1

Articolele 12 CE, 230 CE, 236 CE, 290 CE și 314 CE, în redactarea aplicabilă prezentei cauze, prevăd:

„Articolul 12

În domeniul de aplicare a prezentului tratat și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate.

Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251, poate adopta orice reglementare în vederea interzicerii acestor discriminări.

[…]

Articolul 230

Curtea de Justiție controlează legalitatea actelor adoptate în comun de Parlamentul European și de Consiliu, a actelor Consiliului, Comisiei și ale BCE, altele decât recomandările și avizele, și a actelor Parlamentului European menite să producă efecte juridice față de terți.

În acest scop, Curtea are competența de a se pronunța în acțiuni formulate de un stat membru, de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie, pentru motive de necompetență, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a prezentului tratat sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere.

În aceleași condiții, Curtea de Justiție are competența de a se pronunța în acțiuni formulate de Curtea de Conturi și de BCE în scopul protejării prerogativelor acestora.

Orice persoană fizică sau juridică poate formula, în aceleași condiții, o acțiune împotriva deciziilor al căror destinatar este și împotriva deciziilor care, deși luate sub aparența unui regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc în mod direct și individual.

Acțiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv.

[…]

Articolul 236

Curtea de Justiție este competentă să hotărască asupra oricărui litigiu dintre Comunitate și agenții săi, în limitele și condițiile stabilite prin Statut sau care rezultă din regimul care se aplică acestora din urmă.

[…]

Articolul 290

Regimul lingvistic al instituțiilor Comunității se stabilește, fără a aduce atingere dispozițiilor prevăzute de Statutul Curții de Justiție, de către Consiliu, care hotărăște în unanimitate.

[…]

Articolul 314

Prezentul tratat, redactat în exemplar unic, în limba germană, în limba franceză, în limba italiană și în limba olandeză, cele patru texte având valoare juridică egală, va fi depus în arhiva Guvernului Republicii Italiene care va emite o copie certificată pentru conformitate fiecăruia dintre guvernele celorlalte state semnatare.

În conformitate cu tratatele de aderare, sunt de asemenea autentice versiunile prezentului tratat în limbile cehă, daneză, engleză, estonă, finlandeză, greacă, maghiară, irlandeză, letonă, lituaniană, malteză, polonă, portugheză, slovacă, slovenă, spaniolă și suedeză.”

2

Articolele 1-6 din Regulamentul nr. 1 al Consiliului din 15 aprilie 1958 de stabilire a regimului lingvistic al Comunității Economice Europene (JO 1958, 17, p. 385, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 3), în redactarea sa aplicabilă prezentei cauze, prevăd:

„Articolul 1

Limbile oficiale și de lucru ale instituțiilor Uniunii Europene sunt ceha, daneza, olandeza, engleza, estona, finlandeza, franceza, germana, greaca, maghiara, italiana, letona, lituaniana, malteza, poloneza, portugheza, slovaca, slovena, spaniola și suedeza.

Articolul 2

Textele adresate instituțiilor de către un stat membru sau de către o persoană aflată sub jurisdicția unui stat membru se redactează, la alegerea expeditorului, într-una dintre limbile oficiale. Răspunsul se redactează în aceeași limbă.

Articolul 3

Textele adresate de către instituții unui stat membru sau unei persoane aflate sub jurisdicția unui stat membru se redactează în limba statului în cauză.

Articolul 4

Regulamentele și celelalte documente cu aplicare generală se redactează în cele douăzeci de limbi oficiale.

Articolul 5

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene se publică în cele douăzeci de limbi oficiale.

Articolul 6

Instituțiile pot stabili modalitățile de aplicare a prezentului regim lingvistic prin regulamentele lor de procedură.”

3

Articolul 1d alineatele (1) și (6), articolul 27, articolul 28 și articolul 29 alineatul (2) din Statutul funcționarilor Comunităților Europene, în redactarea sa aplicabilă prezentei cauze (denumit în continuare „statutul”), prevăd:

„Articolul 1d

(1)   În aplicarea prezentului statut se interzice orice discriminare, precum discriminarea bazată pe sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere, handicap, vârstă sau orientare sexuală […]

(6)   Respectând principiul nediscriminării și principiul proporționalității, orice limitare a punerii în aplicare a acestor principii trebuie justificată în mod obiectiv și rezonabil și trebuie să răspundă unor obiective legitime de interes general în cadrul politicii privind personalul. Aceste obiective pot justifica, printre altele, stabilirea unei vârste obligatorii de pensionare și a unei vârste minime pentru a beneficia de pensia pentru limită de vârstă.

[…]

Articolul 27

Recrutarea trebuie să vizeze asigurarea angajării funcționarilor cu cel mai înalt nivel de independență, de competență, de eficiență și de integritate, recrutați pe o bază geografică cât mai largă dintre resortisanții statelor membre ale Comunităților.

Niciun post nu poate fi rezervat resortisanților unui anumit stat membru.

Articolul 28

Nimeni nu poate fi numit funcționar dacă:

[…]

Articolul 29

[…]

(2)   Autoritatea împuternicită să facă numiri poate adopta o altă procedură de recrutare decât cea pe bază de concurs pentru recrutarea membrilor personalului cu funcții superioare de conducere (directori generali sau echivalenți ai acestora cu gradul AD 16 sau AD 15 și directori sau echivalenți ai acestora cu gradul AD 15 sau AD 14), precum și, în cazuri excepționale, pentru posturi pentru care se cer calificări speciale.”

4

Articolul 18 din Regulamentul de procedură al Comisiei [C (2000) 3614, JO 2000, L 308, p. 26, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 216] prevede:

„Articolul 18

Actele adoptate în cadrul unei ședințe se atașează astfel încât să nu poată fi separate, în limba sau limbile în care sunt autentice, unei note de sinteză întocmite la sfârșitul ședinței Comisiei în cursul căreia acestea au fost adoptate. Aceste acte sunt autentificate prin semnăturile președintelui și secretarului general pe ultima pagină a notei de sinteză.

Actele adoptate prin procedura scrisă se atașează astfel încât să nu poată fi separate, în limba sau limbile în care sunt autentice, notei zilnice menționate la articolul 12. Aceste acte sunt autentificate prin semnăturile președintelui și ale secretarului general pe ultima pagină a notei zilnice.

Actele adoptate prin procedura de abilitare se atașează astfel încât să nu poată fi separate, în limba sau limbile în care sunt autentice, notei zilnice menționate la articolul 15. Aceste acte sunt autentificate prin semnăturile președintelui și ale secretarului general pe ultima pagină a notei zilnice.

Actele adoptate prin procedura de delegare sau prin subdelegare în conformitate cu articolul 13 al treilea paragraf sunt alăturate astfel încât să nu poată fi separate, în limba sau limbile în care sunt autentice, notei zilnice menționate la articolul 15. Aceste acte sunt autentificate printr-o declarație de certificare semnată de directorul general sau de șeful serviciului.

În sensul prezentului regulament, prin «acte» se înțelege actele care îmbracă una din formele prevăzute la articolul 14 din Tratatul CECO, la articolul 249 din Tratatul CE și la articolul 161 din Tratatul Euratom.

În sensul prezentului regulament, prin «limbi autentice» se înțelege toate limbile oficiale ale Comunităților, dacă este vorba de acte cu aplicare generală, și, pentru celelalte, de limbile celor cărora actele se adresează.”

5

În cadrul celei de a 1678-a ședințe, din 10 noiembrie 2004, Comisia a adoptat o decizie (denumită în continuare „decizia”) al cărei cuprins, astfel cum reiese din documentul anexat de Republica Italiană la cererea sa, este următorul:

„Comisia a decis că publicările externe în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene ale anunțurilor privind posturile vacante pentru funcții superioare de conducere se vor face pe viitor în limbile germană, engleză și franceză, pentru o perioadă care va trebui în principiu să se încheie la 1 ianuarie 2007. Această decizie decurge din capacitatea de traducere disponibilă în cadrul Direcției Generale Traduceri, ține seama de normele de procedură adoptate în materie de recrutare în posturi pentru funcții superioare de conducere [SEC (2004) 252] și se înscrie în cadrul punerii în aplicare a Comunicării Comisiei din 26 mai 2004 intitulată «Traducerea: echilibrarea cererii și a ofertei» [SEC (2004) 638/6].” [traducere neoficială]

6

Prin Documentul SEC (2004) 252 din 27 februarie 2004, intitulat „Recrutarea personalului din noile state membre pentru posturi de conducere la nivel superior. Comunicare a domnului Kinnock în acord cu domnul președinte” și înscris pe ordinea de zi a celei de a 1648-a ședințe a Comisiei, din 3 martie 2004, se adoptă normele de procedură în materie de recrutare a personalului cu funcții superioare de conducere al Comisiei provenind din cele 10 state membre care au aderat la Uniunea Europeană la 1 mai 2004. Printre normele amintite figurează cea enunțată la punctul 5 al doilea paragraf ultima teză din acest document, potrivit căreia:

„Procedurile de selecție se vor desfășura în limbile engleză, franceză și germană.” [traducere neoficială]

7

Documentul SEC (2004) 638/6 din 26 mai 2004, intitulat „Traducerea: echilibrarea cererii și a ofertei. Comunicare de comun acord a domnului Kinnock și a domnului președinte” și înscris pe ordinea de zi a celei de a 1659-a ședințe a Comisiei, din 26 mai 2004, expune evoluția previzibilă a capacității de traducere și a cererii de traducere în cadrul Comisiei după extinderea din 2004, arată limitele pe care le prezintă – în raport cu resursele disponibile – măsurile deja adoptate și orientate pe oferta de traduceri și stabilește un plan de acțiune care cuprinde măsuri destinate să asigure limitarea și gestionarea cererii de traduceri într-o etapă de tranziție care va dura până la sfârșitul anului 2006. Potrivit acestor măsuri, astfel cum sunt descrise la punctul 4 din același document, intitulat „Plan de acțiune” (Action Plan), anumite documente ale Comisiei nu vor fi traduse, în etapa tranzitorie, decât în anumite limbi oficiale, pe când alte documente, calificate drept „nefundamentale” (non-core documents) nu vor fi deloc traduse (a se vedea punctul 4.2 ultima liniuță din document). Nici anunțurile privind posturi vacante, nici alte documente referitoare la procedurile de selecție a personalului nu sunt menționate în mod specific în acest document.

8

La 9 februarie 2005, Comisia a publicat, numai în limbile germană, engleză și franceză, anunțul COM/2005/335 privind un post vacant (JO C 34 A, p. 3, denumit în continuare „anunțul privind postul vacant”), în vederea ocupării postului, de grad A* 15-16, de director general al Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF). La rubrica „Competențe necesare pentru ocuparea postului”, anunțul privind postul vacant menționa, printre altele, că „[o]rice candidat [ar trebui] […] să aibă o cunoaștere temeinică a uneia dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene și o cunoaștere satisfăcătoare a unei alte limbi dintre acestea”. La rubrica „Procedura de candidatură”, anunțul privind postul vacant prevedea, prin altele:

„Candidații trebuie să anexeze la dosarul de candidatură electronică un curriculum vitae […] și să redacteze o scrisoare de motivare […]. Acest curriculum vitae și scrisoarea de motivare trebuie redactate în limba franceză, engleză sau germană.” [traducere neoficială]

9

În plus, între 15 și 23 februarie 2005, Comisia a publicat în principalele cotidiene ale tuturor statelor membre, printre care cotidienele italiene La Repubblica din 17 februarie 2005 și Corriere della Sera din 18 februarie 2005, precum și în anumite organe ale presei internaționale anunțuri scurte, redactate în limba de publicare a fiecărui organ de presă în cauză, prin care persoanele interesate erau informate cu privire la publicarea anunțului privind postul vacant, la care se făcea trimitere pentru mai multe detalii.

10

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 3 mai 2005, Republica Italiană a formulat prezenta acțiune.

11

Prin înscrisurile depuse la grefa Tribunalului la 28 iulie și, respectiv, la 3 august 2005, Regatul Spaniei și Republica Letonia au formulat cereri de intervenție în susținerea concluziilor Republicii Italiene. Prin Ordonanța din 29 septembrie 2005, președintele Camerei a cincea a Tribunalului a admis aceste cereri de intervenții. Regatul Spaniei și Republica Letonia au depus memorii în intervenție la 17 noiembrie 2005.

12

Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a cincea) a hotărât să deschidă procedura orală și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute de articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, a invitat Republica Italiană să răspundă în scris la o întrebare. Republica Italiană a răspuns la această cerere.

13

În cadrul ședinței din 3 iulie 2008, au fost ascultate pledoariile părților și răspunsurile date de acestea la întrebările adresate de Tribunal.

14

În cadrul ședinței, Comisia a prezentat o copie a procesului-verbal al celei de a 1678-a ședințe, din 10 noiembrie 2004, cuprinzând, la punctul 8.1, decizia, redactată după cum urmează:

„Comisia hotărăște că publicările externe în Jurnalul Oficial ale anunțurilor privind posturile vacante pentru funcțiile superioare de conducere se vor face pe viitor în limbile engleză, franceză și germană, potrivit termenilor reluați în Documentul PERS (2004) 203. Această decizie este de imediată aplicare și se limitează la o perioadă care se încheie la 31 decembrie 2006.”

15

Comisia a prezentat de asemenea, în cursul ședinței, o copie a Documentului PERS (2004) 203 al Comisiei din 5 noiembrie 2004, evocat în procesul-verbal sus-menționat. Punctul 2 din acest document cuprinde propunerea Comisiei, care are următorul cuprins:

„[Ț]inând seama:

se propune Comisiei în acord cu domnul președinte să decidă ca publicările externe în JO ale anunțurilor pentru ocuparea posturilor vacante pentru funcțiile superioare de conducere să se facă pe viitor în limbile engleză, franceză și germană.”

16

Tribunalul a hotărât să includă aceste documente în dosarul cauzei și a invitat părțile să își prezinte eventualele observații aferente. Toate părțile au declarat că, deși termenii utilizați în cele două documente prezentate de Comisie sunt ușor diferiți de cei utilizați în documentul anexat de Republica Italiană la cererea introductivă, cuprinsul deciziei, astfel cum reiese acesta atât din documentele prezentate de Comisie, cât și din înscrisul anexat la cererea introductivă, este exact același. S-a luat act de aceste declarații în procesul-verbal al ședinței. În plus, nicio parte nu a formulat alte observații în legătură cu documentele prezentate de Comisie.

17

Republica Italiană, susținută de Regatul Spaniei și de Republica Letonia, solicită Tribunalului să anuleze decizia și anunțul privind postul vacant.

18

Comisia solicită Tribunalului:

19

Fără a invoca o excepție de inadmisibilitate prin înscris separat, în temeiul articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Comisia exprimă îndoieli în privința admisibilității acțiunii. Aceste îndoieli privesc, în primul rând, dreptul statelor membre de o formula o acțiune, în temeiul articolului 230 CE, împotriva unui anunț privind un post vacant în vederea recrutării personalului instituțiilor, în al doilea rând, calificarea deciziei drept act atacabil, în sensul articolului 230 primul paragraf CE, în al treilea rând, caracterul de act atacabil al anunțului privind postul vacant, pentru motivul că acesta ar constitui un act de executare sau de punere în aplicare a deciziei, dacă această decizie va fi considerată un act supus căilor de atac, și, în al patrulea rând, respectarea termenelor pentru formularea acțiunii prevăzute la articolul 230 al cincilea paragraf CE, în măsura în care acesta se aplică cererii de anulare a deciziei.

20

Comisia arată că, în Hotărârea din 15 martie 2005, Spania/Eurojust (C-160/03, Rec., p. I-2077, punctele 37-44), Curtea a declarat inadmisibilă acțiunea formulată de un stat membru împotriva anumitor invitații la depunerea candidaturilor pentru recrutarea de agenți temporari, emise de Eurojust, pentru motivele că invitațiile la depunerea candidaturilor atacate nu erau incluse pe lista actelor a căror legalitate poate fi controlată de Curte, că acești candidați la diferitele posturi care figurau în invitațiile respective dispuneau de o cale de acces la instanța comunitară în condițiile prevăzute la articolul 91 din statut și că, în ipoteza formulării unei astfel de acțiuni, statele membre ar putea interveni în proces și, dacă este cazul, ar putea formula un recurs împotriva hotărârilor Tribunalului. Comisia consideră că, în pofida specificității cazului examinat în cadrul acestei hotărâri, prezenta acțiune trebuie, printr-un raționament asemănător, să fie considerată inadmisibilă în ceea ce privește concluziile îndreptate împotriva anunțului privind postul vacant.

21

Republica Italiană consideră că interesul care justifică intervenția unui stat membru într-o cauză în care se pune în discuție de către un candidat legalitatea unui anunț privind un post vacant nu este diferit de cel care conferă legitimitate unei acțiuni directe formulate de acest stat. Aceasta adaugă că statele membre pot contesta prin intermediul unei acțiuni în anulare orice decizie a Comisiei, cu caracter normativ sau individual, și pot invoca, cu această ocazie, încălcarea oricărei dispoziții din Tratatul CE. Prin urmare, în speță, Republica Italiană ar avea dreptul să conteste atât decizia, cât și anunțul privind postul vacant și să invoce în susținerea cererii sale încălcarea articolelor 12 CE și 290 CE.

22

Regatul Spaniei susține argumentele Republicii Italiene și adaugă că Hotărârea Spania/Eurojust, citată la punctul 20 de mai sus, nu este relevantă. Potrivit Regatului Spaniei, în această cauză, Curtea a considerat că articolul 230 CE nu poate servi drept temei unei acțiuni în anulare îndreptată împotriva unui act al Eurojust, și anume un organism care aparține celui de al treilea pilon al Uniunii Europene. Or, în speță, acțiunea ar privi acte ale Comisiei care sunt avute în vedere de articolul 230 CE.

23

Articolul 230 CE permite statelor membre să conteste, pe calea unei acțiuni în anulare, orice decizie a Comisiei, fără excluderea celor care privesc relațiile acesteia din urmă cu funcționarii și cu agenții săi.

24

Desigur, s-a hotărât că articolul 236 CE, care conferă competență instanței comunitare să se pronunțe în orice litigiu dintre Comunitate și agenții acesteia, în limitele și în condițiile stabilite prin statut sau care rezultă din regimul aplicabil acestora din urmă, trebuie înțeles în sensul că se aplică, în mod exclusiv, persoanelor care au calitatea de funcționar sau de agent, cu excepția celor locali, și persoanelor care revendică această calitate. În consecință, astfel de persoane nu trebuie să își fondeze acțiunile în anulare a unui act cauzator de prejudiciu pe articolul 230 CE, ci pe articolul 91 din statut (a se vedea Ordonanța Tribunalului din 2 mai 2001, Barleycorn Mongolue și Boixader Rivas/Parlamentul European și Consiliul, T-208/00, RecFP, p. I-A-103 și II-479, punctele 26-28 și jurisprudența citată).

25

Cu toate acestea, articolul 236 CE nu are în vedere decât litigiile „dintre Comunitate și agenții săi”. Or, o acțiune formulată de un stat membru în temeiul articolului 230 CE nu dă naștere unui astfel de litigiu.

26

În plus, Curtea a considerat că, deși calea de atac prevăzută la articolul 91 din statut nu este deschisă decât funcționarilor și agenților comunitari, și nu unei asociații profesionale de funcționari, nu este mai puțin adevărat că o astfel de asociație, care îndeplinește criteriile corespunzătoare, este îndreptățită să formuleze, în temeiul articolului 230 al patrulea paragraf CE, o acțiune în anulare împotriva deciziilor al căror destinatar este, în sensul acestei dispoziții (Hotărârea Curții din 8 octombrie 1974, Union syndicale și alții/Consiliul, 175/73, Rec., p. 917, punctele 17-20).

27

Rezultă că, dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 230 CE, această dispoziție poate servi drept temei unei acțiuni în anulare a actelor Comisiei referitoare la domeniul funcției publice europene, formulată de reclamanți care nu sunt avuți în vedere la articolul 91 din statut, și anume reclamanți care nu sunt nici funcționari sau agenți comunitari, nici candidați la un post al funcției publice europene.

28

Or, în speță, fără a se aduce atingere dezvoltărilor expuse în continuare cu privire la calificarea drept acte atacabile a deciziei și a anunțului privind postul vacant, dreptul unui stat membru de a introduce o acțiune în anulare, întemeiat pe articolul 230 CE, împotriva deciziilor Comisiei nu poate fi pus în discuție pentru motivul că actele respective privesc aspecte referitoare la funcția publică europeană.

29

Analiza Hotărârii Spania/Eurojust, citată la punctul 20 de mai sus, invocată de Comisie, nu poate conduce la o altă concluzie. În această hotărâre, Curtea a respins ca inadmisibilă acțiunea Regatului Spaniei, întemeiată pe articolul 230 CE, pentru motivul că actele atacate în cadrul acestei acțiuni nu sunt incluse pe lista actelor a căror legalitate poate fi controlată de Curte potrivit articolului menționat și, pe de altă parte, pentru motivul că articolul 41 UE nu prevede că articolul 230 CE este aplicabil dispozițiilor referitoare la cooperarea polițienească și judiciară în materie penală care figurează în titlul VI din Tratatul UE, în care se încadrează Eurojust, competența Curții în această materie fiind precizată la articolul 35 UE, la care face trimitere articolul 46 litera (b) UE (Hotărârea Spania/Eurojust, punctul 20 de mai sus, punctele 36-40).

30

Punctele din această hotărâre la care face trimitere Comisia privesc argumentul Regatului Spaniei, întemeiat pe dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă în cadrul unei comunități de drept. Doar pentru a răspunde acestui argument, Curtea a amintit că actele atacate în această cauză nu se sustrag oricărui control jurisdicțional, din moment ce principalele persoane interesate, și anume candidații la diferitele posturi care fac obiectul invitațiilor la depunerea candidaturilor atacate, dispuneau de o cale de acces la instanța comunitară în condițiile prevăzute la articolul 91 din statut și, în ipoteza formulării unei astfel de acțiuni, statele membre ar putea interveni în proces și, eventual, ar putea formula un recurs împotriva hotărârii Tribunalului (Hotărârea Spania/Eurojust, punctul 20 de mai sus, punctele 41-43).

31

Numai pe baza acestor considerații nu se poate concluziona că, în ceea ce privește actele Comisiei – care, spre deosebire de actele Eurojust, sunt avute în vedere la articolul 230 CE –, statele membre nu sunt îndreptățite să formuleze o acțiune în anulare, în temeiul acestui articol, ci trebuie să se limiteze la intervenția în litigiile dintre Comisie și funcționarii și agenții acesteia.

32

Având în vedere considerațiile de mai sus, nu se justifică nicio îndoială cu privire la aplicabilitatea articolului 230 CE în speță.

33

Comisia manifestă îndoieli puternice cu privire la caracterul de act atacabil al deciziei, în sensul articolului 230 CE. Decizia nu ar fi în esență menită să producă efecte juridice obligatorii față de terți, de natură să exercite o influență directă asupra intereselor acestora, modificând în mod semnificativ poziția lor juridică. Dimpotrivă, aceasta ar constitui o simplă declarație de intenție a Comisiei de a urma o linie de conduită determinată cu ocazia anumitor evenimente viitoare, și anume publicarea de anunțuri privind posturile vacante. Conform jurisprudenței, un astfel de act, cu caracter pur informativ, nu ar fi, ca atare, de natură să producă efecte juridice față de terți și nici nu ar urmări acest lucru. Interesele terților nu ar putea fi în mod concret afectate decât prin măsurile efectiv adoptate pentru punerea în aplicare a orientării anunțate în decizie. Afirmația reclamantei, potrivit căreia publicarea anunțului privind postul vacant materializează atingerea adusă prin decizie intereselor protejate juridic ale reclamanților, ar confirma această teză.

34

Comisia adaugă că, dacă decizia va fi considerată o măsură menită să producă efecte juridice obligatorii și, prin urmare, să poată face obiectul unei acțiuni în anulare distincte, în temeiul articolului 230 CE, anunțurile individuale privind posturile vacante, publicate ulterior în temeiul deciziei, ar constitui numai măsuri de executare propriu-zisă, lipsite de orice autonomie în raport cu decizia însăși, și, prin urmare, neatacabile. Însăși Republica Italiană ar fi calificat anunțul privind postul vacant, în cererea sa, drept act de executare sau de punere în aplicare a deciziei. Prin urmare, Comisia consideră că, într-o astfel de ipoteză, acțiunea, în măsura în care privește anunțul privind postul vacant, trebuie respinsă ca fiind inadmisibilă.

35

Republica Italiană admite că nu este cert că decizia ar produce efecte juridice obligatorii față de terți din moment ce s-ar putea susține că aceasta nu este orientată către exterior, ci are în vedere numai Comisia însăși, și că numai publicarea unui anunț specific privind un post vacant ar putea avea vreun efect asupra intereselor persoanelor din afara Comisiei.

36

Totuși, Republica Italiană consideră că există argumente în favoarea tezei potrivit căreia decizia constituie un act atacabil. Pe de o parte, decizia ar stabili regimul lingvistic aplicabil pe viitor tuturor anunțurilor privind posturile vacante pentru funcțiile superioare de conducere și ar exercita deja o influență asupra intereselor persoanelor din afara Comisiei, în special asupra intereselor statelor membre ale căror limbi oficiale nu sunt reținute. Statele membre interesate ar putea, așadar, sesiza imediat Tribunalul, fără a aștepta publicarea unui anunț privind un post vacant numai în cele trei limbi prevăzute în decizie. Pe de altă parte, împrejurarea că decizia nu ar avea forma unui act pregătitor al unei decizii finale, ci ar părea ea însăși o decizie finală, ar milita în favoarea tezei potrivit căreia decizia constituie un act atacabil.

37

Republica Italiană adaugă că, dacă nu ar fi luat cunoștință întâmplător de decizie, nu ar fi putut ataca decât anunțurile privind posturile vacante publicate și o astfel de contestare ar fi fost suficientă, în speță, pentru restabilirea legalității. Totuși, interesul unui stat membru, diferit de cel al unui candidat individual la un post în cadrul administrației comunitare, ar fi mai bine protejat prin anularea deciziei înseși, o astfel de anulare fiind de natură să scutească statul membru respectiv de necesitatea de a contesta în mod individual toate anunțurile privind posturile vacante nepublicate în limba sa oficială.

38

Regatul Spaniei sprijină argumentarea Republicii Italiene, adăugând că decizia și anunțul privind postul vacant nu sunt separabile, ci formează o unitate juridică. Decizia ar produce efecte juridice de o importanță și de o gravitate excepționale, din moment ce ar aduce atingere în special principiului respectării pluralității lingvistice, care ar constitui unul dintre principiile de bază pe care se întemeiază Uniunea Europeană, precum și principiilor competenței instituțiilor și nediscriminării bazate pe limbă și pe identitate națională. Anunțul privind postul vacant ar constitui un simplu act de executare și de punere în aplicare a deciziei, astfel încât, dacă Tribunalul ar anula decizia, anunțul privind postul vacant ar fi, pe cale de consecință, anulat.

39

Potrivit unei jurisprudențe constante, acțiunea în anulare întemeiată pe articolul 230 CE se poate formula cu privire la toate dispozițiile adoptate de instituții, indiferent de natura sau de forma acestora, care urmăresc să producă efecte juridice (a se vedea Hotărârea Curții din 31 martie 1971, Comisia/Consiliul, 22/70, Rec., p. 263, punctul 42, Hotărârea Curții din 16 iunie 1993, Franța/Comisia, C-325/91, Rec., p. I-3283, punctul 9, Hotărârea Curții din 20 martie 1997, Franța/Comisia, C-57/95, Rec., p. I-1627, punctul 7, și Hotărârea Curții din 1 decembrie 2005, Italia/Comisia, C-301/03, Rec., p. I-10217, punctul 19).

40

Pentru a stabili dacă un act sau o decizie produce astfel de efecte, trebuie examinată esența sa (Hotărârea Curții din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, Rec., p. 2639, punctul 9; a se vedea Hotărârea Tribunalului din 22 martie 2000, Coca-Cola/Comisia, T-125/97 și T-127/97, Rec., p. II-1733, punctul 78 și jurisprudența citată).

41

Nu constituie un act atacabil în sensul articolului 230 CE o măsură adoptată de o instituție care doar indică intenția acesteia sau a unuia dintre serviciile sale de a urma într-un domeniu determinat o anumită linie de conduită (Hotărârea Curții din 27 septembrie 1988, Regatul Unit/Comisia, 114/86, Rec., p. 5289, punctul 13, și Hotărârea Curții din 5 mai 1998, Regatul Unit/Comisia, C-180/96, Rec., p. I-2265, punctul 28). Astfel de orientări interne care indică liniile generale pe baza cărora instituția intenționează, în aplicarea dispozițiilor pertinente, să adopte ulterior decizii individuale a căror legalitate va putea fi contestată potrivit procedurii prevăzute la articolul 230 CE nu pot fi considerate ca urmărind să producă efecte juridice (Hotărârea Curții din 6 aprilie 2000, Spania/Comisia, C-443/97, Rec., p. I-2415, punctele 33 și 34).

42

În plus, trebuie amintit că articolul 29 alineatul (2) din statut autorizează fiecare instituție să adopte o altă procedură de recrutare decât cea pe bază de concurs pentru recrutarea membrilor personalului cu funcții superioare de conducere.

43

Potrivit jurisprudenței, puterea de apreciere a meritelor diferiților candidați pentru un post determinat de care dispune de o instituție trebuie exercitată cu respectarea cât mai deplină a tuturor reglementărilor pertinente, și anume nu numai a anunțului privind postul vacant, ci și a eventualelor norme de procedură pe care le-ar fi adoptat instituția în cauză (Hotărârea Tribunalului din 18 septembrie 2003, Pappas/Comitetul Regiunilor, T-73/01, RecFP, p. I-A-207 și II-1011, punctul 53). Aceste norme constituie o parte a cadrului juridic pe care instituția trebuie să îl respecte cu rigoare în exercitarea puterii sale largi de apreciere (Hotărârea Tribunalului din 4 iulie 2006, Tzirani/Comisia, T-88/04, RecFP, p. II-A-2-703, punctul 78). Instituția în cauză nu s-ar putea îndepărta de la normele interne de recrutare stabilite de ea însăși fără a modifica în mod formal aceste norme (Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2007, Angelidis/Parlamentul European, T-113/05, nepublicată încă în RecFP, punctul 75).

44

Rezultă că normele de procedură de recrutare adoptate de o instituție în temeiul articolului 29 alineatul (2) din statut pentru recrutarea personalului său cu funcții superioare de conducere sunt obligatorii pentru respectiva instituție și, în această privință, produc efecte juridice în sensul jurisprudenței referitoare la aplicarea articolului 230 CE.

45

Desigur, astfel de norme pot, în temeiul dispoziției din statut sus-menționate, să fie adoptate de la caz la caz pentru fiecare post avut în vedere de aceasta, devenit vacant în cadrul unei instituții. Dacă o instituție decide să urmeze o astfel de abordare, nimic nu se opune ca aceasta să adopte orientări interne care să indice doar liniile generale în funcție de care va stabili, de fiecare dată când se dovedește necesar, normele de procedură care trebuie urmate pentru recrutarea într-un post care intră în domeniul de aplicare al articolului 29 alineatul (2) din statut. În aplicarea jurisprudenței menționate la punctul 41 de mai sus, trebuie concluzionat că, într-un astfel de caz, orientările interne nu produc, ca atare, efecte juridice obligatorii și nu pot, așadar, să facă obiectul unei acțiuni în anulare. O astfel de acțiune nu ar putea, în această ipoteză, să fie îndreptată decât împotriva anunțului privind postul vacant sau a oricărui act care ar stabili, în mod definitiv, normele de procedură care trebuie urmate pentru ocuparea unui post determinat.

46

Totuși, nici articolul 29 alineatul (2) din statut, nici vreo altă dispoziție nu împiedică o instituție să adopte, înainte de punerea în aplicare a unei proceduri concrete pentru ocuparea unei funcții superioare de conducere, norme de aplicare generală care stabilesc în mod definitiv cel puțin anumite aspecte ale procedurii care trebuie urmată pentru recrutarea personalului cu funcții superioare de conducere în cadrul acestei instituții. Astfel de norme produc efecte juridice obligatorii în măsura în care instituția în cauză nu poate, atât timp cât normele menționate nu sunt modificate sau abrogate, să le încalce cu ocazia recrutării într-un post determinat din această categorie. Într-un astfel de caz, un reclamant privilegiat precum un stat membru poate contesta imediat, printr-o acțiune în anulare în temeiul articolului 230 CE, legalitatea acestor norme, fără să trebuiască să aștepte punerea lor în aplicare într-un caz concret.

47

În speță, în primul rând, se impune, așadar, să se stabilească dacă decizia indică doar intenția Comisiei de a urma o anumită orientare sau o linie de conduită cu ocazia procedurilor de recrutare a personalului cu funcții superioare de conducere sau dacă, mai degrabă, decizia stabilește, pentru viitor și în mod definitiv, un aspect al procedurii care trebuie urmată pe viitor pentru ocuparea tuturor funcțiilor superioare de conducere care intră în domeniul său de aplicare.

48

Având în vedere conținutul deciziei, astfel cum reiese acesta atât din documentul anexat de către Republica Italiană la cererea sa, cât și din cele prezentate de Comisie în ședință, trebuie reținută cea de a doua opțiune. Redactată în termeni clari și neechivoci, decizia nu conține simple orientări, ci stabilește deja, în mod definitiv, un aspect al procedurilor de recrutare cu forță obligatorie pentru ocuparea funcțiilor superioare de conducere în cadrul Comisiei, în ceea ce privește limbile de publicare a anunțurilor corespunzătoare privind posturile vacante, cel puțin până la 1 ianuarie 2007, dată la care perioada tranzitorie de aplicare a deciziei ar trebui să se încheie. Acest lucru este cu atât mai mult valabil cu cât, pe de o parte, actul atacat utilizează expresiile „Comisia a decis”, „Comisia decide”, precum și termenul „decizie” și că, pe de altă parte, anunțul privind postul vacant a fost publicat numai în limbile germană, engleză și franceză, adică în deplină conformitate cu modalitățile de publicare aferente adoptate prin decizie (a se vedea, a contrario, Hotărârea Italia/Comisia, punctul 39 de mai sus, punctele 21-24, și Hotărârea din 27 septembrie 1988, Regatul Unit/Comisia, punctul 41 de mai sus, punctul 14).

49

Decizia este astfel obligatorie pentru Comisie, care nu se poate îndepărta de la dispozițiile sale fără a o modifica în mod formal. Pe de altă parte, având în vedere conținutul său, decizia trebuie considerată ca producând efecte juridice obligatorii și, prin urmare, ca susceptibilă să facă obiectul unei acțiuni în anulare, întemeiată pe articolul 230 CE, formulată de un reclamant privilegiat precum un stat membru.

50

În al doilea rând, trebuie să se analizeze argumentul Comisiei potrivit căruia, în ipoteza în care se consideră că decizia este un act care produce efecte juridice, acțiunea ar trebui declarată inadmisibilă, în măsura în care este îndreptată împotriva anunțului privind postul vacant, anunțul reprezentând, într-o astfel de ipoteză, numai un act de executare propriu-zisă a deciziei.

51

Potrivit jurisprudenței, între actele care nu produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele justițiabililor figurează printre altele actele de executare propriu-zisă care, prin urmare, nu constituie acte atacabile în sensul articolului 230 CE (Hotărârea Curții din 1 decembrie 2005, Regatul Unit/Comisia, C-46/03, Rec., p. I-10167, punctul 25, Hotărârea Curții din 12 septembrie 2006, Reynolds Tobacco și alții/Comisia, C-131/03 P, Rec., p. I-7795, punctul 55, și Hotărârea Curții din 6 decembrie 2007, Comisia/Ferriere Nord, C-516/06 P, Rep., p. I-10685, punctul 29).

52

Înțelegem prin acte de executare propriu-zisă în special măsurile care, fără a crea drepturi și obligații pentru terți, urmăresc numai punerea în aplicare materială a unei decizii anterioare sau măsurile adoptate pentru punerea în executare a deciziilor anterioare care nu produc efecte juridice decât în sfera internă a administrației, fără a afecta interesele terților (Hotărârea Curții din 25 februarie 1988, Les Verts/Parlamentul European, 190/84, Rec., p. 1017, punctul 8, și Hotărârea Curții din 1 decembrie 2005, Regatul Unit/Comisia, punctul 51 de mai sus, punctele 1 și 25; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Curții din 17 iulie 1959, Phoenix-Rheinrohr/Înalta Autoritate, 20/58, Rec., p. 163, 181).

53

Astfel, au fost calificate drept acte de executare propriu-zisă, care nu pot face obiectul unei acțiuni în temeiul articolului 230 CE, printre altele, actul de angajare din buget a unei sume pe care Comisia hotărâse anterior să o angajeze (Hotărârea din 1 decembrie 2005, Regatul Unit/Comisia, punctul 51 de mai sus, punctele 1 și 25), actele de angajare, de lichidare, de ordonanțare și de plată a cheltuielilor, adoptate în urma unor decizii privind repartizarea și utilizarea creditelor (Hotărârea Les Verts/Parlamentul European, punctul 52 de mai sus, punctul 8), precum și executarea, prin mobilizarea unei garanții bancare, a unei decizii anterioare a Comisiei prin care s-a aplicat o amendă unei întreprinderi pentru participarea acesteia la o serie de infracțiuni menționate la articolul 81 alineatul (1) CE (Hotărârea Comisia/Ferriere Nord, punctul 51 de mai sus, punctele 28 și 29).

54

În speță, contrar susținerilor Comisiei, nu s-ar putea admite că anunțul privind postul vacant constituie un act de executare propriu-zisă a deciziei în sensul jurisprudenței evocate la punctele 51-53 de mai sus.

55

Într-adevăr, după cum s-a considerat deja în mod constant, anunțurile privind posturile vacante stabilesc, prin definirea condițiilor privind accesul la post, care sunt persoanele a căror candidatură ar putea fi reținută și constituie, așadar, acte cauzatoare de prejudicii potențialilor candidați a căror candidatură este exclusă de condițiile menționate (Hotărârea Curții din 19 iunie 1975, Küster/Parlamentul European, 79/74, Rec., p. 725, punctele 5-8, și Hotărârea Curții din 11 mai 1978, De Roubaix/Comisia, 25/77, Rec., p. 1081, punctele 7-9, Hotărârea Tribunalului din 16 septembrie 1993, Noonan/Comisia, T-60/92, Rec., p. II-911, punctul 21).

56

Pe de altă parte, caracterul de act cauzator de prejudicii și, prin urmare, de act atacabil în sensul articolului 230 CE, al unui anunț privind un post vacant nu ar putea fi contestat pe motiv că este conform, cu privire la un anumit aspect, condițiilor deja definite într-o normă juridică sau într-o decizie cu caracter general anterioară a instituțiilor sau că preia unele dintre aceste condiții – care constituie temeiul juridic al respectivului anunț privind postul vacant –, în măsura în care tocmai anunțul privind postul vacant este acela care concretizează situația juridică de ansamblu a tuturor reclamanților potențiali și le permite acestora să afle în mod neechivoc și sigur cum și în ce măsură le sunt afectate interesele particulare.

57

Rezultă că trebuie respins argumentul Comisiei dedus din faptul că anunțul privind postul vacant, în măsura în care a fost publicat numai în cele trei limbi definite în decizie, ar trebui considerat un act de executare propriu-zisă, care nu este supus căilor de atac.

58

Comisia arată că, dat fiind că decizia nu a fost nici publicată, nici comunicată, termenul pentru formularea unei acțiuni în anulare împotriva acesteia nu ar începe să curgă, potrivit articolului 230 al cincilea paragraf CE, decât din momentul în care Republica Italiană a aflat exact conținutul și motivele deciziei.

59

Or, Republica Italiană s-ar fi limitat să indice, la punctul 11 din cerere, că a luat cunoștință de decizie „cu ocazia publicării anunțului privind postul vacant”, fără să precizeze totuși nici data exactă a acestei luări la cunoștință, nici dacă și-a îndeplinit obligația de a solicita, într-un termen rezonabil, textul integral al deciziei după aflarea existenței acesteia, în conformitate cu jurisprudența constantă în materie de termene pentru formularea acțiunilor împotriva actelor nepublicate și necomunicate. În replica sa, Republica Italiană s-ar fi limitat de asemenea să afirme că nu a luat pe deplin la cunoștință despre conținutul deciziei „decât la sfârșitul lunii martie” a anului 2005, fără altă precizare.

60

Comisia admite lipsa de coincidență dintre data luării la cunoștință despre decizie și cea a publicării anunțului privind postul vacant, având în vedere cerința care constă în a lua în considerare de asemenea durata examinării anunțului privind postul vacant și durata cercetărilor prin care se urmărește verificarea existenței unei decizii administrative anterioare și dobândirea unei cunoașteri depline a conținutului său. Cu toate acestea, ținând seama, în primul rând, de atitudinea Republicii Italiene menționate la punctul 59 de mai sus, în al doilea rând, de lipsa comunicării deciziei în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76) și, în sfârșit, de lipsa explicațiilor privind obținerea textului deciziei prin orice alt mijloc, ar fi inutil să se obiecteze, astfel cum procedează Republica Italiană, că nu s-a dovedit de către Comisie că autoritățile italiene aveau pe deplin cunoștință de decizie înaintea publicării sau la publicarea anunțului privind postul vacant, sarcina probei revenind, în împrejurările din speță, reclamantei.

61

Această atitudine a Republicii Italiene nu ar fi conformă cerințelor jurisprudenței și ar genera o îndoială rezonabilă cu privire la respectarea termenului pentru formularea acțiunii, în măsura în care aceasta este îndreptată împotriva deciziei. În aceste circumstanțe, Comisia consideră că data la care Republica Italiană a luat cunoștință de conținutul exact al deciziei ar trebui să depășească cu puțin data publicării anunțului privind postul vacant și că, prin urmare, termenul pentru formularea acțiunii împotriva deciziei, care a avut loc abia la 3 mai 2005, în același timp cu contestarea anunțului privind postul vacant, ar trebui probabil considerat deja expirat la acea dată fără să fi fost introdusă vreo acțiune.

62

Republica Italiană arată în cerere că a luat cunoștință de decizie „cu ocazia anunțului privind postul vacant”. În replica sa, Republica Italiană precizează că, din moment ce anunțul privind postul vacant nu menționa decizia, punctul de plecare a termenului pentru formularea acțiunii împotriva acesteia nu ar putea coincide cu data publicării anunțului privind postul vacant. Ar trebui să se țină seama de timpul necesar examinării anunțului privind postul vacant și a cercetărilor prin care se urmărește confirmarea existenței deciziei și cunoașterea conținutului său. Aceste cercetări ar fi fost mai complicate din cauza caracterului tranzitoriu al măsurii de organizare internă prealabilă adoptată prin decizie. Întârzierile ocazionate de aceste cercetări nu ar fi permis Republicii Italiene să ia pe deplin cunoștință de decizie decât la sfârșitul lunii martie 2005. Comisia nu ar fi făcut dovada că această luare la cunoștință a avut loc la o dată anterioară sfârșitului lunii martie 2005 sau anterioară publicării anunțului privind postul vacant.

63

Pe de altă parte, din moment ce ar fi rezonabil, în speță, să se stabilească punctul inițial al timpului necesar luării la cunoștință a deciziei la data publicării anunțului privind postul vacant și având în vedere prelungirea termenului pentru formularea acțiunii împotriva deciziei, pentru considerente de distanță, în mod invariabil cu 10 zile, în temeiul articolului 102 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, acțiunea respectivă nu ar putea fi considerată tardivă. Prin urmare, Republica Italiană consideră că acțiunea sa a fost formulată în termen.

64

Regatul Spaniei se alătură argumentelor Republicii Italiene și adaugă că ziua publicării anunțului privind postul vacant nu poate fi luată în considerare ca punct de plecare a termenului pentru contestarea deciziei de către Republica Italiană, din moment ce anunțul privind postul vacant nu a fost publicat în ediția în limba italiană a Jurnalului Oficial și că nu s-ar putea impune autorităților italiene să citească o altă ediție a Jurnalului Oficial. În ceea ce privește scurtele anunțuri inserate, printre altele, în două cotidiene italiene (a se vedea punctul 9 de mai sus), acestea nu ar putea fi asimilate unei publicări în Jurnalul Oficial și, prin urmare, nu ar putea fi luate în considerare la calcularea termenului pentru formularea acțiunii.

65

Potrivit articolului 230 al cincilea paragraf CE, acțiunile în anulare trebuie formulate în termen de două luni. Acest termen curge, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv.

66

Din însăși redactarea acestei dispoziții rezultă că criteriul datei luării la cunoștință a unui act ca punct de plecare a termenului pentru formularea acțiunii prezintă un caracter subsidiar în raport cu cel al publicării sau al notificării actului (Hotărârea Curții din 10 martie 1998, Germania/Consiliul, C-122/95, Rec., p. I-973, punctul 35; a se vedea de asemenea Hotărârea Tribunalului din 27 noiembrie 2003, Regione Siciliana/Comisia, T-190/00, Rec., p. II-5015, punctul 30 și jurisprudența citată).

67

Potrivit jurisprudenței, revine părții care se prevalează de caracterul tardiv al acțiunii să furnizeze dovada datei la care s-a produs evenimentul care determină curgerea termenului (a se vedea Ordonanța Tribunalului din 13 aprilie 2000, GAL Penisola Sorrentina/Comisia, T-263/97, Rec., p. II-2041, punctul 47 și jurisprudența citată).

68

Rezultă de asemenea din jurisprudență că, în lipsa publicării sau a notificării, îi revine celui care a luat cunoștință de existența unui act care îl privește să solicite textul integral al acestuia într-un termen rezonabil, dar că, sub această rezervă, termenul pentru formularea acțiunii nu ar putea începe să curgă decât de la momentul la care terțul interesat cunoaște exact conținutul și motivele actului în cauză, astfel încât să își poată fructifica dreptul de formulare a acțiunii (Hotărârea Curții din 6 iulie 1988, Dillinger Hüttenwerke/Comisia, 236/86, Rec., p. 3761, punctul 14, și Hotărârea Curții din 19 februarie 1998, Comisia/Consiliul, C-309/95, Rec., p. I-655, punctul 18, Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Olsen/Comisia, T-17/02, Rec., p. II-2031, punctul 73, și Ordonanța Tribunalului din 21 noiembrie 2005, Tramarin/Comisia, T-426/04, Rec., p. II-4765, punctul 48).

69

În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, termenul pentru formularea unei acțiuni în temeiul articolului 230 CE este de ordine publică, fiind instituit în vederea asigurării clarității și a securității situațiilor juridice și a evitării oricărei discriminări sau a oricărui tratament arbitrar în cadrul administrării justiției și revine instanței comunitare să verifice, chiar din oficiu, dacă acesta a fost respectat (Hotărârea Curții din 23 ianuarie 1997, Coen, C-246/95, Rec., p. I-403, punctul 21, și Hotărârea Tribunalului din 18 septembrie 1997, Mutual Aid Administration Services/Comisia, T-121/96 și T-151/96, Rec., p. II-1355, punctele 38 și 39).

70

Totuși, atunci când nu este posibilă stabilirea cu certitudine a datei de la care reclamanta a cunoscut exact conținutul și motivele actului pe care îl atacă, trebuie să se considere că termenul pentru formularea acțiunii a început să curgă cel târziu în ziua în care se poate stabili că partea respectivă dobândise această cunoștință (Hotărârea Curții din 10 ianuarie 2002, Plant și alții/Comisia și South Wales Small Mines, C-480/99 P, Rec., p. I-265, punctul 49).

71

În speță, este cert că decizia nu a fost nici publicată, nici notificată Republicii Italiene. De asemenea, este neîndoielnic faptul că Republica Italiană, înainte de formularea acțiunii, a cunoscut exact conținutul și motivele deciziei. Într-adevăr, chiar dacă versiunea deciziei anexată de Republica Italiană la cerere ar fi redactată în termeni ușor diferiți de cei utilizați în documentele prezentate de Comisie în ședință, este cert că întreg cuprinsul celor două versiuni ale deciziei aflate la dispoziția Tribunalului este exact același.

72

Întrebarea care se pune este la ce dată exactă a obținut Republica Italiană copia deciziei anexate la cerere, din moment ce termenul pentru formularea acțiunii împotriva deciziei a început să curgă pentru Republica Italiană începând de la această dată. Trebuie să se arate de asemenea că, prin efectuarea unui simplu calcul, rezultă că, pentru ca acțiunea împotriva deciziei să nu fie tardivă, luarea la cunoștință a deciziei de către Republica Italiană nu trebuie să fie anterioară datei de 23 februarie 2005.

73

Din moment ce Republica Italiană nu prezentase, în înscrisurile sale, indicații clare privind data la care a obținut copia deciziei anexate la cerere, Tribunalul a invitat-o, în cadrul unei măsuri de organizare a procedurii, să indice, cu dovezi, data precisă, sursa și mijlocul prin care a obținut copia deciziei care figura în anexă la cererea sa.

74

Într-un prim răspuns, depus la grefă la 12 iunie 2008, Republica Italiană a evocat o scrisoare adresată de reprezentantul său permanent pe lângă Uniunea Europeană la 10 martie 2005 secretarului general al Comisiei pentru a protesta împotriva nepublicării anunțului privind postul vacant și în limba italiană, precum și răspunsurile la această scrisoare ale secretarului general al Comisiei, ambele datate 6 aprilie 2005. Republica Italiană a prezentat copii ale acestor trei scrisori și a afirmat că, în urma acestor scrisori, a luat cunoștință de Documentul intern SEC (2004) 638/6 al Comisiei din 26 mai 2004, și anume un document diferit de decizie, deși menționat în cuprinsul acesteia.

75

Într-un răspuns suplimentar, depus la grefă la 23 iunie 2008, Republica Italiană a adăugat că obținuse copia deciziei anexată la cerere „întâmplător”, grație unei asociații pentru promovarea limbii italiene, fără să precizeze însă data la care asociația respectivă i-a transmis copia menționată.

76

Deși imprecizia răspunsurilor Republicii Italiene este regretabilă, Tribunalul constată nu numai că nu s-a prezentat de către Comisie dovada cunoașterii deciziei, de către Republica Italiană, anterioară datei de 23 februarie 2005, ci și că, în definitiv, există în dosar anumite elemente care militează în favoarea ipotezei potrivit căreia, la această dată, Republica Italiană nu ar fi aflat încă nimic cu privire la existența și la conținutul deciziei.

77

Astfel, în primul rând, în scrisoarea sa din 10 martie 2005, reprezentantul permanent al Republicii Italiene pe lângă Uniunea Europeană a protestat energic împotriva nepublicării în limba italiană a anunțului privind postul vacant, dar nu a făcut nicio aluzie la decizie. Or, se poate prezuma în mod logic că acest protest ar fi privit și decizia dacă Republica Italiană ar fi luat cunoștință de existența și de conținutul său la data scrisorii citate anterior.

78

În al doilea rând, scrisoarea secretarului general din 6 aprilie 2005, trimisă ca răspuns la scrisoarea din 10 martie 2005, a invocat doar o „practică” constând în publicarea anunțurilor privind posturile vacante pentru funcțiile superioare de conducere în numai trei limbi, „aplicată din luna noiembrie a anului trecut”, fără a arăta dacă această practică s-ar întemeia pe decizie.

79

În ceea ce privește scrisoarea, datată de asemenea 6 aprilie 2005, a vice-președintelui Comisiei, nici aceasta nu a revelat existența deciziei, ci a afirmat numai, într-un mod cel puțin ambiguu, că practica constând în publicarea avizelor respective numai în trei limbi ar rezulta din Documentul SEC (2004) 638/6 al Comisiei care datează din luna mai 2004.

80

În sfârșit, în ceea ce privește afirmația Republicii Italiene din cerere, potrivit căreia a luat cunoștință de decizie „cu ocazia publicării anunțului privind postul vacant”, aceasta nu ar putea fi înțeleasă în sensul că Republica Italiană a luat cunoștință de existența și de conținutul deciziei în ziua respectivei publicări (9 februarie 2005), dat fiind că, după cum afirmă în mod întemeiat Republica Italiană, anunțul privind postul vacant nu face nicio referire la decizie.

81

În aceste condiții, afirmația sus-menționată trebuie înțeleasă în sensul că, în urma publicării anunțului privind postul vacant, Republica Italiană a efectuat cercetări care au condus la obținerea copiei deciziei care figurează în anexa la cerere la o dată ulterioară care nu poate fi stabilită cu certitudine. Totuși, niciun element din dosar nu permite să se concluzioneze că această dată este anterioară celei de 23 februarie 2005.

82

Ținând seama de precizările de mai sus, trebuie să se considere că acțiunea a fost formulată în termen, atât în măsura în care este îndreptată împotriva deciziei, cât și în măsura în care este îndreptată împotriva anunțului privind postul vacant, formularea sa în termen în ceea ce privește acest din urmă act fiind incontestabilă.

83

Republica Italiană invocă un motiv unic întemeiat pe încălcarea articolului 12 CE, a articolului 22 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa (JO 2000, C 364, p. 1, Ediție specială, JO 2007, C 303, p. 1), a articolelor 1, 3, 4 și 5 din Regulamentul nr. 1, a articolului 1d alineatul (1) și a articolului 27 din statut, a articolului 18 din Regulamentul interior al Comisiei, precum și a principiului nediscriminării pe criterii de cetățenie sau de naționalitate și a principiului respectării diversității lingvistice.

84

Republica Italiană arată că, prin prevederea – în cuprinsul deciziei – că anunțurile privind posturile vacante pentru funcțiile superioare de conducere nu vor fi redactate în limba italiană și prin omiterea publicării anunțului privind un post vacant în limba italiană, Comisia a încălcat articolele 1, 3, 4 și 5 din Regulamentul nr. 1, precum și articolul 12 CE. Comisia ar fi încălcat de asemenea articolul 22 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit căruia Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă și lingvistică. Într-adevăr, potrivit jurisprudenței, în perspectiva unei Comunități bazate pe libera circulație a persoanelor, o importanță deosebită ar reveni protecției drepturilor și privilegiilor persoanelor în materie lingvistică, astfel încât orice discriminare bazată pe cunoștințele lingvistice ar trebui interzisă (Hotărârea Curții din 11 iulie 1985, Mutsch, 137/84, Rec., p. 2681, punctul 11, Hotărârea Curții din 28 noiembrie 1989, Groener, C-379/87, Rec., p. 3967, punctul 13, și Hotărârea Curții din 24 noiembrie 1998, Bickel și Franz, C-274/96, Rec., p. I-7637, punctele 19 și 23).

85

Republica Italiană adaugă că principiul protecției diversității lingvistice a Comunității se impune ca o cerință fundamentală în raport cu toate instituțiile și organele sale. Aplicarea regimului lingvistic al instituțiilor Uniunii Europene nu ar putea fi disociată de acest principiu. Acest regim ar garanta recunoașterea drepturilor lingvistice ale persoanelor care au acces direct la instituțiile comunitare. Acesta rezultă din natura specială a raporturilor care unesc Comunitatea Europeană și cetățenii săi și ar trebui, prin urmare, să fie considerat expresia directă a diversității lingvistice a Uniunii Europene.

86

Desigur, respectarea principiului protecției diversității lingvistice ar trebui conciliată cu necesitățile vieții instituționale și administrative care ar putea, în practică, să justifice anumite restricții la acest principiu. Totuși, astfel de restricții ar trebui să fie limitate și justificate de cerințele imperative ale vieții instituționale și administrative și nu ar putea aduce atingere substanței principiului care impune instituțiilor respectarea și folosirea tuturor limbilor oficiale ale Comunității.

87

În această privință, Republica Italiană distinge trei situații diferite care ar fi avute în vedere de Regulamentul nr. 1.

88

În primul rând, în domeniul comunicărilor dintre instituții și cetățenii Uniunii, principiul respectării diversității lingvistice ar impune cea mai mare protecție. Într-adevăr, în acest caz, acest principiu ar fi legat de un principiu democratic fundamental a cărui respectare ar impune în special ca subiectele de drept ale Comunității, statele membre și cetățenii europeni, să poată avea cu ușurință acces la legislația Comunității și la instituțiile care sunt autorii acesteia. Dificultăți tehnice, pe care o instituție eficientă ar putea și ar trebui să le surmonteze, nu ar putea fi opuse respectării diversității lingvistice.

89

În al doilea rând, în domeniul procedurilor administrative, ar fi de asemenea esențial ca cei interesați, state membre sau cetățeni, să poată înțelege instituția sau organul cu care sunt în contact. Din acest motiv, articolul 3 din Regulamentul nr. 1 impune utilizarea drept limbă de comunicare a limbii persoanei interesate. Desigur, în acest context, drepturile lingvistice ale persoanelor interesate ar putea fi supuse unor restricții justificate de cerințe ale administrației (Hotărârea Curții din 9 septembrie 2003, Kik/OAPI, C-361/01 P, Rec., p. I-8283, punctele 92-94). Totuși, în temeiul articolului 290 CE, numai Consiliul, și nu Comisia, ar avea dreptul să instituie o diferență de tratament între limbile oficiale, efectuând o alegere adecvată și proporțională care ar evita discriminările nejustificate între cetățenii europeni.

90

În al treilea rând, în cadrul funcționării interne a instituțiilor și a organelor Comunității, articolul 6 din Regulamentul nr. 1 ar autoriza o instituție să aleagă și să impună propriilor săi agenți utilizarea unei anumite limbi de circulație. Totuși, dacă cerințele elementare de eficiență a muncii administrative pot justifica impunerea unui număr restrâns de limbi de lucru, regimul lingvistic intern nu ar putea fi total disociat de regimul comunicărilor externe ale instituțiilor. Prin urmare, alegerea uneia sau a mai multor limbi de lucru la nivel intern nu ar putea fi admisibilă decât dacă se bazează pe considerații obiective și funcționale și dacă nu creează diferențe de tratament nejustificate între cetățenii Comunității. Astfel, procedurile de recrutare a personalului unei instituții ar trebui să asigure participarea tuturor celor care au competențele necesare ocupării posturilor vacante.

91

În speță, publicarea în numai trei limbi a anunțurilor privind posturile vacante pentru funcțiile superioare de conducere ale Comisiei ar fi contrară nu numai Regulamentului nr. 1, ci și articolului 18 ultimul paragraf din Regulamentul de procedură al Comisiei, precum și articolului 1d alineatul (1) și articolului 27 din statut.

92

Comisia ar fi justificat această măsură prin referirea la dificultățile legate de traducerea unor astfel de avize în cele nouă limbi oficiale ale statelor membre care au aderat la Comunitate la 1 mai 2004. Or, astfel de dificultăți, de natură pur administrativă și organizatorică, nu ar putea justifica lipsa traducerilor în limbile oficiale ale celorlalte state membre, cu atât mai mult cu cât capacitatea de traducere în limbile acestora nu ar fi pus nicio problemă în trecut.

93

Lipsa traducerii anunțurilor privind posturile vacante în cauză în limbile noilor state membre ar fi putut fi justificată, cu titlu provizoriu și tranzitoriu, dacă potențialii candidați provenind din aceste state ar fi fost în măsură să ia cunoștință de avizele respective prin alte mijloace. În această privință, Republica Italiană consideră că acești candidați trebuie considerați persoane calificate, beneficiare ale unor resurse cognitive substanțiale care le-ar permite să fie suficient de informate. Prin urmare, publicarea în presa națională a noilor state membre a unei înștiințări cu privire la publicarea unui anunț privind un post vacant netradus în limba statelor menționate sau o informare în acest sens trimisă de Comisie autorităților naționale ale acelorași state ar fi permis să remedieze încălcarea temporară a regimului lingvistic al Uniunii Europene.

94

Totuși, alegerea Comisiei de a suprima traducerile respectivelor anunțuri privind posturile vacante în toate limbile oficiale, mai puțin trei, ar fi o decizie irațională, în măsura în care, pentru a evita o discriminare față de limbile noilor state membre, Comisia ar fi adăugat o altă discriminare, în detrimentul majorității limbilor oficiale ale fostelor state membre. Astfel, inițiativa constând în remedierea unei situații de discriminare prin creșterea numărului de subiecte și de limbi care fac obiectul unei discriminări ar avea ca efect agravarea problemei în locul soluționării sale.

95

Aceeași alegere irațională ar fi încălcat de asemenea principiul proporționalității, din moment ce ar acorda un avantaj și o poziție privilegiată unui grup restrâns de limbi, și anume germana, engleza și franceza. Desigur, articolul 6 din Regulamentul nr. 1 ar permite instituțiilor să stabilească modalitățile de aplicare a regimului lingvistic al Comunității în regulamentele lor de procedură. Totuși, nicio normă scrisă nu ar menționa cele trei limbi sus-menționate ca fiind limbile de lucru interne ale Comisiei. În plus, anunțurile privind posturile vacante menționate la articolul 29 alineatul (2) din statut nu ar intra sub incidența regimului lingvistic intern al unei instituții. Prin urmare, eventuala utilizare de către Comisie a unui număr restrâns de limbi pentru procedurile sale interne nu ar putea avea repercusiuni nici asupra regimului lingvistic al Comunității, astfel cum a fost stabilit de Consiliu în aplicarea articolului 290 CE, nici asupra modalităților de recrutare a personalului instituțiilor.

96

În replica sa, Republica Italiană adaugă că situația creată după extinderea Uniunii la 1 mai 2004 nu ar putea justifica o scădere a nivelului tratamentului juridic al limbilor statelor membre pe baza unei măsuri de organizare internă. Această extindere ar fi putut, cel mult, să justifice un tratament diferențiat al limbilor noilor state membre, cu titlu pur tranzitoriu și prin decizie a Consiliului, adoptată în unanimitate, conform articolului 290 CE. În lipsa unei astfel de decizii prealabile a Consiliului, măsura în litigiu a Comisiei ar fi afectată de un viciu de necompetență absolut și ar trebui, așadar, declarată ilicită. Simpla împrejurare că decizia a fost adoptată de colegiul comisarilor, și nu de o direcție generală a Comisiei nu ar putea să o legitimeze, din moment ce, în speță, nu competența unui organ al Comisiei sau a altuia ar fi pusă în discuție, ci însăși competența Comisiei în materie.

97

În primul rând, Regatul Spaniei invocă necompetența Comisiei, din moment ce Consiliul nu ar fi adoptat nicio măsură care să permită Comisiei să adopte decizia și să o pună în aplicare. Consecințele grave pe care le-ar implica decizia nu ar putea fi acceptate fără o decizie prealabilă a Consiliului care ar constitui temeiul juridic al măsurilor adoptate de Comisie.

98

În al doilea rând, Regatul Spaniei invocă insuficienta motivare a deciziei. La fel ca Republica Italiană, Regatul Spaniei consideră că problemele de capacitate de traducere în limbile noilor state membre nu ar putea justifica suprimarea totală a traducerii anunțurilor privind posturile vacante în toate limbile, mai puțin trei. Acesta adaugă că, dacă anunțurile privind posturile vacante au trebuit să fie traduse, chiar și parțial, în toate limbile, în scopul publicării unor anunțuri în presă, nimic nu se opunea publicării respectivelor anunțuri privind posturile vacante, în toate limbile, și în Jurnalul Oficial. În sfârșit, Regatul Spaniei amintește că, în speță, anunțul privind postul vacant se adresa candidaților provenind din toate statele membre, și nu numai celor provenind din noile state membre.

99

În al treilea rând, Regatul Spaniei se alătură argumentelor Republicii Italiene, potrivit cărora publicarea anunțurilor privind posturile vacante avute în vedere de decizie în numai trei limbi conferă acestor limbi un rang privilegiat, cu încălcarea principiilor nediscriminării și proporționalității. În opinia Regatului Spaniei, acest lucru este cu atât mai valabil, cu cât Comisia nu a prezentat nicio justificare pentru alegerea celor trei limbi în cauză.

100

În ultimul rând, Regatul Spaniei consideră că nu poate fi stabilit niciun paralelism între prezenta cauză și cea în care s-a pronunțat Hotărârea Spania/Eurojust, citată la punctul 20 de mai sus, contrar celor susținute de Comisie. Într-adevăr, invitațiile la depunerea candidaturilor emise de Eurojust, aflat în cauză în litigiul menționat, ar fi fost publicate în toate limbile. Toate persoanele interesate ar fi fost, așadar, plasate pe picior de egalitate, indiferent de cetățenie. În schimb, în speță, un spaniol care ar fi dorit să candideze pentru postul de director general al OLAF ar fi fost obligat să citească într-o anumită zi un singur ziar spaniol determinat, întrucât nu s-ar putea impune oricui să consulte ediții ale Jurnalului Oficial în limbi diferite de limba maternă. Astfel, în opinia Regatului Spaniei, publicarea anunțului privind postul vacant numai în edițiile germană, engleză și franceză ale Jurnalului Oficial este, ca atare, suficientă pentru a determina anularea sa. În plus, Eurojust nu prezentase nicio justificare pentru diferențele de ordin lingvistic pe care le cuprindeau cererile sale de candidatură. În speță, dimpotrivă, excluderile lingvistice hotărâte de Comisie ar fi însoțite de o justificare legată de lipsa capacității disponibile pentru traducerea anunțurilor privind posturile vacante în limbile noilor state membre. Totuși, această justificare nu ar putea conferi măsurii în litigiu un caracter adecvat sau proporțional.

101

Republica Letonia sprijină argumentarea Republicii Italiene și arată că decizia încalcă principiile securității juridice, nediscriminării și proporționalității.

102

În primul rând, Republica Letonia arată că, având în vedere articolele 4 și 5 din Regulamentul nr. 1, persoanele care doresc să candideze pentru funcții superioare de conducere ale Comisiei se pot aștepta în mod legitim ca anunțurile pertinente privind posturile vacante să fie publicate în Jurnalul Oficial în toate limbile oficiale. Or, decizia însăși nu ar fi fost publicată în Jurnalul Oficial pentru a informa potențialii candidați având altă limbă maternă decât germana, engleza sau franceza că, pe viitor, nu vor putea consulta anunțurile privind posturile vacante pentru funcțiile superioare de conducere decât în edițiile Jurnalului Oficial publicate în aceste trei limbi. Această situație ar constitui o încălcare a principiului securității juridice.

103

În al doilea rând, Republica Letonia susține că publicarea anunțurilor privind posturile vacante în cadrul Comisiei pentru funcțiile superioare de conducere numai în limbile engleză, franceză și germană conferă un avantaj necuvenit cetățenilor anumitor state membre cu încălcarea principiului nediscriminării. În această privință, Republica Letonia arată că, deși nici dreptul comunitar fundamental, nici jurisprudența nu se referă, în mod direct, la un principiu al egalității limbilor, un astfel de principiu, ca modalitate specială de interzicere a discriminării bazate pe cetățenie, rezultă din articolul 12 CE, cunoașterea unei limbi fiind direct legată de apartenența națională. În plus, existența principiului egalității limbilor nu ar fi fost exclusă în Hotărârea Kik/OAPI, punctul 89 de mai sus, și ar rezulta de asemenea din articolul 1 din Regulamentul nr. 1, precum și din articolul 314 CE.

104

În al treilea rând, Republica Letonia consideră că aspecte de natură financiară sau eventuale probleme de capacitate de traducere nu ar putea justifica o discriminare între limbi. Pe de altă parte, argumentele Comisiei privind costurile ar fi îndoielnice, din moment ce mijloace umane și financiare echivalente au fost indispensabile pentru traducerea și pentru publicarea unor anunțuri în presa națională a statelor membre. În plus, Comisia ar fi putut evita o supraîncărcare a serviciilor de traducere alegând să nu traducă în toate limbile alte texte, mai puțin importante, precum deciziile individuale care nu privesc decât o persoană. În sfârșit, Comisia, ținând seama de experiența dobândită cu ocazia precedentelor extinderi ale Uniunii, ar fi trebuit să se pregătească în timp util în vederea asigurării și consolidării mijloacelor necesare pentru a face față eventualelor probleme privind capacitățile de traduceri în urma extinderii din 2004.

105

În ultimul rând, Republica Letonia consideră că principiul proporționalității a fost de asemenea încălcat în speță. Comisia nu ar fi făcut tot posibilul pentru limitarea inconvenientelor rezultate din lipsa publicării respectivelor anunțuri privind posturile vacante în toate limbile oficiale. În această privință, nici alegerea, în scopul publicării anunțurilor menționate în Jurnalul Oficial, celor mai utilizate trei limbi în Uniune, nici publicarea, în celelalte limbi, a anunțurilor în presa națională nu ar fi suficiente. Presa națională nu ar putea fi asimilată Jurnalului Oficial. Ar fi fost posibil, cel puțin, odată cu publicarea anunțurilor în ziarele statelor membre, să se publice în celelalte ediții ale Jurnalului Oficial o descriere generală a fiecărui post vacant, cu mențiunea că toate informațiile aferente sunt accesibile în edițiile germană, engleză și franceză.

106

Comisia arată că argumentarea prezentată de Republica Italiană reia, aproape integral, anumite considerații expuse în Concluziile avocatului general Poiares Maduro prezentate în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Spania/Eurojust, citată la punctul 20 de mai sus (Rec., p. I-2079). Comisia subliniază diferența pe fond dintre această cauză și cea în speță, din moment ce, contrar cauzei care făcea obiectul Concluziilor avocatului general Poiares Maduro prezentate în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Spania/Eurojust, citate anterior, decizia și anunțul privind postul vacant atacate nu conțin nicio indicație referitoare la cunoașterea necesară a unor limbi comunitare determinate. În opinia Comisiei, nu este mai puțin adevărat că o lectură atentă și globală a Concluziilor avocatului general Poiares Maduro prezentate în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Spania/Eurojust, citate anterior, demonstrează că abordarea urmată de Comisie în speță, suficient de limitată în timp și pe deplin corelată cu regimul lingvistic aplicabil Comisiei, trebuie considerată conformă principiului diversității lingvistice și, prin urmare, justificată, adecvată și proporțională.

107

Comisia arată că publicarea unui anunț privind un post vacant pentru o funcție superioară de conducere are în esență ca obiectiv informarea unui număr limitat de candidați deosebit de calificați cu privire la existența unui astfel de post vacant care implică anumite competențe specifice și o experiență profesională importantă. Acest anunț ar fi, desigur, adresat către exterior și ar putea fi atacat de candidați din afară. Totuși, anunțul ar trebui considerat totodată o dispoziție adoptată în interesul serviciului și legată mai direct de organizarea internă a Comisiei. În acest sens, acesta ar constitui proiectarea către exterior a măsurilor interne cu caracter administrativ adoptate de Comisie în scopul bunei sale funcționări. Prin urmare, anunțurile de acest gen nu ar intra sub incidența relațiilor Comisiei cu lumea exterioară.

108

În opinia Comisiei, rezultă că nici decizia, nici anunțul privind postul vacant nu constituie acte a căror publicare în toate limbile oficiale este impusă de articolul 4 din Regulamentul nr. 1. În mod mai general, din jurisprudență ar reieși că Regulamentul nr. 1 nu este aplicabil relațiilor dintre instituții și agenții acestora. Comisia consideră că această concluzie este valabilă de asemenea pentru candidații la concursurile organizate de o instituție, din moment ce acești candidați au fost tratați întotdeauna, în jurisprudență, în același mod ca funcționarii și ca agenții instituțiilor.

109

În opinia Comisiei, regimul lingvistic intern al instituțiilor, ale căror anunțuri privind posturile vacante ar constitui o prelungire externă, nu prevede, în cadrul raporturilor profesionale cu instituția respectivă, dreptul la utilizarea limbii alese de funcționar sau de candidatul la o procedură de selecție. În schimb, ceea ce ar prezenta o importanță deosebită în materie de comunicare cu instituția și cu personalul acesteia sau cu candidații externi ar fi posibilitatea, pentru funcționarii sau pentru candidații respectivi, de a lua cunoștință de dispozițiile care îi privesc.

110

Situația particulară în care s-ar afla candidații vizați de un anunț de concurs sau de un anunț privind un post vacant de tipul celui atacat justifică, în opinia Comisiei, utilizarea, în cursul procedurilor de selecție, a unor limbi de circulație, stabilite de instituția respectivă. În această privință, limita puterii discreționare a instituției ar fi reprezentată de existența necesară a unei legături între limbile utilizate și competențele cerute pentru exercitarea funcțiilor în cauză, precum și lipsa unui prejudiciu excesiv adus intereselor juridice ale potențialilor candidați.

111

Comisia arată că, în exercitarea puterii sale discreționare, o instituție poate solicita de asemenea candidaților la un post cunoașterea unor limbi oficiale determinate, în funcție de cerințele obiective ale serviciului. Totuși, nu aceasta a fost situația în speță, din moment ce anunțul privind postul vacant nu ar presupune nicio condiție specială cu privire la cunoașterea uneia dintre cele trei limbi de circulație ale Comisiei în care a fost publicat anunțul. Anunțul respectiv ar impune numai ca documentele de candidatură să fie redactate în una dintre aceste limbi. Așadar, anunțul privind postul vacant nu ar putea, ca atare, să aducă niciun prejudiciu intereselor potențialilor candidați în ceea ce privește cunoștințele lor lingvistice. Comisia consideră că, ținând seama de natura funcțiilor și a sarcinilor directorului general al OLAF, care ar necesita aptitudinea de a lucra într-un mediu multicultural complex, aceasta ar fi pe deplin îndreptățită să solicite candidaților la acest post cunoașterea uneia dintre cele trei limbi utilizate pentru a comunica în interiorul instituției. Într-adevăr, ar fi clar identificabilă o legătură între folosirea acestor trei limbi și competențele specifice impuse pentru exercitarea funcțiilor în cauză, astfel cum sunt descrise în anunțul privind postul vacant.

112

În orice caz, Comisia consideră că nu există nicio dovadă a unui prejudiciu real suferit de candidații vizați de anunțul privind postul vacant, din cauza publicării sale numai în trei limbi. Această publicare ar fi fost efectuată pe întreg teritoriul Uniunii Europene, inclusiv pe teritoriul italian, și, prin urmare, orice cetățean italian care îndeplinește condițiile impuse de anunțul privind postul vacant și-ar fi putut prezenta candidatura. Într-adevăr, resortisanții italieni ar fi foarte bine reprezentați numeric între candidaturile primite din moment ce reprezintă aproximativ 14 % din numărul total de candidați și numai candidații unei alte țări din Uniune ar fi cu puțin mai numeroși decât aceștia. În plus, candidații italieni ar fi nu numai mult mai numeroși decât candidații de limbă germană, dar ar reprezenta chiar mai mult de triplul numărului de candidați de limbă engleză. Din aceste date Comisia deduce că factorul lingvistic nu a avut niciun efect asupra prezentării candidaturilor și nu a putut avea niciun efect disuasiv față de cetățenii europeni care au o limbă maternă diferită de cele în care s-a publicat anunțul privind postul vacant. Pe de altă parte, Comisia nu ar fi primit nicio reclamație privind regimul lingvistic ales, ceea ce ar permite să se concluzioneze că, efectiv, candidații vizați de anunțul privind postul vacant nu ar fi suferit nicio discriminare bazată pe limbă sau pe cetățenie.

113

În sfârșit, Comisia consideră că, ținând seama de dificultățile bine cunoscute în materie de traducere, abordarea pragmatică aleasă în speță se inspiră în mare parte din considerațiile legate de eficiența și de buna funcționare a instituției, deși nu pare să se îndepărteze prea mult de la considerațiile descrise la punctele 92-94 din Hotărârea Kik/OAPI, punctul 89 de mai sus.

114

În primul rând, Tribunalul amintește că decizia se aplică numai publicărilor externe în Jurnalul Oficial ale anunțurilor privind posturile vacante pentru funcțiile superioare de conducere în cadrul Comisiei.

115

În al doilea rând, trebuie să se arate că nicio dispoziție și niciun principiu de drept comunitar nu impun ca aceste publicări să fie făcute în mod sistematic în toate limbile oficiale.

116

Desigur, este adevărat că astfel de posturi pot interesa în mod potențial candidați provenind din orice stat membru. Totuși, astfel cum a stabilit deja Curtea, numeroasele referințe din Tratatul CE la folosirea limbilor în Uniunea Europeană, printre care în special articolele 290 CE și 314 CE, invocate de Republica Italiană și de interveniente, nu pot fi considerate manifestarea unui principiu general de drept comunitar care asigură fiecărui cetățean dreptul ca tot ceea ce i-ar putea afecta interesele să fie redactat în limba sa în orice circumstanțe (Hotărârea Kik/OAPI, punctul 89 de mai sus, punctul 82).

117

Un astfel de principiu, care implică obligația instituțiilor de a publica în mod sistematic în Jurnalul Oficial anunțurile în cauză privind posturile vacante în toate limbile oficiale, nu ar putea fi dedus nici din Regulamentul nr. 1. Astfel, s-a hotărât că acest regulament nu este aplicabil relațiilor dintre instituții și funcționarii și agenții acestora, întrucât stabilește numai regimul lingvistic aplicabil între instituțiile Comunității Europene și un stat membru sau o persoană care intră sub jurisdicția unuia dintre statele membre (Hotărârea Tribunalului din 5 octombrie 2005, Rasmussen/Comisia, T-203/03, RecFP, p. I-A-279 și II-1287, punctul 60).

118

Funcționarii și ceilalți agenți ai Comunității, precum și candidații la astfel de posturi intră numai sub jurisdicția Comunității în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor statutului, inclusiv a celor referitoare la recrutarea în cadrul unei instituții. În plus, articolul 6 din Regulamentul nr. 1 permite în mod expres instituțiilor să stabilească modalitățile de aplicare a regimului lingvistic în regulamentele lor de procedură (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 7 februarie 2001, Bonaiti Brighina/Comisia, T-118/99, RecFP, p. I-A-25 și II-97, punctul 13).

119

Asimilarea candidaților la astfel de posturi cu funcționarii și cu ceilalți agenți ai Comunităților în materie de regim lingvistic aplicabil este justificată prin faptul că respectivii candidați intră în relație cu o instituție comunitară numai în scopul de a obține un post de funcționar sau de agent pentru care, astfel cum se va arăta în continuare, anumite cunoștințe lingvistice sunt necesare și pot fi impuse prin dispozițiile comunitare aplicabile pentru ocuparea postului în cauză.

120

Nici articolul 18 din Regulamentul de procedură al Comisiei, invocat de asemenea de Republica Italiană, nu impune obligația de a publica în mod sistematic în toate limbile anunțurile privind posturile vacante referitoare la posturi vacante în cadrul Comisiei. Acest articol este lipsit de pertinență în speță, fiind aplicabil, conform propriilor termeni, numai actelor menționate la articolele 249 CE și 161 din Tratatul Euratom, și nu actelor precum anunțurile privind posturile vacante pe care Comisia le adoptă în calitate de autoritate împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) în sensul dispozițiilor pertinente din statut.

121

În sfârșit, statutul, pe de o parte, nu conține nicio dispoziție care impune publicarea anunțurilor privind posturile vacante în toate limbile oficiale și, pe de altă parte, autorizează, prin articolul 29 alineatul (2), AIPN să adopte procedura care i se pare adecvată pentru recrutarea personalului cu funcții superioare de conducere.

122

Prin urmare, în speță, Comisia era îndreptățită să adopte decizia în vederea soluționării, în cadrul competenței pe care i-o recunosc articolul 6 din Regulamentul nr. 1 și articolul 29 alineatul (2) din statut, problemei limbilor de publicare externă a anunțurilor privind posturile vacante pentru personalul cu funcții superioare de conducere, problemă care constituie, astfel cum s-a arătat deja, un aspect particular al procedurilor de recrutare a personalului care intră în această categorie. Prin urmare, Republica Italiană și intervenientele invocă în mod greșit necompetența Comisiei pentru adoptarea deciziei.

123

În al treilea rând, în ceea ce privește pretinsul caracter insuficient al motivării deciziei, problemă ridicată de Regatul Spaniei, dar care, în orice caz, trebuie examinată de Tribunal, chiar din oficiu, trebuie amintit că sfera obligației de motivare depinde de natura actului în cauză și că, în ceea ce privește actele menite să devină general aplicabile, motivarea se poate limita la indicarea, pe de o parte, a situației de ansamblu care a condus la adoptarea actului respectiv și, pe de altă parte, a obiectivelor generale pe care își propune să le atingă (Hotărârea Curții din 13 martie 1968, Beus, 5/67, Rec., p. 125, 143, și Hotărârea Curții din 19 noiembrie 1998, Spania/Consiliul, C-284/94, Rec., p. I-7309, punctul 28).

124

Se impune constatarea că, în speță, decizia este conformă cerințelor de motivare sus-menționate, din moment ce aceasta indică situația de ansamblu care a condus la adoptarea sa și obiectivele generale pe care și le propune să le atingă, făcând referire la capacitatea de traducere disponibilă în cadrul Direcției Generale Traduceri a Comisiei. După lectura deciziei și a documentelor la care face trimitere (a se vedea punctele 5-7, 14 și 15 de mai sus), este evident că aceasta are în vedere, ținând seama de deficitul de resurse de traducere, reducerea cererilor de traducere pentru a nu depăși capacitățile disponibile.

125

Republica Italiană și intervenientele invocă în mod greșit, în această privință, o pretinsă incoerență între deficitul de capacități de traducere în limbile noilor state membre și lipsa traducerii anunțurilor privind posturile vacante pentru personalul cu funcții superioare de conducere în toate limbile vechilor state membre.

126

Într-adevăr, versiunea deciziei anexată la cerere și Documentul PERS (2004) 203 al Comisiei la care face trimitere versiunea deciziei care figurează în procesul-verbal al celei de a 1678-a ședințe a Comisiei se referă, în general, la „capacitatea de traducere disponibilă în cadrul Direcției Generale Traduceri” sau, respectiv, la „actualul volum sporit de muncă” al direcției generale menționate, și nu exclusiv la capacitatea de traducere în noile limbi. Referirea, în cele două documente sus-menționate, la Documentul SEC (2004) 638/6 din 26 mai 2004 care se referă la capacitățile de traducere în noile limbi oficiale nu ar putea conduce la o concluzie contrară, din moment ce nu este vorba numai de elementul de justificare a măsurii adoptate prin decizie.

127

În al patrulea rând, trebuie să se arate că, deși Comisia este îndreptățită să adopte măsurile care i se par corespunzătoare în vederea reglării aspectelor procedurii de recrutare a personalului său cu funcții superioare de conducere, nu este mai puțin adevărat că aceste măsuri nu ar putea conduce la o discriminare pe criterii de limbă între candidații la un post determinat.

128

Pe de o parte, o astfel de discriminare este interzisă expressis verbis de articolul 1d alineatul (1) din statut, alineatul (6) al aceluiași articol prevăzând că, respectând principiul nediscriminării și principiul proporționalității, orice limitare a punerii în aplicare a acestor principii trebuie justificată în mod obiectiv și rezonabil și trebuie să răspundă unor obiective legitime de interes general în cadrul politicii privind personalul.

129

Pe de altă parte, articolul 27 din statut se opune de asemenea ca AIPN să impună candidaților la un post cunoașterea perfectă a unei limbi oficiale determinate, atunci când această condiție lingvistică are ca efect rezervarea postului respectiv unei anumite naționalități, fără ca acest lucru să fie justificat de motive care au legătură cu funcționarea serviciului (Hotărârea Curții din 4 martie 1964, Lassalle/Parlamentul European, 15/63, Rec., p. 57, 73 și 74).

130

Prin urmare, în cazul în care Comisia decide să publice în Jurnalul Oficial textul integral al unui anunț privind un post vacant pentru o funcție superioară de conducere numai în anumite limbi, aceasta trebuie, pentru a evita o discriminare pe criterii de limbă între candidații potențial interesați de anunțul respectiv, să adopte măsuri corespunzătoare în scopul informării tuturor candidaților în cauză cu privire la existența respectivului anunț privind postul vacant și la edițiile în care acesta a fost publicat integral.

131

În măsura în care această condiție este îndeplinită, publicarea în Jurnalul Oficial a unui anunț privind un post vacant din categoria avută în vedere de decizie într-un număr restrâns de limbi nu poate conduce la apariția unei discriminări între diferiții candidați, dacă este cert că aceștia din urmă stăpânesc suficient cel puțin una dintre aceste limbi, fapt care le permite să ia cunoștință de conținutul anunțului respectiv.

132

În această privință, trebuie amintită jurisprudența potrivit căreia faptul că documente adresate de administrație unuia dintre funcționarii săi sunt redactate într-o altă limbă decât limba maternă a acestui funcționar sau decât prima limbă străină aleasă de acesta nu constituie nicio încălcare a drepturilor acelui funcționar, dacă stăpânește suficient limba utilizată de administrație încât să poată lua cunoștință în mod efectiv și ușor de conținutul documentelor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Rasmussen/Comisia, punctul 117 de mai sus, punctele 62-64). Această concluzie este de asemenea valabilă în ceea ce privește un act adresat tuturor funcționarilor sau candidaților unei proceduri de selecție, precum anunțul privind postul vacant.

133

Trebuie amintit de asemenea că, având în vedere articolul 28 litera (f) din statut, orice candidat la o procedură de recrutare trebuie să justifice cunoașterea temeinică a uneia dintre limbile Comunității și cunoașterea satisfăcătoare a unei alte limbi a Comunității, în măsura necesară funcțiilor pe care este chemat să le exercite. Este vorba despre cunoștințe lingvistice minime necesare pentru recrutarea funcționarilor comunitari, instituțiile putând, dacă este cazul, să stabilească condiții lingvistice mai severe pentru recrutarea într-un post determinat (a se vedea în acest sens Hotărârea Pappas/Comitetul Regiunilor, punctul 43 de mai sus, punctul 85).

134

Astfel, în cazul în care necesitățile serviciului sau cele ale postului impun acest lucru, instituția în cauză poate în mod legitim preciza limbile a căror cunoaștere temeinică sau satisfăcătoare se impune (a se vedea a contrario Hotărârea Lassalle/Parlamentul European, punctul 129 de mai sus, p. 73 și 74; a se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Lagrange prezentate în această cauză, Rec., p. 77, 94). În acest din urmă caz, împrejurarea că textul anunțului în cauză privind postul vacant este disponibil numai în aceste limbi nu ar putea produce o discriminare între candidați, din moment ce toți trebuie să stăpânească cel puțin una dintre aceste limbi.

135

În schimb, publicarea în Jurnalul Oficial a textului anunțului privind postul vacant numai în anumite limbi comunitare, în condițiile în care persoane ce dețin numai cunoștințe în alte limbi comunitare ar fi admise să își depună candidatura, ar putea conduce, în lipsa altor măsuri care urmăresc să permită acestei din urmă categorii de candidați potențiali să ia cunoștință de conținutul acestui anunț, la o discriminare în detrimentul acestora.

136

Într-adevăr, în această ipoteză, candidații în cauză s-ar afla într-o poziție mai puțin avantajoasă în raport cu ceilalți candidați, din moment ce nu ar fi în măsură să ia cunoștință de calificările impuse de anunțul privind postul vacant, precum și de condițiile și de normele procedurii de recrutare. Or, o astfel de cunoaștere constituie o condiție prealabilă necesară prezentării optime a candidaturii lor, în vederea maximizării șanselor lor de a fi reținuți pentru postul în cauză.

137

În speță, decizia prevede că publicările externe în Jurnalul Oficial ale anunțurilor privind posturile vacante pentru funcțiile superioare de conducere se vor face pe viitor exclusiv în limbile germană, engleză și franceză. Acesta exclude, așadar, publicarea, în edițiile Jurnalului Oficial publicate în alte limbi comunitare, a textului integral al respectivelor anunțuri privind posturile vacante, în condițiile în care nu prevede nici publicarea în aceste alte ediții a unui anunț prin care să se informeze cu privire la existența unui astfel de anunț și să se facă trimitere la edițiile germană, engleză și franceză în vederea obținerii textului integral al acestuia, nici adoptarea altor măsuri echivalente.

138

Ținând seama și de împrejurarea că însăși decizia nu a fost publicată în Jurnalul Oficial, în vederea informării cititorilor altor ediții decât cea germană, engleză și franceză, cu privire la importanta modificare a practicii introdusă astfel, există un risc important ca potențialii candidați a căror limbă maternă este diferită de cele trei limbi menționate în decizie să nu fie informați nici măcar cu privire la existența unui anunț privind un post vacant care i-ar putea interesa. Chiar dacă acești candidați ar stăpâni cel puțin una dintre limbile germană, engleză sau franceză, nu s-ar putea prezuma că aceștia vor consulta o ediție a Jurnalului Oficial diferită de cea publicată în limba lor maternă.

139

În plus, trebuie arătat că decizia se referă, în general, la toate procedurile de recrutare pentru funcțiile superioare de conducere în cadrul Comisiei. În lipsa unei indicații în acest sens în cuprinsul deciziei sau al anunțului privind postul vacant, nu s-ar putea prezuma că, pentru ocuparea unor astfel de posturi, cunoașterea limbii germane, franceze sau engleze ar fi întotdeauna indispensabilă. Dovada este că anunțul privind postul vacant, care urmărește tocmai un post din această categorie, impune numai „o cunoaștere aprofundată a uneia dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene și o cunoaștere satisfăcătoare a unei alte limbi dintre acestea”.

140

Împrejurarea invocată de Comisie că Documentul SEC (2004) 638/6 și anunțul privind postul vacant prevăd că procedurile de selecție pentru funcțiile superioare de conducere se vor desfășura numai în limba germană, engleză sau franceză nu ar putea conduce la o concluzie contrară. Într-adevăr, în cazul în care Comisia consideră că, pentru motive legitime, legate de buna funcționare a serviciului, este necesară stăpânirea a cel puțin uneia dintre cele trei limbi sus-menționate, revine acesteia să includă o dispoziție în acest sens în anunțurile privind posturile vacante în cauză. Întrucât nu acesta este cazul în speță, acest argument trebuie respins, fără a fi necesar ca Tribunalul să se pronunțe asupra consecințelor pe care le determină pentru legalitatea procedurilor de selecție limitarea limbilor care trebuie utilizate în cadrul procedurilor respective.

141

Or, în ceea ce privește anunțurile privind posturile vacante pentru funcții superioare de conducere care nu impun cunoașterea a cel puțin uneia dintre cele trei limbi sus-menționate, decizia nu prevede nicio măsură care să permită potențialilor candidați care nu stăpânesc cel puțin una dintre aceste trei limbi să ia cunoștință de conținutul acestui anunț, disponibil numai în cele trei limbi în cauză. Nu se prevede nici măcar ca acești candidați să aibă posibilitatea de a se adresa Comisiei în vederea obținerii unei traduceri a anunțului în cauză privind postul vacant.

142

Din ansamblul considerațiilor de mai sus rezultă că aplicarea deciziei ar putea conduce la o discriminare pe criterii de limbă între candidații la o procedură de selecție.

143

Totuși, Comisia arată, în esență, că eventualitatea unei astfel de discriminări este mai degrabă teoretică. Cele trei limbi alese prin decizie ar fi limbi interne de lucru ale Comisiei și cel puțin una dintre ele ar fi, fără îndoială, cunoscută de persoanele interesate, pentru posturile în cauză, care ar fi în mod necesar persoane înalt calificate. Pe de altă parte, având în vedere deficitul de capacități de traducere, adoptarea deciziei ar fi inspirată din considerații legate de eficiența și de buna funcționare a Comisiei.

144

Această argumentare nu poate fi reținută. În ceea ce privește, în primul rând, împrejurarea că cele trei limbi alese prin decizie ar fi limbi interne de lucru ale Comisiei, din jurisprudență reiese că o instituție nu s-ar putea mulțumi să adreseze unui funcționar o decizie individuală redactată în una din aceste limbi de lucru, ci trebuie să se asigure că funcționarul respectiv stăpânește suficient limba utilizată, iar în caz contrar revine instituției să îi furnizeze acestuia o traducere (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 23 martie 2000, Rudolph/Comisia, T-197/98, RecFP, p. I-A-55 și II-241, punctele 45-47, și Hotărârea Tribunalului Bonaiti Brighina/Comisia, punctul 118 de mai sus, punctele 20 și 21).

145

Ținând seama de această jurisprudență, care este aplicabilă, prin analogie, candidaților la o procedură de recrutare, o instituție nu s-ar putea mulțumi să utilizeze, pentru anunțurile privind posturile vacante de care dispune, limbile interne de lucru, ci trebuie să se asigure că toți candidații potențiali pot fi în măsură să ia cunoștință de existența și de conținutul anunțurilor în cauză privind posturile vacante.

146

În orice caz, trebuie amintit că decizia nu privește decât publicările externe în Jurnalul Oficial, care, prin însăși natura lor, se adresează și unor persoane din afara Comisiei, pentru care împrejurarea că limbile alese pentru publicare sunt limbile interne de lucru ale Comisie este lipsită de pertinență.

147

În continuare, trebuie arătat că este, desigur, adevărat că funcțiile superioare de conducere se adresează în mod necesar unor candidați deosebit de calificați și că este probabil ca mai mulți candidați care au ca limbă maternă altă limbă decât germana, engleza sau franceza să cunoască în mod satisfăcător una sau alta dintre aceste trei limbi, având în vedere cunoașterea lor destul de răspândită în Europa. Totuși, această împrejurare nu este suficientă pentru a justifica măsura adoptată prin decizie.

148

Într-adevăr, chiar și în cazurile în care aceasta ar fi situația, nu înseamnă că acești candidați consultă edițiile Jurnalului Oficial în aceste trei limbi, și nu în limba lor maternă. În orice caz, nu se poate prezuma cunoașterea limbii germane, engleze sau franceze de către toate persoanele care au calificările necesare pentru funcții superioare de conducere.

149

În sfârșit, argumentul întemeiat pe eficiența și pe buna funcționare a Comisiei trebuie de asemenea respins. Astfel de considerații nu pot justifica o discriminare interzisă prin statut. Astfel cum reiese din articolul 1d alineatul (6) din statut, numai „obiective legitime de interes general în cadrul politicii privind personalul”, precum măsurile referitoare la vârsta obligatorie pentru pensionare sau la vârsta minimă pentru a beneficia de o pensie pentru vechime în muncă, menționate în a doua teză din această dispoziție, pot justifica o încălcare a principiilor nediscriminării și proporționalității. Or, buna gestiune a capacităților de traducere nu intră în domeniul politicii de personal, în sensul statutului.

150

Din ansamblul considerațiilor de mai sus rezultă că, prin adoptarea deciziei, Comisia a încălcat articolul 1d din statut. În plus, aceasta a încălcat de asemenea, indirect, articolul 27 din statut, din moment ce măsura adoptată poate favoriza, în cadrul procedurilor de recrutare a personalului cu funcții superioare de conducere, candidați de anumite cetățenii, și anume pe cei originari din țări unde se vorbesc limbile germană, engleză și franceză ca limbi materne, și poate aduce prejudicii cel puțin unei părți din candidații resortisanți din celelalte state membre.

151

În aceste condiții, decizia trebuie anulată. Anunțul privind postul vacant, publicat potrivit modalităților prevăzute în decizie, trebuie de asemenea anulat. Desigur, Comisia a publicat în presa națională a statelor membre anunțuri redactate în toate celelalte limbi, în vederea informării persoanelor interesate cu privire la publicarea în Jurnalul Oficial a anunțului privind postul vacant, la care se făcea trimitere pentru mai multe informații.

152

Chiar presupunând că publicarea anunțurilor sus-menționate ar fi suficientă pentru a informa candidații a căror limbă maternă este alta decât germana, engleza sau franceza cu privire la existența anunțului privind postul vacant, se impune constatarea că, procedând astfel, Comisia a omis să ia măsuri care să permită acelora dintre ei care nu stăpânesc niciuna dintre aceste trei limbi să ia de asemenea cunoștință de conținutul acestui anunț. Simplele circumstanțe de fapt, invocate de Comisie, că nu ar fi primit nicio reclamație din partea vreunui candidat în această privință sau că resortisanții italieni ar fi foarte bine reprezentați numeric printre candidaturile primite nu sunt, ca atare, suficiente pentru a concluziona că omisiunea sus-menționată a Comisiei nu putea aduce prejudicii drepturilor anumitor candidați.

153

Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus, trebuie să se admită acțiunea și să se anuleze decizia și anunțul privind postul vacant.

154

Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Pe de altă parte, potrivit articolului 87 alineatul (4) primul paragraf din regulamentul menționat, statele membre care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.

155

În speță, Comisia a căzut în pretenții. Totuși, Republica Italiană nu a formulat concluzii cu privire la cheltuielile de judecată. În aceste condiții, se impune obligarea fiecărei părți la plata propriilor cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a cincea)

declară și hotărăște:

Cadrul juridic

Istoricul cauzei

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la dreptul statelor membre de a formula o acțiune, în temeiul articolului 230 CE, împotriva actelor instituțiilor având ca obiect relațiile acestora cu funcționarii și cu agenții lor

— Argumentele părților

— Aprecierea Tribunalului

Cu privire la calificarea drept acte atacabile a deciziei și a anunțului privind postul vacant, în sensul articolului 230 primul paragraf CE

— Argumentele părților

— Aprecierea Tribunalului

Cu privire la termenul pentru formularea acțiunii împotriva deciziei

— Argumentele părților

— Aprecierea Tribunalului

Cu privire la fond

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la cheltuielile de judecată