HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE

(Camera a treia)

2 mai 2007

Cauza F‑23/05

Jean‑Louis Giraudy

împotriva

Comisiei Comunităților Europene

„Funcționari – Acțiune – Acțiune în despăgubire – Investigație a Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) – Schimbare a repartizării – Regulamentul (CE) nr. 1073/1999 – Decizia 1999/396/CE, CECA, Euratom – Greșeală – Prejudiciu – Boală profesională – Luare în considerare a prestațiilor prevăzute la articolul 73 din statut”

Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA prin care domnul Giraudy solicită anularea Deciziei din 21 februarie 2005 prin care a fost respinsă reclamația sa din 22 septembrie 2004 și obligarea Comisiei la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului pe care pretinde că l‑a suferit, evaluat la 264 000 de euro, în ceea ce privește prejudiciul material, și la 500 000 de euro, în ceea ce privește prejudiciul moral

Decizia: Obligă Comisia să plătească domnului Giraudy o despăgubire în cuantum de 15 000 de euro cu titlu de daune interese pentru prejudiciul moral pe care acesta l‑a suferit și care a constat în atingerea adusă reputației și onoarei sale. Respinge celelalte capete de cerere. Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată și două treimi din cele efectuate de reclamant. Reclamantul suportă o treime din cheltuielile sale de judecată.

Sumarul hotărârii

1.      Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) – Regulamentul nr. 1073/1999 privind investigațiile efectuate de OLAF – Metode de efectuare a investigațiilor interne adoptate de instituțiile comunitare

(Regulamentul nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 5 al doilea paragraf; Decizia 1999/396 a Comisiei, art. 2 primul și al doilea paragraf)

2.      Funcționari – Răspundere extracontractuală a instituțiilor – Condiții

3.      Funcționari – Organizarea serviciilor – Repartizarea personalului

[Statutul funcționarilor, art. 7 alin. (1)]

4.      Funcționari – Obligația de solicitudine ce revine administrației

[Statutul funcționarilor, art. 7 alin. (1) primul paragraf și art. 25 al doilea paragraf]

5.      Funcționari – Obligația de solicitudine ce revine administrației – Principiul bunei administrări

[Statutul funcționarilor, art. 73; Regulamentul nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului, considerentul (10) și art. 8 alin. (2)]

6.      Funcționari – Obligația de solicitudine ce revine administrației

[Regulamentul nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 8 alin. (2)]

7.      Funcționari – Acțiune în despăgubiri – Concluzii având ca obiect repararea prejudiciului ce rezultă din boala și din invaliditatea reclamantului survenite ca urmare a unei greșeli de serviciu a administrației

(Statutul funcționarilor, art. 73; Reglementarea privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională, art. 19 și 23)

1.      Redactarea imperativă a articolului 2 al doilea paragraf din Decizia 1999/396 privind condițiile și metodele de efectuare a investigațiilor interne pentru combaterea fraudei, a corupției și a oricăror activități ilegale care afectează interesele Comunităților, care face trimitere, cu privire la acest aspect, la primul paragraf al aceluiași articol, arată că secretarul general, directorii generali și șefii de servicii din cadrul Comisiei au obligația de a informa Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) fără întârziere, de îndată ce au cunoștință despre „dovezi care conduc la prezumția existenței unor posibile cazuri de fraudă, de corupție sau de orice altă activitate ilegală care afectează interesele Comunităților sau de situații grave, legate de îndeplinirea atribuțiilor profesionale, care ar putea constitui încălcări ale obligațiilor funcționarilor sau ale agenților Comunităților ce ar putea atrage proceduri disciplinare sau, dacă este cazul, proceduri penale”. Totuși, folosirea termenului „prezumție” de către legiuitor presupune în mod necesar că autoritățile avute în vedere în respectiva dispoziție realizează o apreciere minimă privind pertinența dovezilor despre care au cunoștință, în raport cu o posibilă neregulă, și le conferă, în consecință, o anumită putere de apreciere.

(a se vedea punctul 98)

2.      Disfuncționalități în sistemul intern de comunicare al unei instituții care au putut agrava, în mod nejustificat, bănuielile Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) în privința unui funcționar, însă care nu se aflau într‑un raport cauză‑efect determinant cu deschiderea unei investigații referitoare la acesta, ținând seama de existența unei serii de alte elemente grave și concordante care justificau prin ele înseși o astfel de investigație, nu pot angaja răspunderea extracontractuală a acestei instituții pentru o greșeală de serviciu.

(a se vedea punctele 109 și 111)

3.      Decizia de schimbare, cu titlu de măsură conservatorie, a repartizării funcționarului responsabil de o unitate administrativă pe durata unei investigații interne deschise de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) cu privire la posibile nereguli în cadrul acesteia, care rezulta dintr‑o recomandare a directorului general al OLAF prin care se urmărea să i se interzică acestui funcționar accesul la birourile acestei unități în perioada avută în vedere, în scopul de a asigura buna desfășurare a investigației, corespunde interesului serviciului. Ținând seama de larga putere de apreciere de care dispune administrația pentru a evalua acest interes, o astfel de decizie nu este în mod vădit disproporționată în raport cu scopul urmărit de măsura respectivă, și anume evitarea oricărui risc de conflict de interese și asigurarea bunei desfășurări a investigației. Faptul că alte opțiuni, precum acceptarea propunerii funcționarului de a intra în concediu sau de a i se încredința o misiune, ar fi putut fi la fel de conforme cu interesul serviciului și ar fi respectat în același timp în mai mare măsură interesele persoanei în cauză nu este suficient prin sine însuși pentru a considera disproporționată respectiva măsură de schimbare a repartizării. Această decizie nu încalcă nici principiul prezumției de nevinovăție, dat fiind că, pe de o parte, aceasta nu urmărește să îl sancționeze pe funcționarul a cărui repartizare a fost schimbată, ci constituie o măsură conservatorie, cu o durată limitată la cea a investigației și dat fiind că, pe de altă parte, interesul serviciului justifică adoptarea unei măsuri care urmărește să se permită ca o investigație să se desfășoare în condiții de calm, tot fără să fie demonstrată vreo răspundere în sarcina funcționarului a cărui repartizare a fost schimbată în raport cu chestiunile care fac obiectul investigației.

În cele din urmă, întrucât legalitatea unui act individual trebuie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării actului, elemente care au fost revelate ulterior de investigație și care au înlăturat bănuielile față de persoana interesată nu ar putea afecta legalitatea deciziei de schimbare a repartizării.

(a se vedea punctele 139-146)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 16 aprilie 2002, Fronia/Comisia, T‑51/01, RecFP, p. I‑A‑43 și II‑187, punctul 55; 4 iunie 2003, Del Vaglio/Comisia, T‑124/01 și T‑320/01, RecFP, p. I‑A‑157 și II‑767, punctul 77; 7 februarie 2007, Clotuche/Comisia, T‑339/03, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 69, 71 și 76; 7 februarie 2007, Caló/Comisia, T‑118/04 și T‑134/04, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 109, 113 și 114

4.      Faptul că administrația a anunțat public, în cadrul unei conferințe de presă, înainte de a fi comunicat în mod personal acest lucru celui interesat, fost responsabil al unui serviciu, că nimic nu se mai opunea ridicării măsurii de schimbare a repartizării care fusese adoptată, cu titlu de măsură conservatorie, în privință sa în vederea asigurării bunei desfășurări a unei investigații interne a Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) cu privire la posibilele nereguli din cadrul serviciului său încalcă interesul legitim al funcționarului de a fi direct informat de administrație, și nu prin intermediul presei, cu privire la evoluția decisivă a situației sale profesionale. Un astfel de comportament nu respectă echilibrul drepturilor și obligațiilor reciproce pe care statutul l‑a creat între autoritatea publică și agenții serviciului public și, prin urmare, constituie o încălcare a obligației de solicitudine a administrației față de funcționar și o greșeală de serviciu de natură a angaja răspunderea acesteia.

(a se vedea punctele 148, 149 și 183)

5.      Norma privind confidențialitatea investigațiilor, astfel cum este definită în mod general la articolul 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1073/1999 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF), trebuie interpretată în contextul său și în special în lumina considerentului (10) al aceluiași regulament, care prevede că aceste investigații trebuie efectuate respectând în totalitate libertățile fundamentale. În consecință, aceasta nu trebuie interpretată în sensul că ar avea în vedere numai protejarea confidențialității informațiilor în vederea aflării adevărului, ci trebuie să se considere că are drept scop și respectarea prezumției de nevinovăție – așadar, a reputației – funcționarilor sau agenților vizați de aceste investigații. Dincolo de protecția specifică garantată prin această dispoziție, atât principiul bunei administrări, cât și obligația de solicitudine, precum și respectarea prerogativelor privind investigația atribuite unui organ independent, cum este OLAF, justifică un maximum de prudență și reținere din partea instituției căreia îi aparține funcționarul avut în vedere în publicitatea făcută cu privire la susținerile sau la bănuielile de fraudă. Aceste considerații se impun cu atât mai mult, în special în raport cu dreptul oricărei persoane la beneficiul prezumției de nevinovăție, atunci când nu s‑a ajuns încă la nicio concluzie în temeiul unei investigații a OLAF.

Atunci când există acuzații grave în raport cu onoarea unui funcționar, revine administrației obligația de a evita să aibă loc o publicare a acuzațiilor care nu este strict necesară și de a evita ca un funcționar să facă obiectul unor declarații care i‑ar putea afecta onoarea profesională. Acest lucru are drept consecință faptul că, în principiu, administrația trebuie, pe de o parte, să evite transmiterea către presă a unor informații care ar putea produce un prejudiciu funcționarului în cauză și, pe de altă parte, să ia toate măsurile necesare pentru a preveni, în cadrul instituției, orice formă de difuzare a informațiilor care ar putea avea un caracter defăimător față de acesta. Pe de altă parte, trebuie să se constate că s‑a afirmat o cultură a responsabilității în cadrul instituțiilor comunitare care răspunde în principal nevoii publicului de a fi informat și asigurat în legătură cu faptul că disfuncționalitățile și fraudele sunt identificate și, atunci când este cazul, sunt eliminate și sancționate. Această cerință are drept consecință faptul că funcționarii și agenții titulari ai unor posturi de răspundere în cadrul unei administrații comunitare trebuie să țină cont de posibila existență a unei nevoi justificate de a comunica anumite informații către public.

Ținând seama de posibila existență a unei astfel de nevoi, intensitatea obligației de solicitudine care revine administrației față de agenții săi trebuie să fie crescută. Această consolidare a obligației de solicitudine în cadrul particular al unei investigații pare cu atât mai necesară într‑un context în care mass‑media poate pune în discuție în mod public onoarea sau reputația profesională a indivizilor, agravând astfel prejudiciile deja suferite de aceștia din urmă, până la punctul de a le face ireparabile.

Astfel, după deschiderea unei investigații întemeiate pe suspiciuni de fraudă, poate exista o anumită atingere a reputației, mai ales dacă această investigație dă naștere unei publicități în exteriorul instituției. Înlăturarea bănuielilor față de persoana interesată la finalizarea unei investigații care a făcut obiectul unei astfel de publicități este rar suficientă pentru a înlătura integral atingerea adusă reputației suferită de aceasta. În cadrul răspunderii extracontractuale a Comunității, prejudiciul născut prin deschiderea și desfășurarea unei investigații nu poate fi reparat decât dacă instituția în cauză ar fi săvârșit o greșeală care să angajeze răspunderea acesteia, oricât de regretabil poate fi acest lucru pentru persoana față de care au fost eventual înlăturate bănuielile la finalizarea acestei investigații. În plus, în măsura în care, în plus față de acest prejudiciu moral, dintr‑o investigație ar rezulta o boală profesională în sensul articolului 73 din statut, această ultimă dispoziție îi permite funcționarului să obțină o compensație sub forma unei sume forfetare, fără să fie necesar ca acesta să dovedească vreo greșeală a instituției.

(a se vedea punctele 161-167)

Trimitere la:

Curte: 11 iulie 1974, Guillot/Comisia, 53/72, Rec., p. 791, punctele 3-5

Tribunalul de Primă Instanță: 12 decembrie 1995, Connolly/Comisia, T‑203/95 R, Rec., p. II‑2919, punctul 35; 17 decembrie 2003, Chawdhry/Comisia, T‑133/02, RecFP, p. I‑A‑329 și II‑1617, punctul 107; 3 martie 2004, Vainker/Parlamentul European, T‑48/01, RecFP, p. I‑A‑51 și II‑197, punctul 125

6.      Măsurile de informare a publicului, adoptate de o instituție și referitoare la schimbarea repartizării responsabilului unei unități administrative în vederea asigurării bunei desfășurări a unei investigații interne a Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) cu privire la posibilele nereguli din cadrul serviciului său, nu încalcă imperativele de confidențialitate proprii investigațiilor OLAF și sunt justificate de interesul serviciului atunci când, în împrejurările specifice ale speței, reducerea confidențialității, care privește nu numai adoptarea măsurii de schimbare a repartizării, ci și identitatea funcționarului a cărui repartizare a fost schimbată, nu decurge din voința instituției, ci este inevitabilă având în vedere natura postului ocupat de persoana interesată, care presupunea un contact constant cu presa, ca urmare a funcției sale, și existența prealabilă a unui interes al ziariștilor față de bănuielile referitoare la nereguli, astfel încât lipsa unor informații ar fi alimentat diverse speculații care puteau prejudicia atât interesele funcționarului, cât și pe cele ale instituției.

Această instituție încalcă însă obligația de solicitudine care îi revine în raport cu agenții săi atunci când ia inițiativa neobișnuită de a publica, în plus față de comunicatul publicat de OLAF care anunța deschiderea investigației, propriul său comunicat de presă, al cărui conținut lăsa să se înțeleagă că funcționarul a cărui repartizare a fost schimbată era personal implicat în posibile nereguli și atunci când, după ce bănuielile față de acesta au fost înlăturate, omite să ia măsurile corective de natură a contrabalansa publicitatea negativă anormală acordată prin difuzarea acestui comunicat de presă, luând, așadar, în considerare în măsură insuficientă interesele funcționarului în raport cu propriile sale interese și nereducând strict la minimum prejudiciul produs acestuia prin deschiderea investigației.

O astfel de conduită constituie o greșeală de serviciu de natură a angaja răspunderea instituției. În această privință, există o relație directă și certă de la cauză la efect între această greșeală și prejudiciul suferit de funcționar ca urmare a atingerii aduse onoarei și reputației sale, care depășește prejudiciul inevitabil suferit de un funcționar vizat de o investigație a OLAF.

(a se vedea punctele 169, 170, 173, 180, 183 și 206)

7.      Trebuie respinse concluziile prin care se urmărește repararea prejudiciului material și moral pe care un funcționar pretinde că l‑a suferit ca urmare a bolii de care suferă și a faptului că a devenit invalid, ca rezultat al acestei boli, boală și invaliditate care ar fi consecințele unei greșeli de serviciu a administrației și, în special, a prejudiciului moral cauzat de o încălcare a obligației de solicitudine care a generat, în ceea ce privește persoana în cauză, o stare de stres și de anxietate, provocând sau agravând astfel un prejudiciu legat de boala acesteia. Astfel, instanța comunitară nu este competentă a se pronunța cu privire la raportul de cauzalitate existent între condițiile de serviciu ale unui funcționar și boala pe care o invocă, întrucât, potrivit articolului 19 din reglementarea privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională ale funcționarilor, decizia referitoare la recunoașterea originii profesionale a unei boli este luată de autoritatea împuternicită să facă numiri, pe baza concluziilor formulate de medicul sau de medicii desemnați de instituții, și, la solicitarea funcționarului, după consultarea comisiei medicale prevăzute la articolul 23 din respectiva reglementare. Regimul instituit în temeiul articolului 73 din statut prevede o indemnizație forfetară în caz de accident sau de boală profesională care acoperă atât prejudiciul material, cât și prejudiciul moral, fără să fie necesar ca persoana interesată să dovedească vreo greșeală din partea instituției, iar funcționarul este în drept de a solicita o compensare suplimentară numai în împrejurările în care se dovedește că regimul statutar nu permite o indemnizare adecvată a prejudiciului suferit.

Această concluzie nu poate fi infirmată într‑un caz în care reclamantul a renunțat la procedura introdusă în temeiul articolului 73 din statut pentru recunoașterea caracterului profesional al bolii sale, întrucât o astfel de renunțare nu are nicio incidență asupra aplicării regulii de drept potrivit căreia recunoașterea originii profesionale a unei boli este de competența autorității împuternicite să facă numiri.

În schimb, concluziile prin care se solicită repararea aspectului prejudiciului moral al reclamantului care constă într‑o atingere adusă onoarei și reputației sale trebuie să fie examinate de instanță, întrucât un astfel de prejudiciu, nefiind legat de boala persoanei interesate, nu poate fi reparat printr‑o sumă forfetară în temeiul articolului 73 din statut.

(a se vedea punctele 193-196 și 198-201)

Trimitere la:

Curte: 8 octombrie 1986, Leussink și alții/Comisia, 169/83 și 136/84, Rec., p. 2801, punctul 13, 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, Rec., p. I‑5251, punctul 22

Tribunalul de Primă Instanță: 14 mai 1998, Lucaccioni/Comisia, T‑165/95, RecFP, p. I‑A‑203 și II‑627, punctul 74; 15 decembrie 1999, Latino/Comisia, T‑300/97, RecFP, p. I‑A‑259 și II‑1263, punctul 95

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE (Camera a treia)

2 mai 2007(*)

„Funcționari – Acțiune – Acțiune în despăgubire – Investigație a Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) – Schimbare a repartizării – Regulamentul (CE) nr. 1073/1999 – Decizia 1999/396/CE, CECA, Euratom – Greșeală – Prejudiciu – Boală profesională – Luare în considerare a prestațiilor prevăzute la articolul 73 din statut”

În cauza F‑23/05,

având ca obiect o acțiune introdusă în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA,

Jean‑Louis Giraudy, fost funcționar în cadrul Comisiei Comunităților Europene, cu domiciliul în Paris (Franța), reprezentat de D. Voillemot, avocat,

reclamant,

împotriva

Comisiei Comunităților Europene, reprezentată de domnii J. Currall și G. Berscheid, în calitate de agenți,

pârâtă,

TRIBUNALUL (Camera a treia),

compus din domnul P. Mahoney (raportor), președinte, și domnii H. Kanninen și S. Gervasoni, judecători,

grefier: domnul S. Boni, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 iulie 2006,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin cererea depusă la grefa Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene la 20 aprilie 2005, domnul Giraudy solicită:

–        anularea deciziei din 21 februarie 2005 de respingere a reclamației acestuia din 22 septembrie 2004;

–        obligarea Comisiei Comunităților Europene la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului pe care acesta pretinde că l‑a suferit, prejudiciul material fiind evaluat la suma de 264 000 de euro, iar prejudiciul moral, la suma de 500 000 de euro.

 Cadrul juridic

A –  Dispoziții privind investigațiile în materia luptei împotriva fraudei

2        Considerentul (10) din Regulamentul (CE) nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 mai 1999 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) (JO L 136, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 129) are următorul cuprins:

„întrucât aceste investigații trebuie efectuate în conformitate cu tratatul și în special cu Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene, respectând Statutul funcționarilor și Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Comunităților Europene [denumit în continuare «statutul personalului»], și respectând în totalitate drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în special principiul echității, dreptul persoanelor implicate de a-și exprima opiniile asupra faptelor care le privesc și principiul conform căruia concluziile unei investigații se pot baza exclusiv pe elementele care au valoare probatorie; […]”

3        Alineatul (1) al articolului 4, intitulat „Investigațiile interne”, din acest regulament are următorul cuprins:

„În domeniile menționate la articolul 1, [O]ficiul [European de Luptă Antifraudă] efectuează investigații administrative în cadrul instituțiilor, organismelor, oficiilor și agențiilor [denumite «investigații interne» în prezentul regulament].”

Aceste investigații interne sunt efectuate conform normelor tratatelor și, în special, celor din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene, ținând seama în mod corespunzător de statutul personalului în condițiile și în conformitate cu procedurile prevăzute în prezentul regulament și în deciziile adoptate de către fiecare instituție, organism, oficiu și agenție. Instituțiile se consultă între ele cu privire la reglementările care urmează a fi prevăzute prin asemenea decizii.”

4        Potrivit celui de al doilea paragraf al articolului 5 din acest regulament, intitulat „Începerea investigațiilor”:

„Investigațiile interne încep în urma unei decizii a directorului [O]ficiului [European de Luptă Antifraudă], care acționează din proprie inițiativă sau în urma unei cereri din partea instituției, organismului, oficiului sau agenției în cadrul căreia urmează să se efectueze investigația.”

5        Alineatele (1) și (2) ale articolului 8 din același regulament, intitulat „Confidențialitatea și protecția datelor”, au următorul cuprins:

„(1) Informațiile obținute în cursul investigațiilor externe, indiferent de forma acestora, sunt protejate de către dispozițiile relevante.

(2) Informațiile transmise sau obținute în cursul investigațiilor interne, indiferent de forma acestora, sunt supuse secretului profesional și se bucură de protecția acordată de dispozițiile aplicabile instituțiilor Comunităților Europene.

Aceste informații nu pot să fie comunicate altor persoane decât celor din cadrul instituțiilor Comunităților Europene sau din statele membre a căror funcție necesită cunoașterea acestora și nu pot fi utilizate în alte scopuri decât în lupta antifraudă, împotriva corupției sau oricăror altor activități ilegale.”

6        Articolul 2 din Decizia 1999/396/CE, CECO, Euratom a Comisiei din 2 iunie 1999 privind condițiile și metodele de efectuare a investigațiilor interne pentru combaterea fraudei, a corupției și a oricăror activități ilegale care afectează interesele Comunităților (JO L 149, p. 57, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 156), intitulat „Obligația de a furniza informații”, prevede în primul și în al doilea paragraf:

„Orice funcționar sau agent al Comisiei care are cunoștință de dovezi care conduc la prezumția existenței unor posibile cazuri de fraudă, corupție sau orice altă activitate ilegală care afectează interesele Comunităților sau de situații grave, legate de îndeplinirea atribuțiilor profesionale, care ar putea constitui încălcări ale obligațiilor funcționarilor sau ale agenților Comunităților și ar putea atrage proceduri disciplinare sau, dacă este cazul, proceduri penale, sau de încălcarea obligațiilor similare ale membrilor Comisiei sau ale personalului acesteia care nu intră sub incidența Statutului personalului informează imediat cu privire la aceasta șeful de serviciu sau directorul general sau, dacă se consideră că acest lucru este util, secretarul general sau direct [O]ficiul [European de Luptă Antifraudă].

Secretarul general, directorii generali sau șefii de servicii din cadrul Comisiei transmit imediat [O]ficiului [European de Luptă Antifraudă] orice dovezi de care au cunoștință pe baza cărora se poate presupune existența neregulilor menționate la primul paragraf.”

7        Articolul 4, intitulat „Informarea părții interesate”, din Decizia 1999/396 prevede în primul paragraf:

„În cazul în care apare posibilitatea implicării unui membru, a unui funcționar sau a unui agent al Comisiei, partea interesată este informată rapid, atât timp cât acest lucru nu prejudiciază investigația. În orice situație, la finalizarea investigației, nu pot fi trase concluzii care fac trimitere nominală la un membru, funcționar sau agent al Comisiei fără ca părții interesate să i se fi oferit posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere asupra tuturor faptelor care o privesc.”

B –  Dispoziții privind asigurarea împotriva riscului de boală profesională

8        Articolul 73 alineatul (1) primul paragraf din Statutul funcționarilor Comunităților Europene (denumit în continuare „statutul”) prevede că „[î]n condițiile stabilite de o reglementare adoptată de comun acord de către instituțiile comunitare după obținerea avizului Comitetului pentru Statutul funcționarilor, funcționarul este asigurat, de la data începerii raporturilor de muncă, împotriva riscurilor de boală profesională și de accident. […]”

9        Articolul 73 alineatul (2) litera (b) din statut prevede că, în caz de invaliditate permanentă totală, se efectuează plata către persoana interesată a unei sume forfetare egale cu de opt ori salariul său de bază anual calculat pe baza salariilor lunare acordate în cele douăsprezece luni anterioare accidentului.

10      Reglementarea privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională ale funcționarilor Comunităților Europene (denumită în continuare „reglementarea privind asigurarea”) stabilește, în temeiul articolului 73 din statut, condițiile în care funcționarul este asigurat împotriva riscurilor de accident și de boală profesională.

11      Articolul 12 alineatul (1) din reglementarea privind asigurarea prevede că în caz de invaliditate permanentă totală a funcționarului, rezultată dintr‑un accident sau dintr‑o boală profesională, îi este plătită suma prevăzută la articolul 73 alineatul (2) litera (b) din statut.

12      Articolul 17 alineatul (2) primul și al treilea paragraf din reglementarea privind asigurarea prevede că administrația procedează la o investigație în vederea colectării tuturor elementelor care permit stabilirea naturii afecțiunii, originea profesională a acesteia, precum și împrejurările în care s‑a produs. După analizarea raportului de investigație, medicul sau medicii desemnați de către instituții formulează concluziile prevăzute la articolul 19 din respectiva reglementare.

13      Conform articolului 19 din reglementarea privind asigurarea, decizia referitoare la recunoașterea originii profesionale a unei boli este luată de autoritatea împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) conform procedurii prevăzute la articolul 21 din aceeași reglementare, pe baza concluziilor formulate de medicul sau de medicii desemnați de instituții și, la solicitarea funcționarului, după consultarea comisiei medicale prevăzute la articolul 23 din respectiva reglementare.

C –  Dispoziții privind pensiile de invaliditate

14      Articolul 78 primul paragraf din statut prevede că funcționarul are dreptul la o prestație de invaliditate atunci când este afectat de o invaliditate permanentă considerată totală care îl pune în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile corespunzătoare unui post din grupa sa de funcții. Al patrulea și al cincilea paragraf ale aceluiași articol prevăd în special că, atunci când invaliditatea rezultă în urma unei boli profesionale, instituția suportă în întregime contribuția la sistemul de pensii de care este condiționată prestația de invaliditate.

D –  Dispoziții statutare de ordin general

15      Articolul 7 alineatul (1) primul paragraf din statut, în redactarea aplicabilă faptelor din speță, prevede:

„[AIPN] repartizează fiecare funcționar, prin numire sau prin transfer, într‑un post din grupa sa de funcții corespunzătoare gradului său, acționând exclusiv în interesul serviciului și fără a ține seama de cetățenie.”

16      Articolul 25 al doilea paragraf din statut prevede:

„Orice decizie individuală luată în temeiul prezentului statut trebuie comunicată de îndată, în scris, funcționarului în cauză. Orice decizie care lezează un funcționar trebuie motivată.”

17      Conform articolului 62 primul și al doilea paragraf din statut:

„Conform condițiilor stabilite în anexa VII și în cazul în care nu există dispoziții exprese contrare, funcționarul are dreptul, prin simpla numire a sa în funcție, la remunerația aferentă gradului și treptei sale.

Funcționarul nu poate renunța la acest drept.”

 Situația de fapt

18      În 2002, reclamantul era funcționar cu gradul A 3, repartizat la Direcția Generală (DG) Presă și Comunicare, în calitate de șef al Reprezentanței Comisiei în Franța, la Paris.

19      În cursul celui de al doilea semestru al anului 2000, serviciile Direcției Generale (DG) Educație și Cultură procedaseră la un audit al Info‑Point Europe d’Avignon, administrat de Maison de l’Europe d’Avignon et de Vaucluse. Raportul rezultat, datat 27 noiembrie 2000, pusese în evidență deficiențe în contabilitatea acestui Info‑Point Europe. Acest raport fusese transmis la 12 decembrie 2000 directorului general al DG Educație și Cultură, care îl trimisese, la 8 februarie 2001, șefului serviciului „Presă și comunicare” (devenit ulterior DG Presă și Comunicare), în cadrul transferului anumitor activități ale respectivei direcții generale spre serviciul „Presă și comunicare”. Acest raport fusese transmis și Reprezentanței Comisiei la Paris.

20      Ca urmare a unei plângeri privind funcționarea Maison de l’Europe d’Avignon et de Vaucluse, o verificare suplimentară fusese efectuată în cadrul auditului sus‑menționat. În cadrul acestei verificări, a fost redactată o notă din 6 decembrie 2000, care concluziona în sensul existenței unui risc de proiecte fictive. Existența proiectelor fictive fusese confirmată ulterior prin investigația externă a OLAF IO/2001/4086 privind respectiva Maison de l’Europe d’Avignon et de Vaucluse. Nota de verificare suplimentară sus‑menționată nu fusese transmisă Reprezentanței Comisiei la Paris de către serviciul „Presă și comunicare”, aflat la Bruxelles. Întrebat de Tribunal în cursul ședinței cu privire la motivele care justificau omisiunea comunicării acestei note, reprezentantul Comisiei a răspuns că nu era „în măsură să […] furnizeze un răspuns precis cu privire la acest aspect [și că trebuia] considerat că aceasta [a fost] cel mult o scăpare administrativă”.

21      Prin nota din 21 martie 2001, semnată de directorul general al DG Educație și Cultură, domnul V., și de șeful serviciului „Presă și comunicare”, domnul F., aceștia transmiseseră OLAF raportul de audit din 27 noiembrie 2000, precum și nota de verificare din 6 decembrie 2000, în aplicarea articolului 2 al doilea paragraf din Decizia 1999/396. În această notă, semnatarii arătau în special că, în paralel cu informațiile pe care le transmiteau directorului general al OLAF, șeful Reprezentanței Comisiei în Franța, precum și șeful unității care se ocupa de Maisons de l’Europe și de Info‑Points Europe fuseseră invitați să „raporteze” cu privire la elementele de care ar fi putut avea cunoștință și care ar fi putut clarifica speța. Reclamantul afirmă că nu ar fi primit niciodată o astfel de invitație.

22      La începutul lunii noiembrie 2002, directorul general al DG Presă și Comunicare, domnul F., a primit din partea unor funcționari din direcția sa generală, care au dorit să își păstreze anonimatul, dar pe care a declarat că îi cunoaște bine, denunțuri precise și circumstanțiate ale unor nereguli referitoare în special la relațiile existente între reclamant și președintele Maison de l’Europe d’Avignon et de Vaucluse, la atribuirea unor subvenții pentru proiecte fictive în cadrul acestei Maison de l’Europe, la administrarea grupului de interese economice Sources d’Europe și la fapte de favoritism în cadrul unor cereri de ofertă. În aplicarea articolului 2 al doilea paragraf din Decizia 1999/396, directorul general al DG Presă și Comunicare a informat atunci OLAF cu privire la faptele pe care le cunoscuse printr‑o notă din 6 noiembrie 2002, la care erau anexate dovezile care îi fuseseră transmise.

23      La 15 noiembrie 2002, OLAF a deschis o investigație internă cu privire la posibilele nereguli din cadrul DG Presă și Comunicare, mai precis al Reprezentanței Comisiei la Paris (investigația OF/2002/0513). Deschiderea acestei investigații a făcut obiectul unui comunicat de presă publicat de OLAF.

24      Prin nota datată vineri 15 noiembrie 2002, pe care reclamantul afirmă că ar fi primit‑o prin e‑mail lunea următoare, 18 noiembrie, dimineața, directorul general al DG Presă și Comunicare a informat reclamantul că OLAF a deschis o investigație referitoare la bănuielile privind unele nereguli întemeiate pe fapte pe care Reprezentanța Comisiei la Paris le cunoscuse și i‑a solicitat acestuia să meargă imediat la Bruxelles pentru a‑l întâlni.

25      Această întrevedere a avut loc la 18 noiembrie 2002 la Bruxelles.

26      În aceeași zi de 18 noiembrie 2002, OLAF și‑a început investigațiile în birourile Reprezentanței Comisiei la Paris.

27      Ca urmare a unei informații telefonice potrivit căreia reclamantul, după ce a revenit de la Reprezentanța Comisiei de la Paris la 18 noiembrie 2002, după întrevederea avută cu directorul general al DG Presă și Comunicare, ar fi întrebat personalul respectivei reprezentanțe cu privire la acțiunile întreprinse de OLAF în cursul zilei, directorul general al OLAF a recomandat DG Presă și Comunicare să îi interzică reclamantului, precum și adjunctului acestuia accesul la birourile reprezentanței pe toată durata investigației, pentru a asigura buna desfășurare a acesteia. Reclamantul contestă totuși că ar fi revenit la reprezentanță la 18 noiembrie 2002 și că ar fi încercat să pună întrebări personalului și afirmă că s‑a întors acolo abia a doua zi dimineață.

28      La 19 noiembrie 2002, directorul general al DG Presă și Comunicare, acționând în calitate de AIPN, a decis, începând chiar din respectiva zi, să modifice repartizarea reclamantului, în interesul serviciului, și să îl repartizeze în calitate de „[c]onsilier al [d]irectorului [g]eneral al DG [Presă și Comunicare] la Bruxelles”.

29      Această decizie a fost comunicată reclamantului prin nota datată 19 noiembrie 2002, aceeași zi, și provenită de la directorul general al DG Presă și Comunicare, care conținea informația potrivit căreia, „[î]n scopul de a facilita buna desfășurare a investigației pe care OLAF [o deschisese] cu privire la funcționarea Reprezentanței Comisiei la Paris, [acesta decisese], în interesul serviciului, să îl mute, începând din acea zi, la DG [Presă și Comunicare] – Bruxelles [și că] repartizarea [sa] precisă [urma a‑i fi] comunicată în decursul [zilelor următoare]”.

30      Adjunctul reclamantului a fost vizat, la rândul său, de o măsură, cu aplicare imediată, de schimbare a repartizării de la Paris la Bruxelles.

31      Prin nota din 20 noiembrie 2002, directorul general al DG Presă și Comunicare a informat personalul Reprezentanței Comisiei la Paris că respectiva reprezentanță intrase într‑o fază de investigație care se prevedea că va dura aproximativ o lună.

32      Reclamantul și‑a manifestat obiecțiile cu privire la măsura de schimbare a repartizării care îl privea prin diferite note în atenția directorului general al DG Presă și Comunicare din datele de 21, de 22 și de 27 noiembrie 2002. În notele din 21 și din 22 noiembrie 2002, acesta a propus în special să intre în concediu pe durata investigației OLAF în cadrul Reprezentanței Comisiei la Paris. Directorul general al DG Presă și Comunicare a răspuns reclamantului printr‑o scurtă notă din 27 noiembrie 2002 în care a reafirmat că a decis repartizarea acestuia la alte sarcini în cadrul Direcției Generale „în scopul de a asigura buna desfășurare a investigației și de a evita orice situație de eventual conflict de interese”.

33      La 21 noiembrie 2002, a avut loc o nouă întâlnire între reclamant și directorul general al DG Presă și Comunicare, în cursul căreia acesta din urmă l‑a informat pe reclamant că măsura de schimbare a repartizării care îl viza constituia o măsură pur conservatorie.

34      Tot la 21 noiembrie 2002, Comisia a publicat un comunicat de presă potrivit căruia „[DG Presă și Comunicare] solicita[se] [OLAF] să analizeze posibilitatea deschiderii unei investigații referitoare la anumite bănuieli privind nereguli în administrarea subvențiilor alocate în Franța în cadrul politicii de informare și comunicare[;] [î]n scopul de a asigura buna desfășurare a acestei investigații și de a evita orice aparență de conflict de interese, s‑a decis în interesul serviciului repartizarea la Bruxelles a doi funcționari de la Reprezentanța Comisiei la Paris[,] decizii administrative [care] nu prejudec[au] cu nimic concluziile investigației”. În ziua anterioară publicării acestui comunicat de presă, directorul general al DG Presă și Comunicare telefonase reclamantului pentru a‑l informa în legătură cu acesta.

35      Cu toate acestea, la 21 noiembrie 2002, domnul F., de această dată în calitate de purtător de cuvânt al Comisiei, funcție pe care o deținea de asemenea, a organizat conferința de presă periodică, în cursul căreia a fost întrebat de ziariști cu privire la investigația OLAF și repartizarea la Bruxelles a doi funcționari din cadrul Reprezentanței Comisiei la Paris. În răspunsurile la întrebările jurnaliștilor, acesta nu i‑a numit pe cei doi funcționari în cauză. Acesta a subliniat că nimeni nu făcea obiectul vreunor acuzații și că deciziile de schimbare a repartizării într‑un alt serviciu din cadrul aceleiași direcții generale fuseseră luate în scopul de a evita orice conflict de interese și de a asigura buna desfășurare a investigației. În cursul acestei conferințe de presă, respectivul jurnalist l‑a întrebat în special dacă poate „spune dacă responsabilul biroului din Paris [era] responsabil pentru toate cheltuielile efectuate în Franța și, în speță, pentru Maison de l’Europe [d’]Avignon [et de Vaucluse] deoarece se p[ărea] că [aceasta era] chestiunea în cauză[,] [întrebându‑l, de asemenea, dacă acesta era sau nu] responsabil de administrarea acestei Maison de l’Europe […]”, întrebare la care purtătorul de cuvânt al Comisiei a răspuns, între altele, că „[era] mai complicat[,] [că] administrarea acelor subvenții [era] de competența mai multor intervenienți; [că] exist[a] o Federație Internațională a Maisons de l’Europe la Bruxelles; [că] exist[au] evident birouri[le] [Comisiei] în diferitele țări avute în vedere […]”.

36      La 23 noiembrie 2002, ziarul Le Monde a consacrat un articol investigației OLAF și schimbării repartizării celor doi funcționari în care erau citate numele reclamantului și al adjunctului acestuia.

37      Prin nota din 28 noiembrie 2002, directorul general al DG Presă și Comunicare a precizat reclamantului în ce consta misiunea acestuia de „[c]onsilier pe lângă directorul general al DG [Presă și Comunicare] la Bruxelles”. Acesta i‑a confirmat și că repartizarea acestuia la Bruxelles avea caracter conservatoriu și era destinată a asigura buna desfășurare a investigației și a evita orice situație de conflict eventual de interese.

38      La 20 decembrie 2002, purtătorul de cuvânt al Comisiei, director general al DG Presă și Comunicare, a susținut o conferință de presă în cursul căreia a anunțat că nimic nu se mai opunea ridicării măsurii conservatorii care îi privea pe cei doi funcționari și că urma să discute în perioada următoare cu aceștia din urmă despre modalitățile de monitorizare a ridicării acestei măsuri.

39      Presa franceză a relatat ridicarea măsurilor conservatorii care îi priveau pe cei doi funcționari prin articolele publicate în ziarele Le Monde (22 și 23 decembrie 2002), Le Figaro (21 și 22 decembrie 2002) și Libération (21 și 22 decembrie 2002).

40      La 6 ianuarie 2003, a avut loc o nouă întrevedere între reclamant și directorul general al DG Presă și Comunicare, în cursul căreia s‑a discutat reintegrarea reclamantului în funcția sa de șef al Reprezentanței Comisiei la Paris.

41      La 16 ianuarie 2003, reclamantul a fost ascultat de către investigatorii OLAF, conform articolului 4 primul paragraf din Decizia 1999/396.

42      Prin decizia datată 21 ianuarie 2003, cu efect retroactiv din 19 decembrie 2002, AIPN l‑a repartizat pe reclamant din nou în funcția anterioară, în calitate de șef al Reprezentanței Comisiei la Paris. Reclamantul afirmă că nu a primit această decizie decât la 12 februarie 2003. Totuși, acesta nu și‑a reluat niciodată efectiv munca la respectiva reprezentanță a Comisiei la Paris din motive de sănătate.

43      Reintegrarea celor doi funcționari în funcțiile lor la Paris a făcut obiectul unei interpelări din partea doamnei deputat Flesch, adresată Comisiei (întrebarea scrisă E-0036/03) la 21 ianuarie 2003. La 5 martie 2003, domnul Prodi, președintele Comisiei, a răspuns la această întrebare în numele acestei instituții, exprimându-și regretul că media a dezvăluit numele persoanelor interesate.

44      În aceeași zi, 5 martie 2003, directorul general al DG Presă și Comunicare l‑a informat pe reclamant că anumite posturi de șef al Reprezentanței Comisiei, între care cel al reprezentanței în Franța, urmau să facă în curând obiectul unui anunț pentru ocuparea unui post vacant.

45      La 6 mai 2003, OLAF a redactat raportul final al investigației. Concluziile acestuia înlătură bănuielile față de reclamant în ceea ce privește susținerile care au condus la deschiderea investigației și precizează că o notă importantă de verificare suplimentară, datată 6 decembrie 2000, al cărei cuprins ar fi permis reclamantului și adjunctului acestuia să formuleze opinii mai critice cu privire la funcționarea Maison de l’Europe d’Avignon et de Vaucluse, nu fusese niciodată transmisă Reprezentanței Comisiei la Paris de către serviciile DG Presă și Comunicare. Potrivit raportului OLAF, „[f]aptul că [s]ediul nu a transmis [r]eprezentanței nota de verificare suplimentară din 6 decembrie 2000 a contribuit, așadar, indirect la creșterea bănuielilor OLAF față [de reclamant și de adjunctul acestuia]”.

46      În cadrul unei conferințe de presă din 17 iunie 2003, ca urmare a unei întrebări adresate de un jurnalist, noul purtător de cuvânt al Comisiei, domnul K., și‑a exprimat întreaga simpatie, precum și pe cea a instituției, față de reclamant.

47      Într‑un articol din 23 octombrie 2003, ziarul La Tribune a făcut referire la „trista «problemă» a biroului Comisiei de la Paris, care a condus la lăsarea direcției sale pradă mass‑mediei înainte ca […] OLAF să concluzioneze discret în sensul lipsei de fundament a acuzațiilor formulate”.

48      La 22 martie 2004, comisia privind invaliditatea a constatat că reclamantul era afectat de o invaliditate permanentă considerată totală care îl punea în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile. Comisia pentru invaliditate nu s‑a pronunțat cu privire la eventuala origine profesională a acestei invalidități, considerând că este preferabil să se aștepte încheierea procedurii introduse în temeiul articolului 73 din statut. Reclamantul a dobândit dreptul la pensia de invaliditate în temeiul articolului 53 din statut începând de la 1 mai 2004.

49      Prin scrisoarea din 10 decembrie 2004, reclamantul a introdus o cerere de recunoaștere a caracterului profesional al bolii sale, în temeiul articolului 73 din statut.

50      Anterior, prin scrisoarea din 2 martie 2004, completată printr‑o scrisoare din 17 iunie anul următor, reclamantul introdusese la AIPN o cerere de reparare a prejudiciului pe care pretinde că l‑a suferit cu ocazia și în cursul investigației OLAF, în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut.

51      Această cerere a fost respinsă prin decizia AIPN din 8 iulie 2004.

52      La 22 septembrie 2004, reclamantul formulase o reclamație împotriva acestei decizii în temeiul articolului 90 alineatul (2) primul paragraf din statut. Reclamația a fost primită de Comisie la 19 octombrie 2004.

53      AIPN a respins reclamația reclamantului prin decizia din 21 februarie 2005.

 Procedura și concluziile părților

54      Inițial, prezenta acțiune a fost înregistrată la grefa Tribunalului de Primă Instanță sub numărul T‑169/05.

55      Prin Ordonanța din 15 decembrie 2005, Tribunalul de Primă Instanță, în aplicarea articolului 3 alineatul (3) din Decizia 2004/752/CE, Euratom a Consiliului din 2 noiembrie 2004 de instituire a Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene (JO L 333, p. 7), a trimis cauza de față la Tribunal. Acțiunea a fost înregistrată la grefa acestuia din urmă sub numărul F‑23/05.

56      În cadrul măsurilor de organizare a procedurii, prin scrisorile din 22 martie și din 7 iunie 2006, Tribunalul a solicitat Comisiei prezentarea anumitor documente, în special a raportului OLAF din 6 mai 2003. Aceasta a răspuns cererii Tribunalului în termenele stabilite. Prin scrisoarea din 22 martie 2006, Tribunalul a solicitat reclamantului să îl informeze cu privire la eventuala finalizare a procedurii introduse în temeiul articolului 73 din statut.

57      Prin scrisoarea primită la grefa Tribunalului la 25 septembrie 2006 prin fax, reclamantul a transmis Tribunalului o scrisoare pe care o trimisese Comisiei la 18 august 2006 și prin care acesta declara renunțarea la cererea prin care se urmărea recunoașterea caracterului profesional al bolii sale.

58      Tribunalul a decis că trebuie acceptat, cu titlu excepțional, adăugarea la dosar a acestui înscris primit după terminarea procedurii orale, în măsura în care, pe de o parte, se raporta la o împrejurare intervenită ulterior în cursul ședinței și, pe de altă parte, putea avea incidență asupra soluției litigiului.

59      Considerând că este util, în conformitate cu principiul contradictorialității, să se acorde Comisiei posibilitatea de a-și prezenta observațiile cu privire la respectivul înscris, Tribunalul a dispus redeschiderea procedurii orale, prin Ordonanța din 17 octombrie 2006, în aplicarea articolului 62 din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, aplicabil mutatis mutandis Tribunalului, în temeiul articolului 3 alineatul (4) din Decizia 2004/752, până la intrarea în vigoare a regulamentului de procedură al acestuia din urmă.

60      Comisia a transmis observațiile privind respectivul înscris la grefa Tribunalului la 10 noiembrie 2006, prin fax (observațiile în original fiind depuse la 13 noiembrie 2006).

61      Prin scrisoarea din 16 noiembrie 2006, Tribunalul a solicitat reclamantului să își formuleze eventualele observații cu privire la această ultimă scrisoare a Comisiei.

62      Reclamantul a transmis observațiile sale la grefa Tribunalului la 29 noiembrie 2006 prin fax (observațiile în original fiind depuse la 4 decembrie 2006).

63      Prin scrisoarea Tribunalului din 11 decembrie 2006, părțile au fost informate în legătură cu terminarea procedurii orale.

64      Reclamantul a solicitat Tribunalului:

–        anularea deciziei din 21 februarie 2005 de respingere a reclamației sale din 22 septembrie 2004;

–        constatarea faptului că respectivele greșeli ale Comisiei au condus la un prejudiciu cert și evaluabil și a existenței unui raport de cauzalitate între aceste greșeli și respectivul prejudiciu;

–        declararea legitimității reparării financiare a prejudiciului pe care l‑a suferit;

–        stabilirea prejudiciului material suferit la suma de 264 000 de euro și a prejudiciului moral la suma de 500 000 de euro;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

65       Comisia a solicitat Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        pronunțarea în conformitate cu legea cu privire la cheltuielile de judecată.

 În drept

A –  Cu privire la admisibilitate

66      Comisia invocă trei excepții de inadmisibilitate, întemeiate pe lipsa unei proceduri precontencioase legale, pe lipsa interesului de a acționa și, respectiv, pe caracterul prematur al acțiunii.

1.     Cu privire la lipsa unei proceduri precontencioase legale

a)     Argumentele părților

67      Comisia își exprimă îndoiala cu privire la admisibilitatea acțiunii, pentru motivul că reclamantul ar susține existența unui prejudiciu rezultat din decizia de schimbare a repartizării din 19 noiembrie 2002, care nu ar fi fost contestată potrivit procedurii prevăzute la articolele 90 și 91 din statut.

68      Reclamantul răspunde că solicitarea sa de reparare a prejudiciului nu s‑ar întemeia numai pe contestarea acestei decizii, ci ar formula diverse motive referitoare la greșelile săvârșite de Comisie, în special cu ocazia difuzării comunicatului său de presă din 21 noiembrie 2002, cu ocazia declarațiilor purtătorului de cuvânt al acesteia în cursul conferinței de presă din aceeași zi și cu ocazia transmiterii documentelor către OLAF. Prezenta acțiune în răspundere, care ar trebui luată în considerare în ansamblul său, ar fi, așadar, admisibilă.

b)     Aprecierea Tribunalului

69      Potrivit unei jurisprudențe constante, în sistemul căilor de atac instituit prin articolele 90 și 91 din statut, o acțiune în despăgubire, care constituie o cale de drept autonomă în raport cu acțiunea în anulare, nu este admisibilă decât dacă a fost precedată de o procedură precontencioasă în conformitate cu dispozițiile statutare. Această procedură diferă după cum daunele a căror reparare se solicită rezultă dintr‑un act care lezează în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut sau dintr‑o conduită a administrației lipsită de caracter decizional. În primul caz, îi revine persoanei interesate să sesizeze AIPN, în termenele stabilite, cu o reclamație îndreptată împotriva actului în cauză. În al doilea caz, în schimb, procedura administrativă trebuie să înceapă cu introducerea unei cereri în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, prin care se urmărește obținerea unei despăgubiri. Numai respingerea explicită sau implicită a acestei cereri constituie o decizie care lezează, împotriva căreia poate fi adresată o reclamație și numai după respingerea explicită sau implicită a acestei reclamații poate fi formulată o acțiune în despăgubire la Tribunal (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 25 septembrie 1991, Marcato/Comisia, T‑5/90, Rec., p. II‑731, punctele 49 și 50, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 28 iunie 1996, Y/Curtea de Justiție, T‑500/93, RecFP, p. I‑A‑335 și II‑977, punctele 64 și 66).

70      În speță, înaintea sesizării Tribunalului cu prezenta acțiune, reclamantul a formulat o cerere de despăgubiri în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut, pe care a introdus‑o la 2 martie 2004, apoi a prezentat o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) primul paragraf din statut, introdusă la 22 septembrie 2004 și îndreptată împotriva deciziei din 8 iulie 2004 de respingere a cererii sale de despăgubiri. Reclamantul a introdus, așadar, acțiunea la Tribunal ulterior procedurii precontencioase aplicabile unei cereri de reparare a unui prejudiciu rezultat din conduita administrației lipsită de caracter decizional.

71      Pentru a determina dacă procedura precontencioasă a fost legală, trebuie analizat, așadar, dacă prejudiciul a cărui reparare se solicită rezultă în special din conduita administrației lipsită de caracter decizional.

72      În prezenta acțiune, reclamantul critică deferite acte ale administrației care ar fi la originea prejudiciului acestuia, și anume, pe de o parte, decizia de schimbare a repartizării luată de AIPN la 19 noiembrie 2002, pe de altă parte, comunicatul de presă al Comisiei din 21 noiembrie 2002 și declarațiile purtătorului de cuvânt al acesteia în cadrul conferinței de presă din aceeași zi și, în cele din urmă, comunicarea către OLAF a directorului general al DG Presă și Comunicare referitoare la dovezi care lasă să se prezume existența unor nereguli săvârșite în cadrul Reprezentanței Comisiei la Paris. Prin criticile sale îndreptate împotriva comunicatului de presă al Comisiei din 21 noiembrie 2002 și împotriva declarațiilor purtătorului de cuvânt al acesteia din cadrul conferinței de presă din aceeași zi, precum și prin criticile îndreptate împotriva comunicării sus‑menționate a unor dovezi către OLAF, în sprijinul acțiunii sale, reclamantul contestă în special conduita administrației lipsită de caracter decizional.

73      Rezultă din cele de mai sus că excepția de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa unei proceduri precontencioase legale nu ar putea fi admisă.

2.     Cu privire la lipsa interesului de a acționa

a)     Argumentele părților

74      Comisia își exprimă îndoielile cu privire la existența unui interes de a acționa al reclamantului, arătând că, în momentul introducerii acțiunii, decizia de schimbare a repartizării din 19 noiembrie 2002 ar fi fost revocată de mai mult de un an.

75      Reclamantul nu ia poziție cu privire la această excepție de inadmisibilitate, ci solicită în mod general Tribunalului să nu admită obiecțiile Comisiei privind procedura.

b)     Aprecierea Tribunalului

76      Trebuie să se constate că este inexactă afirmația pe care se întemeiază argumentația Comisiei, potrivit căreia decizia de schimbare a repartizării din 19 noiembrie 2002 ar fi fost „revocată” de mai mult de un an la data introducerii prezentei acțiuni. Într‑adevăr, decizia din 21 ianuarie 2003 care îl repartiza din nou pe reclamant în funcția sa anterioară de șef al Reprezentanței Comisiei la Paris, cu efect retroactiv de la 19 decembrie 2002, nu s‑a substituit deciziei de schimbare a repartizării din 19 noiembrie 2002, care și‑a produs efectele între 19 noiembrie și 19 decembrie 2002.

77      De altfel, interesul de a acționa al reclamantului nu ar putea fi analizat numai în raport cu motivul referitor la decizia de schimbare a repartizării din 19 noiembrie 2002, ci trebuie analizat și în raport cu concluziile privind răspunderea formulate de reclamant.

78      Prin urmare, excepția de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa interesului de a acționa a reclamantului trebuie respinsă.

3.     Cu privire la caracterul prematur al acțiunii

a)     Argumentele părților

79      În memoriul său în apărare, Comisia a arătat că prejudiciul reclamantului ar trebui apreciat ținându‑se cont de prestațiile primite în temeiul articolului 73 din statut, în conformitate cu argumentația formulată în Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 14 mai 1998, Lucaccioni/Comisia (T‑165/95, RecFP, p. I‑A‑203 și II‑627). Comisia deduce din aceasta că, în măsura în care procedura declanșată de reclamant în temeiul acestei dispoziții era încă în curs, Tribunalul nu ar putea aprecia prejudiciul suferit de acesta și că, în consecință, acțiunea ar fi prematură. În cursul ședinței, Comisia a revenit asupra acestui argument, considerând că, ținându‑se seama de faptul că procedura introdusă în temeiul articolului 73 din statut putea dura mai mulți ani, declararea acțiunii ca prematură ar putea crea dificultăți pentru justițiabil, în anumite ipoteze, cu privire la respectarea termenului de cinci ani în care trebuie introdusă o acțiune în răspundere.

80      În memoriul său în replică, reclamantul a răspuns că o cerere de recunoaștere a caracterului profesional al bolii sale, introdusă în temeiul articolului 73 din statut, nu i‑ar interzice să își exercite dreptul la repararea prejudiciului moral pe care l‑ar fi suferit. În cursul ședinței, reclamantul și‑a modificat poziția cu privire la acest aspect și a solicitat să se ia cunoștință de faptul că este dispus să renunțe la cererea formulată în temeiul respectivului articol 73 din statut. Într‑adevăr, a insistat asupra faptului că dorește ca Tribunalul să se pronunțe cât mai repede posibil asupra litigiului în întregime și în special să constate greșelile Comisiei aflate la originea prejudiciului său, constatare care ar fi unica măsură de natură să îi restituie onoarea și reputația și să pună capăt lungii incertitudini în care s‑ar găsi de la producerea faptelor în litigiu. Prin scrisoarea primită la grefa Tribunalului la 25 septembrie 2006 prin fax, reclamantul a informat Tribunalul că renunță la cererea introdusă în temeiul articolului 73 din statut.

b)     Aprecierea Tribunalului

81      Întrucât, în cursul ședinței, Comisia a retras excepția de inadmisibilitate întemeiată pe caracterul prematur al acțiunii, Tribunalul constată că nu mai este necesar să se pronunțe cu privire la aceasta.

82      În consecință, acțiunea trebuie declarată admisibilă.

B –  Cu privire la cererea de suspendare a procedurii

1.     Argumentele părților

83      În memoriul său în apărare, Comisia a considerat că prejudiciul invocat de reclamant ar fi trebuit apreciat cu luarea în considerare a prestațiilor primite în temeiul articolului 73 din statut. Or, întrucât procedura declanșată în temeiul acestei dispoziții era în curs în momentul în care Comisia a prezentat respectivul memoriu în apărare, aceasta a susținut că Tribunalul nu ar putea aprecia prejudiciul. Această instituție a concluzionat că procedura în fața Tribunalului ar fi trebuit cel puțin să fie suspendată în așteptarea finalizării procedurii întemeiate pe articolul 73 din statut și că, la finalizarea acesteia, ar fi trebuit să i se solicite reclamantului să își prezinte observațiile referitoare la consecințele care trebuie deduse din decizia AIPN privind caracterul profesional al bolii sale.

84      În memoriul său în replică, reclamantul a replicat că o cerere de recunoaștere a caracterului profesional al bolii sale, introdusă în temeiul articolului 73 din statut, nu i‑ar interzice exercitarea unui drept la repararea prejudiciului moral pe care l‑ar fi suferit și s‑a opus unei astfel de suspendări a procedurii, pe care a calificat‑o drept manevră dilatorie a Comisiei. În cursul ședinței, a solicitat să se ia cunoștință de faptul că este dispus să renunțe la această cerere. Prin scrisoarea primită la grefa Tribunalului la 25 septembrie 2006 prin fax, a informat Tribunalul în legătură cu renunțarea sa la respectiva cerere.

2.     Aprecierea Tribunalului

85      Întrucât reclamantul a renunțat la cererea introdusă în temeiul articolului 73 din statut, cererea formulată de Comisie și prin care se urmărea suspendarea procedurii a devenit lipsită de obiect.

86      În consecință, nu este necesar ca Tribunalul să se pronunțe cu privire la respectiva cerere de suspendare a procedurii.

87      În orice caz, trebuie constatat că dacă, în lipsa renunțării din partea reclamantului la cererea formulată în temeiul articolului 73 din statut, Tribunalul ar fi trebuit să se pronunțe cu privire la cererea de suspendare a procedurii formulate de Comisie, Tribunalul nu ar fi putut admite această cerere. Într‑adevăr, reclamantul s‑a opus respectivei cereri de suspendare. Or, articolul 77 litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță nu prevede decât unica ipoteză a suspendării procedurii la cererea comună a părților.

C –  Cu privire la fond

88      Potrivit unei jurisprudențe constante, răspunderea Comunității presupune reunirea unei serii de condiții referitoare la nelegalitatea conduitei imputate instituțiilor, la caracterul real al prejudiciului și la existența unui raport de cauzalitate între conduita respectivă și prejudiciul invocat (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 9 februarie 1994, Latham/Comisia, T‑82/91, RecFP, p. I‑A‑15 și II‑61, punctul 72, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 21 februarie 1995, Moat/Comisia, T‑506/93, RecFP, p. I‑A‑43 și II‑147, punctul 46).

89      Trebuie determinat mai întâi, prin analizarea diferitelor motive ridicate de reclamant potrivit ordinii cronologice a faptelor la care sunt raportate, dacă a fost săvârșită o nelegalitate de către Comisie de natură a‑i angaja răspunderea.

1.     Cu privire la greșelile imputate Comisiei

a)      Cu privire la cel de al treilea motiv, întemeiat pe inconsistența acuzațiilor formulate împotriva reclamantului și pe greșelile săvârșite de superiorii ierarhici ai acestuia

 Argumentele părților

90      În cadrul celui de al treilea motiv, reclamantul susține că directorul general al DG Presă și Comunicare ar fi săvârșit o greșeală extrem de gravă prin transmiterea către OLAF a unui „dosar de acuzare” împotriva Reprezentanței Comisiei la Paris, deși nu ar fi fost îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 2 al doilea paragraf din Decizia 1999/396.

91      Potrivit reclamantului, directorul general al DG Presă și Comunicare nu ar fi avut la dispoziție dovezi suficiente pentru a informa OLAF în aplicarea dispoziției sus‑menționate. Reclamantul arată că aceasta ar impune o cerință de materialitate în scopul de a evita formularea de acuzații nefondate și eronate față de funcționarii care nu ar fi implicați direct sau care ar fi implicați numai indirect în cazuri de fraudă.

92      Reclamantul susține, în plus, că DG Presă și Comunicare ar fi transmis, pe de o parte, către OLAF informații eronate privind răspunderea Reprezentanței Comisiei la Paris în monitorizarea neregulilor prezumate din cadrul Info‑Point Europe d’Avignon și, pe de altă parte, ar fi ascuns, cu intenție sau din neglijență, documente care ar fi fost utilizate împotriva sa. În condițiile în care susținerile formulate de DG Presă și Comunicare ar fi fost adresate OLAF, acestea ar fi avut caracter calomnios și defăimător.

93      Comisia consideră că decizia sa de a informa OLAF în legătură cu neregulile prezumate în cadrul Info‑Point Europe d’Avignon era legitimă și necesară. Comisia subliniază că această decizie trebuie apreciată în raport cu data la care a fost luată și că nu poate fi criticată în lumina rezultatului final al investigației.

94      Comisia susține că articolul 2 al doilea paragraf din Decizia 1999/396 nu ar impune ca secretarul general, directorii generali și șefii de servicii din cadrul Comisiei să se pronunțe cu privire la pertinența sau la caracterul probant al dovezilor de care au cunoștință înainte de a la transmite către OLAF, ci, dimpotrivă, această dispoziție creează pentru ei o obligație absolută. În cadrul aplicării acestei dispoziții, singura ipoteză în care ar fi fost posibil să se aibă în vedere o greșeală de serviciu care putea justifica o reparare a prejudiciului ar fi cea în care o instituție ar avea intenția de a produce un prejudiciu unui funcționar sau unui agent. Or, Comisia consideră că reclamantul nu a făcut în niciun moment dovada unei astfel de intenții de a produce prejudicii și contestă în mod oficial existența unei astfel de intenții.

 Aprecierea Tribunalului

95      Aprecierea celui de al treilea motiv care privește conduita Comisiei aflată la originea sesizării OLAF trimite la o dublă întrebare. Pe de o parte, trebuie determinat dacă directorul general al DG Presă și Comunicare a săvârșit o greșeală de serviciu atunci când a comunicat OLAF, prin nota din 6 noiembrie 2002, dovezile despre care avea cunoștință. Pe de altă parte, trebuie analizat dacă anumite disfuncționalități invocate din sistemul de comunicare internă al Comisiei, care au contribuit la sesizarea OLAF și la deschiderea investigației, pot constitui o greșeală de serviciu de natură a angaja răspunderea instituției. Într‑adevăr, răspunderea extracontractuală a Comunității poate fi angajată nu numai ca urmare a acțiunilor agenților acesteia, spre exemplu ale unui director general, ci și ca urmare a organizării insuficiente a serviciilor acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 17 decembrie 1959, F.E.R.A.M./Înalta Autoritate, 23/59, Rec., p. 501, 517).

–       Cu privire la informarea OLAF

96      Teza reclamantului și a Comisiei sunt divergente cu privire la întinderea puterii de apreciere de care dispun secretarul general, directorii generali și șefii de servicii din cadrul Comisiei, avuți în vedere la articolul 2 primul paragraf din Decizia 1999/396. Într‑adevăr, potrivit reclamantului, aceste autorități trebuie să dispună de elemente materiale suficiente pentru a informa OLAF. În lipsa acestora, se poate angaja răspunderea instituției pentru greșeală de serviciu. Comisia, în schimb, susține că obligația de a informa OLAF ar fi o obligație absolută și că singura ipoteză în care ar fi posibil să se aibă în vedere o greșeală de serviciu care poate justifica repararea prejudiciului ar fi aceea în care instituția ar avea intenția de a produce un prejudiciu unui funcționar.

97      Trebuie, așadar, cu titlu prealabil, să se determine întinderea puterii de apreciere de care dispun secretarul general, directorii generali și șefii de servicii din cadrul Comisiei, avuți în vedere la articolul 2 al doilea paragraf din Decizia 1999/396.

98      Redactarea imperativă a articolului 2 al doilea paragraf din Decizia 1999/396, care face trimitere cu privire la acest aspect la primul paragraf al aceluiași articol, arată că secretarul general, directorii generali și șefii de servicii din cadrul Comisiei au obligația de a informa OLAF fără întârziere, de îndată ce au cunoștință despre „dovezi care conduc la prezumția existenței unor posibile cazuri de fraudă, de corupție sau de orice altă activitate ilegală care afectează interesele Comunităților sau de situații grave, legate de îndeplinirea atribuțiilor profesionale, care ar putea constitui încălcări ale obligațiilor funcționarilor sau ale agenților Comunităților ce ar putea atrage proceduri disciplinare sau, dacă este cazul, proceduri penale […]”. Totuși, folosirea termenului „prezumție” de către legiuitor presupune în mod necesar faptul că autoritățile avute în vedere în respectiva dispoziție realizează o apreciere minimă privind pertinența dovezilor despre care au cunoștință în raport cu o posibilă neregulă și le conferă, în consecință, o anumită putere de apreciere.

99      Pentru ca Tribunalul să se pronunțe cu privire la răspunderea extracontractuală a Comunității, trebuie determinat dacă, prin comunicarea către OLAF, prin nota din 6 noiembrie 2002, a dovezilor despre care avea cunoștință și care permiteau să se prezume nereguli cum sunt cele avute în vedere la articolul 2 primul paragraf din Decizia 1999/396, directorul general al DG Presă și Comunicare a încălcat în mod vădit și grav limitele care se impuneau acestei puteri de apreciere (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 aprilie 2006, Camós Grau/Comisia, T‑309/03, nepublicată încă în Recueil, punctul 104).

100    În speță, trebuie să se constate că existau în acel moment o serie de elemente care justificau sesizarea OLAF de către directorul general al DG Presă și Comunicare cu informațiile despre care avea cunoștință.

101    Pe de o parte, raportul de audit din 27 noiembrie 2000 și nota de verificare suplimentară din 6 decembrie 2000 puneau în evidență existența unui risc de proiecte fictive în cadrul Maison de l’Europe d’Avignon et de Vaucluse.

102    Pe de altă parte, relațiile profesionale existente între reclamant și președintele Maison de l’Europe d’Avignon et de Vaucluse, domnul P., bănuit a se afla la originea fraudelor observate în cadrul administrării acestei Maison de l’Europe, meritau analizate în detaliu; în această privință, trebuie arătată reacția echivocă a reclamantului față de avertismentele provenite de la Reprezentanța Comisiei de la Marsilia și în particular față de afirmațiile pe care le‑a formulat, potrivit cărora Maison de l’Europe d’Avignon et de Vaucluse ar fi „cunoscută pentru profesionalism”, ar avea „o aură incontestabilă în regiune și [ar fi] capabilă să ducă la bun sfârșit proiecte importante, primind în trecut mai mulți membri ai Comisiei” (a se vedea nota în atenția domnului C. din 4 martie 2002, semnată de reclamant, și nota în atenția domnului C., din 19 aprilie 2002, nesemnată, pe hârtie cu antetul Reprezentanței Comisiei în Franța, ambele prezentate de Comisie la cererea Tribunalului în cadrul măsurilor de organizare a procedurii).

103    În cele din urmă, directorul general al DG Presă și Comunicare primise din partea funcționarilor din serviciile sale care au dorit să își păstreze anonimatul, dar pe care a declarat că îi cunoaște bine, denunțuri precise și circumstanțiate privind nereguli referitoare în special la relațiile existente între reclamant și președintele Maison de l’Europe d’Avignon et de Vaucluse, atribuirea de subvenții pentru proiecte fictive în cadrul acestei Maison de l’Europe, administrarea grupului de interes economic Sources d’Europe și fapte de favoritism în cadrul unor cereri de ofertă.

104    Ținând seama de toate aceste împrejurări, directorul general al DG Presă și Comunicare putea considera în mod rezonabil că avea obligația de a informa OLAF fără întârziere cu privire la dovezile despre care avea cunoștință, pentru ca acesta din urmă să procedeze la o investigație care ar putea permite verificarea temeiniciei susținerilor privind frauda.

105    Așadar, directorul general al DG Presă și Comunicare nu a încălcat limitele impuse puterii sale de apreciere atunci când a comunicat OLAF, prin nota din 6 noiembrie 2002, dovezile despre care avea cunoștință, care permiteau să se prezume existența unor nereguli cum sunt cele avute în vedere la articolul 2 primul paragraf din Decizia 1999/396.

–       Cu privire la disfuncționalitățile observate în sistemul de comunicare internă al Comisiei

106    Raportul OLAF a pus în evidență disfuncționalități în sistemul de comunicare internă al Comisiei, care este posibil să fi avut consecințe nefavorabile pentru reclamant.

107    Într‑adevăr, o notă din 6 decembrie 2000 privind verificări efectuate suplimentar față de raportul de audit din 27 noiembrie 2000 și în care se menționa existența unui risc de proiecte fictive în cadrul Maison de l’Europe d’Avignon et de Vaucluse nu a fost transmisă Reprezentanței Comisiei la Paris de către serviciile DG Presă și Comunicare de la Bruxelles. Potrivit raportului OLAF, „[f]aptul că [s]ediul nu a transmis [r]eprezentanței nota de verificare suplimentară din 6 decembrie 2000 a contribuit, așadar, indirect la creșterea bănuielilor OLAF față [de reclamant și de adjunctul acestuia]”.

108    În plus, directorul general al DG Educație și Cultură și șeful serviciului „Presă și comunicare”, în nota semnată împreună din 21 martie 2001, arătaseră că, în paralel cu informarea directorului general al OLAF prin respectiva notă, li se solicitase șefului Reprezentanței Comisiei în Franța și șefului unității care se ocupa de Maisons de l’Europe și de Info‑Points Europe să „raporteze” cu privire la elementele de care ar fi putut avea cunoștință și care ar fi putut clarifica situația. Dintr‑un motiv care nu a fost explicat de Comisie, o astfel de solicitare nu a fost primită niciodată de reclamant. Raportul de investigație final al OLAF subliniază că „în locul acestui raport comun care era așteptat de OLAF ca element complementar important în continuarea investigației sale externe, DG Presă și Comunicare [i‑]a transmis […] în noiembrie 2001 două note confidențiale, redactate și semnate de reprezentanța [Comisiei la] Paris, dar care exprimau și punctul de vedere al unității «Presă» [din cadrul respectivei DG]”.

109    Totuși, chiar dacă este posibil, desigur, ca aceste disfuncționalități din sistemul intern de comunicare al Comisiei să fi agravat, inițial în mod nejustificat bănuielile OLAF în raport cu reclamantul, exista în acel moment o serie de alte elemente grave și concordante care justificau prin ele înseși deschiderea unei investigații.

110    Pe de o parte, denunțurile explicite primite de directorul general al DG Presă și Comunicare și provenite de la anumiți funcționari conțineau acuzații de fraude precise și circumstanțiate. Pe de altă parte, raportul de audit din 27 noiembrie 2000 și nota de verificare suplimentară din 6 decembrie 2000 puneau în evidență existența unor deficiențe contabile și a unui risc de proiecte fictive în cadrul Maison de l’Europe d’Avignon et de Vaucluse.

111    Disfuncționalitățile observate în sistemul intern de comunicare al Comisiei nu se află, prin urmare, într‑un raport cauză-efect determinant cu deschiderea investigației OLAF. Prin urmare, acestea nu pot angaja răspunderea extracontractuală a Comisiei pentru o greșeală de serviciu.

112    În consecință, cel de al treilea motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

b)     Cu privire la primul motiv, întemeiat pe caracterul abuziv și nejustificat al deciziei de schimbare a repartizării la Bruxelles

 Argumentele părților

113    În cadrul acestui motiv, reclamantul critică adoptarea, precum și modalitățile de executare a deciziei din 19 noiembrie 2002 prin care era repartizat imediat la Bruxelles. Potrivit acestuia, Comisia ar fi săvârșit o greșeală gravă prin adoptarea acestei decizii, care ar fi afectată de nereguli din mai multe motive: ar fi insuficient motivată, nu ar fi luată în interesul serviciului, ar fi disproporționată în raport cu faptele invocate și ar constitui o sancțiune care ar încălca prezumția de nevinovăție. În plus, reclamantul arată lipsa de solicitudine a Comisiei față de sine cu ocazia deciziei din 21 ianuarie 2003 care îl repartiza la reprezentanța de la Paris. În memoriul său în replică, reclamantul a arătat și că actele de la dosar erau convergente, demonstrând o intenție de a produce prejudicii din partea Comisiei, drept răspuns la argumentul acesteia din urmă, potrivit căruia unica ipoteză în care ar fi posibil să se aibă în vedere o greșeală de serviciu care putea justifica despăgubiri ar fi aceea a unei intenții de a produce prejudicii, a cărei existență ar fi contestată în speță. În cursul ședinței, reclamantul a precizat totuși că își retrage susținerile privind o astfel de intenție, considerând însă că existase o greșeală gravă la adoptarea acestei măsuri de schimbare a repartizării.

114    În primul rând, reclamantul arată că decizia de schimbare a repartizării la Bruxelles ar constitui un act care îl lezează și că, în consecință, ar fi trebuit motivată, conform articolului 25 al doilea paragraf din statut. Or, singura indicație existentă în nota din 19 noiembrie 2002 care însoțea decizia de schimbare a repartizării, potrivit căreia respectiva schimbare a repartizării fusese decisă în scopul de a „facilita buna desfășurare a investigației”, nu ar constitui o motivare suficientă. Argumentul Comisiei potrivit căruia această decizie ar fi intervenit într‑un context cunoscut de către reclamant nu ar fi pertinent în speță, deoarece raportul de investigație final al OLAF ar dovedi că serviciile DG Presă și Comunicare aflate la Bruxelles nu l‑au informat pe interesat în legătură cu anumite fapte observate la Info‑Point Europe d’Avignon.

115    În al doilea rând, reclamantul subliniază că măsura de schimbare a repartizării care îl privea ar fi derogat în întregime de la regulile obișnuite de rotație și nu putea fi, așadar, asimilabilă unei simple schimbări a repartizării în interesul serviciului.

116    În al treilea rând, reclamantul arată că această măsură de schimbare a repartizării ar fi disproporționată în raport cu faptele invocate. Acesta arată în special că propunerea pe care a formulat‑o Comisiei de a intra în concediu pe durata investigației OLAF ar fi fost la fel de conformă cu interesul serviciului și ar fi respectat în același timp în mai mare măsură interesele sale.

117    În al patrulea rând, reclamantul cere să se observe că o măsură de schimbare a repartizării întemeiată exclusiv pe o prezumție de implicare într‑un caz de fraudă nu ar fi compatibilă nici cu principiul prezumției de nevinovăție, nici cu Regulamentul nr. 1073/1999, care prevede în considerentul (10) că investigațiile trebuie efectuate „respectând statutul […], și respectând în totalitate drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în special principiul echității, dreptul persoanelor implicate de a-și exprima opiniile asupra faptelor care le privesc”. Reclamantul susține că schimbarea brutală a repartizării ar fi apărut ca o sancțiune disproporționată în raport cu faptele susținute, în măsura în care aceasta nu ar fi fost prezentată decât târziu ca având un caracter conservatoriu.

118    În cele din urmă, reclamantul critică lipsa de solicitudine a Comisiei față de sine la reintrarea în funcție la Paris și la transmiterea raportului de investigație final al OLAF. Acesta arată că decizia care îl repartiza din nou ca șef al Reprezentanței Comisiei la Paris, anunțată public la 20 decembrie 2002 în cadrul unei conferințe de presă susținute de purtătorul de cuvânt al Comisiei, nu a fost semnată de directorul general al DG Presă și Comunicare decât la 20 ianuarie 2003. În plus, această schimbare a repartizării nu ar fi fost însoțită de o publicitate adecvată, în măsura în care, la respectiva conferință de presă, purtătorul de cuvânt al Comisiei ar fi avut grijă să sublinieze că investigația nu era finalizată, invitându‑i pe jurnaliști să rămână prudenți. În cele din urmă, reclamantul susține că scurta declarație de simpatie a purtătorului de cuvânt al Comisiei, făcută drept răspuns la o întrebare întâmplătoare a unui jurnalist, la 17 iunie 2003, nu ar putea compensa nedifuzarea unui comunicat de presă ca urmare a transmiterii raportului de investigație final al OLAF, care ar fi trebuit să fie acțiunea simetrică echitabilă a comunicatului din 21 noiembrie 2002.

119    Comisia contestă orice greșeală și consideră că decizia de mutare a reclamantului la Bruxelles era suficient motivată, că a fost luată în interesul serviciului, că era proporțională în raport cu faptele susținute, că reprezenta o măsura conservatorie care urmărea să asigure buna desfășurare a investigației și că nu era de natură să încalce principiul prezumției de nevinovăție.

120    Comisia arată că această decizie a fost luată în temeiul articolului 7 alineatul (1) primul paragraf din statut, în redactarea sa aplicabilă faptelor speței, urmărind posibilitatea ca AIPN să repartizeze, pe cale de numire sau de mutare, exclusiv în interesul serviciului, fiecare funcționar la un post de categoria sau de gradul său. În ceea ce privește argumentul potrivit căruia schimbarea repartizării reclamantului ar fi derogat în totalitate de la regulile normale de rotație, aceasta răspunde că situația nu se preta unei rotații obișnuite. Într‑adevăr, întrucât situația din speță era excepțională, putea impune un răspuns la fel de excepțional.

121    În ceea ce privește motivul potrivit căruia măsura de schimbare a repartizării reclamantului la Bruxelles ar încălca principiul proporționalității, Comisia a arătat, în cursul ședinței, că nicio altă măsură nu putea fi luată în considerare în speță. În ceea ce privește mai precis argumentul potrivit căruia acceptarea propunerii reclamantului de a „intra în concediu fără plată” pe durata investigației ar fi fost o măsură la fel de conformă cu interesul serviciului, dar care ar fi respectat în același timp în mai mare măsură interesele persoanei în cauză, Comisia a observat în cursul ședinței că articolul 62 din statut interzice unui funcționar să renunțe la dreptul de a percepe remunerația aferentă gradului și treptei sale. Aceasta a adăugat, de asemenea, că nici încredințarea unei misiuni la Bruxelles către reclamant nu ar fi fost o soluție care să poată fi avută în vedere în speță. Într‑adevăr, o misiune ar fi caracterizată de o durată scurtă. Or, la momentul adoptării măsurii de schimbare a repartizării reclamantului la Bruxelles, nu ar fi fost posibil să se estimeze durata investigației OLAF. În plus, o misiune ar fi prezentat inconvenientul de a genera cheltuieli suplimentare în sarcina instituției.

122    În ceea ce privește motivul întemeiat pe o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție, Comisia arată că argumentația reclamantului ar fi neîntemeiată în fapt, în măsura în care directorul general al DG Presă și Comunicare, purtător de cuvânt al Comisiei, ar fi reamintit în numeroase rânduri că persoana interesată continua să beneficieze de acest principiu. Aceasta susține și că această argumentație ar fi neîntemeiată în drept, invocând articolul 23 din anexa IX din statut, care prevede posibilitatea de a suspenda un funcționar din funcție în așteptarea finalizării unei proceduri disciplinare. O astfel de suspendare nu ar constitui o sancțiune, ci o măsură pur conservatorie, care nu încalcă prezumția de nevinovăție. Ceea ce este posibil pentru o măsură de suspendare s‑ar impune a fortiori în cazul unei simple schimbări a repartizării, fără suspendare, pe timpul desfășurării unei faze scurte a unei investigații. Potrivit Comisiei, prezumția de nevinovăție nu ar putea împiedica adoptarea de măsuri conservatorii destinate a asigura calmul, obiectivitatea și eficacitatea unei investigații.

123    Cu titlu mai general, Comisia arată și că o decizie administrativă trebuie apreciată exclusiv în funcție de împrejurările cunoscute la momentul faptelor. Or, la momentul faptelor în litigiu, nu ar fi existat niciun motiv pentru ca directorul general al DG Presă și Comunicare să nu urmeze recomandările OLAF care vizau îndepărtarea reclamantului de la Reprezentanța Comisiei la Paris în decursul fazei de investigație care se desfășura acolo.

 Aprecierea Tribunalului

124    În cadrul argumentației dezvoltate cu privire la primul motiv, reclamantul invocă, în esență, trei obiecții. Primele două obiecții sunt îndreptate împotriva deciziei de schimbare a repartizării din 19 noiembrie 2002 și sunt întemeiate, pe de o parte, pe insuficienta sa motivare și, pe de altă parte, pe încălcarea interesului serviciului, a principiului proporționalității și a principiului respectării prezumției de nevinovăție care ar afecta respectiva decizie. În cadrul celei de a treia obiecții, reclamantul susține că, pe de o parte, Comisia și‑ar fi încălcat obligația de solicitudine atunci când l‑a restabilit în funcția anterioară la Paris și, pe de altă parte, la transmiterea raportului final de investigație al OLAF. Obiecția referitoare la încălcarea obligației de solicitudine cu ocazia transmiterii raportului final de investigație al OLAF va fi abordată în cadrul celui de al doilea motiv.

–       Cu privire la obiecția întemeiată pe insuficienta motivare a deciziei de schimbare a repartizării la Bruxelles

125    Îndoielile exprimate de Comisie cu privire la admisibilitatea acțiunii în răspundere în ansamblul său, pentru motivul că reclamantul nu ar fi contestat decizia de mutare care îl lezează pe reclamant potrivit procedurii prevăzute la articolele 90 și 91 din statut, trebuie interpretate ca o contestare a admisibilității obiecțiilor îndreptate împotriva respectivei decizii de schimbare a repartizării.

126    Fără a aduce atingere celor de mai sus, nu este necesar în speță ca Tribunalul să se pronunțe cu privire la admisibilitatea obiecției întemeiate pe insuficienta motivare a respectivei decizii, în măsura în care, în orice ipoteză, respectiva obiecție este neîntemeiată.

127    Într‑adevăr, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de motivare prevăzută la articolul 25 al doilea paragraf din statut, care nu constituie decât o reiterare a obligației generale prevăzute la articolul 253 CE, are drept scop, pe de o parte, să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a aprecia temeinicia actului care o lezează și oportunitatea introducerii unei acțiuni în fața Tribunalului și, pe de altă parte, să îi permită acestuia din urmă să exercite controlul asupra legalității actului. În consecință, obligația de motivare formulată astfel constituie un principiu esențial al dreptului comunitar, de la care nu se poate deroga decât ca urmare a unor considerații imperioase (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 20 martie 1991, Pérez‑Mínguez Casariego/Comisia, T‑1/90, Rec., p. II‑143, punctul 73, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 iulie 2004, Huygens/Comisia, T‑281/01, RecFP, p. I‑A‑203 și II‑903, punctul 105).

128    Întinderea obligației de motivare trebuie, în fiecare caz, apreciată în funcție de împrejurările concrete, în special în funcție de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații pe care îl poate avea destinatarul (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 12 decembrie 2002, Morello/Comisia, T‑135/00, RecFP, p. I‑A‑265 și II‑1313, punctul 28). În special, o decizie este suficient motivată dacă intervine într‑un context cunoscut funcționarului în cauză, care îi permite acestuia să înțeleagă semnificația măsurii luate în ceea ce îl privește (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 iulie 1995, Ojha/Comisia, T‑36/93, RecFP, p. I‑A‑161 și II‑497, punctul 60, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 1 aprilie 2004, N/Comisia, T‑198/02, RecFP, p. I‑A‑115 și II‑507, punctul 70).

129    Jurisprudența precizează și că o decizie care implică deplasarea unui funcționar împotriva voinței acestuia constituie un act care îl lezează, în sensul articolului 25 al doilea paragraf din statut, și, în consecință, trebuie motivată (Hotărârea Ojha/Comisia, citată anterior, punctul 42, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 23 noiembrie 1999, Sabbioni/Comisia, T‑129/98, RecFP, p. I‑A‑223 și II‑1139, punctul 28).

130    În speță, nota din 19 noiembrie 2002 prin care i se comunica reclamantului decizia de schimbare a repartizării la Bruxelles arăta că această decizie fusese luată în interesul serviciului și în scopul de a facilita buna desfășurare a investigației pe care OLAF tocmai o deschisese cu privire la funcționarea Reprezentanței Comisiei la Paris. Respectiva notă menționa că repartizarea precisă a reclamantului urma a‑i fi comunicată în zilele următoare.

131    Anterior comunicării deciziei din 19 noiembrie 2002, directorul general al DG Presă și Comunicare îl informase pe reclamant în legătură cu deschiderea investigației OLAF, printr‑o notă din 15 noiembrie 2002, și între aceștia a avut loc o întrevedere la 18 noiembrie 2002 la Bruxelles.

132    În consecință, precizând în nota din 19 noiembrie 2002 că decizia de schimbare a repartizării fusese luată în scopul de a facilita buna desfășurare a investigației, într‑un context de care reclamantul fusese informat și care fusese discutat cu acesta în cursul unei întrevederi, AIPN i‑a prezentat reclamantului o indicație suficientă pentru a permite, pe de o parte, persoanei interesate să aprecieze temeinicia acestei decizii și, pe de altă parte, instanței comunitare să își exercite controlul de legalitate.

133    Obiecția întemeiată pe insuficienta motivare a deciziei de schimbare a repartizării din 19 noiembrie 2002 este, așadar, neîntemeiată.

–       Cu privire la obiecțiile întemeiate pe încălcarea interesului serviciului, a principiului proporționalității și a principiului prezumției de nevinovăție

134    La fel ca în cazul obiecției întemeiate pe o insuficientă motivare a deciziei din 19 noiembrie 2002, nu este necesar ca Tribunalul să se pronunțe cu privire la contestarea implicită, din partea Comisiei, a admisibilității acestor obiecții, în măsura în care acestea sunt neîntemeiate oricare ar fi situația.

135    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, deși este adevărat că administrația are tot interesul de a‑i repartiza pe funcționari cu luarea în considerare a aptitudinilor și preferințelor lor personale, nu li s‑ar putea recunoaște totuși funcționarilor dreptul de a exercita sau de a păstra funcții specifice (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 martie 2001, Campoli/Comisia, T‑100/00, RecFP, p. I‑A‑71 și II‑347, punctul 71). Ca urmare, chiar dacă statutul, în special articolul 7 din acesta, nu prevede explicit posibilitatea de „a schimba repartizarea” unui funcționar, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că instituțiile comunitare dispun de o largă putere de apreciere în organizarea serviciilor lor, în funcție de misiunile care le sunt încredințate, și în repartizarea personalului pe care îl au la dispoziție, în vederea îndeplinirii respectivelor misiuni, cu condiția totuși ca această repartizare să se facă în interesul serviciului și cu respectarea echivalenței posturilor (Hotărârea Curții din 23 martie 1988, Hecq/Comisia, 19/87, Rec., p. 1681, și Hotărârea Curții din 12 noiembrie 1996, Ojha/Comisia, C‑294/95 P, Rec., p. I‑5863).

136    Ținând seama de întinderea puterii de apreciere de care dispun instituțiile pentru evaluarea interesului serviciului, Tribunalul trebuie să se limiteze la a verifica dacă AIPN a rămas în limite necriticabile și nu a uzat de puterea sa de apreciere într‑un mod vădit eronat (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 12 decembrie 2000, Dejaiffe/OAPI, T‑223/99, RecFP, p. I‑A‑277 și II‑1267, punctul 53, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 21 septembrie 2004, Soubies/Comisia, T‑325/02, RecFP, p. I‑A‑241 și II‑1067, punctul 50).

137    Potrivit unei jurisprudențe de asemenea constante, dacă obligația de solicitudine a administrației față de agenții săi reflectă echilibrul drepturilor și obligațiilor reciproce pe care le‑a creat statutul în relațiile dintre autoritatea publică și agenții serviciului public, cerințele aferente acestei obligații nu ar putea împiedica AIPN să adopte măsurile pe care le consideră necesare în interesul serviciului, deoarece atribuirea fiecărui post trebuie să se întemeieze în primul rând pe interesul serviciului (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 16 decembrie 1993, Turner/Comisia, T‑80/92, Rec., p. II‑1465, punctul 77, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 24 noiembrie 2005, Marcuccio/Comisia, T‑236/02, RecFP, p. I‑A‑365 și II‑1621, punctul 129).

138    În lumina acestor principii și în cadrul controlului restrâns pe care acestea îl permit Tribunalului, trebuie analizate obiecțiile reclamantului întemeiate pe încălcarea interesului serviciului, a principiului proporționalității și a principiului prezumției de nevinovăție.

139    În ceea ce privește obiecția potrivit căreia decizia de schimbare a repartizării din 19 noiembrie 2002 ar fi contrară interesului serviciului, trebuie amintit, în ceea ce privește contextul de fapt al speței, că investigația internă deschisă de OLAF privea posibile nereguli în cadrul DG Presă și Comunicare, mai precis în cadrul Reprezentanței Comisiei la Paris, și că reclamantul deținea o poziție de conducere în cadrul respectivei reprezentanțe. În plus, schimbarea repartizării sale pe durata investigației rezulta dintr‑o recomandare a directorului general al OLAF prin care se urmărea să i se interzică acestuia, precum și adjunctului său accesul la birourile reprezentanței în perioada avută în vedere în scopul de a asigura buna desfășurare a acestei investigații.

140    S‑a decis că starea de calm și buna desfășurare a investigațiilor de acest tip puteau constitui justificarea unei decizii de schimbare a repartizării, în așteptarea rezultatului acestor investigații (Hotărârile Tribunalului de Primă Instanță din 7 februarie 2007, Clotuche/Comisia, T‑339/03, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 69, și Caló/Comisia, T‑118/04 și T‑134/04, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 113).

141    Scopul urmărit prin măsura contestată de reclamant răspunde, așadar, unui interes al serviciului. Rămâne totuși de determinat dacă mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop legitim au respectat cerințele principiului proporționalității.

142    În această privință și ținând seama de larga putere de apreciere de care dispune instituția pentru a evalua interesul serviciului, trebuie să se constate că mutarea reclamantului la Bruxelles, pe durata investigației OLAF în cadrul Reprezentanței Comisiei la Paris, nu este în mod vădit disproporționată în raport cu scopul urmărit de măsura respectivă, și anume evitarea oricărui risc de conflict de interese și asigurarea bunei desfășurări a investigației. Faptul că alte opțiuni, și anume acceptarea propunerii reclamantului de a intra în concediu sau de a i se încredința o misiune, ar fi putut fi la fel de conforme cu interesul serviciului și ar fi respectat în același timp în mai mare măsură interesele persoanei în cauză nu este suficient prin sine însuși pentru a considera disproporționată respectiva măsură de schimbare a repartizării.

143    În ceea ce privește obiecția întemeiată pe o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție, trebuie constatat că măsura de mutare a reclamantului la Bruxelles nu urmărea să îl sancționeze, ci constituia o măsură conservatorie, a cărei durată a fost limitată la cea a investigației OLAF în sediul Reprezentanței Comisiei la Paris.

144    În plus, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, dificultățile relaționale interne sau externe, atunci când produc tensiuni prejudiciabile bunei funcționări a serviciului, pot justifica schimbarea repartizării unui funcționar în interesul serviciului. O astfel de măsură poate fi luată chiar și independent de problema răspunderii pentru incidentele respective (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Curții din 12 iulie 1979, List/Comisia, 124/78, Rec., p. 2499, punctul 13, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță Ojha/Comisia, citată anterior, punctul 41). Or, trebuie considerat că, dacă interesul serviciului justifică deplasarea unui funcționar pentru a se pune capăt unui conflict pur intern care perturbă buna funcționare a serviciului, fără să fie demonstrată vreo răspundere în sarcina funcționarului a cărui repartizare a fost schimbată, același interes justifică și adoptarea unei măsuri care urmărește să se permită ca o investigație să se desfășoare în condiții de calm, tot fără să fie demonstrată vreo răspundere în sarcina funcționarului a cărui repartizare a fost schimbată în raport cu chestiunile care fac obiectul investigației (Hotărârile Clotuche/Comisia, citată anterior, punctul 71, și Caló/Comisia, citată anterior, punctul 109).

145    În cele din urmă, trebuie subliniat de asemenea că legalitatea unui act individual trebuie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării actului (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 4 iunie 2003, Del Vaglio/Comisia, T‑124/01 și T‑320/01, RecFP, p. I‑A‑157 și II‑767, punctul 77). Ca urmare, elementele pe care investigația le‑a revelat ulterior adoptării deciziei de schimbare a repartizării și care au înlăturat bănuielile față de reclamant nu ar putea afecta legalitatea respectivei decizii, obiectul însuși al investigației și al măsurilor luate în scopul de a asigura calmul și buna desfășurare a acesteia fiind de a determina dacă erau întemeiate suspiciunile inițiale.

146    Trebuie constatat că, în aceste împrejurări, Comisia nu a depășit limitele largii puteri de apreciere de care dispune în materie, considerând că starea de calm și buna desfășurare a investigației OLAF și în special a audierii membrilor personalului Reprezentanței Comisiei la Paris ar fi mai bine asigurate dacă reclamantul nu și‑ar păstra funcția pe durata acestei investigații în cadrul respectivei reprezentanțe. Așadar, întrucât Comisia constatase că situația preexistentă se putea dovedi prejudiciabilă pentru buna desfășurare a investigațiilor decise de OLAF, aceasta era în drept să considere, în aplicarea largii sale puteri de apreciere, că interesul serviciului justifica o măsură de schimbare a repartizării reclamantului (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 16 aprilie 2002, Fronia/Comisia, T‑51/01, RecFP, p. I‑A‑43 și II‑187, punctul 55, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță Clotuche/Comisia, citată anterior, punctul 76, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță Caló/Comisia, citată anterior, punctul 114).

147    Obiecțiile potrivit cărora decizia de schimbare a repartizării în litigiu ar încălca interesul serviciului, principiul proporționalității și pe cel al prezumției de nevinovăție sunt, așadar, neîntemeiate.

–       Cu privire la obiecția întemeiată pe o încălcare a obligației de solicitudine cu ocazia restabilirii reclamantului în funcție la Paris

148    În ceea ce privește comportamentul nedecizional al Comisiei privitor la modalitățile de restabilire a reclamantului în funcție la reprezentanța la Paris, trebuie să se constate că, în primul rând, acesta a aflat prin intermediul presei despre ridicarea măsurii conservatorii de schimbare a repartizării care îi fusese aplicată. Într‑adevăr, faptul că nu se mai opunea nimic ridicării respectivei măsuri a fost anunțat public în cadrul unei conferințe de presă susținute de domnul F., în calitate de purtător de cuvânt al Comisiei, la 20 decembrie 2002, înainte de a fi transmis individual reclamantului la 6 ianuarie 2003, în cadrul unei întrevederi pe care i‑a acordat‑o domnul F., de această dată în calitate de director general al DG Presă și Comunicare. Între timp, presa franceză relatase despre ridicarea acestei măsuri conservatorii. Decizia de repartizare a reclamantului în funcția de la Reprezentanța Comisiei la Paris nu a fost semnată de directorul general al DG Presă și Comunicare decât la 20 ianuarie 2003, cu efect retroactiv de la 19 decembrie 2002. Justificarea furnizată de Comisie echivalează cu afirmația că era suficient ca reclamantul să citească presa pentru a afla că nu se mai opune nimic ridicării de către AIPN a măsurii conservatorii care i se aplicase.

149    Acționând în acest mod, Comisia a încălcat interesul legitim al reclamantului de a fi direct informat de către AIPN, și nu prin intermediul presei, cu privire la evoluția decisivă a situației sale profesionale. Ca urmare, acest comportament nu a respectat echilibrul drepturilor și obligațiilor reciproce pe care statutul le‑a creat între autoritatea publică și agenții serviciului public și, prin urmare, constituie o încălcare a obligației de solicitudine a Comisiei față de reclamant.

150    În consecință, primul motiv trebuie admis în ceea ce privește obiecția întemeiată pe încălcarea obligației de solicitudine la restabilirea reclamantului în funcție la Paris și trebuie respins ca neîntemeiat pentru celelalte capete de cerere.

c)     Cu privire la cel de al doilea motiv, întemeiat pe nerespectarea confidențialității investigației

 Argumentele părților

151    În opinia reclamantului, Comisia ar fi încălcat principiul confidențialității investigațiilor OLAF și ar fi făcut o publicitate nepotrivită schimbării repartizării sale prin comunicatul de presă din 21 noiembrie 2002 și prin declarațiile purtătorului său de cuvânt din cadrul conferinței de presă din aceeași zi. Acesta susține, în plus, că respectivul purtător de cuvânt ar fi formulat, în cadrul aceleiași conferințe de presă, afirmații publice de natură a prejudicia reputația acestuia.

152    Potrivit reclamantului, comunicatul de presă din 21 noiembrie 2002, difuzat mai multor sute de jurnaliști, ar fi fost fără precedent și ar fi permis destinatarilor identificarea foarte rapidă a funcționarilor avuți în vedere, ținând seama de vizibilitatea postului acestora. Această mediatizare neobișnuită ar fi încălcat principiul confidențialității investigațiilor OLAF, prevăzut la articolul 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1073/1999.

153    Reclamantul arată de asemenea că purtătorul de cuvânt al Comisiei, afirmând în mod eronat, în cadrul conferinței de presă din 21 noiembrie 2002, că administrarea subvențiilor în litigiu ale Maisons de l’Europe depindea de reprezentanțe, ar fi difuzat o afirmație calomnioasă și defăimătoare, de natură a‑i acredita răspunderea, în calitate de șef al Reprezentanței Comisiei la Paris, și chiar complicitatea la fraudele susținute.

154    Potrivit reclamantului, aceste diferite informații ar fi condus la publicarea unui articol foarte dur la adresa lui, în ziarul Le Monde din 23 noiembrie 2002.

155    Comisia contestă că ar fi încălcat principiul confidențialității investigațiilor OLAF și arată că reprezentanții săi nu au divulgat niciodată numele reclamantului, ci că inițiativa a aparținut jurnaliștilor. Aceasta precizează că publicarea comunicatului de presă din 21 noiembrie 2002 s‑a făcut în special în interesul reclamantului, în scopul de a opri posibilele speculații și zvonuri care ar fi putut lua naștere ca urmare a interesului arătat de jurnaliști pentru faptele în litigiu.

156    Comisia neagă în plus existența oricărei afirmații de natură a prejudicia reputația reclamantului și precizează că purtătorul său de cuvânt nu a pretins niciodată în mod abuziv, în cadrul conferinței de presă din 21 noiembrie 2002, că reclamantul era răspunzător pentru toate cheltuielile efectuate în Franța și în special pentru cele referitoare la Maison de l’Europe d’Avignon et de Vaucluse.

157    Mai general, Comisia susține că reprezentanții săi nu ar putea angaja răspunderea instituției atunci când se exprimă cu privire la fapte publice care fac obiectul unor întrebări, atâta timp cât fac acest lucru cu toate rezervele adecvate, ceea ce s‑ar fi întâmplat la conferințele de presă din noiembrie și din decembrie 2002.

158    În cele din urmă, Comisia subliniază că reclamantul a beneficiat de o publicitate adecvată atât la mutarea sa la Paris, cât și ca urmare a raportului final de investigație al OLAF, prin intermediul conferințelor de presă din 20 decembrie 2002 și din 17 iunie 2003.

 Aprecierea Tribunalului

159    În cadrul argumentației formulate cu privire la cel de al doilea motiv, reclamantul invocă, în esență, trei obiecții întemeiate pe încălcarea obligației de confidențialitate a investigațiilor OLAF, pe caracterul inadecvat al publicității făcute schimbării repartizării sale și, respectiv, pe existența unor afirmații calomnioase și defăimătoare formulate la adresa sa de către purtătorul de cuvânt al Comisiei în cadrul conferinței de presă din 21 noiembrie 2002. În cadrul primului motiv, reclamantul susține că, în plus, Comisia și‑ar fi încălcat obligația de solicitudine cu ocazia transmiterii raportului final de investigație al OLAF.

160    Obiecțiile întemeiate pe încălcarea obligației de confidențialitate a investigațiilor OLAF, pe caracterul inadecvat al publicității făcute schimbării repartizării reclamantului, precum și pe încălcarea obligației de solicitudine cu ocazia transmiterii raportului final de investigație al OLAF trebuie analizate împreună întrucât acestea sunt strâns corelate.

–       Cu privire la obiecțiile întemeiate pe încălcarea obligației de confidențialitate a investigațiilor OLAF, pe caracterul inadecvat al publicității acordate schimbării repartizării reclamantului și pe o încălcare a obligației de solicitudine la transmiterea raportului final al OLAF

161    Articolul 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1073/1999 cuprinde în termeni generali o normă privind confidențialitatea investigațiilor OLAF. Această normă trebuie interpretată în contextul său și în special în lumina considerentului (10) al aceluiași regulament, care prevede că investigațiile OLAF trebuie efectuate respectând în totalitate libertățile fundamentale. În consecință, această normă nu trebuie interpretată în sensul că ar avea în vedere numai protejarea confidențialității informațiilor în vederea aflării adevărului, ci trebuie să se considere că are drept scop și respectarea prezumției de nevinovăție – așadar a reputației – funcționarilor sau agenților vizați de aceste investigații.

162    În plus, trebuie subliniat că buna desfășurare a unei investigații poate implica păstrarea confidențialității modalităților acesteia și chiar păstrarea tăcerii cu privire la existența acesteia față de persoanele vizate de investigații. Articolul 4 primul paragraf din Decizia 1999/396 prevede astfel că este posibil ca un funcționar să nu fie informat cu privire la posibila sa implicare în faptele cu privire la care se desfășoară investigația, dacă informarea acestuia riscă să o prejudicieze. Dincolo de protecția specifică garantată prin articolul 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1073/1999, atât principiul bunei administrări, cât și obligația de solicitudine, precum și respectarea prerogativelor privind investigația atribuite unui organ independent, cum este OLAF, justifică un maximum de prudență și reținere din partea instituției căreia îi aparține funcționarul avut în vedere, în publicitatea făcută cu privire la susținerile sau la bănuielile de fraudă. Aceste considerații se impun cu atât mai mult, în special în raport cu dreptul oricărei persoane la beneficiul prezumției de nevinovăție, atunci când nu s‑a ajuns încă la nicio concluzie în temeiul unei investigații a OLAF.

163    Obligația de solicitudine implică luarea în considerare de către autoritate, atunci când ia o decizie cu privire la situația unui funcționar, a tuturor elementelor care îi pot determina decizia și, în același timp, luarea în considerare nu numai a interesului serviciului, ci și a interesului funcționarului în cauză (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 17 decembrie 2003, Chawdhry/Comisia, T‑133/02, RecFP, p. I‑A‑329 și II‑1617, punctul 107, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 3 martie 2004, Vainker/Parlamentul European, T‑48/01, RecFP, p. I‑A‑51 și II‑197, punctul 125).

164    Jurisprudența precizează că, atunci când există acuzații grave în raport cu onoarea unui funcționar, revine administrației obligația de a evita o publicare a acuzațiilor care nu este strict necesară (Hotărârea Curții din 11 iulie 1974, Guillot/Comisia, 53/72, Rec., p. 791, punctele 3‑5). S‑a decis și că, în temeiul obligației sale de solicitudine și al principiului bunei administrări, instituția în cauză trebuie să evite ca un funcționar să facă obiectul unor declarații care i‑ar putea afecta onoarea profesională. Acest lucru are drept consecință faptul că, în principiu, administrația trebuie, pe de o parte, să evite transmiterea către presă a unor informații care ar putea produce un prejudiciu funcționarului în cauză și, pe de altă parte, să ia toate măsurile necesare pentru a preveni, în cadrul instituției, orice formă de difuzare a informațiilor care ar putea avea un caracter defăimător față de acesta (a se vedea Ordonanța președintelui Tribunalului de Primă Instanță din 12 decembrie 1995, Connolly/Comisia, T‑203/95 R, Rec., p. II‑2919, punctul 35).

165    Așadar, trebuie să se constate că s‑a afirmat o cultură a responsabilității în cadrul instituțiilor comunitare care răspunde în principal nevoii publicului de a fi informat și asigurat în legătură cu faptul că disfuncționalitățile și fraudele sunt identificate și, atunci când este cazul, sunt eliminate și sancționate. Această cerință are drept consecință faptul că funcționarii și agenții titulari de posturi de răspundere în cadrul unei administrații cum este Comisia trebuie să țină cont de posibila existență a unei nevoi justificate de a comunica anumite informații către public.

166    În continuare, trebuie subliniat că, după deschiderea unei investigații întemeiate pe suspiciuni de fraudă, poate exista o anumită atingere a reputației, mai ales dacă această investigație dă naștere unei publicități în exteriorul instituției. Înlăturarea bănuielilor față de persoana interesată la finalizarea unei investigații care a făcut obiectul unei astfel de publicități este rar suficientă pentru a înlătura integral atingerea adusă reputației suferită de acesta. În cadrul răspunderii extracontractuale a Comunității, prejudiciul născut prin deschiderea și desfășurarea unei investigații nu poate fi reparat decât dacă instituția în cauză ar fi săvârșit o greșeală care să angajeze răspunderea acesteia, oricât de regretabil poate fi acest lucru pentru persoana față de care au fost eventual înlăturate bănuielile la finalizarea acestei investigații. În plus, în măsura în care, în plus față de acest prejudiciu moral, dintr‑o investigație ar rezulta o boală profesională în sensul articolului 73 din statut, această ultimă dispoziție îi permite funcționarului să obțină o compensație sub forma unei sume forfetare, fără să fie necesar ca acesta să dovedească vreo greșeală a instituției.

167    Ținând seama de posibila existență a unei nevoi justificate de a comunica anumite informații către public, intensitatea obligației de solicitudine ce revine administrației față de agenții săi trebuie să fie crescută. Această consolidare a obligației de solicitudine în cadrul particular al unei investigații pare cu atât mai necesară într‑un context în care mass‑media poate pune în discuție în mod public onoarea sau reputația profesională a indivizilor, agravând astfel prejudiciile deja suferite de aceștia din urmă, până la punctul de a le face ireparabile.

168    În lumina considerațiilor de mai sus, trebuie analizate măsurile de publicitate adoptate de Comisie cu privire la deschiderea investigației OLAF și la schimbarea repartizării reclamantului.

169    În speță, întrucât AIPN alesese, în exercitarea legitimă a puterii sale de apreciere, mutarea reclamantului la Bruxelles pe durata investigației, instituția era în drept să considere că interesul serviciului justifica adoptarea unor măsuri de informare a publicului cu privire la această schimbare a repartizării. Într‑adevăr, ținând seama, pe de o parte, de faptul că reclamantul intra în contact cu presa în mod constant, ca urmare a funcției sale de șef al Reprezentanței Comisiei la Paris și, pe de altă parte, de interesul pe care îl manifestaseră deja jurnaliștii față de bănuielile privind unele nereguli în cadrul Maison de l’Europe d’Avignon et de Vaucluse, unii dintre aceștia i‑ar fi constatat inevitabil absența în cadrul respectivei reprezentanțe dacă nicio informație nu ar fi fost oferită de instituție. Constatarea acestei absențe ar fi alimentat diverse speculații ale presei care puteau prejudicia atât interesele reclamantului, cât și pe cele ale Comisiei.

170    Această inevitabilă reducere a confidențialității privind nu numai adoptarea măsurii de schimbare a repartizării, ci și identitatea reclamantului, care, în mod evident, era unul dintre cei doi funcționari avuți în vedere prin respectiva măsură, decurgea din natura postului ocupat de acesta din urmă, și nu din voința Comisiei, și conducea la un interes evident al serviciului de a recurge la o publicitate adecvată pentru evitarea zvonurilor prejudiciabile pentru cei doi funcționari, precum și pentru instituție. Astfel, în împrejurările particulare ale speței, nu s‑ar putea considera că, prin ele însele, dezvăluirea către presă a existenței unei investigații a OLAF și a schimbării repartizării celor doi funcționari avuți în vedere ar încălca imperativele de confidențialitate proprii investigațiilor OLAF.

171    Rămâne totuși de determinat dacă publicitatea acordată în materie de către Comisie a rămas în limitele a ceea ce este justificat de interesul serviciului.

172    Or, trebuie să se constate că informația care a fost transmisă presei de către Comisie în decursul investigației OLAF nu a respectat echilibrul corect între interesele reclamantului și cele ale instituției. Cu toate că obiectivul inițial al Comisiei de a opri zvonurile și speculațiile care nu ar fi lipsit să apară în lipsa oricărei informații transmise cu privire la schimbarea repartizării reclamantului a fost legitim, publicitatea făcută de aceasta de la deschiderea investigației OLAF până la prezentarea raportului final de investigație al acestuia din urmă este criticabilă din mai multe puncte de vedere.

173    Faptul că, pe de o parte, Comisia a luat inițiativa de a publica propriul comunicat de presă, în plus față de comunicatul publicat de OLAF care anunța deschiderea investigației, constituie o practică relativ excepțională, astfel cum a precizat Comisia în cursul ședinței, drept răspuns la o întrebare pusă de Tribunal. Această alegere destul de neobișnuită, care nu putea decât să atragă atenția cu privire la faptele în litigiu, impunea, în consecință, Comisiei să acorde o atenție deosebită intereselor reclamantului și să recurgă la garanții speciale prin care să urmărească protejarea intereselor acestuia.

174    Pe de altă parte, formularea comunicatului de presă publicat de Comisie lăsa să se înțeleagă implicarea personală a celor două persoane în cauză mutate la Bruxelles în posibilele nereguli care făceau obiectul investigației OLAF. Chiar dacă funcționarii în cauză nu erau numiți în respectivul comunicat de presă, contextul permitea identificarea lor cu ușurință de către orice jurnalist informat în mod rezonabil. Așadar, faptul invocat de Comisie că nu a citat numele funcționarilor în cauză este lipsit de pertinență în această privință.

175    În cele din urmă, acest comunicat de presă cuprinde o inexactitate. Într‑adevăr, în acesta se arată că Comisia a solicitat OLAF analiza posibilității de a deschide o investigație, chiar dacă la data publicării respectivului comunicat, 21 noiembrie 2002, Comisia știa în mod pertinent că o investigație era deja în curs, deoarece aceasta din urmă fusese deja deschisă la 15 noiembrie 2002.

176    Desigur, în cadrul conferinței de presă din 21 noiembrie 2002, purtătorul de cuvânt al Comisiei s‑a exprimat cu unele rezerve. Într‑adevăr, acesta a avut în special precauția de a sublinia că nimeni nu face obiectul vreunei acuzații și că deciziile de schimbare a repartizării într‑un alt serviciu în cadrul aceleiași direcții generale fuseseră luate cu scopul de a evita orice conflict de interese și de a asigura buna desfășurare a investigației. Totuși, relativa circumspecție cu care s‑a exprimat respectivul purtător de cuvânt în cadrul acelei conferințe de presă nu a fost suficientă pentru a anula prejudiciul produs reclamantului prin publicarea comunicatului de presă din 21 noiembrie 2002, care i‑a pus în discuție pe cei doi funcționari și a provocat întrebările ulterioare ale jurnaliștilor.

177    Trebuie constatat de asemenea că, din proprie inițiativă, Comisia nu a dat publicității sub nicio formă raportul final de investigație al OLAF, datat 6 mai 2003, ale cărui concluzii înlătură bănuielile față de reclamant în ceea ce privește susținerile care au condus la deschiderea acestei investigații. Singura luare de poziție publică a Comisiei ca urmare a acestui raport a avut loc drept răspuns la o întrebare adresată de un jurnalist, la 17 iunie 2003, în cursul conferinței de presă periodice susținute de purtătorul de cuvânt al Comisiei care, cu ocazia acestei întrebări, a exprimat întreaga simpatie din partea sa, precum și a instituției față de reclamant.

178    Această luare de poziție, intervenită relativ târziu, nu este comparabilă nici ca modalități, nici ca intensitate cu publicitatea care fusese acordată schimbării repartizării reclamantului cu ocazia deschiderii investigației. Așadar, există un dezechilibru clar între publicitatea acordată schimbării repartizării reclamantului cu ocazia deschiderii investigației și cea acordată ca urmare a transmiterii raportului final al OLAF. Importanta publicitate acordată de Comisie schimbării repartizării reclamantului, care a avut un efect nefast evident asupra reputației acestuia, nu a fost contrabalansată de nicio acțiune de corectare a acesteia din urmă atunci când OLAF a publicat raportul său final de investigație.

179    Argumentul formulat de Comisie, potrivit căruia reclamantul ar fi fost reabilitat prin conferința de presă din 20 decembrie 2002, cu ocazia căreia purtătorul de cuvânt al Comisiei a anunțat public ridicarea măsurii conservatorii de schimbare a repartizării persoanei interesate, nu ar putea infirma această concluzie. Într‑adevăr, investigația era încă în curs la acea dată și suspiciunile de fraudă, în legătură cu care a fost informată presa prin comunicatul de presă din 21 noiembrie 2002, existau încă. Contrar celor susținute de Comisie, nu se putea, așadar, considera că anunțul ridicării măsurii conservatorii referitoare la reclamant ar fi echivalat cu reabilitarea acestuia.

180    Așadar, prin inițiativa de a publica un comunicat de presă al cărui conținut lăsa să se înțeleagă că reclamantul mutat la Bruxelles era personal implicat în posibilele nereguli care făceau obiectul investigației OLAF și prin omisiunea de a lua măsurile corective de natură a contrabalansa publicitatea negativă anormală acordată prin difuzarea acestui comunicat de presă, Comisia a luat în considerare în măsură insuficientă interesele reclamantului în raport cu propriile sale interese și nu a redus strict la minimum prejudiciul produs acestuia prin deschiderea investigației. În concluzie, Comisia a încălcat obligația de solicitudine care îi revine în raport cu agenții săi.

–       Cu privire la obiecția întemeiată pe susținerea de afirmații calomnioase și defăimătoare

181    În ceea ce privește obiecția potrivit căreia, afirmând în cadrul conferinței de presă din 21 noiembrie 2002 că administrarea subvențiilor acordate de Comisie către Maisons de l’Europe depindea de reprezentanțe, purtătorul de cuvânt al Comisiei ar fi difuzat o afirmație calomnioasă și defăimătoare, trebuie arătat că, deși o astfel de afirmație era lipsită de precizie din anumite puncte de vedere, acesta s‑a exprimat cu o relativă circumspecție, menționând în special că administrarea acestor subvenții era de competența mai multor intervenienți. În plus, trebuie să se țină seama de faptul că aceste declarații erau formulate oral, ceea ce nu permite solicitarea aceluiași grad de precizie și de nuanțare precum în cazul afirmațiilor scrise. Aceste declarații nu au, așadar, importanța susținută de reclamant.

182    În consecință, obiecția potrivit căreia purtătorul de cuvânt al Comisiei ar fi făcut afirmații calomnioase și defăimătoare este lipsită de temei.

d)     Concluzia Tribunalului cu privire la existența unei greșeli a Comisiei

183    Tribunalul ajunge, așadar, la concluzia că, pe de o parte, prin nerespectarea interesului legitim al reclamantului de a fi informat direct de AIPN, și nu prin intermediul presei, cu privire la restabilirea sa în funcție la Paris și, pe de altă parte, prin acordarea unui grad sporit de publicitate schimbării repartizării reclamantului în cadrul investigației OLAF fără a repara în mod adecvat prejudiciul care decurge pentru acesta din această publicitate anormală, Comisia a încălcat obligația de solicitudine care îi revine în raport cu agenții săi și a săvârșit greșeli de serviciu de natură a‑i angaja răspunderea.

184    În consecință, trebuie să se analizeze caracterul real al prejudiciilor susținute și existența unei legături de cauzalitate între greșelile constatate de Tribunal și prejudiciile suferite.

2.     Cu privire la prejudicii

a)     Argumentele părților

185    Potrivit reclamantului, greșelile săvârșite de Comisie ar fi fost, în cazul său, la originea unui grav traumatism, care a condus la o stare depresivă profundă și durabilă care ar fi determinat ca acesta să devină invalid la data de 1 mai 2004. Ca urmare a faptului că a devenit invalid, acesta ar fi suferit un prejudiciu material, constituit din diferența dintre valoarea salariului său de bază și cea a pensiei sale de invaliditate, pe perioada dintre data la care a devenit invalid și cea la care ar fi putut pretinde o pensie pentru limită de vârstă, respectiv o perioadă de 55 de luni. Prejudiciul său material s‑ar ridica, așadar, la suma de 264 000 euro.

186    În plus, greșelile Comisiei ar fi adus o gravă atingere onoarei și reputației sale și ar fi distrus sfârșitul carierei acestuia. Acesta ar fi suferit un prejudiciu moral, sporit în mare măsură de refuzul AIPN de a recunoaște greșelile săvârșite, și care ar trebui evaluat la suma de 500 000 de euro.

187    În etapa procedurii scrise, Comisia a arătat că prejudiciul reclamantului și raportul de cauzalitate dintre aceasta și greșelile pretinse nu ar putea fi analizate până la încheierea procedurii introduse în temeiul articolului 73 din statut. Comisia a subliniat în special că prejudiciul reclamantului ar trebui evaluat ținând seama de prestațiile primite în temeiul acestei dispoziții, în conformitate cu Hotărârea Lucaccioni/Comisia, citată anterior.

188    În observațiile sale, primite la grefa Tribunalului la 10 noiembrie 2006 prin fax (observațiile în original fiind depuse la 13 noiembrie 2006), ulterioare renunțării reclamantului la procedura pe care o introdusese în temeiul articolului 73 din statut, Comisia consideră că această ultimă împrejurare nu ar fi de natură a modifica obiectul litigiului. Aceasta arată că un prejudiciu trebuie apreciat obiectiv și nu se află la dispoziția părților. În consecință, prin respectiva renunțare, reclamantul nu ar putea crește întinderea reparației pe care o solicită pentru a compensa prejudiciul suferit. În plus, aceasta arată că reclamantul ar avea tot interesul de a reveni asupra renunțării și de a solicita reluarea procedurii pe care a introdus‑o în temeiul articolului 73 din statut.

189    În memoriul său în apărare, Comisia subliniază, cu titlu subsidiar, caracterul excesiv al sumelor solicitate de reclamant în temeiul prejudiciului său moral.

b)     Aprecierea Tribunalului

190    Cu titlu introductiv, trebuie precizat că nu poate fi luat în considerare prejudiciul, nici cel material, nici cel moral, care ar decurge din greșelile invocate de reclamant, dar a căror existență nu a fost constatată de Tribunal, în special din cele referitoare la informarea OLAF de către Comisie cu privire la neregulile prezumate în cadrul Info‑Point Europe d’Avignon și la decizia de schimbare a repartizării la Bruxelles.

191    Pentru celelalte greșeli, trebuie să se distingă între prejudiciul material și prejudiciul moral invocate de către reclamant.

 Cu privire la prejudiciul material

192    Reclamantul susține existența unui prejudiciu material care constă într‑o pierdere a remunerației, ca urmare a faptului că a devenit invalid, care rezultă din boala de care suferă și al cărei caracter profesional l‑a susținut, introducând o procedură în temeiul articolului 73 din statut.

193    Or, trebuie amintit că Tribunalul nu este competent a se pronunța cu privire la raportul de cauzalitate existent între condițiile de serviciu ale unui funcționar și boala pe care o invocă. Într‑adevăr, articolul 19 din reglementarea privind asigurarea prevede că decizia referitoare la recunoașterea originii profesionale a unei boli este luată de AIPN, pe baza concluziilor formulate de medicul sau de medicii desemnați de instituții și, la solicitarea funcționarului, după consultarea comisiei medicale prevăzute la articolul 23 din respectiva reglementare. Articolul 12 alineatul (1) din reglementarea privind asigurarea prevede că, în caz de invaliditate permanentă totală a funcționarului rezultată dintr‑un accident sau dintr‑o boală profesională i se plătește suma prevăzută la articolul 73 alineatul (2) litera (b) din statut, și anume o sumă egală cu de opt ori salariul de bază anual al funcționarului, calculat pe baza salariilor lunare acordate în cele douăsprezece luni anterioare accidentului.

194    Regimul instituit în temeiul articolului 73 din statut prevede, așadar, o indemnizație forfetară în caz de accident sau de boală profesională, fără să fie necesar ca persoana interesată să dovedească vreo greșeală din partea instituției. Jurisprudența precizează că funcționarul este în drept de a solicita o compensare suplimentară numai în împrejurările în care se dovedește că regimul statutar nu permite o indemnizare adecvată a prejudiciului suferit (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 8 octombrie 1986, Leussink și alții/Comisia, 169/83 și 136/84, Rec., p. 2801, punctul 13, și Hotărârea Curții din 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, Rec., p. I‑5251, punctul 22, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță Lucaccioni/Comisia, citată anterior, punctul 74, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 15 decembrie 1999, Latino/Comisia, T‑300/97, RecFP, p. I‑A‑259 și II‑1263, punctul 95).

195    În consecință, concluziile reclamantului prin care acesta urmărește repararea prejudiciului material pe care pretinde că l‑a suferit ca urmare a bolii de care suferă și a faptului că a devenit invalid, ca rezultat al acestei boli, trebuie respinse.

196    Această concluzie nu poate fi infirmată de împrejurarea că reclamantul a renunțat la procedura pe care a introdus‑o în temeiul articolului 73 din statut. Într‑adevăr, respectiva renunțare nu are nicio incidență asupra aplicării regulii de drept potrivit căreia recunoașterea originii profesionale a unei boli este de competența AIPN.

 Cu privire la prejudiciul moral

197    Reclamantul susține că respectivele greșeli săvârșite de Comisie i‑ar fi produs un prejudiciu moral care ar consta tocmai într‑o atingere adusă onoarei și reputației profesionale a acestuia, precum și într‑o alterare de durată a sănătății sale.

198    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că procedura prevăzută în executarea articolului 73 din statut are drept obiectiv repararea forfetară atât a prejudiciului material, cât și a prejudiciului moral rezultat dintr‑o boală profesională.

199    În consecință, concluziile reclamantului prin care acesta urmărește repararea prejudiciului moral pe care l‑a suferit ca urmare a bolii sale și a faptului că a devenit invalid care a rezultat din aceasta trebuie, de asemenea, respinse.

200    În special, prejudiciul cauzat prin încălcarea principiului solicitudinii, săvârșită de către Comisie la restabilirea reclamantului în funcție la Paris, constatată la punctul 163 din prezenta hotărâre, nu poate justifica o reparație în cadrul prezentei acțiuni în răspundere. Într‑adevăr, trebuie considerat că, prin natura sa, o astfel de încălcare a principiului solicitudinii îi poate genera reclamantului numai o stare de stres și de anxietate, putând provoca sau agrava astfel un prejudiciu legat de boala de care suferă acesta. Or, aceasta este procedura prevăzută în executarea articolului 73 din statut care permite, în principiu, repararea unui prejudiciu de această natură.

201    În schimb, aspectul prejudiciului moral susținut de reclamant, care constă într‑o atingere adusă onoarei și reputației sale, nu este legat de boala de care suferă și, în consecință, nu poate fi reparat printr‑o sumă forfetară în temeiul articolului 73 din statut.

202    În consecință, trebuie analizat caracterul real al acestui aspect al prejudiciului moral pe care îl susține reclamantul.

203    În această privință, trebuie amintit că publicitatea care a urmat deschiderii investigației OLAF a lăsat să se înțeleagă că reclamantul era bănuit de a fi implicat în neregulile și în fraudele care făceau obiectul acestei investigații. În măsura în care mai multe articole apărute în presa franceză, care citează numele reclamantului, au relatat schimbarea repartizării acestuia în cadrul acestei investigații și în contextul mai general al fraudelor bănuite în cadrul Maison de l’Europe d’Avignon et de Vaucluse, reclamantul a suferit o atingere adusă onoarei și reputației sale profesionale nu numai în cadrul instituției, ci și, mai larg, în percepția publicului. Acest prejudiciu nu a fost înlăturat nici prin anunțul Comisiei privind ridicarea măsurii conservatorii referitoare la acesta, nici prin mărturisirea de simpatie a purtătorului de cuvânt al Comisiei în cadrul conferinței de presă din 17 iunie 2003.

204    În consecință, revine Tribunalului să analizeze dacă există un raport de cauzalitate între greșelile de serviciu pe care le‑a constatat și acest aspect al prejudiciului moral suferit de reclamant.

3.     Cu privire la legătura de cauzalitate

205    Pentru ca o legătură de cauzalitate să fie admisă, trebuie ca reclamantul să facă dovada unei relații directe și certe de la cauză la efect între greșeala săvârșită de instituția avută în vedere și prejudiciul invocat (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 28 septembrie 1999, Hautem/BEI, T‑140/97, RecFP, p. I‑A‑171 și II‑897, punctul 85).

206    În speță, publicitatea pe care Comisia a ales să o acorde schimbării repartizării reclamantului la Bruxelles, în special prin comunicatul de presă din 21 noiembrie 2002, este cea care nu numai că a facilitat identificarea acestuia de orice jurnalist rezonabil de informat, ci, de asemenea, a lăsat să se înțeleagă că era implicat în neregulile care făceau obiectul investigației. Această inițiativă a avut drept consecință directă și previzibilă publicarea în presa franceză, în special în articolul ziarului Le Monde, a unor bănuieli de grave ilegalități referitoare la reclamant care au adus astfel o atingere onoarei și reputației sale care a depășit prejudiciul inevitabil suferit de un funcționar vizat de o investigație a OLAF. Această atingere adusă onoarei și reputației reclamantului nu a fost reparată ulterior de Comisie. Aceasta s‑a abținut în special de la acordarea unei publicități comparabile raportului final de investigație al OLAF, care înlătura bănuielile referitoare la reclamant în ceea ce privește susținerile care au condus la deschiderea respectivei investigații, cu cea pe care a ales să o dea schimbării repartizării persoanei interesate în cadrul deschiderii acestei investigații. Există, așadar, o relație directă și certă de la cauză la efect între greșelile de serviciu în care se afla instituția, constatate la punctul 183 din prezenta hotărâre, și aspectul prejudiciului moral suferit de reclamant, care constă într‑o atingere adusă onoarei și reputației acestuia.

207    Prin urmare, Comisia trebuie obligată la plata către reclamant a unei despăgubiri pentru repararea acestui aspect al prejudiciului moral pe care l‑a suferit ca urmare a greșelilor de serviciu constatate de către Tribunal. Având în vedere împrejurările speței, Tribunalul stabilește ex aequo et bono cuantumul acestei despăgubiri la 15 000 euro.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

208    Astfel cum a decis Tribunalul în Hotărârea din 26 aprilie 2006, Falcione/Comisia (F‑16/05, nepublicată încă în Recueil, punctele 77‑86), atât timp cât Regulamentul de procedură al Tribunalului și în special dispozițiile particulare referitoare la cheltuielile de judecată nu au intrat în vigoare, trebuie aplicate normele Regulamentului de procedură al Tribunalului de Primă Instanță.

209    Conform articolului 87 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură al acestui din urmă Tribunal, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată în cazul în care mai multe părți cad în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere, având în vedere că, în temeiul articolului 88 din același regulament, în litigiile dintre Comunități și agenții acestora, cheltuielile efectuate de către instituții rămân în sarcina acestora.

210    În speță, acțiunea fiind admisă în parte, va exista o justă apreciere a împrejurărilor cauzei decizându‑se că, dincolo de propriile cheltuieli, Comisia suportă și două treimi din cheltuielile suportate de reclamant.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia)

declară și hotărăște:

1)      Obligă Comisia Comunităților Europene să plătească domnului Giraudy o despăgubire în cuantum de 15 000 de euro cu titlu de daune interese pentru prejudiciul moral pe care acesta l‑a suferit și care a constat în atingerea adusă reputației și onoarei sale.

2)      Respinge celelalte capete de cerere.

3)      Comisia Comunităților Europene suportă propriile cheltuieli de judecată și două treimi din cele efectuate de domnul Giraudy.

4)      Domnul Giraudy suportă o treime din cheltuielile sale de judecată.

Mahoney

Kanninen

Gervasoni

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 2 mai 2007.

Grefier

Președinte

W. Hakenberg

P. Mahoney

Cuprins

Cadrul juridic

A –  Dispoziții privind investigațiile în materia luptei împotriva fraudei

B –  Dispoziții privind asigurarea împotriva riscului de boală profesională

C –  Dispoziții privind pensiile de invaliditate

D –  Dispoziții statutare de ordin general

Situația de fapt

Procedura și concluziile părților

În drept

A –  Cu privire la admisibilitate

1.  Cu privire la lipsa unei proceduri precontencioase legale

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

2.  Cu privire la lipsa interesului de a acționa

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

3.  Cu privire la caracterul prematur al acțiunii

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

B –  Cu privire la cererea de suspendare a procedurii

1.  Argumentele părților

2.  Aprecierea Tribunalului

C –  Cu privire la fond

1.  Cu privire la greșelile imputate Comisiei

a)  Cu privire la cel de al treilea motiv, întemeiat pe inconsistența acuzațiilor formulate împotriva reclamantului și pe greșelile săvârșite de superiorii ierarhici ai acestuia

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

–  Cu privire la informarea OLAF

–  Cu privire la disfuncționalitățile observate în sistemul de comunicare internă al Comisiei

b)  Cu privire la primul motiv, întemeiat pe caracterul abuziv și nejustificat al deciziei de schimbare a repartizării la Bruxelles

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

–  Cu privire la obiecția întemeiată pe insuficienta motivare a deciziei de schimbare a repartizării la Bruxelles

–  Cu privire la obiecțiile întemeiate pe încălcarea interesului serviciului, a principiului proporționalității și a principiului prezumției de nevinovăție

–  Cu privire la obiecția întemeiată pe o încălcare a obligației de solicitudine cu ocazia restabilirii reclamantului în funcție la Paris

c)  Cu privire la cel de al doilea motiv, întemeiat pe nerespectarea confidențialității investigației

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

–  Cu privire la obiecțiile întemeiate pe încălcarea obligației de confidențialitate a investigațiilor OLAF, pe caracterul inadecvat al publicității acordate schimbării repartizării reclamantului și pe o încălcare a obligației de solicitudine la transmiterea raportului final al OLAF

–  Cu privire la obiecția întemeiată pe susținerea de afirmații calomnioase și defăimătoare

d)  Concluzia Tribunalului cu privire la existența unei greșeli a Comisiei

2.  Cu privire la prejudicii

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la prejudiciul material

Cu privire la prejudiciul moral

3.  Cu privire la legătura de cauzalitate

Cu privire la cheltuielile de judecată

---

* Limba de procedură: franceza.