1

Prin recursul formulat, Comisia Comunităților Europene solicită anularea Hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 23 noiembrie 2004, Cantina sociale di Dolianova și alții/Comisia (T-166/98, Rec., p. II-3991, denumită în continuare „hotărârea atacată”), în măsura în care, prin această hotărâre, Comisia a fost obligată să repare prejudiciul suferit de Cantina sociale di Dolianova Soc. coop. arl, de Cantina Trexenta Soc. coop. arl, de Cantina sociale Marmilla — Unione viticoltori associati Soc. coop. arl, de Cantina sociale S. Maria La Palma Soc. coop. arl și de Cantina sociale del Vermentino Soc. coop. arl Monti-Sassari (denumite în continuare, împreună, „Cantine”), în urma falimentului Distilleria Agricola Industriale de Terralba (denumită în continuare „DAI”), din cauza lipsei unui mecanism în măsură să garanteze, în cadrul sistemului instituit prin articolul 9 din Regulamentul (CEE) nr. 2499/82 al Comisiei din 15 septembrie 1982 de stabilire a dispozițiilor privind distilarea preventivă pentru anul vinicol 1982-1983 (JO L 267, p. 16), plata către producătorii vizați a ajutorului comunitar prevăzut de acest regulament.

2

Articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2499/82 stabilește un preț minim de achiziție pentru vinurile destinate distilării.

3

Potrivit celui de al optulea considerent al Regulamentului nr. 2499/82, acest preț nu permite în mod normal comercializarea la prețul pieței a produselor obținute în urma distilării. Prin urmare, acest regulament a prevăzut un mecanism de compensare caracterizat prin plata, de către organismul de intervenție, a unui ajutor fix pentru vinul distilat al cărui cuantum este stabilit la articolul 6 din regulamentul menționat.

4

Articolul 9 din Regulamentul nr. 2499/82 prevede:

„(1)   Prețul minim de achiziție prevăzut la articolul 5 alineatul (1) primul paragraf se plătește de către distilator producătorului în cel mult 90 de zile de la intrarea în distilerie [a cantității totale de vin sau, după caz, a fiecărui lot de vin].

(2)   Organismul de intervenție îi plătește distilatorului, în cel mult 90 de zile de la prezentarea dovezii distilării întregii cantități de vin care figurează în contract, ajutorul prevăzut la articolul 6 alineatul (1), precum și, dacă este cazul, suma care corespunde majorării prețului minim de achiziție menționate la articolul 5 alineatul (1) al doilea paragraf.

[…]

Distilatorul trebuie să furnizeze organismului de intervenție dovada faptului că a plătit prețul minim de achiziție menționat la articolul 5 alineatul (1) primul paragraf în termenul prevăzut la alineatul (1), precum și, dacă este cazul, suma care corespunde majorării acestui preț în termenul prevăzut la al patrulea paragraf. Dacă această dovadă nu este furnizată în cel mult 120 de zile de la data prezentării dovezii menționate la primul paragraf, sumele plătite sunt recuperate de organismul de intervenție. […]” [traducere neoficială]

5

Articolul 11 din Regulamentul nr. 2499/82 prevede:

„(1)   Distilatorul, în cazul prevăzut la articolul 9 […], poate solicita să îi fie plătită cu titlu de avans o sumă egală cu valoarea ajutorului menționat la articolul 6 primul paragraf, cu condiția constituirii unei cauțiuni egale cu 110 % din această sumă în favoarea organismului de intervenție.

(2)   Această cauțiune este constituită sub forma unei garanții oferite de către o instituție care îndeplinește criteriile stabilite de statul membru căruia îi aparține organismul de intervenție.

(3)   Avansul se plătește în cel mult 90 de zile de la prezentarea dovezii privind constituirea cauțiunii și, în orice caz, după data la care a fost aprobat contractul sau declarația.

[…]” [traducere neoficială]

6

Articolul 46 din Statutul Curții de Justiție prevede:

„Acțiunile formulate împotriva Comunităților în materie de răspundere extracontractuală se prescriu după cinci ani de la producerea faptului care a stat la baza lor. Prescripția este întreruptă fie prin cerere de chemare în judecată în fața Curții, fie prin cererea prealabilă pe care partea prejudiciată o poate adresa instituției comunitare competente. În acest ultim caz, cererea trebuie înaintată în termenul de două luni prevăzut la articolul 230 din Tratatul CE și la articolul 146 din Tratatul CEEA; dacă este cazul, se aplică dispozițiile articolului 232 al doilea paragraf din Tratatul CE și, respectiv, ale articolului 148 al doilea paragraf din Tratatul CEEA.”

7

Situația de fapt, astfel cum este prezentată la punctele 16-44 din hotărârea atacată, poate fi rezumată după cum urmează.

8

Cantine sunt cooperative viticole care produc vin în Sardinia (Italia). În cadrul distilării preventive pentru anul vinicol 1982-1983, acestea au livrat vin către DAI în perioada ianuarie-martie 1983, vinul fiind distilat în termenul prevăzut de dispozițiile articolului 4 din Regulamentul nr. 2499/82. Termenul de 90 de zile în care DAI trebuia, conform articolului 9 alineatul (1) din regulamentul menționat, să efectueze plata către Cantine a expirat în luna iunie 1983.

9

La 22 iunie 1983, DAI a solicitat ca Azienda di Stato per gli interventi nel mercato agricolo (denumită în continuare „AIMA”) să efectueze, în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 2499/82, plata anticipată a ajutorului comunitar pentru vinul care fusese livrat și distilat. În acest scop, DAI a constituit cauțiunea prevăzută la această dispoziție, egală cu 110 % din cuantumul acestui ajutor, prin intermediul unei polițe emise în favoarea AIMA de Assicuratrice Edile SpA (denumită în continuare „Assedile”). La 10 august 1983, AIMA a efectuat plata către DAI a avansului solicitat, în conformitate cu articolul 11 menționat anterior.

10

Ca urmare a unor dificultăți financiare, DAI nu a efectuat, în întregime sau în parte, după caz, plățile către producătorii care livraseră vinul destinat distilării, printre aceștia numărându-se și Cantine. În octombrie 1983, DAI a solicitat aplicarea procedurii de administrare controlată prevăzute de legislația italiană privind falimentul. Întrucât instanța sesizată ulterior, și anume Tribunale di Oristano (Italia), a admis această cerere, DAI a suspendat toate plățile, inclusiv pe cele care mai trebuiau efectuate către producătorii care îi livraseră vinul.

11

AIMA a solicitat DAI să îi restituie ajutorul comunitar, mai puțin sumele plătite în mod legal producătorilor menționați anterior, întrucât DAI nu i-a furnizat, în termenul prevăzut la articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2499/82, dovada efectuării plății către ceilalți producători a prețului minim de achiziție a vinului în termenul de 90 de zile de la intrarea în distilerie, prevăzut la articolul 9 alineatul (1) din acest regulament. Întrucât DAI nu a restituit acest ajutor, AIMA a solicitat Assedile să îi plătească o sumă egală cu valoarea cauțiunii.

12

La cererea DAI, Pretore di Terralba (Italia) a dispus la 26 iulie 1984, pe calea ordonanței președințiale, ca Assedile să nu plătească valoarea cauțiunii către AIMA, acordându-i DAI un termen de 60 de zile pentru a introduce o acțiune pe fond.

13

În luna septembrie 1984, DAI a introdus o astfel de acțiune în fața Tribunale civile di Roma (Italia), solicitând în principal ca instanța să constate că producătorii erau destinatarii finali ai cauțiunii constituite prin intermediul Assedile, în limita sumelor care mai trebuiau să le fie plătite. DAI a susținut că această cauțiune avea rolul de a garanta plata către producători a prețului minim de achiziție, proporțional cu valoarea produselor livrate, în cazul în care distilatorul nu își execută obligațiile. DAI a sugerat să fie sesizată Curtea prin intermediul unor întrebări preliminare privind interpretarea regulamentelor comunitare aplicabile.

14

Cantine, o altă cooperativă viticolă și un consorțiu de cooperative viticole au intervenit în cadrul procedurii, raliindu-se poziției DAI. Intervenienții au susținut că sumele care făceau obiectul cauțiunii constituite prin intermediul Assedile le reveneau proporțional cu valoarea cantităților de vin livrate și au solicitat, prin urmare, ca Tribunale civile di Roma să declare că Assedile era obligată să le plătească valoarea creanțelor acestora împotriva DAI care nu fuseseră încă onorate și, în subsidiar, că AIMA era obligată să le plătească aceste sume.

15

Între timp, prin Hotărârea din 27 februarie 1986, Tribunale di Oristano a declarat intrarea DAI în faliment.

16

În Hotărârea din 27 ianuarie 1989, Tribunale civile di Roma a hotărât, în esență, că pretențiile cooperativelor care au intervenit în susținerea DAI erau neîntemeiate, constatând, printre altele, că Regulamentul nr. 2499/89, precum și clauzele contractuale privind garanția emisă de Assedile în favoarea AIMA, erau ușor de interpretat, nefiind, așadar, necesară adresarea unei întrebări preliminare Curții. După ce a stabilit inexistența oricărui drept, invocat de aceste cooperative, de a primi valoarea cauțiunii constituite prin intermediul Assedile, Tribunale civile di Roma a considerat că procedura de faliment a DAI constituia cadrul corespunzător în care cooperativele menționate puteau obține plata creanțelor lor.

17

La 27 septembrie 1989, Cantine, cu excepția Cantina sociale del Vermentino Soc. coop. arl Monti-Sassari, au declarat apel împotriva acestei hotărâri în fața Corte d’appello di Roma (Italia). Prin Hotărârea din 19 noiembrie 1991, aceasta din urmă a stabilit că cererea era inadmisibilă, pentru motivul că apelantele nu transmiseseră actul de sesizare a instanței de apel administratorului judiciar al DAI, ci însăși DAI, aflată în acel moment în stare de faliment, și că acestea nu repetaseră în mod corect notificarea în termenul care le fusese acordat.

18

Între timp, la 16 ianuarie 1990, Assedile a plătit sumele datorate către AIMA.

19

Prin Hotărârea din 28 noiembrie 1994, Corte suprema di cassazione (Italia) a respins recursul formulat de Cantine, cu excepția celui introdus de Cantina sociale del Vermentino Soc. coop. arl Monti-Sassari, împotriva hotărârii pronunțate de Corte d’appello di Roma.

20

Cantine au efectuat în mod corespunzător înscrierea creanțelor lor împotriva DAI în tabelul de creanțe în cadrul procedurii de faliment referitoare la aceasta din urmă și, la finalizarea acestei proceduri, în anul 2000, au participat în calitate de creditori privilegiați la distribuirea sumelor realizate. În cadrul acestei distribuiri, Cantine au obținut plata sumelor corespunzătoare creanțelor admise față de DAI în proporție de 39 % din valoarea acestora.

21

Prin scrisoarea din 22 ianuarie 1996, Cantine au solicitat AIMA să onoreze creanțele acestora față de DAI, susținând că AIMA se îmbogățise în mod nelegitim prin perceperea cauțiunii constituite prin intermediul Assedile. AIMA a respins această contestație, arătând că era îndreptățită să beneficieze de această cauțiune și că producătorii nu aveau nicio acțiune directă împotriva sa pentru valorificarea creanțelor lor față de DAI. La 16 februarie 1996, Cantine au introdus în fața Tribunale civile di Cagliari (Italia) o acțiune împotriva AIMA întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, această procedură fiind însă suspendată ulterior în vederea ajungerii pe cale amiabilă la un acord între părți.

22

La 13 noiembrie 1996, Cantine au adresat o plângere Comisiei, în care invocau pretinsa încălcare de către AIMA a legislației comunitare, în special a Regulamentului nr. 2499/82, și cereau în special Comisiei să solicite AIMA și Republicii Italiene să le ramburseze sumele pe care nu le primiseră cu titlu de ajutoare comunitare pentru anul vinicol 1982-1983.

23

Prin scrisoarea din 25 iunie 1997, Comisia a comunicat Cantine că Assedile plătise către AIMA, la 16 ianuarie 1990, valoarea cauțiunii constituite prin intermediul său, plus dobânzile aferente. Ulterior, prin scrisoarea din 8 decembrie 1997, Comisia a informat Cantine că AIMA încasase valoarea acestei cauțiuni în februarie 1991 și o contabilizase în favoarea Fondului european de orientare și garantare agricolă (FEOGA) în cadrul exercițiului financiar 1991.

24

Prin scrisoarea din 23 ianuarie 1998, primită de Comisie la 5 februarie 1998, Cantine au solicitat ca această instituție să le plătească suma care corespundea valorii creanțelor acestora față de DAI, deoarece cauțiunea încasată de AIMA fusese restituită FEOGA. Cantine au susținut că din obiectivul Regulamentului nr. 2499/82, care urmărea să favorizeze producătorii de vin, rezultă că aceștia trebuiau considerați ca fiind adevărații și singurii destinatari ai ajutorului prevăzut de acest regulament.

25

Comisia a respins această solicitare prin scrisoarea din 31 iulie 1998, semnată de directorul general al Direcției Generale Agricultură din cadrul Comisiei și primită de Cantine la 14 august 1998. Comisia a susținut că, în speță, de acest ajutor beneficia în primul rând distilatorul, pentru a putea compensa prețul ridicat de achiziție a vinului. Cauțiunea fusese constituită, prin intermediul Assedile, în favoarea AIMA și producătorii nu ar putea pretinde niciun drept cu privire la valoarea acesteia.

26

Pe de altă parte, în aceeași scrisoare, Comisia a subliniat că aprobarea de către AIMA a contractelor încheiate între Cantine și DAI nu schimba natura privată a acestor contracte, astfel încât pretinsele obligații ale Comisiei față de Cantine ar fi de natură extracontractuală. Prin urmare, orice acțiune împotriva Comunității Europene ar fi în prezent prescrisă, în conformitate cu articolul 46 din Statutul Curții de Justiție, întrucât valoarea cauțiunii constituite prin intermediul Assedile a fost plătită AIMA la 16 ianuarie 1990, fiind restituită FEOGA în cursul exercițiului financiar 1991.

27

Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 12 octombrie 1998, Cantine au formulat o acțiune având ca obiect, în primul rând, anularea scrisorii Comisiei din 31 iulie 1998 în temeiul articolul 173 din Tratatul CE (devenit, după modificare, articolul 230 CE), în al doilea rând, constatarea abținerii de a acționa a instituției menționate, contrară articolului 175 din Tratatul CE (devenit articolul 232 CE), care constă în faptul că aceasta s-a abținut de la adoptarea unei decizii privind acordarea în favoarea Cantine a ajutorului comunitar care ar fi trebuit să le fie plătit de către DAI și, în al treilea rând, obligarea Comisiei, ca urmare a îmbogățirii fără justă cauză și/sau în temeiul articolului 178 din Tratatul CE (devenit articolul 235 CE), să le plătească despăgubiri în valoare egală cu sumele neplătite ale creanțelor pe care le aveau împotriva DAI.

28

Comisia a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată.

29

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins, la punctul 80 și, respectiv, la punctul 83 din aceasta, ca inadmisibile cererile formulate de Cantine având ca obiect anularea scrisorii Comisiei din 31 iulie 1998 și constatarea abținerii de a acționa a instituției. Tribunalul a respins de asemenea, la punctul 84 din hotărârea menționată, cererea având ca obiect obligarea Comisiei la plata sumelor solicitate în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

30

Tribunalul a stabilit în schimb, la punctul 150 din hotărârea atacată, că cererea de despăgubiri formulată în temeiul articolului 235 CE era admisibilă și a declarat, la punctul 1) din dispozitivul acestei hotărâri, că „Comisia este obligată să repare prejudiciul suferit de [Cantine], în urma falimentului [DAI], din cauza lipsei unui mecanism în măsură să garanteze, în cadrul sistemului instituit prin articolul 9 din Regulamentul [nr. 2499/82], plata către producătorii vizați a ajutorului comunitar prevăzut de acest regulament”.

31

În special în ceea ce privește admisibilitatea cererii formulate în temeiul articolului 235 CE, Tribunalul a amintit mai întâi, la punctul 129 din hotărârea atacată, referitor la motivul invocat de Comisie cu privire la prescrierea acțiunii în răspundere extracontractuală a Comunității, că termenul de prescripție prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție nu poate începe să curgă înainte de a fi îndeplinite toate condițiile de care depinde nașterea obligației de despăgubire, și anume existența unui comportament ilegal al instituțiilor comunitare, a prejudiciului invocat și a unei legături de cauzalitate între acest comportament și prejudiciul invocat.

32

Tribunalul a precizat în continuare, la punctul 130 din hotărârea menționată, că, într-un caz precum cel în speță în care răspunderea Comunității decurge dintr-un act normativ, termenul de prescripție nu poate începe să curgă înainte ca efectele prejudiciabile ale acestui act să se fi produs și, așadar, înaintea momentului în care persoanele vizate au suferit un prejudiciu cert.

33

Prin urmare, Tribunalul a hotărât, la punctul 131 din hotărârea atacată, că, în speță, termenul de prescripție începuse să curgă din momentul în care Cantine suferiseră în mod cert prejudiciul rezultat din lipsa totală sau parțială a plății ajutorului comunitar. La punctul 132 din această hotărâre, Tribunalul a stabilit că, în speță, era cert că ultimele livrări de vin fuseseră efectuate de către Cantine în luna martie 1983 și că prețul minim de achiziție a vinului ar fi trebuit să le fie plătit de către DAI, în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2499/82, în cel mult 90 de zile de la intrarea vinului în distilerie, adică cel mai târziu la sfârșitul lunii iunie 1983.

34

La punctul 133 din hotărârea atacată, Tribunalul a stabilit însă că, în circumstanțele specifice ale acestei cauze, nu s-ar putea considera că prejudiciul suferit de Cantine la sfârșitul lunii iunie 1983, ca urmare a lipsei totale sau parțiale a plății prețului minim de achiziție a vinului în termenul prevăzut, avea, încă de la acea dată, un caracter cert, ceea ce ar fi însemnat să fie iminent și previzibil.

35

Tribunalul a adăugat, la punctele 136 și 145 din hotărârea atacată, că, în vederea evaluării acestui caracter cert, era necesar să fie luate în considerare procedurile pe care DAI le-a inițiat în fața instanțelor italiene și care priveau în mod specific destinația cauțiunii constituite prin intermediul Assedile, ținând seama de complexitatea sistemului instituit prin Regulamentul nr. 2499/82 și de circumstanțele excepționale ale cauzei, în care era extrem de dificil, pentru un operator economic prudent și avizat, să își dea seama, înainte de finalizarea acestor proceduri, că nu ar putea obține plata ajutoarelor în cauză prin intermediul respectivei cauțiuni în fața instanței naționale.

36

La punctul 146 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că, în cazul de față, beneficiarul cauțiunii constituite prin intermediul Assedile nu a fost identificat în mod definitiv de instanțele naționale decât în urma hotărârii pronunțate de Corte suprema di cassazione la 28 noiembrie 1994 și că, prin urmare, prejudiciul suferit de Cantine nu putea avea un caracter cert înaintea acestei date.

37

În concluzie, Tribunalul a stabilit, la punctul 147 din hotărârea menționată, că termenul de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție nu putea să înceapă să curgă înainte de 28 noiembrie 1994, astfel încât cererea formulată în temeiul articolului 235 CE, introdusă în 1998, nu putea fi considerată tardivă. Prin urmare, Tribunalul a declarat, la punctul 148 din hotărârea atacată, că motivul invocat de Comisie referitor la prescripție trebuia respins și, la punctul 150 din aceeași hotărâre, că cererea respectivă era admisibilă.

38

Comisia solicită Curții:

39

Cantine solicită Curții:

40

În susținerea recursului formulat, Comisia invocă un singur motiv, întemeiat pe încălcarea, la punctele 129-150 din hotărârea atacată, a articolului 46 din Statutul Curții de Justiție și a principiului securității juridice.

41

Comisia arată că jurisprudența constantă a Curții și a Tribunalului a stabilit principiul potrivit căruia termenul de prescripție de cinci ani, prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție, aplicabil în cazul acțiunii în răspundere extracontractuală îndreptate împotriva Comunității, nu începe să curgă decât în momentul în care prejudiciul care trebuie reparat s-a materializat. În cazul în care această răspundere ar rezulta dintr-un act normativ, acest termen de prescripție nu ar putea începe să curgă decât în momentul în care persoanele vizate au suferit un prejudiciu cert.

42

În special, Comisia critică faptul că Tribunalul nu a ținut seama, în hotărârea atacată, de faptul că, începând cu anul 1983, Regulamentul nr. 2499/82 produsese în mod concret un prejudiciu pentru Cantine, întrucât nu prevăzuse posibilitatea plății directe a ajutorului comunitar către producător în cazul insolvabilității distilatorului. Data la care începe să curgă respectivul termen de prescripție ar fi trebuit, așadar, să fie stabilită ca fiind ziua în care Cantine nu au putut obține, ca urmare a insolvabilității DAI, plata ajutorului în cauză în termenul de 90 de zile de la intrarea vinului în distilerie, prevăzut de regulamentul menționat.

43

Potrivit Comisiei, Tribunalul, dimpotrivă, și-a întemeiat hotărârea pe felul în care Cantine ar fi perceput efectele prejudiciabile ale Regulamentului nr. 2499/82. În această privință, Comisia susține că Tribunalul, considerând că nu era suficientă cunoașterea de către Cantine a faptului că suferiseră un prejudiciu rezultat din aplicarea acestui regulament, a considerat că era necesar să existe un element total subiectiv, și anume conștientizarea de către acestea a faptului că nu pot obține câștig de cauză decât prin intermediul unei acțiuni în răspundere formulate împotriva Comisiei, după ce eșuaseră, în speță, încercările lor de a obține, cu ajutorul instanțelor naționale, plata ajutorului comunitar prin atribuirea în favoarea lor a cauțiunii constituite prin intermediul Assedile.

44

Comisia susține, de asemenea, că hotărârea atacată nu este nici măcar conformă cu principiile stabilite în Hotărârea Curții din 7 noiembrie 1985, Adams/Comisia (145/83, Rec., p. 3539). Comisia consideră că intimatele nu ar putea invoca hotărârea respectivă, în condițiile în care aceasta ia în considerare necunoașterea involuntară a faptului aflat la originea prejudiciului. Or, astfel cum s-a constatat la punctele 139 și 140 din hotărârea atacată, nu ar exista nicio îndoială cu privire la faptul că intimatele aveau cunoștință de modul de aplicare a Regulamentului nr. 2499/82.

45

În plus, Comisia critică faptul că Tribunalul nu a respectat, în hotărârea atacată, cerința referitoare la securitatea juridică necesară în ceea ce privește aplicarea termenelor de prescripție. Într-adevăr, a lega stabilirea datei la care începe să curgă termenul de cinci ani, prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție, de percepția subiectivă pe care o poate avea fiecare parte interesată cu privire la certitudinea prejudiciului suferit ar însemna să fie lăsată la discreția părții vătămate posibilitatea de a hotărî cu privire la momentul la care se va stinge în mod definitiv dreptul de a exercita acțiunea în răspundere. Comisia adaugă, în această privință, că, în speță, procedura de apel și cea de casație exercitate de Cantine nu au contribuit de altfel nicidecum la influențarea convingerii acestora cu privire la caracterul cert al prejudiciului.

46

Comisia arată, pe de altă parte, că hotărârea Tribunalului este viciată de o motivare contradictorie. Într-adevăr, acesta, pe de o parte, a refuzat să considere epuizarea căilor de atac interne drept o condiție de admisibilitate a acțiunii în răspundere extracontractuală formulate de Cantine împotriva Comisiei și, pe de altă parte, a legat data la care începe să curgă termenul de prescripție a acestei acțiuni de data pronunțării la nivel național a unei hotărâri definitive, în cazul de față hotărârea pronunțată de Corte suprema di cassazione la 28 noiembrie 1994.

47

Pe de altă parte, Cantine susțin că recursul este nefondat și că Tribunalul a stabilit în mod corect, în hotărârea atacată, că nu erau întrunite condițiile referitoare la introducerea unei acțiuni în răspundere împotriva Comisiei atât timp cât litigiul aflat pe rolul instanțelor naționale nu fusese soluționat prin hotărârea Corte suprema di cassazione.

48

Cantine consideră că, în ceea ce le privea, era necesar să aștepte finalizarea procesului la nivel național înainte de a sesiza autoritățile comunitare, ținând seama în special de lipsa, în speță, a vreunei norme care să reglementeze situația distilatorului insolvabil. În această privință, Cantine adaugă că Tribunalul ar fi respins cu siguranță acțiunea lor în răspundere pentru motivul că nu au fost epuizate căile de atac interne. Așadar, potrivit Cantine, prescripția nu a operat întrucât termenul de prescripție a acțiunii în răspundere extracontractuală formulate împotriva Comisiei nu a început să curgă decât de la data respingerii de către Corte suprema di cassazione a acțiunii lor, ceea ce a determinat astfel ca hotărârea pronunțată de Tribunale civile di Roma să capete autoritate de lucru judecat.

49

Pe de altă parte, Cantine afirmă, în replică la susținerile Comisiei, că argumentele acesteia potrivit cărora hotărârea atacată ar conține o contradicție în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în răspundere extracontractuală formulate împotriva Comisiei și data la care începe să curgă termenul de prescripție aplicabil acestei acțiuni sunt, în orice caz, neîntemeiate deoarece se bazează pe o suprapunere a două părți ale acestei hotărâri care privesc noțiuni juridice și fapte diferite.

50

În cazul în care Curtea ar accepta argumentele Comisiei privind prescrierea acțiunii în răspundere extracontractuală formulate împotriva Comisiei și ar trebui să stabilească o nouă dată la care începe să curgă termenul de prescripție a acestei acțiuni, Cantine susțin că acesta nu ar putea fi anterior datei la care s-a realizat îmbogățirea fără justă cauză a Comunității prin restituirea către FEOGA, în anul 1991, de către AIMA, a cauțiunii constituite prin intermediul Assedile. Cantine susțin că nu au fost informate cu privire la această restituire către FEOGA și, așadar, cu privire la îmbogățirea fără justă cauză a Comunității decât după ce au primit scrisoarea Comisiei din 8 decembrie 1997. Termenul de prescripție a acțiunii în cauză ar trebui, așadar, să înceapă să curgă de la această dată.

51

Cantine invocă, în această privință, o jurisprudență constantă a Curții și, în special, Hotărârea Adams/Comisia, citată anterior, potrivit căreia prescripția nu i se poate opune victimei unui prejudiciu care nu a putut lua cunoștință de faptul care l-a generat decât cu întârziere și care, prin urmare, nu a putut să dispună de un termen rezonabil pentru a formula o acțiune. Cantine subliniază de asemenea că au acționat fără încetare în vederea apărării drepturilor lor, adresându-se AIMA pentru a obține plata creanțelor pe care le aveau împotriva DAI cu ajutorul cauțiunii constituite prin intermediul Assedile și, ulterior, Comisiei, pentru a denunța neregula comisă de AIMA. Așadar, în speță nu le-ar putea fi imputată nicio întârziere culpabilă.

52

În prealabil, trebuie amintit că dreptul de a formula o acțiune în fața instanței comunitare nu poate fi exercitat decât în condițiile prevăzute în această privință de dispozițiile care reglementează fiecare tip de acțiune, în cazul de față acțiunea în despăgubiri la care se referă articolul 235 CE. În consecință, acest drept nu a putut fi exercitat în mod corespunzător în fața Tribunalului decât dacă acesta din urmă a aplicat în mod corect, printre altele, dispozițiile care reglementează prescripția specifice acelei acțiuni (a se vedea în acest sens Ordonanța din 18 iulie 2002, Autosalone Ispra dei Fratelli Rossi/Comisia, C-136/01 P, Rec., p. I-6565, punctul 26).

53

Potrivit articolului 46 din Statutul Curții de Justiție, acțiunile formulate împotriva Comunității în materie de răspundere extracontractuală se prescriu după cinci ani de la producerea faptului care a stat la baza lor.

54

Termenul de prescripție de cinci ani prevăzut de dispoziția menționată începe să curgă atunci când sunt întrunite toate condițiile care guvernează obligația de reparare și în special atunci când prejudiciul care trebuie reparat s-a materializat. În consecință, în ceea ce privește cazurile în care, precum în speță, răspunderea Comunității își are originea într-un act normativ, acest termen de prescripție nu poate începe să curgă înainte ca efectele prejudiciabile ale acestui act să se fi produs și, prin urmare, înaintea momentului în care persoanele vizate au suferit un prejudiciu cert (a se vedea în special Hotărârea din 27 ianuarie 1982, Birra Wührer și alții/Consiliul și Comisia, 256/80, 257/80, 265/80, 267/80 și 5/81, Rec., p. 85, punctul 10, precum și Hotărârea din 19 aprilie 2007, Holcim (Deutschland)/Comisia, C-282/05 P, Rep., p. I-2941, punctul 29).

55

În cazul de față, Tribunalul a stabilit, la punctul 131 din hotărârea atacată, că termenul de prescripție începuse să curgă din momentul în care Cantine suferiseră în mod cert prejudiciul rezultat din lipsa totală sau parțială a plății ajutorului comunitar în cauză. În plus, Tribunalul a subliniat, la punctul 132 din hotărârea menționată, că era cert că aceste sume ar fi trebuit să le fie plătite de către DAI cel mai târziu la sfârșitul lunii iunie 1983, în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2499/82. Cu toate acestea, în circumstanțele specifice ale acestei cauze, Tribunalul nu a apreciat, la punctul 133 din hotărârea atacată, că prejudiciul suferit de Cantine la sfârșitul lunii iunie 1983 trebuia să fie considerat ca având, încă de la acea dată, un caracter cert, ceea ce ar fi însemnat să fie iminent și previzibil.

56

În vederea aprecierii caracterului cert al prejudiciului, Tribunalul a stabilit, la punctele 136 și 145 din hotărârea atacată, că era necesar să fie luate în considerare procedurile pe care DAI le-a inițiat în fața instanțelor italiene și care priveau în mod specific destinația cauțiunii constituite prin intermediul Assedile, ținând seama de complexitatea sistemului instituit prin Regulamentul nr. 2499/82 și de circumstanțele excepționale ale cauzei, în care era extrem de dificil, pentru un operator economic prudent și avizat, să își dea seama, înainte de finalizarea acestor proceduri, că nu va putea obține plata ajutoarelor în cauză prin intermediul respectivei cauțiuni în fața instanței naționale.

57

Prin urmare, Tribunalul a ajuns la concluzia, la punctele 145-147 din hotărârea atacată, că numai în urma hotărârii pronunțate de Corte suprema di cassazione la 28 noiembrie 1994 Cantine au putut să își dea seama că nu vor obține plata ajutoarelor în cauză prin intermediul cauțiunii menționate și că, prin urmare, prejudiciul pe care l-au suferit nu putea avea un caracter cert înaintea acestei date, astfel încât termenul de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție nu poate să înceapă să curgă înainte de aceasta.

58

În această privință, trebuie constatat că, procedând astfel, Tribunalul a ales o abordare subiectivă în ceea ce privește întrunirea condițiilor în care este angajată răspunderea extracontractuală a Comunității, potrivit căreia prejudiciul produs de un act normativ ilegal nu ar putea fi considerat ca fiind cert atât timp cât partea care se pretinde lezată nu îl percepe ca atare. Într-adevăr, în hotărârea atacată, Tribunalul a stabilit că aprecierea caracterului cert al prejudiciului cauzat Cantine depinde de conștientizarea de către acestea a faptului că nu vor obține repararea acestuia în fața instanțelor naționale.

59

Or, condițiile de care depinde nașterea obligației de a repara prejudiciile menționate la articolul 288 al doilea paragraf CE și, așadar, normele care reglementează prescripția acțiunilor având ca obiect repararea acestor prejudicii nu se pot întemeia decât pe criterii strict obiective. Într-adevăr, în caz contrar, ar exista riscul de a se aduce atingere principiului securității juridice, care reprezintă chiar fundamentul normelor referitoare la prescripție și care impune ca normele de drept comunitar să fie clare și precise, astfel încât persoanele interesate să se poată orienta în situații și cu privire la raporturi juridice care sunt guvernate de ordinea juridică comunitară (a se vedea în special Hotărârea din 15 februarie 1996, Duff și alții, C-63/93, Rec., p. I-569, punctul 20).

60

În plus, trebuie subliniat că a nu permite ca termenul de prescripție a acțiunii în răspundere extracontractuală a Comunității să înceapă să curgă cât timp partea care se pretinde vătămată nu a dobândit convingerea personală că a suferit un prejudiciu are drept consecință faptul că momentul la care se stinge dreptul de a exercita respectiva acțiune variază în funcție de percepția individuală pe care ar putea să o aibă fiecare parte cu privire la realitatea prejudiciului, ceea ce intră în contradicție cu cerința securității juridice care este necesară pentru aplicarea termenelor de prescripție.

61

În această privință, trebuie reținut de asemenea că a fost respinsă de către Curte teza potrivit căreia termenul de prescripție menționat la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție nu ar începe să curgă decât din momentul în care victima cunoaște în mod exact și detaliat faptele cauzei, întrucât cunoașterea faptelor nu figurează printre elementele care trebuie întrunite pentru a se declanșa curgerea termenului de prescripție (a se vedea Ordonanța Autosalone Ispra dei Fratelli Rossi/Comisia, citată anterior, punctul 31). Aprecierea subiectivă cu privire la realitatea prejudiciului nu ar putea astfel să fie luată în considerare pentru a se stabili data la care începe să curgă termenul de prescripție a acțiunii în răspundere extracontractuală a Comunității.

62

Rezultă că, în hotărârea atacată, Tribunalul nu putea stabili caracterul cert al prejudiciului suferit de Cantine și, prin urmare, nu putea fixa data la care începe să curgă termenul de prescripție a acțiunii acestora în răspundere bazându-se pe percepția avută de acestea cu privire la efectele prejudiciabile ale Regulamentului nr. 2499/82. Dimpotrivă, Tribunalul ar fi trebuit să se bazeze în această privință în mod exclusiv pe criterii obiective.

63

Pe astfel de motive s-a bazat deja Curtea pentru a stabili data la care începe să curgă termenul de prescripție prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție. Într-adevăr, astfel cum reiese de la punctul 33 din Hotărârea Holcim (Deutschland)/Comisia, citată anterior, Curtea a stabilit că acest termen începe să curgă din momentul în care prejudiciul pecuniar suferit de victimă s-a materializat. Rezultă, așadar, că declanșarea curgerii acestui termen este legată de pierderea obiectivă produsă concret în patrimoniul părții care pretinde că a fost vătămată.

64

În speță, Tribunalul ar fi trebuit astfel, în hotărârea atacată, să constate că termenul de prescripție de cinci ani al acțiunii în răspundere formulate de Cantine, în temeiul articolului 235 CE, a început să curgă de la data la care prejudiciul produs prin Regulamentul nr. 2499/82 s-a materializat în mod obiectiv prin provocarea unei pierderi în patrimoniul acestora.

65

Tribunalul ar fi trebuit în special să rețină că termenul de prescripție respectiv începuse să curgă de la momentul la care aplicarea sistemului ilegal de plată a ajutoarelor comunitare prevăzut la articolul 9 din Regulamentul nr. 2499/82 produsese în mod concret și obiectiv un prejudiciu recurentelor, întrucât nu le-a asigurat plata directă a ajutorului comunitar în cazul insolvabilității DAI. Acest moment ar fi trebuit astfel să fie stabilit ca fiind ziua în care Cantine nu au putut obține plata menționată în termenul de 90 de zile de la intrarea vinului în distilerie, prevăzut de dispoziția respectivă, adică la sfârșitul lunii iunie 1983, astfel cum reiese în special de la punctul 132 din hotărârea atacată.

66

Or, prin faptul că a stabilit, la punctul 147 din hotărârea atacată, că termenul de prescripție prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție nu putea să înceapă să curgă înainte de 28 noiembrie 1994 și, în consecință, prin faptul că, la punctul 150 din respectiva hotărâre, a declarat drept admisibilă, fiind formulată în termen, acțiunea în răspundere introdusă la 12 octombrie 1998, așadar, la mai mult de 15 ani de la producerea efectivă a prejudiciului, Tribunalul a aplicat în mod greșit dispozițiile referitoare la normele care reglementează prescripția menționate la articolul amintit.

67

Pe de altă parte, trebuie respinse argumentele susținute de Cantine și întemeiate pe Hotărârea Adams/Comisia, citată anterior, în care Curtea a stabilit că nu i s-ar putea opune prescripția victimei unui prejudiciu care nu a putut lua cunoștință de faptul care l-a generat decât cu întârziere. Într-adevăr, spre deosebire de cauza care a dus la pronunțarea acelei hotărâri, Cantine nu ar putea pretinde, în speță, că nu au avut cunoștință, încă de la sfârșitul lunii iunie 1983, de faptul care a generat prejudiciul pe care l-au suferit, întrucât știau exact, încă din acel moment, că articolul 9 din Regulamentul nr. 2499/82 nu le asigura în niciun fel plata directă a respectivului ajutor comunitar în cazul insolvabilității distilatorului.

68

Trebuie adăugat, în plus, că intervenția Cantine în procedura referitoare la cauțiune inițiată de DAI în fața instanțelor italiene nu le împiedica să introducă în paralel o acțiune în răspundere în fața Curții în temeiul articolului 235 CE. Instanțele comunitare sunt cele cărora această din urmă prevedere le conferă o competență exclusivă de a soluționa acțiunile în despăgubiri, întemeiate pe articolul 288 al doilea paragraf CE, îndreptate împotriva Comunității (a se vedea în special Hotărârea din 27 septembrie 1988, Asteris și alții, 106/87-120/87, Rec., p. 5515, punctul 15).

69

În sfârșit, trebuie subliniat că, astfel cum reiese chiar din modul de redactare al articolului 46 din Statutul Curții de Justiție, o acțiune introdusă în fața unei instanțe naționale nu ar putea constitui un act prin care se întrerupe curgerea prescripției acțiunii în despăgubiri întemeiate pe articolul 235 CE (a se vedea în acest sens Ordonanța Autosalone Ispra dei Fratelli Rossi/Comisia, citată anterior, punctul 56). Rezultă că, tot astfel, introducerea unei acțiuni la nivel național nu ar putea amâna data la care începe să curgă termenul de prescripție a acestei acțiuni.

70

Din toate considerațiile prezentate anterior rezultă că hotărârea atacată trebuie anulată în măsura în care a declarat admisibilă acțiunea în răspundere exracontractuală formulată de Cantine și a obligat Comisia să repare prejudiciul suferit de acestea, în urma falimentului DAI, din cauza lipsei unui mecanism în măsură să garanteze, în cadrul sistemului instituit prin articolul 9 din Regulamentul nr. 2499/82, plata către producătorii vizați a ajutorului comunitar prevăzut de acest regulament.

71

Potrivit articolului 61 primul paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție, aceasta din urmă poate, în cazul în care anulează decizia Tribunalului, să soluționeze ea însăși litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată. Se impune constatarea că acesta este cazul în speță.

72

În ceea ce privește cererea formulată de Cantine având ca obiect obligarea Comisiei, în temeiul articolului 235 CE, la plata unor despăgubiri în valoare egală cu cuantumul creanțelor acestora împotriva DAI care nu au fost onorate, această solicitare nu poate fi primită pentru motivele prezentate la punctele 63-66 din prezenta hotărâre.

73

Într-adevăr, astfel cum reiese în special de la punctul 65 din prezenta hotărâre, termenul de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție a început să curgă de la sfârșitul lunii iunie 1983, astfel încât respectiva cerere de despăgubiri, formulată în temeiul articolului 235 CE, introdusă în anul 1998, trebuie considerată ca fiind prescrisă și, prin urmare, respinsă ca inadmisibilă.

74

În consecință, dat fiind că, în hotărârea atacată, Tribunalul a respins deja ca inadmisibile cererile formulate de Cantine având ca obiect anularea scrisorii Comisiei din 31 iulie 1998 și constatarea abținerii de a acționa a instituției menționate, precum și cererea formulată de Cantine privind obligarea Comisiei la plata sumelor solicitate în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, acțiunea formulată de Cantine în cauza T-166/98 trebuie respinsă în totalitate.

75

Potrivit articolului 122 din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 69 alineatul (2) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 118 din regulamentul menționat, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Cantine la plata cheltuielilor de judecată, iar Cantine au căzut în pretenții, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri și celei desfășurate în fața Tribunalului.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară și hotărăște: