1)

Clauza 5 punctul 1 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, trebuie interpretată în sensul că nu se opune adoptării de către un stat membru a unei reglementări naționale, precum Decretul prezidențial 164/2004 de instituire a unor prevederi privind lucrătorii recrutați pe baza unor contracte pe durată determinată în sectorul public, care, în vederea transpunerii Directivei 1999/70 în mod specific cu scopul de a aplica dispozițiile acesteia sectorului public, prevede punerea în aplicare a măsurilor de prevenire a folosirii abuzive de contracte sau de raporturi de muncă pe durată determinată succesive enumerate la punctul 1 literele (a)-(c) din această clauză, atunci când există deja în dreptul intern – aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere – o „măsură legală echivalentă” în sensul clauzei menționate, cum este articolul 8 alineatul 3 din Legea 2112/1920 privind rezilierea obligatorie a contractului de muncă al angajaților din sectorul privat, în măsura în care totuși reglementarea respectivă, pe de o parte, nu afectează caracterul efectiv al prevenirii folosirii abuzive de contracte sau de raporturi de muncă pe durată determinată astfel cum rezultă din măsura legală echivalentă menționată și, pe de altă parte, respectă dreptul comunitar și mai ales clauza 8 punctul 3 din acordul în cauză.

2)

Clauza 5 punctul 1 litera (a) din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată trebuie interpretată în sensul că se opune posibilității ca o reglementare națională, precum cea în cauză în acțiunea principală, să fie aplicată de autoritățile statului membru respectiv astfel încât reînnoirea unor contracte de muncă pe durată determinată succesive, în sectorul public, să fie considerată justificată de „motive obiective” în sensul clauzei menționate pentru simplul motiv că aceste contracte se întemeiază pe dispoziții legale care permit reînnoirea acestora pentru a satisface anumite nevoi provizorii, în condițiile în care, în realitate, respectivele nevoi sunt permanente și durabile. În schimb, aceeași clauză nu se aplică încheierii unui prim sau unic contract sau raport de muncă pe durată determinată.

3)

Clauza 8 punctul 3 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată trebuie interpretată în sensul că „reducerea” avută în vedere de această clauză trebuie examinată în raport cu nivelul general de protecție care era aplicabilă, în statul membru în cauză, atât lucrătorilor care au încheiat contracte de muncă pe durată determinată succesive, cât și lucrătorilor care au încheiat un prim și unic contract pe durată determinată.

4)

Clauza 8 punctul 3 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale, cum este Decretul prezidențial 164/2004, care, spre deosebire de o normă de drept intern anterioară, precum articolul 8 alineatul 3 din Legea 2112/1920, pe de o parte, nu mai prevede, în cazul în care s‑a recurs abuziv la contracte de muncă pe durată determinată în sectorul public, recalificarea acestora din urmă drept contracte pe durată nedeterminată sau condiționează această recalificare de respectarea anumitor cerințe cumulative și restrictive și, pe de altă parte, exclude de la beneficiul măsurilor de protecție pe care le prevede lucrătorii care au încheiat un prim sau unic contract de muncă pe durată determinată, în condițiile în care astfel de modificări – aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere – privesc o categorie limitată de lucrători care au încheiat un contract de muncă pe durată determinată sau sunt compensate prin adoptarea unor măsuri de prevenire a folosirii abuzive de contracte de muncă pe durată determinată în sensul clauzei 5 punctul 1 din acordul‑cadru menționat.

5)

Cu toate acestea, punerea în aplicare a acestui acord‑cadru printr‑o reglementare națională, cum este Decretul prezidențial 164/2004, nu poate conduce la reducerea protecției care era aplicabilă anterior în ordinea juridică internă lucrătorilor pe durată determinată la un nivel inferior celui stabilit de dispozițiile minime de protecție prevăzute de același acord‑cadru. În special, respectarea clauzei 5 punctul 1 din acordul‑cadrul menționat impune ca o astfel de reglementare să prevadă, în ceea ce privește folosirea abuzivă a unor contracte de muncă pe durată determinată succesive, măsuri eficace și obligatorii de prevenire a unei astfel de folosiri abuzive, precum și sancțiuni care au un caracter suficient de eficace și de disuasiv pentru a garanta deplina eficacitate a acestor măsuri de prevenire. Prin urmare, este de competența instanței de trimitere să verifice dacă aceste condiții sunt îndeplinite.

6)

În împrejurări cum sunt cele din cauzele principale, acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care ordinea juridică internă a statului membru respectiv cuprinde, în sectorul avut în vedere, alte măsuri efective pentru a evita și, după caz, a sancționa folosirea abuzivă a unor contracte de muncă pe durată determinată succesive în sensul clauzei 5 punctul 1 din acest acord, acesta nu împiedică aplicarea unei norme de drept național care interzice în mod absolut, numai în sectorul public, transformarea în contract de muncă pe durată nedeterminată a unei succesiuni de contracte de muncă pe durată determinată care, întrucât au avut ca obiect acoperirea de nevoi permanente și durabile ale angajatorului, trebuie considerate abuzive. Este totuși de competența instanței de trimitere să aprecieze în ce măsură condițiile de aplicare, precum și punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor relevante de drept intern fac din aceasta o măsură adecvată pentru a preveni și, după caz, a sancționa folosirea abuzivă de către administrația publică a unor contracte sau raporturi de muncă pe durată determinată succesive.

7)

În schimb, întrucât clauza 5 punctul 1 din acordu‑cadru menționat nu este aplicabilă lucrătorilor care au încheiat un prim sau unic contract de muncă pe durată determinată, această dispoziție nu impune statelor membre să adopte sancțiuni în cazul în care un astfel de contract acoperă, în realitate, nevoi permanente și durabile ale angajatorului.

8)

Este de competența instanței de trimitere să interpreteze dispozițiile relevante de drept intern, în măsura posibilului, în conformitate cu clauza 5 punctul 1 și cu clauza 8 punctul 3 din Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, precum și să decidă, în acest context, dacă o „măsură legală echivalentă” în sensul primei dintre aceste clauze, cum este cea prevăzută la articolul 8 alineatul 3 din Legea 2112/1920, trebuie să fie aplicată în acțiunile principale în locul altor dispoziții de drept intern.