CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DÁMASO RUIZ‑JARABO COLOMER

prezentate la 8 noiembrie 2006¹(1)

Cauza C‑292/05

Eir. Lechouritou

V. Karkoulias

G. Pavlopoulos

P. Brátsikas

D. Sotiropoulos

G. Dimopoulos

împotriva

Dimosio tis Omospondiakis Dimokratias tis Germanias

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Efeteio Patron (Grecia)]

„Convenția de la Bruxelles – Domeniu de aplicare – Materie civilă și comercială – Acțiune în despăgubiri introdusă împotriva unui stat contractant pentru a obține repararea prejudiciilor cauzate de forțele armate ale acestuia în timpul celui de al Doilea Război Mondial într‑un alt stat contractant – Imunitatea statelor”

 Introducere

1.        „Acest război se prelungi în mod considerabil și aduse Greciei asemenea bulversări cum nu cunoscuse niciodată într‑un timp atât de scurt. Niciodată nu fură atâtea orașe cucerite și depopulate […] și nici atâtea exilări și masacre […]” [traducere liberă]. Astfel descria Tucidide Războiul peloponesiac în secolul V înainte de Cristos(2), evocând cu luciditate catastrofele care însoțesc orice conflict și îi lovesc atât pe cei cuceriți, cât și pe cuceritori.

2.        Diferitele arte au descris efectele pernicioase ale confruntărilor. „Dezastrele războiului”, celebra serie de 82 de tablouri de Goya realizate între 1810 și 1820, redau mizeriile înfruntărilor, crimelor și torturilor și ale sechelelor pe care acestea le lasă individului; mărturii amare imprimate cu pesimism, ce constituie o cronică socială cu un puternic impact pacifist. „3 mai 1808 – Împușcarea răsculaților”, tot de Goya, sau „Guernica” de Picasso arată în egală măsură sentimentele pe care aceste conflagrații le‑au inspirat acestor pictori geniali, cu încărcătura lor de anihilare și de exterminare.

3.        După mulți ani, în 1859, traversând Lombardia, trecută în acea vreme prin foc și sânge, filantropul elvețian Henri Dunant ajunse la Solferino în seara unei bătălii crâncene și descoperi îngrozit mii de soldați răniți care zăceau mutilați, abandonați, părăsiți, condamnați la o moarte sigură. Din această viziune teribilă i‑a venit ideea de a fonda Crucea Roșie.

4.        Nici dreptul nu a fost cruțat de impactul funest al conflictelor armate. În cauza principală, un anumit număr de cetățeni greci au introdus o acțiune la o instanță din țara lor pentru ca Republica Federală Germania să repare prejudiciul cauzat de armata sa în timpul unui episod tragic din al Doilea Război Mondial.

5.        Efeteio Patron (Curtea de Apel Patras) solicită Curții să stabilească dacă acest litigiu intră, ratione materiae, sub incidența Convenției de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială(3), cunoscută sub numele de Convenția de la Bruxelles; în plus, aceasta dorește să afle dacă privilegiul imunității jurisdicționale a statelor este compatibil cu sistemul acestei convenții.

6.        Întrebările sunt adresate în mod greșit în temeiul articolului 234 CE, întrucât competența atribuită Curții pentru a interpreta convenția nu decurge din această dispoziție, ci din Protocolul din 3 iunie 1971(4). Eroarea este totuși lipsită de relevanță, întrucât, astfel cum a amintit guvernul german, articolul 2 din Protocol autorizează Efeteio să solicite pronunțarea unor hotărâri preliminare cu privire la interpretarea Convenției.

I –    Cadrul juridic

7.        Convenția de la Bruxelles își delimitează domeniul de aplicare în titlul I, compus din articolul 1, care prevede:

„Prezenta convenție se aplică în materie civilă și comercială indiferent de natura instanței. Ea nu se aplică în special în materie fiscală, vamală sau administrativă.

Sunt excluse de la aplicarea convenției:

1.      starea și capacitatea persoanelor fizice, raporturile patrimoniale dintre soți, testamentele și succesiunile;

2.      reorganizarea judiciară și falimentul, concordatele și alte proceduri similare;

3.      securitatea socială;

4.      arbitrajul.” [traducere neoficială]

8.        Titlul II, care reglementează competența judiciară, consacră la articolul 2 primul paragraf principiul general conform căruia „persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat contractant sunt acționate în judecată, indiferent de cetățenia sau naționalitatea acestora, în fața instanțelor statului respectiv”, sub rezerva excepțiilor prevăzute de convenție.

9.        Printre aceste excepții figurează „competențele speciale” de la articolul 5, conform căruia:

„Pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat contractant poate fi acționat în justiție, într‑un alt stat contractant:

[…]

3.      în materie delictuală sau cvasidelictuală, în fața instanței din locul în care s‑a produs faptul prejudiciabil;

4.      dacă este vorba de o acțiune pentru repararea prejudiciului sau de o acțiune în restituire ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, în fața instanței sesizate prin acțiunea publică, în măsura în care această instanță, conform legii, poate judeca acțiuni civile;

[…]”

10.      Aceste norme sunt completate de titlurile III, „Recunoaștere și executare”, IV, „Acte autentice și tranzacții judiciare”, V, „Dispoziții generale”, VI, „Dispoziții tranzitorii”, VII, „Raportul cu celelalte convenții”, și VIII, „Dispoziții finale”.

11.      Trebuie semnalat că Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială(5) a înlocuit Convenția de la Bruxelles, cu care corespunde în mare măsură, deși noile dispoziții nu sunt aplicabile în acțiunea principală.

II – Situația de fapt, acțiunea principală și întrebările preliminare

12.      Doamna Lechouritou și alte persoane au introdus o acțiune împotriva Republicii Federale Germania la Polymelés Protodikeío de Kalavrita (tribunal de primă instanță), solicitând o despăgubire care să repare prejudiciile materiale, morale și psihologice suferite în urma masacrului săvârșit de soldații Wehrmacht la 13 decembrie 1943 în Kalavrita, în timpul invadării Greciei în al Doilea Război Mondial(6).

13.      În hotărârea nr. 70/1998, instanța menționată anterior a decis că, în conformitate cu articolul 3 alineatul 1 din Codul de procedură civilă, nu avea competența de a soluționa litigiul, întrucât statul membru beneficia de privilegiul imunității de jurisdicție.

14.      Reclamanții au declarat apel la Efeteio Patron, care, la 12 ianuarie 2001, a adoptat o primă decizie prin care a suspendat procedura, pentru ca Anótato Eidikó Dikastírio (curte supremă specială) să se pronunțe cu privire la chestiunea dacă articolul 11 din Convenția europeană privind imunitatea statelor, semnată la Basel la 16 mai 1972(7), la care Republica Elenă nu este stat semnatar, care prevede o excepție de la imunitate pentru actele de suveranitate prejudiciabile comise pe teritoriul statului parte la for dacă făptuitorul se afla pe teritoriul statului respectiv, constituie o normă de drept internațional general admisă și dacă această excepție acoperă, conform cutumei internaționale, cererile prin care se urmărește să se obțină repararea prejudiciilor care rezultă din confruntări armate suferite de persoane dintr‑un grup definit și dintr‑o localitate determinată care nu sunt implicate în luptă și nu participă la operațiunile de război.

15.      În hotărârea nr. 6/2002 din 17 septembrie 2002, Anótato Eidikó Dikastírio s‑a pronunțat în sensul că, „în stadiul actual al evoluției dreptului internațional, continuă să se aplice regula general admisă a acestui drept conform căreia un stat nu poate fi în mod valabil chemat în fața unei instanțe a unui alt stat pentru obținerea de despăgubiri în legătură cu o faptă cauzatoare de prejudicii de orice natură care a fost comisă pe teritoriul statului forului și în care sunt implicate sub orice formă forțele armate ale statului pârât, fie pe timp de război, fie pe timp de pace”.

16.      Efeteio Patron, obligat, precum orice alt organ jurisdicțional elen, să respecte hotărârea pronunțată de Anótato Eidikó Dikastírio(8), a găsit un punct de conexiune cu dreptul comun al statelor membre ale Uniunii Europene și a suspendat judecarea cauzei pentru a adresa Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Intră în domeniul de aplicare material al Convenției de la Bruxelles, în conformitate cu articolul 1 din aceasta, acțiunile în despăgubire introduse de persoane fizice împotriva statului pârât în calitatea acestuia de parte responsabilă civilmente pentru actele sau omisiunile forțelor sale armate survenite în timpul ocupației militare a statului în care reclamanții își au reședința, în urma unui război de agresiune inițiat de către pârât, în vădită contradicție cu dreptul războiului și care pot fi, de asemenea, considerate crime împotriva umanității?

2)      Este compatibilă cu sistemul Convenției de la Bruxelles invocarea de către un stat pârât a excepției de imunitate astfel încât, în cazul unui răspuns afirmativ, Convenția încetează automat să mai fie aplicabilă în privința actelor și a omisiunilor forțelor armate ale pârâtului care au avut loc înainte de intrarea în vigoare a respectivei convenții, și anume în cursul anilor 1941‑1944?”

III – Procedura în fața Curții

17.      Reclamanții din acțiunea principală, guvernele olandez, polonez, german și italian, precum și Comisia Comunităților Europene au depus observații scrise în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție.

18.      În ședința care a avut loc la 28 septembrie 2006, reprezentanții reclamanților, ai guvernului german și ai Comisiei au prezentat observații orale.

IV – Analiza primei întrebări preliminare

19.      Efeteio Patron solicită, în esență, Curții să stabilească dacă acțiunile în despăgubire introduse de particulari împotriva unui stat contractant pentru repararea prejudiciilor cauzate de forțele de ocupație în timpul unui conflict armat intră în domeniul de aplicare a Convenției de la Bruxelles, care, potrivit articolului 1 din aceasta, este limitată la „materia civilă și comercială”.

A –    Noțiunea „materie civilă și comercială”

20.      Reluând cutuma din alte texte internaționale(9) și pentru a evita capcanele enunțării conținutului său(10), Convenția nu definește ce trebuie să se înțeleagă prin „materie civilă și comercială”, ci se limitează să adauge o precizare negativă care privează „natura instanței” de orice incidență(11). Cu toate acestea, jurisprudența a stabilit 1. că noțiunea are un caracter autonom și 2. că aceasta exclude actele jure imperii.

1.      Autonomia noțiunii

21.      În concluziile prezentate în cauza Rich, în care s‑a pronunțat hotărârea din 25 iulie 1991(12), avocatul general Darmon susține că interpretarea convenției suscită numeroase dificultăți, întrucât complexitatea proprie acestei materii se conjugă cu utilizarea unor noțiuni definite cu precizie în drepturile naționale, însă adesea în mod divergent între ele, ceea ce conduce frecvent Curtea la propunerea unor semnificații autonome.

22.      Astfel s‑a întâmplat cu noțiunea de „materie civilă”(13), calificată în hotărârea din 14 octombrie 1976, LTU(14), drept concept autonom care trebuie interpretat făcând referire nu numai la obiectivele și la sistemul convenției, ci și la principiile generale care se desprind din ansamblul sistemelor de drept naționale, fără a fi suficientă o trimitere la dreptul intern al unuia sau al altuia dintre statele respective, întrucât delimitarea rationae materiae urmărește să „asigure […] egalitatea și uniformitatea drepturilor și obligațiilor care decurg din [aceasta] pentru statele contractante și persoanele interesate” (punctul 3)(15).

23.      Această calificare a fost reiterată în alte hotărâri, precum hotărârea din 14 iulie 1977, Bavaria(16), punctul 4, hotărârea din 22 februarie 1979, Gourdain(17), punctul 3, hotărârea din 16 decembrie 1980, Rüffer(18), punctele 7 și 8, hotărârea Sonntag(19), punctul 18, hotărârea din 14 noiembrie 2002, Baten(20), punctul 28, și hotărârea din 15 mai 2003, Préservatrice Foncière TIARD(21), punctul 20.

24.      Raportul Schlosser privind Convenția de aderare din 1978(22) susține necesitatea de a conferi o semnificație autonomă noțiunilor de la articolul 1, arătând că sistemele juridice ale statelor membre originare cunosc bine distincția între materiile civile și comerciale, pe de o parte, și cele reglementate de dreptul public, pe de altă parte. În pofida unor diferențe importante, distincția se supune în mod normal unor criterii similare, astfel încât redactorii textului original al convenției și raportul Jenard au renunțat să specifice materiile civile și comerciale și s‑au limitat să precizeze că deciziile instanțelor administrative și penale intră în domeniul de aplicare a convenției atunci când aceste instanțe se pronunță în materie civilă și comercială. Raportul Schlosser subliniază de asemenea că Regatul Unit și Irlanda ignoră practic această distincție – curentă în sistemele statelor membre originare – între dreptul public și dreptul privat (punctul 23).

2.      Excluderea actelor jure imperii

25.      Hotărârea LTU, citată anterior, a extins convenția la litigiile dintre o autoritate publică și un particular, în măsura în care autoritatea respectivă nu acționează în exercitarea puterii publice (punctele 4 și 5)(23).

26.      Deși Curtea s‑a referit la normele privind recunoașterea hotărârilor judecătorești (titlul III), această jurisprudență le vizează în egală măsură pe cele referitoare la competența judiciară (titlul II)(24), întrucât articolul 1 se referă la ambele titluri.

27.      De fapt, hotărârea LTU a determinat, cu ocazia primei extinderi a Comunității, modificarea Convenției de la Bruxelles, pentru a exclude în mod explicit „materiile fiscale, vamale sau administrative”(25).

28.      Cu toate acestea, autoritățile publice nu desfășoară activități numai în aceste materii, chiar dacă li se consacră în mod frecvent; în plus, adjectivele „fiscal”, „vamal” și „administrativ” au aceeași autonomie conceptuală ca termenii „civil” și „comercial”, datorită unor cerințe identice de uniformitate și de securitate juridică(26).

29.      Toți cei care au prezentat observații scrise în această procedură preliminară sunt de acord că actele jure imperii nu intră în domeniul de aplicare a Convenției de la Bruxelles(27). Divergențele apar cu privire la definirea acestor acte și cu privire la întrebarea dacă acestea includ comportamentul forțelor armate ale unui stat pe teritoriul unui alt stat.

30.      Trebuie, prin urmare, să se examineze a) motivele excluderii unor astfel de acte și b) criteriile pe care se întemeiază excluderea în fiecare ipoteză.

a)      Motivele excluderii

31.      Luând în considerare autonomia termenilor „materie civilă și comercială” și pertinența interpretării lor conform criteriilor indicate, hotărârea LTU a făcut trimitere la anumite motive care caracterizează natura raporturilor juridice dintre părțile din litigiu sau obiectul acestuia pentru a justifica excluderea lor din Convenția de la Bruxelles; în hotărâre s‑a făcut distincție între situațiile în care autoritățile folosesc prerogative de putere publică și cele în care acestea acționează ca orice altă persoană (punctul 4)(28).

32.      În plus, există alte motive mai puternice și generale pentru a susține că actele jure imperii – spre deosebire de actele iure gestionis(29) – nu intră în domeniul de aplicare a Convenției de la Bruxelles.

33.      Raportul Schlosser reamintește că, „în sistemul juridic al statelor membre originare, statul în sine sau colectivitățile publice, precum comunele și județele, pot participa la comerțul juridic în două moduri”, în funcție de supunerea acestora față de normele de drept public sau față de cele de drept privat, actele de drept public fiind considerate ca reprezentând emanări ale suveranității.

34.      În altă ordine de idei, abordând excepțiile de la articolul 1 punctul 1 din convenție în concluziile prezentate în cauza Préservatrice Foncière TIARD, avocatul general Léger consideră că acestea privesc „materii care nu depind de autonomia de voință a părților și care afectează ordinea publică” (punctul 53), de unde deduce că, „în aceste materii, redactorii Convenției de la Bruxelles au dorit să facă să corespundă competenței exclusive a unui stat membru o competență a autorităților administrative și jurisdicționale ale aceluiași stat. Atunci când aceste materii constituie obiectul principal al litigiului, instanțele acestui stat sunt considerate ca fiind cel mai bine situate pentru a da o soluție. Protecția efectivă a situațiilor juridice, care constituie unul dintre obiectivele Convenției de la Bruxelles, este, așadar, garantată prin desemnarea unui sistem național competent în integralitatea sa […]” (punctul 54), explicație care, în opinia sa, trebuie aplicată și pentru „materiile care aparțin dreptului public și în care statul își exercită prerogativele de autoritate publică” (punctul 55).

35.      În final, fie că e vorba de acte suverane, fie că protecția judiciară pare mai puțin convingătoare, convenția nu se aplică domeniilor în care statul își impune autoritatea și nu se supune dreptului privat(30).

36.      Astfel cum arată avocatul general Jacobs în concluziile din cauza Henkel, problema constă în faptul că „nu este întotdeauna ușor să se facă diferența între situațiile în care statul și organele sale autonome acționează ca persoane de drept privat și cele în care acestea acționează în calitatea lor de organe de drept public” (punctul 22), în special dacă se ia în considerare faptul că țările fidele sistemului de „common Law” ignoră opoziția dintre dreptul public și dreptul privat, întrucât expresia „civil law” înglobează tot ceea ce nu se încadrează în „criminal law”(31). Astfel, ordinile juridice ale statelor contractante, care adesea sunt divergente și imprecise(32), deși pot sugera eventuale soluții, nu sunt utile pentru a identifica o manifestare a autorității publice.

b)      Criteriile pe care se întemeiază excluderea

37.      Ținând seama de autonomia noțiunilor în discuție și de motivele pentru care actele jure imperii depășesc cadrul Convenției de la Bruxelles, studierea jurisprudenței ajută la stabilirea criteriilor determinante pentru excluderea unor astfel de acte.

38.      În hotărârea LTU, s‑a refuzat includerea în domeniul de aplicare a convenției a recuperării unor redevențe datorate de o persoană de drept privat unui organism de drept public în temeiul utilizării obligatorii și exclusive a instalațiilor și a serviciilor acestuia. Conform hotărârii, domeniul de aplicare material se definește în mod esențial prin „elementele care caracterizează natura raporturilor juridice între părțile din litigiu sau obiectul acestuia” (punctul 4).

39.      În hotărârea Rüffer sunt prezentate argumente identice cu privire la acțiunea în regres formulată de statul olandez împotriva unui transportator fluvial, proprietar al unui vapor care a lovit un alt vas, pentru a recupera cheltuielile de ridicare a epavei, pe motivul că această activitate de degajare intra în responsabilitatea poliției fluviale în temeiul unui tratat internațional. Aspectul decisiv a fost acela că „gestionarul, urmărind recuperarea respectivelor cheltuieli, acționează în temeiul unui drept de creanță care își are sursa într‑un act de autoritate publică” (punctul 15), întrucât nu natura acțiunii sau a procedurii este importantă, ci cea a dreptului pe care se întemeiază această acțiune.

40.      În hotărârea Sonntag, pronunțată în cadrul unei proceduri penale inițiate în urma decesului unui elev dintr‑o școală publică germană în timpul unei excursii în Italia și îndreptată împotriva profesorului însoțitor, procedură care a dat loc și unei acțiuni civile pentru repararea prejudiciului, s‑a admis recurgerea la convenție, indicând faptul că acțiunea civilă „prezintă un caracter civil” (punctul 19), întrucât: a) chiar dacă profesorul are statut de funcționar și acționează în această calitate, „un funcționar nu exercită întotdeauna autoritatea publică” (punctul 21), b) în majoritatea sistemelor juridice ale statelor contractante, supravegherea elevilor nu implică puteri exorbitante în relațiile dintre particulari (punctul 22)(33), c) în astfel de circumstanțe, cadrele didactice din școlile publice și cele din școlile private își asumă „funcții identice” (punctul 23), d) jurisprudența Curții(34) a lăsat în afara exercitării prerogativelor de autoritate publică notarea și decizia referitoare la trecerea într‑o clasă superioară (punctul 24) și e) calificarea făcută de dreptul statului de origine al cadrului didactic (punctul 25), precum și acoperirea accidentului de un regim de securitate socială (punctele 27 și 28) sunt lipsite de relevanță.

41.      În hotărârea Henkel, reluându‑se una dintre reflecțiile din hotărârea Sonntag, s‑a respins ideea că un litigiu inițiat de o asociație privată de protecție a consumatorilor pentru a interzice clauzele abuzive în contracte poate avea ca obiect o „manifestare a autorității publice, întrucât nu privește sub nicio formă exercitarea unor puteri exorbitante raportat la normele de drept comun aplicabile în relațiile dintre particulari” (punctul 30).

42.      În hotărârea Baten, a fost inclusă în „materia civilă” acțiunea în regres prin care „un organism public urmărește să recupereze de la o persoană de drept privat sumele pe care acesta le‑a plătit cu titlu de ajutor social […], în măsura în care fundamentul și modalitățile de exercitare a acestei acțiuni sunt guvernate de normele dreptului comun”; în plus, s‑a arătat că, atunci când acțiunea în regres este întemeiată pe dispoziții prin care legiuitorul a conferit organismului public o prerogativă proprie, acea acțiune nu poate fi considerată ca încadrându‑se în „materia civilă” (punctul 37)(35).

43.      În ceea ce privește hotărârea Préservatrice Foncière TIARD, aceasta se referea la o acțiune în recuperarea datoriilor vamale inițiată de Regatul Țărilor de Jos împotriva garantului debitorului principal. În această hotărâre a fost încadrată în domeniul de aplicare a Convenției de la Bruxelles o acțiune prin care un stat contractant urmărește, față de o persoană de drept privat, executarea unui contract de drept privat de garanție încheiat pentru a permite unei alte persoane să furnizeze o garanție cerută și definită de acest stat, deși cu condiția, impusă de insuficiența elementelor furnizate în decizia de trimitere, „ca raportul juridic între creditor și garant, astfel cum rezultă din contractul de garanție, să nu corespundă exercitării de către stat a unor puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari” (punctul 36).

44.      De asemenea, în hotărârea din 15 ianuarie 2004, Blijdenstein(36), s‑a considerat că intră în domeniul de aplicare a convenției acțiunea unei autorități publice prin care se urmărea recuperarea unor sume de bani plătite, conform ordinii juridice publice, cu titlu de bursă socială unei tinere, creditoare a unei pensii alimentare, în drepturile căreia s‑a subrogat în temeiul unor norme civile (punctul 21).

45.      În sfârșit, în hotărârea din 5 februarie 2004, Frahuil(37), s‑a declarat că acțiunea inițiată de un garant, care plătise anumite taxe vamale în temeiul unui contract încheiat cu un terț care le achitase în contul importatorului, „nu corespunde exercitării vreunei puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari” (punctul 21).

46.      Din hotărârile menționate reiese că, pentru a identifica un act jure imperii, care, prin urmare, nu intră în domeniul de aplicare a Convenției de la Bruxelles, trebuie să se țină cont: 1) de caracterul public al unuia dintre participanții la relația juridică și 2) de originea și sursa acțiunii inițiate, în mod concret, de exercitarea de către administrație a unor puteri exorbitante sau fără echivalent între persoane private. Criteriul „personal” sugerează un aspect formal(38); cel al „subordonării” face trimitere la temeiul, la natura și la modalitățile de exercitare a acțiunii(39).

B –    Examinarea prezentei cauze

1.      Indicație preliminară

47.      Aprecierea exercitării autorității publice ține seama de împrejurările fiecărei cauze, fapt care a permis doctrinei să discute asupra rolului pe care Curtea și l‑a asumat în hotărârile pe care le‑a pronunțat(40).

48.      Una dintre critici este întemeiată pe faptul că instanța comunitară nu s‑a limitat să furnizeze elementele necesare unei calificări autonome a noțiunii de la articolul 1 din Convenția de la Bruxelles și să le aplice litigiilor dintre autorități publice și particulari, ci a impus o soluție, ea însăși controversată.

49.      Cu toate acestea, întrebarea preliminară se prezintă ca o suită temporală care comportă trei faze succesive: prima, în care judecătorul național detectează problema de drept european, faza intermediară, în cursul căreia Curtea analizează această problemă, și ultima, în care judecătorul național soluționează acțiunea principală în lumina indicațiilor furnizate(41). Dificultățile apar în cazul în care se rupe echilibrul care guvernează dialogul dintre organele judiciare(42), atunci când unul dintre acestea(43) depășește(44) exercițiul funcțiilor sale.

50.      Riscul oricărui exces în prezenta cauză se va evita printr‑o abstractizare a stării de fapt, căutând să se rezolve dubiul interpretativ într‑un mod care să poată fi util oricărui organ jurisdicțional al Uniunii confruntat cu situații similare. În plus, întrebările adresate trebuie să fie analizate dintr‑o perspectivă strict juridică, evitând sentimentele, care, deși pot fi înțelese, îngrădesc raționamentul.

51.      Efeteio Patron și‑a îndeplinit corect rolul, chiar dacă trebuie, pentru a da un răspuns util, să se facă un pas suplimentar în generalizarea stării de fapt, luând ca referință prejudiciile cauzate particularilor de militarii unui stat membru pe teritoriul altuia în cursul unui război, înlăturând elementele care individualizează acțiunea în despăgubiri, printre care figurează elementul temporal(45).

2.      Comportamentul forțelor armate pe timp de război

52.      Întrucât acțiunea este îndreptată împotriva unui stat, nu pare a fi necesar să ne oprim asupra primului criteriu dintre cele enunțate – caracterul public al uneia dintre părți –, astfel încât ne vom concentra asupra examinării celui de al doilea – utilizarea unei puteri exorbitante.

a)      Teza propusă

53.      Oricare ar fi regulile care au fost elaborate încă din Antichitate, admonestările care au fost făcute și normele care au fost adoptate cu privire la conducerea ostilităților pe timp de conflict armat(46), războiul nu și‑a pierdut caracterul de fenomen excepțional.

54.      Înlăturând operațiunile îndeplinite de grupuri izolate, care sugerează alte preocupări, guvernul olandez consideră pe bună dreptate actele de război ca fiind expresii tipice ale puterii statului.

55.      Mai multe motive susțin această afirmație:

–        Armatele fac parte din structura statului. Soldații sunt supuși unei discipline stricte și își ascultă superiorii(47) în cadrul unei organizări ierarhice al cărei vârf este constituit din primele autorități ale națiunii(48).

–        Armatele sunt guvernate de principii proclamate solemn în normele de rang superior ale fiecărei țări, care, în plus, stabilesc limitele, obiectivele și condițiile activității militare, câștigând în precizie pe măsură ce se înaintează pe lanțul de comandă.

–        Armatele exercită o putere de care sunt lipsiți ceilalți cetățeni, obligați să asculte de ordinele militarilor și supuși unor sancțiuni severe în caz de rebeliune.

56.      Curtea Europeană a Drepturilor Omului(49), cvasitotalitatea statelor membre care au prezentat observații în prezenta procedură preliminară și Comisia clasifică actele armatei printre manifestările suveranității unui stat.

57.      Ca atare, repararea prejudiciilor cauzate în cursul unui război de trupele uneia dintre părți nu face parte din „materia civilă” în sensul articolului 1 din Convenția de la Bruxelles, ale cărei dispoziții nu sunt aplicabile(50).

b)      Obiecțiile formulate

58.      Calificarea actelor armatei drept acte jure imperii este contestată în unele dintre observațiile prezentate în această procedură preliminară, argumentele fiind întemeiate: i) pe răspunderea internațională a statului, ii) pe ilegalitatea comportamentelor, iii) pe teritorialitatea exercitării puterii și iv) pe normele Convenției de la Bruxelles. Subliniem de la bun început că niciunul dintre aceste argumente nu infirmă, în opinia noastră, considerentele expuse până în prezent.

i)      Răspunderea statului în dreptul internațional

59.      Observațiile menționate anterior fac frecvent trimitere la dimensiunea internațională a întrebărilor adresate, aspect pe care reclamanții din acțiunea principală îl leagă de răspunderea imputabilă statului pentru acte ilegale.

60.      Această dimensiune prezintă un mare interes; Comisia de drept internațional, creată în cadrul Organizației Națiunilor Unite, a considerat în 1949, cu ocazia primei sale sesiuni, că era vorba de o materie care putea fi codificată; în 2001, în cadrul celei de a cincizeci și treia sesiuni, această Comisie a adoptat un „proiect de articole privind răspunderea statului pentru fapta ilicită la nivel internațional”(51). În plus, aceasta apare în strânsă legătură cu imunitatea jurisdicțională a statelor, care a evoluat în timpul celei de a doua jumătăți a secolului trecut, întrucât s‑a relativizat și s‑a limitat la actele jure imperii, observându‑se o tendință de a se șterge inclusiv pentru astfel de acte, în cazul în care sunt încălcate drepturile omului(52).

61.      Acest tip de răspundere este supus unor reguli particulare, cutume sau norme scrise, care impun existența încălcării unei obligații internaționale. Prin urmare, acesta nu se înscrie în dreptul privat și nu constituie nici o „materie civilă” în sensul articolului 1 din Convenția de la Bruxelles, ci o „materie internațională”.

62.      În această privință, drept răspuns la întrebarea pe care le‑am adresat‑o în cadrul ședinței, reclamanții din acțiunea principală au susținut că cererea lor se întemeia pe articolul 3 din A patra convenție de la Haga(53).

ii)    Ilegalitatea acțiunilor

63.      Reclamanții din acțiunea principală, precum și guvernul polonez au susținut că actele jure imperii nu includ actele ilicite; operațiunile militare care încalcă sistemul juridic nu ar intra în această categorie, idee care ne‑a amintit de axioma „the King can do no wrong” – foarte nuanțată de ceva timp(54).

64.      Nu împărtășim această obiecție. Legalitatea comportamentului nu afectează calificarea sa, ci consecințele sale, drept condiție a nașterii răspunderii sau, dacă este cazul, a restrângerii acesteia.

65.      Susținerea contrariului ar presupune că autoritățile nu fac uz de prerogative de putere publică decât atunci când le exercită în mod ireproșabil, excluzând faptul că ar putea să nu acționeze astfel, după cum s‑a și întâmplat câteodată. Acest gen de analiză ar fi, de altfel, sursa unor probleme pentru a se stabili cine este răspunzător, întrucât, dacă nu ar fi vorba nici de acte jure imperii nici, prin definiție, de acte iure gestionis, prejudiciul nu ar putea fi imputat decât autorilor materiali, iar nu administrației din care fac parte; în acțiunea principală, astfel cum are grijă să sublinieze guvernul german, acțiunea a fost formulată împotriva statului, iar nu împotriva soldaților.

66.      Astfel, ilegalitatea, de orice grad ar fi, inclusiv crimele împotriva umanității, nu infirmă teza expusă.

iii) Teritorialitatea exercitării puterii

67.      În opinia guvernului polonez, autoritatea publică se exercită în interiorul frontierelor teritoriale ale unui stat, astfel încât operațiunile armate desfășurate în afara frontierelor nu ar putea fi considerate drept o manifestare a acestei puteri.

68.      Nici această obiecție nu este admisibilă. Teritoriul delimitează spațiul în care este exercitată suveranitatea; actele unui stat realizate în afara acestor limite nu au efecte. Se disting totuși cel puțin două cazuri speciale: în caz de invazie și în caz de intervenție a armatei unui stat pe teritoriul unui alt stat, fără a merge până la ocupație. Cea de a doua ipoteză, fără legătură cu acțiunea principală, prezintă dificultăți speciale, de o mare importanță în ziua de azi, pentru care sunt căutate soluții care să aibă consimțământul eventual al statului agresat sau punerea în aplicare a unui mandat din partea comunității internaționale.

69.      În primul dintre aceste cazuri speciale, există o însușire, temporară sau definitivă, care, deși condamnabilă, implică o extindere a teritoriului ocupantului. Nu trebuie ignorat acest aspect și nu trebuie cedat ficțiunii conform căreia, odată ce s‑a trecut frontiera, trupele atacante ar fi izolate de comandamentul lor, întrucât acestea rămân sub conducerea și controlul statului căruia îi aparțin, păstrând legătura de subordonare ierarhică(55).

iv)    Normele Convenției de la Bruxelles

70.      Anumite aserțiuni fac trimitere la interpretarea sistematică a convenției, fie direct, precum cea a guvernului italian, care refuză expres ca revendicarea formulată să poată fi considerată drept „materie civilă”, fie indirect, precum cea formulată în decizia de trimitere atunci când citează articolul 5 punctul 3.

71.      Invocarea acestei dispoziții este inoperantă; pentru a pune în aplicare normele acesteia, trebuie ca însăși convenția să fie aplicabilă, ceea ce depinde de articolul 1.

72.      Convenția de la Bruxelles face distincție între regimul pe care îl instituie – constituit din norme referitoare la competența judiciară sau la recunoașterea și la executarea hotărârilor judecătorești – și criteriile de aplicabilitate a respectivului regim – teritoriale, temporale și materiale –, care reprezintă condiții prealabile cărora li se subordonează funcționarea regimului; dacă aceste condiții nu sunt întrunite, precum în prezenta cauză, orice altă analiză este inutilă.

73.      În hotărârea din 27 septembrie 1988, Kalfelis(56), s‑au inclus în expresia „materie delictuală sau cvasidelictuală”, menționată la articolul 5 punctul 3, acțiunile în răspundere care nu se încadrează în „materia contractuală” de la punctul 1 al aceluiași articol (punctul 18)(57). Cu toate acestea, exercitarea prerogativelor de autoritate publică, ca materie exclusă ratione materiae din convenție, nu depinde de acțiunea inițiată, ci de temeiul, natura și modalitățile sale de executare; dacă situația ar fi alta, autonomia noțiunilor de la articolul 1 ar fi compromisă. În plus, repararea prejudiciilor care decurg din funcționarea administrației publice variază substanțial de la un stat contractant la altul, datorită diferențelor dintre sistemele de „common law” și sistemele continentale, precum și datorită diferențelor care există între acestea din urmă(58).

V –    Analiza celei de a doua întrebări preliminare

74.      Instanța de trimitere solicită de asemenea Curții să stabilească dacă privilegiul imunității de jurisdicție a statelor este compatibil cu sistemul Convenției de la Bruxelles și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă exclude aplicarea acesteia.

75.      Având în vedere soluția pe care o propunem pentru prima întrebare preliminară, orice reflecție asupra celei de a doua întrebări apare ca fiind inutilă.

76.      Cu toate acestea, în cazul în care Curtea va decide să o abordeze, ar trebui să se țină cont de faptul că imunitatea reprezintă un obstacol procedural(59) care împiedică instanțele unui stat să se pronunțe asupra răspunderii altui stat, întrucât, astfel cum semnalează guvernul italian în observațiile sale, par in parem non habet imperium, cel puțin în ceea ce privește actele jure imperii, fapt care interzice accesul la proces.

77.      Competența presupune jurisdicție, pe care o delimitează pentru a desemna, din ansamblul instanțelor de pe un teritoriu, pe aceea care trebuie să soluționeze un litigiu concret. Cele două noțiuni, deși strâns întrepătrunse, nu se suprapun și nu se contrazic.

78.      Prin urmare, imunitatea jurisdicțională a statelor se situează într‑un plan anterior Convenției de la Bruxelles, întrucât, dacă acțiunea în justiție nu este posibilă, nu prezintă interes să se știe care este organul jurisdicțional competent să judece cererea. În plus, examinarea intervenirii imunității în acțiunea principală și a implicațiilor sale asupra drepturilor omului depășește competențele Curții.

VI – Concluzie

79.      Având în vedere considerentele expuse, propunem Curții să dea următorul răspuns la întrebările preliminare adresate de Efeteio Patron:

„O acțiune în despăgubiri formulată de persoane fizice dintr‑un stat semnatar al Convenției de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială pentru a obține repararea prejudiciilor care au fost cauzate de forțele armate ale unui alt stat contractant prin invadarea teritoriului primului stat în timpul unui conflict militar, inclusiv dacă aceste acte constituie crime împotriva umanității, nu intră în domeniul de aplicare material al convenției respective.”

---

1 – Limba originală: spaniola.

---

2 – Tucidide, Historia de la Guerra del Peloponeso, I‑23, Alianza Editorial, Madrid, 1989.

---

3 – JO 1972, L 299, p. 32; versiune consolidată publicată în JO 1998, C 27, p. 1.

---

4 – Protocol privind interpretarea de către Curtea de Justiție a Convenției din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1975, L 204, p. 28; versiune consolidată publicată în JO 1998, C 27, p. 28).

---

5 – JO L 12, p. 1.

---

6 – În legătură cu fapte similare petrecute la Distomo la 10 iunie 1944, 257 de cetățeni greci au introdus o acțiune împotriva Republicii Federale Germania, care a fost admisă de tribunalul de primă instanță din Livadia prin hotărârea din 30 octombrie 1997. Această hotărâre a fost confirmată de Curtea Supremă greacă prin hotărârea din 4 mai 2000, însă nu a fost executată din lipsa autorizației prealabile a ministrului justiției, impusă de articolul 923 din Codul de procedură civilă. Ulterior, reclamanții au introdus o acțiune la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în hotărârea Kalogeropoulou și alții/Grecia și Germania din 12 decembrie 2002 (Recueil des arrêts et décisions, 2002‑X), a analizat relația dintre imunitatea statelor și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și s‑a pronunțat în sensul că restricțiile puse de legislația greacă erau proporționale. Observațiile guvernului german în prezenta trimitere preliminară explică criza diplomatică declanșată la acea vreme de cauza respectivă.

---

7 – Convenție încheiată în cadrul Consiliului Europei, în vigoare din 11 iunie 1976, care creează obligații pentru Regatul Belgiei, Republica Federală Germania, Republica Cipru, Marele Ducat al Luxemburgului, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Confederația Elvețiană. La aceeași dată a fost deschis spre semnare un protocol adițional; acesta este aplicabil începând cu 22 mai 1985 și creează obligații pentru Regatul Belgiei, Republica Cipru, Marele Ducat al Luxemburgului, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria și Confederația Elvețiană. Textul și ratificările pot fi consultate pe pagina de internet a Consiliului Europei: http://www.conventions.coe.int/Treaty/fr/Treaties/Html/074.htm.

---

8 – Articolul 100 alineatul 4 din Constituția elenă, coroborat cu articolul 54 alineatul 1 din Codul privind Anótato Eidikó Dikastírio, introdus de articolul 1 din Legea nr. 345/1976 (Monitorul Oficial al Republicii Elene, prima parte, nr. 141).

---

9 – În raportul său referitor la Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1979, C 59, p. 1), P. Jenard explică faptul că metoda convențiilor existente a fost adoptată și de comitetul de experți însărcinat să elaboreze proiectul acesteia. În doctrină, aceeași analiză este împărtășită de Droz, G. A. L., Compétence judiciaire et effets des jugements dans le marché commun (Etude de la Convention de Bruxelles du 27 septembre 1968), Librairie Dalloz, Paris, 1972, p. 33. Aceasta este împărtășită și de avocatul general Darmon la punctul 19 din concluziile sale prezentate în cauza Sonntag (hotărârea din 21 aprilie 1993, C‑172/91, Rec., p. I‑1963), cu privire la care vom reveni ulterior; la punctul 20, acesta constată că „este rar, într‑un cadru bilateral, să se facă o listă exhaustivă a materiilor care intră în cadrul dreptului civil sau comercial”.

---

10 – Desantes Real, M., La competencia judicial en la Comunidad Europea, Ed. Bosch, Barcelona, 1986, p. 79 și 80.

---

11 – Convenția a urmat tendințele din dreptul internațional: „expresiile «materie civilă și comercială» sunt foarte largi și nu cuprind doar cauzele care sunt de competența instanțelor civile sau comerciale, în special în țările în care există o competență administrativă”, Conférence de La Haye de Droit international privé, Actes et Documents de la quatrième session (mai-juin 1904), p. 84.

---

12 – C‑190/89, Rec., p. I‑3855.

---

13 – O semnificație autonomă a fost dată și altor noțiuni, cum ar fi cea de „materie contractuală” care este menționată la articolul 5 alineatul 1 din Convenția de la Bruxelles (hotărârea din 22 martie 1983, Peters, 34/82, Rec., p. 987, punctele 9 și 10, hotărârea din 8 martie 1988, Arcado, 9/87, Rec., p. 1539, punctele 10 și 11, hotărârea din 17 iunie 1992, Handte, C‑26/91, Rec., p. I‑3967, punctul 10, hotărârea din 27 octombrie 1998, Réunion européenne și alții, C‑51/97, Rec., p. I‑6511, punctul 15, și hotărârea din 17 septembrie 2002, Tacconi, C‑334/00, Rec., p. I‑7357, punctul 35).

---

14 – 29/76, Rec., p. 1541.

---

15 – La punctul 2 din concluziile prezentate în această cauză, avocatul general Reischl consideră că respectiva chestiune este departe de a beneficia de o părere unanimă, întrucât doctrina și jurisprudențele naționale prezintă propuneri divergente; el se opune totuși tezei autonomiei, care, deși i se pare „extrem de seducătoare”, se lovește, în opinia sa, de „obiecții foarte serioase” și propune să se încredințeze soluția dreptului statului de origine al hotărârii judecătorești care trebuie executată.

---

16 – 9/77 și 10/77, Rec., p. 1517.

---

17 – 133/78, Rec., p. 733.

---

18 – 814/79, Rec., p. 3807.

---

19 – Hotărâre citată la nota de subsol 9.

---

20 – C‑271/00, Rec., p. I‑10489.

---

21 – C‑266/01, Rec., p. I‑4867.

---

22 – Raport referitor la Convenția privind aderarea Regatului Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, precum și la Protocolul privind interpretarea acesteia de către Curtea de Justiție al profesorului P. Schlosser (JO 1990, C 189, p. 184).

---

23 – Această jurisprudență a fost confirmată în hotărârile Rüffer, punctul 8, Sonntag, punctul 20, Baten, punctul 30, Préservatrice Foncière TIARD, punctul 22, citate anterior, și în hotărârea din 1 octombrie 2002, Henkel (C‑167/00, Rec., p. I‑8111, punctul 26).

---

24 – La punctul 21 din concluziile prezentate în cauza Henkel, avocatul general Jacobs împărtășește aceeași opinie, pe care Curtea a confirmat‑o implicit în hotărârea sa.

---

25 – Frază adăugată de articolul 3 din Convenția din 9 octombrie 1978 privind aderarea Regatului Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (JO L 304, p. 1 și – text modificat – p. 77).

---

26 – Articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanțele necontestate (JO L 143, p. 15) încorporează această filozofie, prevăzând că „[p]rezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială și oricare ar fi natura instanței de judecată. Acesta nu reglementează în special chestiunile de domeniul fiscal, vamal sau administrativ, nici răspunderea statului pentru acte sau omisiuni comise în exercitarea autorității publice («acta jure imperii»)”. Articolul 2 alineatul (1) din Propunerea de regulament modificată a Parlamentului European și a Consiliului de instituire a unei proceduri europene de somație de plată [COM(2006) 57 final] prezintă un conținut similar.

---

27 – Proiectele de viitoare norme comunitare înlătură în egală măsură aceste acte. Astfel, Propunerea de regulament modificată a Parlamentului European și a Consiliului privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale („Roma II”) [COM(2006) 83 final] exclude, la articolul 1 alineatul (1), „obligațiile necontractuale născute în cadrul răspunderii statului pentru actele comise în exercițiul autorității publice («acta jure imperii»)”.

---

28 – În concluziile prezentate în cauza LTU, avocatul general Reischl evocă raportul de superioritate și de subordonare ca element ce caracterizează relațiile de drept public.

---

29 – Desantes Real, M., op. cit., p. 84.

---

30 – Dihotomia drept privat/drept public pentru a delimita Convenția de la Bruxelles reiese clar din raportul Jenard, atunci când justifică excluderea securității sociale: „materie care, în anumite țări, precum Republica Federală Germania, intră în sfera dreptului public și care, în alte țări, este inclusă în zona marginală dintre dreptul privat și dreptul public”. Raportul Evriyenis și Kerameus privind aderarea Republicii Elene la Convenție (JO 1990, C 189, p. 257) distinge materiile civile și comerciale de cele cărora li se aplică dreptul public, care nu intră în domeniul de aplicare a convenției. În opinia Curții, distincția se poate întemeia pe criteriul exercitării autorității publice, care, în doctrina continentală, permite calificarea materiilor supuse dreptului public (punctul 28). În doctrină, Desantes Real, M., op. cit., p. 79-81.

---

31 – James, P. S., Introduction to the English Law, ediția a zecea, Ed. Butterworth's, Londra, 1979, p. 4 și următoarele; Knoepfler, F., La House of Lords et la définition de la matière civile et commerciale, Mélanges Grossen, Neuchâtel, 1992, p. 9.

---

32 – Tirado Robles, C., La competencia judicial en la Unión Europea (Comentarios al Convenio de Bruselas), Ed. Bosch, Barcelona, 1995, p. 14.

---

33 – În concluziile prezentate în această cauză, avocatul general Darmon ilustrează configurația acțiunii civile născute din delict în sistemele juridice ale statelor semnatare, făcând o distincție între țările de „common law” (punctul 28) și cele continentale, printre care citează legislațiile daneză, spaniolă, belgiană, italiană, portugheză, olandeză, franceză, luxemburgheză, germană și greacă (punctele 30-39).

---

34 – Hotărârea din 3 iulie 1986, Lawrie‑Blum (66/85, Rec., p. 2121, punctul 28).

---

35 – Avocatul general Tizzano explică faptul că, ținând seama de împrejurări, comuna nu acționează în exercitarea autorității publice nici pentru a determina împotriva cui se va îndrepta pentru a solicita rambursarea cheltuielilor efectuate, nici pentru a defini întinderea prestației datorate și nici măcar în scopul recuperării cheltuielilor de asistență: tot ce poate face este să solicite terților efectuarea plății (punctul 35); în consecință, raportul de drept care se instaurează între cele două subiecte nu este diferit de raporturile obligaționale obișnuite între persoane aflate pe poziții egale, astfel cum se întâmplă în raporturile de drept civil (punctul 36).

---

36 – C‑433/01, Rec., p. I‑981.

---

37 – C‑265/02, Rec., p. I‑1543.

---

38 – Acesta presupune includerea în Convenția de la Bruxelles a cazurilor în care relația se naște între particulari, chiar dacă aceasta decurge dintr‑o regulă de drept public; Gothot, P., și Holleaux, D., La Convención de Bruselas de 27 septiembre 1968 (Competencia judicial y efectos de las decisiones en el marco de la CEE), Ed. La Ley, Madrid, 1986, p. 9; Palomo Herrero, Y., Reconocimiento y exequátur de resoluciones judiciales según el Convenio de Bruselas de 27‑09‑68, Ed. Colex, Madrid, 2000, p. 61. Criteriul răspunde concepției continentale a dreptului public, conform căreia nu există relație de drept public în afara prezenței unei administrații publice (García de Enterría, E. și Fernández, T. R., Curso de Derecho Administrativo, vol. I, ediția a noua, Ed. Civitas, Madrid, 1999, p. 42 și următoarele); ținând seama de problemele puse de delimitarea acestui drept într‑o Uniune din ce în ce mai extinsă, nu putem rezista tentației de a sublinia necesitatea precizării criteriului personal în domeniul comunitar, reducând importanța sa sau făcând o interpretare largă a noțiunii „parte publică” prin opoziție cu „partea privată” (Dashwood, A., Hacon, R., White, R., A Guide to the Civil Jurisdiction and Judgement Convention, Ed. Kluwer, Deventer/Amberes/Londra/Frankfurt/Boston/New York, 1987, p. 10; Donzallaz, Y., La Convention de Lugano du 16 septembre 1988 concernant la compétence judiciaire et l'exécution des décisions en matière civile et commerciale, vol. I, Ed. Staempfli, Berna, 1996, p. 336 și 337).

---

39 – Gaudemet‑Tallon, H., Les Conventions de Bruxelles et de Lugano (Compétence internationale, reconnaissance et exécution des jugements en Europe), Ed. LGDJ, Paris, 1993, p. 20 și 21, arată că, deși nu este lipsit de logică și este utilizat în dreptul internațional, acest criteriu nu înlătură obstacolele generate de trasarea unei frontiere între dreptul public și cel privat.

---

40 – Printre alții, Schlosser, P., „Der EuGH und das Europäische Gerichtsstands‑ und Vollstreckungsübereinkommen”, Neue Juristische Wochenschrift, 1977, p. 457 și următoarele; a se vedea, în egală măsură, pentru comentariile lor privind hotărârea LTU, Huet, A., Journal du droit international, 1977, p. 707 și următoarele, și Droz, G. A. L., Revue critique de droit international privé, 1977, p. 776 și următoarele.

---

41 – Pescatore, P., „Las cuestiones prejudiciales”, în Rodríguez Iglesias, G. C., și Liñán Nogueras, D., El Derecho comunitario europeo y su aplicación judicial, Ed. Civitas, Madrid, 1993, p. 546.

---

42 – Peláez Marón, J. M., „Funciones y disfunciones del control jurisdiccional en el marco de la Comunidad Europea”, Gaceta Jurídica de la CEE, nr. 52, seria D‑9, 1988, p. 233-259.

---

43 – Kakouris, K. N., în „La mission de la Cour de Justice des Communautés européennes et l'ethos du juge”, Revue des affaires européennes, nr. 4, 1994, p. 35‑41, evocă atitudinea de conștiință, onestitate și moralitate, atât a Curții, cât și a fiecăruia dintre judecătorii săi – „ethos”‑ul.

---

44 – La punctul 35 din concluziile noastre prezentate în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea din 17 iunie 2004, Recheio‑Cash & Carry (C‑30/02, Rec., p. I‑6051), am spus că nu înțelegem că hotărârea din 24 septembrie 2002, Grundig Italiana (C‑255/00, Rec., p. I‑8003), a precizat, în domeniul fiscal, termenul minim pentru a garanta exercitarea efectivă a acțiunilor întemeiate pe dreptul comunitar, încălcând competența suverană a judecătorului național pentru a soluționa acțiunea principală; la nota 44 din aceste concluzii, am denunțat aceeași eroare întâlnită în alte hotărâri.

---

45 – În această privință, și orice ar urmări a doua întrebare preliminară, guvernul polonez furnizează în observațiile sale o analiză subtilă, care abordează faptul că instanța de trimitere menționează actele și omisiunile anterioare intrării în vigoare a convenției, „și anume în cursul anilor 1941-1944”, însă fără ca acest lucru să pună probleme de interpretare, care, după cum subliniază acest guvern, ar fi soluționate conform articolului 54 din convenție, care obligă să se țină cont de momentul introducerii acțiunii.

---

46 – În Biblie, Deuteronomul conține un veritabil catalog de recomandări, sub titlul „Legi pentru război”, care impune, de exemplu, ca oricărei populații asediate să i se facă o ofertă de pace (Biblia, Deuteronom, capitolul 20, versetul 10, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 217). În prezent, există o largă acceptare a „dreptului umanitar internațional”; acesta a fost dezvoltat în Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind prizonierii de război (Convenția III) și protecția persoanelor civile pe timp de război (Convenția IV), precum și în protocoalele adiționale adoptate la 8 iunie 1977, privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale (Protocolul I) și protecția victimelor conflictelor armate neinternaționale (Protocolul II); aceste texte, în diferite limbi, sunt menționate la rubrica „drept internațional” de pe site‑ul internet al Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului: http://www.ohchr.org.

---

47 – În cadrul ședinței, reclamanții din acțiunea principală au confirmat faptul că soldații au acționat la ordinele superiorilor lor.

---

48 – În romanul Miserias de la guerra, Ed. Caro Raggio, Madrid, 2006, care nu a putut fi publicat decât recent din cauza cenzurii franchiste, Baroja, P., evocă rolul avut de Durruti în cursul războiului civil spaniol și îi impută faptul de a fi avut „dreptate ca militar, însă de a fi greșit ca anarhist”, întrucât „războiul nu este posibil decât cu prețul unei discipline stricte și dure. Să vrei să duci un război împotriva unor anarhiști, care vor pretinde că pun în discuție ordinele șefilor, este curată nebunie” (p. 192).

---

49 – Hotărârea din 21 noiembrie 2001, McElhinney/Irlanda, § 38 (Recueil des arrêts et décisions, 2001‑XI), declară: „Les textes mentionnés […] montrent en outre que cette tendance paraît concerner essentiellement les dommages corporels «assurables», c’est‑à‑dire ceux causés par des accidents de la circulation ordinaires, et non des problèmes relevant de la sphère centrale de souveraineté des États, tels que les actes d’un soldat sur le territoire d’un État étranger; ceux‑ci peuvent, par nature, soulever des questions sensibles touchant aux relations diplomatiques entre États et à la sécurité nationale” (punctul 38).

---

50 – Alte instanțe din statele semnatare, precum Corte di Cassazione din Italia, într‑o decizie din 12 ianuarie 2003, și Bundesgerichtshof din Germania, într‑o hotărâre din 26 iunie 2003, au ajuns la această concluzie fără a formula o întrebare preliminară.

---

51 – Conținutul acestui proiect și comentariile Comisiei de drept internațional pot fi găsite pe pagina de internet http://untreaty.un.org/ilc/reports/2001/spanish/chp4.pdf.

---

52 – Bröhmer, J., State Immunity and the Violation of Human Rights, Ed. Kluwer Law International, Haga, 1997, p. 143 și următoarele, demonstrează că dezvoltarea normativă a drepturilor omului antrenează o restricționare a imunității statului, chiar dacă statul contravenient a acționat în exercitarea autorității publice. Gaudreau, J., Immunité de l’État et violations des droits de la personne: une approche jurisprudentielle, HEI publications‑Institut Universitaire de Hautes Etudes Internationales, Geneva, 2005, analizează evoluția practicii instanțelor naționale și internaționale privind acest subiect.

---

53 – Credem că aceștia au vrut să se refere la articolul 3 din A patra convenție de la Geneva, citată la nota de subsol 46. De asemenea, ei au făcut aluzie, dar cu titlu accesoriu, la articolele 913, 914 și 932 din Codul civil grec.

---

54 – După ce a făcut obiectul unei reduceri progresive, acest principiu a fost eliminat definitiv din dreptul englez prin Crown Proceedings Act din 1947.

---

55 – În dreptul internațional umanitar, A patra convenție de la Geneva din 1949 privind protecția persoanelor civile pe timp de război, citată anterior, se aplică în egală măsură „în toate cazurile de ocupație totală sau parțială a teritoriului unei Înalte Părți contractante, chiar dacă această ocupație nu întâmpină nicio rezistență militară” [articolul 2 alineatul (2)].

---

56 – Cauza 189/87, Rec., p. 5565.

---

57 – În același sens, hotărârile Réunion européenne și alții, punctul 22, Henkel, punctul 36, ambele citate anterior, hotărârea din 26 martie 1992, Reichert și Kockler (C‑261/90, Rec., p. I‑2149, punctul 16), și hotărârea din 11 iulie 2002, Gabriel (C‑96/00, Rec., p. I‑6367, punctul 33).

---

58 – Cu titlu de exemplu al acestei divergențe: în Germania, articolul 839 din Codul civil, coroborat cu articolul 34 din Constituție; în Austria, articolul 23 din Constituția federală și Legea federală din 18 decembrie 1948 privind răspunderea statului federal, a landurilor, a districtelor, a comunelor și a altor colectivități teritoriale și organisme de drept public pentru prejudiciile cauzate prin aplicarea legilor; în Belgia, articolul 1382 și următoarele din Codul civil; în Cipru, articolele 146 și 172 din Constituție; în Spania, articolele 9 și 106 din Constituție, precum și articolul 139 și următoarele din Legea nr. 30/1992 din 26 noiembrie 1992 privind regimul juridic al administrațiilor publice și procedura administrativă comună; în Estonia, articolul 25 din Constituție și legea din 2 mai 2001 privind răspunderea statului; în Finlanda, articolul 118 din Constituție și Legea nr. 412/1974 privind răspunderea civilă; în Grecia, articolul 105 din legea de introducere a Codului civil; în Ungaria, articolul 349 din Codul civil; în Italia, normele privind răspunderea achiliană din Codul civil; în Țările de Jos, articolul 6:162 din Codul civil; în Polonia, articolul 77 din Constituție și articolul 417 și următoarele din Codul civil; în Slovenia, articolul 26 din Constituție și articolul 63 din legea privind contenciosul administrativ; în Suedia, legea din 2 iunie 1972 privind prejudiciile; în Republica Cehă, articolul 36 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale. Această enumerare arată o disparitate, întrucât există state în care principiul este consacrat la cel mai înalt nivel normativ, altele în care acesta face obiectul unor norme specifice, altele care fac trimitere la dreptul privat, fără a le uita pe cele care nu le‑am putut menționa și în care este vorba de o creație jurisprudențială.

---

59 – Astfel îl califică Curtea Europeană a Drepturilor Omului în trei hotărâri din 21 noiembrie 2001, Al‑Adsani împotriva Regatului Unit, § 48, McElhinney împotriva Irlandei – citată anterior –, § 25, și Fogarty împotriva Regatului Unit, § 26; Recueil des arrêts et décisions, 2001‑XI.