîntemeiate.

425. În al doilea rând, reclamantele nu pot invoca nici caracterul fragmentar al informațiilor cuprinse în notele întocmite de MOL și în procesele‑verbale ale reuniunilor „Blauer Salon”.

426. Trebuie arătat că notele întocmite de MOL sunt note olografe pregătite în timpul reuniunilor de persoana care asista la acestea și conținutul lor este structurat și relativ detaliat. Prin urmare, valoarea lor probantă este foarte ridicată. În ceea ce privește procesele‑verbale ale reuniunilor „Blauer Salon” redactate de Sasol, este vorba de documente contemporane perioadei în care a fost săvârșită încălcarea și care au fort redactate in tempore non suspecto , respectiv la scurt timp după reuniunea tehnică la care se referă. Prin urmare, valoarea lor probantă este ridicată.

427. În plus, potrivit jurisprudenței citate la punctul 230 de mai sus, având în vedere natura clandestină a înțelegerilor, nu i se poate pretinde Comisiei să prezinte înscrisuri care atestă în mod explicit un contact între operatorii în cauză. Elementele fragmentare și disparate de care ar putea dispune ar trebui, în orice ipoteză, să poată fi completate prin deducții care să permită reconstituirea împrejurărilor pertinente. În consecință, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial poate fi dedusă din anumite coincidențe și indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență.

428. Or, notele și procesele‑verbale sus‑menționate constituie un ansamblu de probe pe care Comisia își putea întemeia în mod justificat constatarea potrivit căreia înțelegerea avusese deja loc între anii 1992 și 1999.

429. Desigur, cele două comunicări ale Sasol au facilitat activitatea Comisiei prin furnizarea unor elemente de probă adiționale și a unor clarificări referitoare la interpretarea altor probe disponibile. Totuși, această contribuție este reflectată în mod adecvat de cota de reducere a amenzii de 50 %, acordată Sasol pe baza cooperării sale.

430. Prin urmare, primul aspect al celui de al șaptelea motiv trebuie respins.

Cu privire la al doilea aspect, referitor la împărțirea piețelor și a clienților

431. Trebuie amintit că, potrivit considerentului (653) al deciziei atacate, întrucât s‑a stabilit că ExxonMobil, MOL, Repsol, RWE, Sasol, Shell și Total au participat și la o împărțire a clienților și/sau a piețelor, care constituia a doua componentă a încălcării, proporția valorii vânzărilor luată în considerare în cazul acestor întreprinderi a fost stabilită la 18 %, în loc de 17 %, cotă care a fost aplicată numai întreprinderilor care au participat la prima componentă a încălcării.

432. Reclamantele arată că informațiile furnizate înainte de declarațiile lor de către Shell cu privire la această chestiune s‑au dovedit a fi fragmentare, potrivit considerentului (741) al deciziei atacate. De asemenea, ele afirmă că elementele de probă detaliate în ceea ce privește împărțirea clienților și/sau a piețelor rezultă din declarațiile date de Sasol la 30 aprilie 2005 și 12 mai 2005.

433. În această privință, este suficient să se arate că elementele care se referă cu claritate la o alocare a clienților în cursul reuniunilor tehnice erau prezente în notele întocmite de MOL și citate în decizia atacată în considerentele (145) și (147), într‑un proces‑verbal redactat de Sasol, citat în considerentul (168) al deciziei atacate, și într‑o notă redactată de Total, menționată în considerentul (170) al aceleiași decizii. Aceste elemente de probă au fost obținute cu ocazia inspecțiilor, cu alte cuvinte, înainte de depunerea de către Sasol a declarațiilor.

434. Prin urmare, afirmațiile reclamantelor sunt neîntemeiate.

435. În ceea ce privește caracterul fragmentar al informațiilor conținute în notele respective, este suficient să se facă trimitere la considerațiile cuprinse la punctele 426 și 427 de mai sus.

436. Având în vedere cele de mai sus, trebuie respins al doilea aspect și, în consecință, al șaptelea motiv în totalitate.

Cu privire la competența de fond și la determinarea cuantumului final al amenzii

437. Trebuie amintit că controlul legalității deciziilor adoptate de Comisie este completat de competența de fond, care este recunoscută instanței Uniunii prin articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003, conform articolului 229 CE și, în prezent, conform articolului 261 TFUE. Această competență autorizează instanța, dincolo de simplul control al legalității sancțiunii, să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere și, în consecință, să anuleze, să reducă sau să majoreze cuantumul amenzii sau al penalității cu titlu cominatoriu aplicate. Controlul prevăzut de tratate implică, așadar, conform cerințelor dreptului la protecție jurisdicțională efectivă prevăzut la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, faptul că instanța Uniunii exercită un control atât de drept, cât și de fapt și că are competența de a aprecia probele, de a anula decizia atacată și de a modifica cuantumul amenzilor (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, C‑3/06 P, Rep., p. I‑1331, punctele 60-62, și Hotărârea Tribunalului din 21 octombrie 2003, General Motors Nederland și Opel Nederland/Comisia, T‑368/00, Rec., p. II‑4491, punctul 181).

438. Prin urmare, revine Tribunalului, în cadrul competenței sale de fond, sarcina de a aprecia, la data la care adoptă decizia, dacă reclamanților li s‑a aplicat o amendă al cărei cuantum reflectă corect gravitatea și durata încălcării în cauză, astfel încât amenzile menționate să aibă un caracter proporțional în raport cu criteriile prevăzute la articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Aristrain/Comisia, T‑156/94, Rec., p. II‑645, punctele 584-586, și Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Cheil Jedang/Comisia, T‑220/00, Rec., p. II‑2473, punctul 93).

439. Trebuie însă subliniat că exercitarea competenței de fond nu echivalează cu un control din oficiu și trebuie amintit că procedura în fața instanțelor Uniunii este în contradictoriu (Hotărârea Curții din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia, C‑386/10 P, Rep., p. I‑13085, punctul 64).

1. Cu privire la primul aspect al celui de al șaselea motiv, întemeiat pe inexistența unei plafonări separate pentru perioada Schümann

440. Reclamantele amintesc că nu s‑a stabilit răspunderea în sarcina Sasol Ltd, a Sasol Holding in Germany și a Sasol Wax International pentru partea din amendă aferentă perioadei Schümann (respectiv 67,5 milioane de euro), care corespunde unei proporții de 22 % din cifra de afaceri a Sasol Wax, singura societate răspunzătoare pentru încălcarea din perioada Schümann în calitate de succesor juridic al HOS. Comisia ar fi omis însă în mod greșit să stabilească și să aplice plafonul de 10 % prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în ceea ce privește perioada Schümann.

441. Amenda aplicată Sasol Wax pentru perioada Schümann ar fi excesivă și de natură să o distrugă substanțial, cu excepția situației în care Sasol Ltd ar opta în mod voluntar să preia amenda în sarcina sa, ceea ce ar determina‑o să suporte indirect răspunderea aferentă pentru perioada Schümann.

442. Prin urmare, Comisia ar fi încălcat articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și principiul individualizării pedepselor. În consecință, reclamantele solicită Tribunalului anularea deciziei atacate, întrucât prin aceasta se aplică Sasol Wax o amendă care depășește plafonul de 10 % din cifra de afaceri realizată în anul 2007 de domnul Schümann și de grupul de societăți aflat sub controlul său. În ședință, reclamantele au solicitat, alternativ, o reducere a acestei părți a amenzii prin plafonarea cuantumului acestuia la 10 % din cifra de afaceri a Sasol Wax.

443. Comisia consideră că, în cadrul calculării plafonului de 10 % prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, trebuie să ia în considerare unitatea economică astfel cum aceasta există la momentul adoptării deciziei atacate, după cum reiese din jurisprudență. În definitiv, Comisia arată că nici domnul Schümann, nici Vara nu sunt destinatari ai deciziei atacate și, numai pentru acest motiv, nu poate aplica plafonul de 10 % cifrelor de afaceri ale acestora.

444. Potrivit jurisprudenței, plafonul de 10 % din cifra de afaceri are în vedere cifra de afaceri globală a întreprinderii în cauză, în sensul că numai această cifră de afaceri exprimă importanța și influența acestei întreprinderi pe piață (a se vedea Hotărârea Cimenteries CBR și alții/Comisia, punctul 227 de mai sus, punctul 5022 și jurisprudența citată). În plus, acest plafon urmărește în special să protejeze întreprinderile împotriva unui nivel excesiv al amenzilor, care le‑ar putea distruge baza economică (Hotărârea Tribunalului Tokai II, punctul 271 de mai sus, punctul 389, și Hotărârea Tribunalului din 13 iulie 2011, Schindler Holding și alții/Comisia, T‑138/07, Rep., p. II‑4819, punctul 193).

445. Rezultă că obiectivul urmărit prin introducerea plafonului de 10 % poate fi realizat numai dacă acest plafon este aplicat, într‑o primă etapă, fiecărui destinatar separat al deciziei de aplicare a amenzii. Numai dacă se dovedește că mai mulți destinatari ai deciziei prin care este aplicată amenda constituie și la data adoptării acestei decizii întreprinderea, în sensul entității economice răspunzătoare pentru încălcarea sancționată, inclusiv la data adoptării acestei decizii, plafonul poate fi calculat pe baza cifrei de afaceri totale a acestei întreprinderi, cu alte cuvinte, a tuturor componentelor sale cumulate. În schimb, dacă această unitate economică a dispărut între timp, fiecare destinatar al deciziei are dreptul de a i se aplica în mod individual plafonul în cauză (Hotărârea Tokai II, punctul 271 de mai sus, punctul 390, Hotărârea Tribunalului din 13 septembrie 2010, Trioplast Wittenheim/Comisia, T‑26/06, nepublicată în Repertoriu, punctul 113, și Hotărârea Tribunalului din 16 noiembrie 2011, Kendrion/Comisia, T‑54/06, nepublicată în Repertoriu, punctul 92).

446. În primul rând, în speță, este cert că, în perioada Schümann a încălcării, HOS, devenită Sasol Wax, nu forma o entitate economică cu Sasol Ltd, cu Sasol Holding in Germany și cu Sasol Wax International. Cu toate acestea, la momentul adoptării deciziei atacate, Sasol Wax forma o unitate economică cu celelalte reclamante.

447. În al doilea rând, trebuie să se rețină că hotărârile invocate de Comisie în înscrisurile sale (Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 33 de mai sus, punctul 528, Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, Knauf Gips/Comisia, T‑52/03, nepublicată în Repertoriu, punctul 353, și Hotărârea Tokai II, punctul 271 de mai sus, punctul 389) nu privesc situații în care, într‑o perioadă acoperită de încălcare, societatea direct răspunzătoare nu forma încă o unitate economică cu societățile‑mamă care îi dețineau capitalul la momentul adoptării deciziei. Prin urmare, soluțiile rezultate din acele hotărâri nu pot fi urmate literal într‑o situație de fapt care este diferită în ceea ce privește acest aspect crucial.

448. În al treilea rând, trebuie să se adauge că unul dintre efectele pozitive ale normelor potrivit cărora trebuie să se facă abstracție de separarea formală dintre două societăți și că amenzile trebuie să fie impuse în solidar filialei și societății‑mamă cu care formează aceeași întreprindere (a se vedea punctele 31 și 36 de mai sus) este eliminarea riscului ca o societate să poată să evite sau să minimizeze amenzile, concentrând activitățile ilicite într‑o filială care are o cifră de afaceri foarte mică. Norma potrivit căreia plafonul amenzii trebuie stabilit în privința cifrei de afaceri globale a întreprinderii poate fi privită în sensul că asigură un asemenea rezultat. Or, un astfel de obiectiv nu este compromis prin plafonarea diferențiată a amenzii pentru o perioadă în care a fost săvârșită încălcarea anterioară constituirii unei entități economice între filiala care a participat direct la încălcare și societatea‑mamă care o deținea la momentul adoptării deciziei Comisiei, atunci când activele filialei nu sunt realocate celorlalte entități juridice ca urmare a dobândirii acesteia și, ulterior, după descoperirea înțelegerii.

449. În al patrulea rând, Comisia nu contestă afirmația reclamantelor potrivit căreia, întrucât Sasol Wax nu era în măsură să plătească partea din amendă, pentru perioada Schümann, corespunzătoare unei proporții de 22 % din cifra sa de afaceri anuală, Sasol Ltd, societatea‑mamă de bază, ar trebui să plătească o parte din amendă în locul Sasol Wax, respectiv partea care depășește plafonul de 10 %, în privința căreia nu se prezumă că poate fi suportată de Sasol Wax.

450. În al cincilea rând, trebuie de asemenea subliniat că, în perioada Schümann, Sasol Wax International, Sasol Holding in Germany și Sasol Ltd nu puteau beneficia de activitățile ilicite, întrucât nu erau încă proprietare ale Sasol Wax.

451. În al șaselea rând, trebuie să se țină seama de faptul că, în legislațiile naționale, răspunderea solidară pentru plata amenzii aplicate pentru o încălcare a articolului 81 CE conferă fiecăruia dintre codebitorii supuși plății dreptul de a solicita celuilalt să contribuie la plata părții din amendă plătită în numele său (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 11 aprilie 2013, Mindo/Comisia, C‑652/11 P, punctele 36 și 37). Or, în speță, reclamantele arată tocmai dificultățile de a iniția o acțiune în regres împotriva Vara și a domnului Schümann în lipsa sancționării acestora de către Comisie, fără a fi contrazise cu privire la această chestiune de Comisie.

452. Prin urmare, inegalitatea de tratament produsă de Comisie (a se vedea punctele 187 și 197 de mai sus) coroborată cu inexistența unei plafonări separate pentru partea din amenda aferentă perioadei Schümann poate agrava răspunderea financiară a Sasol Wax International, a Sasol Holding in Germany și a Sasol Ltd pentru încălcarea săvârșită de HOS. Astfel, o parte din amenda care depășește 10 % din cifra de afaceri a Sasol Wax se presupune a fi suportată de societățile‑mamă ale acesteia, în timp ce lipsa sancționării solidare a Vara și a domnului Schümann poate afecta repartizarea finală a cuantumului amenzii la instanțele naționale, în dezavantajul reclamantelor și în special al celor trei societăți‑mamă actuale ale Sasol Wax.

453. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, Tribunalul consideră că, în împrejurările specifice ale cauzei, este adecvat să plafoneze partea din amenda aplicată Sasol Wax pentru încălcarea săvârșită în perioada Schümann la 10 % din cifra sa de afaceri în anul 2007. Întrucât aceasta s‑a ridicat la 308 600 000 de euro, partea din amenda aplicată Sasol Wax pentru această perioadă a încălcării este stabilită la 30 860 000 de euro.

454. Partea din cuantumul amenzii astfel stabilite nu aduce atingere unei aprecieri ulterioare a Comisiei asupra efectului prezentei hotărâri în această privință.

2. Cu privire la al doilea aspect al celui de al șaselea motiv, întemeiat pe inexistența unei plafonări separate pentru perioada întreprinderii comune, examinat în coroborare cu admiterea primului motiv

455. Reclamantele reiterează faptul că Sasol Holding in Germany și Sasol Ltd nu pot suporta răspunderea pentru perioada întreprinderii comune și pentru perioada Sasol. Ar rezulta că partea din amendă referitoare la aceste perioade ar fi trebuit să fie plafonată la 10 % din cifra de afaceri a Sasol Wax sau, în ipoteza în care Tribunalul consideră că Schümann Sasol și Schümann Sasol International, precum și Sasol Wax și Sasol Wax International au format o entitate economică unică în cursul fiecăreia dintre aceste perioade, la 10 % din cifra de afaceri realizată în anul 2007 de Sasol Wax International.

456. Astfel cum reiese din examinarea celui de al doilea motiv, trebuie să se confirme decizia atacată în măsura în care Comisia a reținut existența unei unități economice între Schümann Sasol și Schümann Sasol International, precum și între succesorii acestora, Sasol Wax și Sasol Wax International.

457. Cu toate acestea, trebuie amintit că, pe baza concluziilor finale referitoare la primul motiv, decizia atacată trebuie reformată, în măsura în care Comisia atribuie Sasol Holding in Germany și Sasol Ltd răspunderea pentru încălcarea săvârșită de entitatea economică unică constituită de Schümann Sasol și de Schümann Sasol International.

458. În primul rând, trebuie arătat că partea din amendă impusă Sasol Wax și Sasol Wax International, aferentă perioadei întreprinderii comune (179 657 803 euro) depășește cu mult 10 % din cifra de afaceri a Sasol Wax International (480 800 000 de euro în anul 2007).

459. În al doilea rând, Comisia nu contestă afirmația reclamantelor potrivit căreia, întrucât Sasol Wax International nu era în măsură să plătească integral amenda aferentă perioadei întreprinderii comune, Sasol Ltd, societatea‑mamă de bază, trebuia să plătească o parte din amendă în locul acesteia, respectiv partea care depășește plafonul de 10 %, în privința căreia nu se prezumă că poate fi suportată de Sasol Wax International.

460. În al treilea rând, trebuie să se constate că eroarea de apreciere evidențiată în cadrul primului motiv pune în discuție limitele întreprinderii care a săvârșit încălcarea în perioada întreprinderii comune. În plus, sancționarea în solidar a diferitor societăți pentru încălcarea săvârșită de Schümann Sasol depinde de constatarea prealabilă potrivit căreia acestea formau împreună o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE în perioada săvârșirii încălcării. Întrucât, în speță, definiția întreprinderii este viciată, nu se poate exclude că, în lipsa erorilor de apreciere în discuție, Comisia ar fi stabilit răspunderea solidară a Vara și a domnului Schümann pentru încălcarea săvârșită direct de Schümann Sasol.

461. În al patrulea rând, având în vedere jurisprudența citată la punctul 451 de mai sus, Tribunalul constată că erorile de apreciere privind definirea întreprinderii care a săvârșit încălcarea în perioada întreprinderii comune coroborate cu inexistența plafonării separate pentru partea din amendă aferentă acestei perioade pot agrava efectele financiare ale încălcării săvârșite direct de Schümann Sasol asupra reclamantelor. Astfel, partea din amendă care depășește 10 % din cifra de afaceri a Sasol Wax International se presupune a fi suportată de societățile‑mamă ale acesteia, în timp ce lipsa unei sancționări în solidar a Vara și a domnului Schümann poate afecta repartizarea finală a cuantumului amenzii în fața instanțelor naționale, în defavoarea reclamantelor, în special a Sasol Holding in Germany și a Sasol Ltd.

462. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, Tribunalul consideră că, în împrejurările specifice ale cauzei, este adecvat să plafoneze partea din amenda aplicată Sasol Wax și Schümann Sasol International pentru încălcarea săvârșită în perioada întreprinderii comune la 10 % din cifra de afaceri a acesteia din urmă în anul 2007. Întrucât aceasta este de 480 800 000 de euro, partea din amendă în discuție, aplicată Sasol Wax și Sasol Wax International, trebuie redusă la 48 080 000 de euro.

463. Partea din cuantumul amenzii astfel stabilite nu aduce atingere unei aprecieri ulterioare a Comisiei asupra efectului prezentei hotărâri în această privință.

3. Cu privire la partea din amendă aferentă perioadei Sasol

464. În sfârșit, în ceea ce privește perioada Sasol a încălcării și partea din amendă care se raportează la aceasta, de 71 042 197 de euro, în exercitarea competenței sale de fond, Tribunalul consideră că, având în vederea gravitatea și durata încălcării săvârșite, cuantumul amenzii aplicate reclamantelor este adecvat.

Cu privire la cheltuielile de judecată

465. Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.

466. În speță, trei dintre cele șapte motive invocate de reclamante au fost admise și cuantumul amenzii aplicate fiecăreia dintre ele a fost redus substanțial. Prin urmare, se va face o justă apreciere a împrejurărilor cauzei decizându‑se că Comisia va suporta propriile cheltuieli de judecată, precum și două treimi din cheltuielile de judecată efectuate de reclamante, care vor suporta astfel o treime din propriile cheltuieli de judecată.

Dizpozitiv

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia)

declară și hotărăște:

1) Anulează articolul 1 din Decizia C(2008) 5476 final a Comisiei din 1 octombrie 2008 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/39.181 – Ceară de lumânări), în măsura în care Comisia Europeană a constatat în cuprinsul acestuia că Sasol Holding in Germany și Sasol au participat la încălcare înainte de 1 iulie 2002.

2) Reduce cuantumul amenzii aplicate Sasol Wax GmbH la suma de 149 982 197 de euro, pentru plata căreia răspund în solidar, pe de o parte, Sasol Wax International AG, pentru suma de 119 122 197 de euro și, pe de altă parte, Sasol și Sasol Holding in Germany, pentru suma de 71 042 197 de euro.

3) Respinge în rest acțiunea.

4) Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată și două treimi din cele efectuate de Sasol, de Sasol Holding in Germany, de Sasol Wax International și de Sasol Wax.

5) Sasol, Sasol Holding in Germany, Sasol Wax International și Sasol Wax suportă o treime din propriile cheltuieli de judecată.