CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

JULIANE KOKOTT

prezentate la 19 noiembrie 2009(1)

Cauzele conexate C‑317/08-C‑320/08

Rosalba Alassini și alții

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Giudice di pace di Ischia (Italia)]

„Litigii între utilizatorii finali și operatori în materia comunicațiilor electronice – Directiva 2002/22/CE – Obligația de soluționare extrajudiciară a litigiilor drept condiție de admisibilitate a unei acțiuni – Principiul protecției jurisdicționale efective”

I –    Introducere

1.        Dreptul comunitar se opune unei reglementări naționale care prevede drept condiție de admisibilitate a anumitor acțiuni privind serviciile de telecomunicații să se fi încercat în prealabil o soluționare extrajudiciară?

2.        În prezenta cauză, această întrebare este adresată Curții de către Giudice di pace di Ischia. Aceasta îi dă Curții posibilitatea de a se pronunța nu numai asupra Directivei 2002/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații (Directiva privind serviciul universal)(2), ci de asemenea, în special, asupra principiului protecției jurisdicționale efective.

II – Cadrul juridic

A –    Dreptul comunitar

3.        Directiva 2002/22 se referă la furnizarea de rețele și servicii de comunicații electronice utilizatorilor finali. Conform articolului 1 din directivă, aceasta are ca scop asigurarea de servicii de bună calitate accesibile publicului în toată Comunitatea. În această privință, directiva stabilește drepturile utilizatorilor finali și obligațiile corespunzătoare furnizorilor. În ce privește furnizarea de servicii universale, directiva definește setul minim de servicii de o calitate specificată, accesibilă tuturor utilizatorilor finali, la un preț accesibil, luându‑se în considerare condițiile specifice naționale, fără a denatura concurența.

4.        Considerentul (47) al Directivei 2002/22 privește soluționarea litigiilor:

„[…] Ar trebui puse la dispoziție proceduri eficiente pentru soluționarea litigiilor dintre consumatori, pe de o parte, și întreprinderile care furnizează servicii de comunicații accesibile publicului, pe de altă parte. Statele membre ar trebui să ia pe deplin în considerare Recomandarea 98/257/CE a Comisiei din 30 martie 1998 privind principiile aplicabile organismelor responsabile pentru rezolvarea extrajudiciară a litigiilor consumatorilor.”

5.        În acest sens, articolul 34 din Directiva 2002/22, intitulat „Soluționarea extrajudiciară a litigiilor”, prevede următoarele:

„(1) Statele membre asigură punerea la dispoziție a unor proceduri extrajudiciare transparente, simple și ieftine pentru soluționarea litigiilor nerezolvate, care implică consumatori și referitoare la aspecte prevăzute în prezenta directivă. Statele membre adoptă măsuri pentru a garanta că aceste proceduri permit o soluționare echitabilă și rapidă a litigiilor și pot, dacă acest lucru se justifică, adopta un sistem de rambursare și de compensare. Statele membre pot extinde aceste obligații la litigiile care implică alți utilizatori finali.

(2) Statele membre se asigură că legislația lor nu împiedică înființarea, la nivelul teritorial adecvat, de birouri de reclamații și servicii online de primire a reclamațiilor pentru a facilita accesul consumatorilor și al utilizatorilor finali la soluționarea litigiilor.

[…]

(4) Prezentul articol nu aduce atingere procedurilor judiciare de drept intern.”

B –    Dreptul național

6.        Potrivit Legii nr. 249 din 31 iulie 1997, Autorità per le garanzie nelle comunicazioni (Autoritatea de supraveghere a comunicațiilor, denumită în continuare „AGC”) este competentă pentru litigiile dintre utilizatorii finali și furnizorii serviciilor de telecomunicații referitoare la nerespectarea dispozițiilor privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor finali.

7.        Prin Decizia nr. 173/07/CONS(3), AGC a specificat procedura referitoare la soluționarea litigiilor dintre furnizorii de telecomunicații și utilizatorii finali.

8.        Conform articolelor 3 și 13 din anexa A la decizia menționată:

Articolul 3

„În litigiile prevăzute la articolul 2 alineatul 1, acțiunea în instanță nu poate fi introdusă atât timp cât nu s‑a realizat încercarea obligatorie de conciliere în fața Comitetului regional al comunicațiilor, care este competent teritorial și a primit delegația pentru a asigura funcția de conciliere, sau în fața organelor de soluționare extrajudiciară a litigiilor prevăzute la articolul 13.

În cazul în care Comitetul regional al comunicațiilor competent teritorial nu a primit delegația prevăzută la primul paragraf, încercarea obligatorie de conciliere trebuie efectuată în fața organelor prevăzute la articolul 13.

Termenul pentru încheierea procedurii de conciliere este de 30 de zile de la data depunerii cererii; după expirarea acestui termen, părțile pot introduce o acțiune în justiție, chiar dacă procedura nu s‑a încheiat.”

Articolul 13

„1.      Ca alternativă la procedura de conciliere în fața Comitetului regional al comunicațiilor, persoanele interesate au posibilitatea de a iniția încercarea obligatorie de conciliere, fie prin intermediul mijloacelor de comunicare electronică, fie în alt mod, în fața organelor de soluționare extrajudiciară a litigiilor în materie de consum prevăzute la articolul 1 litera o din prezentul regulament.

2.      În același scop, utilizatorul are de asemenea posibilitatea de a se adresa organismelor însărcinate prin acordurile dintre operatori și asociațiile de consumatori reprezentative la nivel național, cu condiția ca aceste organisme să intervină cu titlu gratuit și să respecte principiile transparenței, echității și eficacității la care se face trimitere în Recomandarea 2001/310/CE.”

9.        Articolul 5 din aceeași decizie, intitulat „Dispoziții tranzitorii și finale”, prevede:

„1.      Până la punerea în aplicare completă a dispozițiilor articolului 141 alineatul 2 din Decretul legislativ nr. 206 din 6 septembrie 2005, părțile se pot adresa, în ceea ce privește încercarea de conciliere, fie camerelor de conciliere de pe lângă camerele de comerț, de industrie, de agricultură și de artizanat, fie organismelor înscrise în registrul prevăzut la articolul 38 din Decretul legislativ nr. 5 din 17 ianuarie 2003.

2.      În ceea ce privește litigiile apărute înainte de data intrării în vigoare a prezentei decizii, chiar dacă sunt în faza concilierii, continuă să se aplice reglementarea anterioară prevăzută la articolul 4 alineatul 1. […]”

III – Situația de fapt, întrebarea preliminară și procedura

10.       Reclamantele din acțiunile principale sunt destinatare ale serviciilor de telecomunicații. Prin acțiunile lor, acestea solicită obligarea Telecom Italia SpA(4) și, respectiv, a Wind SpA(5) la plata de despăgubiri pentru prejudiciile pe care le‑au suferit ca urmare a unei pretinse neexecutări a contractelor lor având ca obiect servicii de telefonie furnizate de aceste întreprinderi. În plus, reclamanta din cauza C‑319/08 solicită ca instanța să declare că anumite sume cerute de Telecom Italia SpA nu sunt datorate.

11.      Întreprinderile de telefonie pârâte invocă de fiecare dată inadmisibilitatea acțiunilor pentru motivul că reclamantele nu au încercat în prealabil o conciliere extrajudiciară în conformitate cu articolele 3 și 13 din anexa A la Decizia nr. 173/07/CONS.

12.      Instanța de trimitere arată că, în regiunea Campania, Comitetul regional al comunicațiilor, prevăzut de dispozițiile naționale, nu a fost încă înființat. În consecință, procedura obligatorie de soluționare a litigiilor trebuie să se desfășoare în fața organelor prevăzute la articolul 13 din anexa A la Decizia nr. 173/07/CONS. Cu toate acestea, nu s‑a verificat în prealabil dacă aceste organisme de conciliere alternative, astfel cum sunt prevăzute la articolul 13 din anexa A la Decizia nr. 173/07/CONS, erau conforme cu criteriile menționate în Recomandarea 2001/310/CE, în special în ceea ce privește costurile procedurii.

13.      Totuși, chiar în cazul în care Comitetul regional al comunicațiilor ar fi fost înființat în regiunea Campania, instanța de trimitere consideră caracterul obligatoriu al concilierii drept un obstacol inadmisibil în calea accesului la justiție.

14.      Instanța de trimitere ridică, în esență, problema compatibilității dispozițiilor italiene cu dreptul comunitar. Prin Ordonanțele din 4 aprilie 2008, aceasta a suspendat judecarea tuturor celor patru cauze și, în fiecare cauză, a adresat Curții următoarea întrebarea preliminară:

„Dispozițiile comunitare citate anterior (articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Directiva 2002/22/CE, Directiva 1999/44/CE și Recomandările 2001/310/CE și 98/257/CE ale Comisiei) au efect direct obligatoriu și trebuie să fie interpretate în sensul că litigiile «în materia comunicațiilor electronice între utilizatorii finali și operatori care rezultă din nerespectarea dispozițiilor privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor finali prevăzute în actele cu putere de lege, în deciziile autorității, în condițiile contractuale și în lista serviciilor» (litigii prevăzute la articolul 2 din anexa A la Decizia nr. 173/07/CONS a autorității de supraveghere a comunicațiilor) nu trebuie să facă obiectul încercării obligatorii de conciliere prevăzute sub sancțiunea imposibilității de a introduce o acțiune în justiție, aceste dispoziții prevalând asupra normei care rezultă din articolul 3 alineatul 1 din anexa A la decizia menționată a autorității pentru supravegherea comunicațiilor?”

15.      Prin Ordonanța din 16 septembrie 2008, președintele Curții a conexat cele patru cauze C‑317/08, C‑318/08, C‑319/08 și C‑320/08 pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

16.      Pârâta din acțiunea principală în cauza C‑318/08, Wind SpA, guvernul german, precum și Comisia au prezentat observații scrise și orale în fața Curții. În plus, guvernul polonez a prezentat observații scrise, iar guvernul italian, observații orale.

IV – Apreciere juridică

A –    Admisibilitatea cererilor de pronunțare a unor hotărâri preliminare

17.      În cursul procedurii orale, guvernul italian a susținut teza conform căreia cererile de pronunțare a unor hotărâri preliminare trebuiau respinse ca inadmisibile. Prezenta cauză privește problema dacă obligația de soluționare extrajudiciară a litigiilor reprezintă un obstacol în calea exercitării drepturilor conferite de dreptul comunitar. Cu toate acestea, din cererile de pronunțare a unor hotărâri preliminare nu reiese ce drepturi sunt în litigiu în acțiunile principale. În consecință, în opinia acestuia, întrebările adresate ar avea un caracter ipotetic.

18.      Suntem de acord cu argumentul Italiei potrivit căruia introducerea unor proceduri obligatorii de soluționare extrajudiciară a litigiilor nu poate fi examinată în lumina dreptului comunitar decât dacă obiectul litigiului acțiunilor principale intră în domeniul de aplicare al dreptului comunitar(6).

19.      În prezenta cauză, instanța de trimitere nu a furnizat informații detaliate cu privire la obiectul cauzelor pendinte în fața sa. Din cererile de pronunțare a unei hotărâri preliminare se poate numai deduce că, în acțiunile principale, utilizatorii finali au chemat în judecată societățile de telefonie solicitând despăgubiri pentru prejudiciul pe care l‑au suferit ca urmare a unei neexecutări a contractului având ca obiect servicii de telefonie furnizate de aceste întreprinderi. Instanța de trimitere nu precizează drepturile și obligațiile care fac obiectul litigiilor în fiecare caz.

20.      Cu toate acestea, nu se poate concluziona în sensul inadmisibilității întrebărilor adresate.

21.      În acest context, trebuie amintit cu titlu introductiv că, în principiu, instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, necesitatea unei hotărâri preliminare. În sfârșit, instanța de trimitere își asumă răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată. Așadar, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului comunitar(7).

22.      Numai în mod excepțional, Curtea este îndreptățită să analizeze condițiile în care este sesizată de instanța națională(8). Potrivit unei jurisprudențe constante, respingerea unei cereri este posibilă, așadar, numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului comunitar nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate(9).

23.      În prezentele acțiuni principale, utilizatorii finali au chemat în judecată societățile de telefonie. Potrivit articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2002/22, aceasta stabilește drepturile utilizatorilor finali și obligațiile corespunzătoare întreprinderilor care furnizează rețele și servicii de comunicații electronice. Chiar în întrebarea preliminară, instanța de trimitere precizează că acțiunile principale reprezintă litigii în materia comunicațiilor electronice între utilizatorii finali și operatori care rezultă din nerespectarea dispozițiilor privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor finali. Prin urmare, în cadrul examinării admisibilității, nu se poate considera că prezentele cauze nu intră în domeniul de aplicare al dreptului comunitar și că interpretarea dreptului comunitar nu are în mod vădit nicio legătură cu obiectul acțiunii principale.

24.      În consecință, cererile de pronunțare a unor hotărâri preliminare sunt admisibile.

B –    Aprecierea conținutului întrebărilor preliminare

25.      În esență, prezenta cauză privește întrebarea dacă dreptul comunitar se opune unei reglementări dintr‑un stat membru care condiționează admisibilitatea acțiunilor în justiție referitoare la drepturile aferente Directivei 2002/22 de punerea în aplicare a unei proceduri extrajudiciare de conciliere.

26.      Întrebarea preliminară face trimitere la diferite dispoziții de drept comunitar. Aceasta citează în primul rând Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe(10). Articolul 1 alineatul (2) litera (b) din această directivă definește bunurile de consum drept obiecte mobile corporale. Având în vedere că prezentele acțiuni principale nu privesc obiecte corporale, ci servicii telefonice, Directiva 1999/44 nu este aplicabilă.

27.      În măsura în care instanța de trimitere face trimitere la Recomandările 98/257/CE(11) și 2001/310/CE(12), trebuie precizat că, potrivit articolului 249 al cincilea paragraf CE, recomandările nu sunt obligatorii. Prin urmare, acestea nu pot crea obligații autonome în sarcina statelor membre. Totuși, se poate recurge la acestea în cadrul interpretării altor dispoziții de drept comunitar și reglementări naționale.

28.      În consecință, în prezenta cauză sunt relevante în special articolul 34 din Directiva 2002/22 și dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă.

1.      Articolul 34 din Directiva 2002/22

29.      Articolul 34 din Directiva 2002/22 obligă statele membre să pună la dispoziție proceduri extrajudiciare pentru a soluționa litigiile. Acestea trebuie să fie transparente, simple și ieftine. Statele membre trebuie să garanteze că respectivele proceduri permit o soluționare echitabilă și rapidă a litigiilor.

30.      Articolul 34 stabilește, așadar, criteriile calitative pe care trebuie să le îndeplinească soluționarea extrajudiciară a litigiilor. Totuși, acesta nu prevede expres dacă este de asemenea permis ca soluționarea extrajudiciară să devină obligatorie și să fie impusă ca o condiție de admisibilitate a unei acțiuni în justiție. Dimpotrivă, articolul 34 alineatul (4) din Directiva 2002/22 precizează în mod clar că acest articol nu aduce atingere procedurilor judiciare de drept intern. Întrucât impunerea unei încercări de soluționare a litigiilor drept condiție de admisibilitate a unei acțiuni intră în domeniul reglementat de procedurile judiciare ale statelor membre, Directiva 2002/22 nu reglementează acest aspect în mod exhaustiv.

31.      În cazul în care soluționarea extrajudiciară a litigiilor îndeplinește criteriile prevăzute la articolul 34 din Directiva 2002/22, și anume, este transparentă, simplă și ieftină, Directiva 2002/22 în sine nu se opune ca soluționarea litigiilor să fie transformată în procedură obligatorie.

32.      În continuare, trebuie abordate pe scurt două dintre caracteristicile prevăzute de directivă pentru procedura de soluționare a litigiilor: transparența și caracteristica de a fi ieftină.

33.      Se poate deduce din articolul 13 alineatul 2 din anexa A la Decizia nr. 173/07/CONS că acea conciliere pe care trebuie să o realizeze organismele competente să soluționeze litigiile în materie de consum este, în general, gratuită. Pârâta din acțiunea principală în cauza C‑318/08 a arătat că procedurile în fața Comitetului regional al comunicațiilor erau și acestea gratuite și că celelalte organe competente lucrează la costuri foarte reduse.

34.      În plus, procedura trebuie să fie transparentă. Aceasta înseamnă, printre altele, că persoanele interesate trebuie să poată stabili care organe sunt competente în materie de conciliere. Conform dispozițiilor italiene, acesta este, în primul rând, Comitetul regional al comunicațiilor competent din punct de vedere teritorial. Pentru regiunile în care acesta nu a fost înființat încă, pentru soluționarea litigiilor, sunt competente organisme alternative. Se pare însă că din dispozițiile legislative rezultă suficient de clar pentru reclamanți, cu un efort rezonabil din partea acestora, care organisme sunt responsabile cu titlu alternativ.

35.      Se pare, așadar, că dispozițiile italiene îndeplinesc cerințele materiale ale Directivei 2002/22. Este de competența instanței de trimitere să analizeze acest aspect în mod exhaustiv.

36.      Pentru a rezuma, trebuie să se rețină că Directiva 2002/22 nu conține nicio indicație cu privire la admisibilitatea unei proceduri obligatorii de soluționare a litigiilor. Prin urmare, acest aspect trebuie să fie apreciat doar în lumina principiului protecției jurisdicționale efective.

2.      Principiul protecției jurisdicționale efective

37.      Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul protecției jurisdicționale efective constituie un principiu general al dreptului comunitar care decurge din tradițiile constituționale comune statelor membre și care a fost consacrat la articolele 6 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale(13). În plus, acesta a fost reafirmat și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa(14).

38.      Cu titlu introductiv, trebuie precizat că reglementările naționale nu pot fi examinate în lumina principiilor generale ale dreptului comunitar decât dacă intră în domeniul de aplicare al dreptului comunitar(15).

39.      Directiva 2002/22 stabilește drepturi materiale pentru utilizatorii finali ai serviciilor de telefonie. Întrucât procedura obligatorie de conciliere afectează măsurile jurisdicționale ce asigură respectarea acestor drepturi materiale conferite de directivă, prezenta cauză intră în domeniul de aplicare al dreptului comunitar.

40.      În principiu, este de competența dreptului național al fiecărui stat membru să reglementeze procedura de respectare a dreptului comunitar și modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție. Cu toate acestea, statele membre nu sunt pe deplin libere atunci când adoptă dispoziții de ordin procedural cu privire la dreptul comunitar.

41.      Curtea a subliniat mereu că procedurile care urmăresc să asigure exercitarea drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dreptului comunitar nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele ce reglementează situații similare din dreptul intern (principiul echivalenței). În plus, acestea nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivității)(16).

42.      În cadrul acțiunilor jurisdicționale exercitate pentru a asigura respectarea dreptului comunitar, principiul efectivității este expresia principiului general al protecției jurisdicționale efective. Prin urmare, vom examina prezenta cauză direct în lumina principiului protecției jurisdicționale efective. Vom aborda ulterior chestiunea echivalenței.

43.      Dispozițiile italiene atribuie încercării prealabile de soluționare extrajudiciară a litigiilor calitatea de condiție pentru exercitarea unei acțiuni în justiție. În cazul în care nicio încercare de soluționare a litigiului nu are loc în prealabil, o acțiune în justiție este inadmisibilă. Prin aceasta, respectiva dispoziție creează un obstacol suplimentar în calea accesului la justiție. În definitiv, la fel ca orice altă condiție de admisibilitate prevăzută de lege, obligația de a realiza o încercare de conciliere constituie astfel o limitare a accesului la justiție. În consecință, se aduce atingere principiului protecției jurisdicționale efective.

44.      Dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă nu reprezintă o prerogativă absolută. Dimpotrivă, accesul la protecția jurisdicțională poate fi restricționat. În sfârșit, orice procedură jurisdicțională are nevoie ca legea să definească modalitățile și condițiile de admisibilitate. În această privință, statele membre se bucură de o putere de apreciere specială. Astfel cum a constatat Curtea, în cadrul respectării dreptului la apărare, restricțiile trebuie totuși să răspundă efectiv unor obiective de interes general și să nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenție disproporționată care ar aduce atingere însuși conținutului dreptului(17).

45.      În ședință, guvernul italian a arătat că scopul încercării obligatorii de soluționare a litigiilor era acela de a se realiza o soluționare a acestora mai rapidă și mai ieftină. O soluționare mai rapidă și mai ieftină a litigiilor este, în primul rând, în interesul fiecărei părți. În același timp, aceasta determină o degrevare a instanțelor în ansamblu și sporește, așadar, efectivitatea administrării justiției de către stat(18). În sfârșit, ajungerea de către părți la un acord într‑un cadru extrajudiciar este adesea mai propice obținerii unei păci juridice durabile decât o decizie judiciară litigioasă(19). Prin urmare, dispozițiile italiene urmăresc obiective legitime de interes general.

46.      Introducerea unei încercări obligatorii de soluționare extrajudiciară a litigiilor este de asemenea potrivită pentru a garanta realizarea acestor obiective.

47.      Cu toate acestea, introducerea unei proceduri obligatorii de soluționare a litigiilor este indispensabilă doar dacă o conciliere pur facultativă nu reprezintă o modalitate la fel de adecvată, dar mai puțin constrângătoare pentru a atinge obiectivele menționate anterior. Totuși, trebuie să fim de acord cu guvernul italian că o procedură de soluționare extrajudiciară pur facultativă nu este la fel de eficientă ca o procedură obligatorie care trebuie să preceadă orice litigiu. Guvernul german arată de asemenea în mod întemeiat că, din experiență, chiar dacă una sau chiar ambele părți refuză procedura de conciliere, există totuși șanse ca, în cursul acestei proceduri, să apară posibilități de soluționare a litigiului pe care părțile nu le puteau prevedea înainte.

48.      În sfârșit, nu mai există nicio discrepanță majoră între obiectivul urmărit de soluționarea unui litigiu rapidă, ieftină și conformă cu interesele părților, pe de o parte, și posibilele inconveniente pe care le prezintă obligația de a pune în aplicare o procedură obligatorie de conciliere, pe de altă parte. Astfel, atingerea adusă dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, constituită de obligația unei concilieri extrajudiciare, trebuie calificată drept minimă, astfel încât avantajele asociate procedurii surclasează cu mult dezavantajele.

49.      Pe de o parte, procedura prealabilă de soluționare a litigiilor nu determină o întârziere substanțială în introducerea unei acțiuni jurisdicționale. Astfel, articolul 3 din anexa A la Decizia nr. 173/07/CONS prevede că procedura extrajudiciară trebuie încheiată în termen de 30 de zile de la data cererii de conciliere. Chiar și în caz contrar, părțile pot introduce o acțiune după expirarea acestui termen.

50.      În plus, punerea în aplicare a soluționării extrajudiciare a litigiilor este ieftină – după cum am arătat deja(20).

51.      Mai mult, prescripția drepturilor este suspendată pe durata încercării de conciliere. Prin urmare, punerea sa în aplicare nu prezintă niciun risc pentru exercitarea acestor drepturi.

52.      Cu toate acestea, în ordonanța sa, instanța de trimitere critică un detaliu de organizare formală a procedurii de soluționare a litigiilor care ar putea conduce la calificarea procedurii în ansamblul său drept o atingere disproporționată. Instanța de trimitere arată că încercarea de conciliere trebuie în mod necesar să fie făcută utilizând formularele care se pot găsi pe site‑ul internet al Autorității de supraveghere. În opinia sa, acest lucru constituie un obstacol pentru cei care nu au acces la un calculator. În cazul în care cererea de conciliere ar trebui să fie făcută în mod efectiv doar utilizând anumite formulare, iar acestea ar fi disponibile doar prin intermediul internetului, trebuie să împărtășim punctul de vedere al instanței de trimitere, potrivit căruia accesul la conciliere și, astfel, în definitiv, la acțiunea jurisdicțională ar deveni foarte dificil pentru persoanele care nu au acces la internet. În această măsură, considerăm că ar exista o atingere disproporționată adusă dreptului la protecție jurisdicțională efectivă.

53.      Cu toate acestea, din articolul 13 alineatul 1 din anexa A la Decizia nr. 173/07/CONS reiese doar că cererea poate fi depusă de asemenea prin intermediul mijloacelor de comunicare electronică. Prin urmare, din dispozițiile legale aflate la dispoziția Curții nu rezultă că formularele necesare pot fi accesate doar pe internet. Este de competența instanței de trimitere să stabilească în mod definitiv dacă justițiabilii pot obține de asemenea, prin alte mijloace, în mod rezonabil, formularele necesare pentru procedura de soluționare a litigiilor.

54.      Pentru a încheia, mai trebuie analizate cele două recomandări cu privire la care instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe. Contrar opiniei instanței de trimitere și a guvernului polonez, acestea nu permit ajungerea la un alt rezultat. Este adevărat că atât Recomandarea 98/257 (în al douăzeci și unulea considerent), cât și Recomandarea 2001/310 [în considerentul (14)] menționează că procedurile extrajudiciare nu pot avea drept obiectiv să înlocuiască sistemul judiciar, motiv pentru care justițiabilii ce recurg la aceste proceduri nu pot fi privați de dreptul lor de acces la justiție. Cu toate acestea, dispozițiile italiene nu sunt în contradicție cu aceste afirmații. Astfel, soluționarea extrajudiciară a litigiilor nu înlocuiește procedura judiciară, iar justițiabilii nu sunt, așadar, tocmai privați de accesul la justiție; eventual, acesta este amânat cu cel mult 30 de zile.

55.      În plus, concluzia la care am ajuns este confirmată de Directiva 2008/52 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială(21). Cu toate că această directivă nu se aplică în prezenta cauză, ea conține o apreciere care poate fi transpusă în prezenta conjunctură. Articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2008/52 prevede că aceasta nu aduce atingere legislației naționale conform căreia recurgerea la mediere, înainte sau după începerea procedurii judiciare, este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau sancțiuni cu condiția ca o astfel de legislație să nu împiedice părțile să își exercite dreptul de acces la sistemul judiciar. Reglementarea italiană – astfel cum am arătat – îndeplinește de asemenea aceste condiții; în special, accesul la justiție este doar amânat.

56.      În sfârșit, dispozițiile în litigiu nu încalcă nici principiul echivalenței. Conform acestui principiu, modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul comunitar nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile situațiilor similare de drept intern(22). Ca răspuns la o întrebare adresată de Curte, guvernul italian a menționat în ședință că, în Italia, soluționarea obligatorie a litigiilor a fost prevăzută până în prezent doar în domeniul telecomunicațiilor. Soluționarea obligatorie a litigiilor a început prin a fi introdusă în acest domeniu, în prezent fiind în curs introducerea sa și în alte domenii, precum cel al energiei. Însă, în opinia noastră, acest lucru nu reprezintă o încălcare a principiului echivalenței. Astfel, tratamentul nu este mai puțin favorabil decât în situațiile de natură pur internă. În primul rând, nu este evident că acțiunile introduse în alte domenii, precum, de exemplu, cel al furnizării de energie, constituie „situații similare”. În al doilea rând, trebuie să se plece de la principiul conform căruia dispozițiile în litigiu se aplică nu doar drepturilor stabilite la nivel comunitar în domeniul serviciilor universale, ci și drepturilor conferite de dreptul național.

57.      Pentru a rezuma, trebuie să se rețină astfel că o procedură obligatorie de soluționare a litigiilor, prealabilă unei proceduri jurisdicționale, nu constituie în principiu o atingere disproporționată adusă dreptului la protecție jurisdicțională efectivă. Dispoziții precum cele în litigiu constituie o atingere minimă adusă dreptului de acces la justiție, care este compensată de posibilitatea de a se ajunge la o stingere a litigiului prin mijloace ieftine și rapide.

V –    Concluzie

58.      În lumina considerațiilor anterioare, propunem Curții să răspundă la cele patru întrebări preliminare adresate de Giudice di pace di Ischia după cum urmează:

„Articolul 34 din Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații (directiva privind serviciul universal) impune ca procedurile de soluționare extrajudiciară a litigiilor să fie transparente, simple și ieftine. Principiul protecției jurisdicționale efective nu se opune ca astfel de proceduri de soluționare extrajudiciară a litigiilor să fie obligatorii, cu condiția să urmărească obiective legitime de interes general și să nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o atingere disproporționată.”

---

1 – Limba originală: germana.

---

2 – JO L 108, p. 51, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 213 (denumită în continuare „Directiva 2002/22”).

---

3 – Publicată în Gazzetta Ufficiale della Repubblica Italiana nr. 120 din 25 mai 2007.

---

4 – În cauzele C‑317/08, C‑319/08 și C‑320/08.

---

5 – În cauza C‑318/08.

---

6 – A se vedea în acest sens, printre altele, Hotărârea din 29 mai 1997, Kremzow (C‑299/95, Rec., p. I‑2629, punctul 15), și Hotărârea din 12 iunie 2003, Schmidberger (C‑112/00, Rec., p. I‑5659, punctul 75).

---

7 – A se vedea printre altele Hotărârea din 23 noiembrie 2006, Asnef‑Equifax și Administración del Estado (C‑238/05, Rec., p. I‑11125, punctul 15), Hotărârea din 22 decembrie 2008, Les Vergers du Vieux Tauves (C‑48/07, Rep., p. I‑10627, punctul 16), precum și jurisprudența citată în fiecare dintre acestea.

---

8 – Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia (244/80, Rec., p. 3045, punctul 27), și Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții (C‑295/04-C‑298/04, Rec., p. I‑6619, punctul 27).

---

9 – A se vedea Hotărârea din 5 decembrie 2006, Cipolla și alții (C‑94/04 și C‑202/04, Rec., p. 11421, punctul 25 și jurisprudența citată).

---

10 – JO L 171, p. 12, Ediție specială, 15/vol. 5, p. 89 (denumită în continuare „Directiva 1999/44”).

---

11 – Recomandarea Comisiei din 30 martie 1998 privind principiile aplicabile organelor responsabile pentru soluționarea extrajudiciară a litigiilor în materie de consum (JO L 115, p. 31).

---

12 – Recomandarea Comisiei din 4 aprilie 2001 privind principiile pentru activitatea organelor extrajudiciare implicate în soluționarea amiabilă a litigiilor în materie de consum (JO L 109, p. 56).

---

13 – A se vedea Hotărârea din 15 mai 1986, Johnston (222/84, Rec., p. 1651, punctele 18 și 19), Hotărârea din 13 martie 2007, Unibet (C‑432/05, Rep., p. I‑2271, punctul 37), și Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia (C‑402/05 P și C‑415/05 P, Rep., p. I‑6351, punctul 335).

---

14 – JO C 364, p. 1.

---

15 – A se vedea Hotărârile Kremzow (citată la nota de subsol 6, punctul 15) și Schmidberger (citată la nota de subsol 6, punctul 75).

---

16 – Hotărârea din 11 septembrie 2003, Safalero (C‑13/01, Rec., p. I‑8679, punctul 49), Hotărârea din 2 octombrie 2003, Weber’s Wine World și alții (C‑147/01, Rec., p. I‑11365, punctul 103), Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Wells (C‑201/02, Rec., p. I‑723, punctul 67), și Hotărârea Unibet (citată la nota de subsol 13, punctul 43).

---

17 – A se vedea Hotărârea din 15 iunie 2006, Dokter și alții (C‑28/05, Rec., p. I‑5431, punctul 75), și Hotărârea din 2 aprilie 2009, Gambazzi (C‑394/07, Rep., p. I‑2563, punctul 32).

---

18 – Cu privire la derularea eficientă a procedurii în vederea unei bune administrări a justiției, a se vedea Hotărârea Gambazzi (citată la nota de subsol 17, punctul 32).

---

19 – Această funcție este menționată de asemenea în Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială (JO L 136, p. 3).

---

20 – A se vedea punctul 31 din prezentele concluzii.

---

21 – Citată la nota de subsol 19.

---

22 – A se vedea printre altele Hotărârea Weber’s Wine World și alții (citată la nota de subsol 16, punctul 103).