Choose the experimental features you want to try

This document is an excerpt from the EUR-Lex website

Document 62004CJ0525

    Hotărârea Curții (camera întâi) din data de 22 noiembrie 2007.
    Regatul Spaniei împotriva Comisiei Comunităților Europene.
    Recurs - Ajutoare de stat - Nerecuperarea contribuțiilor, a suprataxelor de întârziere și a dobânzilor datorate - Admisibilitate - Criteriul creditorului privat.
    Cauza C-525/04 P.

    Repertoriul de jurisprudență 2007 I-09947

    ECLI identifier: ECLI:EU:C:2007:698

    HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

    22 noiembrie 2007 ( *1 )

    „Recurs — Ajutoare de stat — Nerecuperarea contribuțiilor, a suprataxelor de întârziere și a dobânzilor datorate — Admisibilitate — Criteriul creditorului privat”

    În cauza C-525/04 P,

    având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, introdus la 27 decembrie 2004,

    Regatul Spaniei, reprezentat de domnul J. M. Rodríguez Cárcamo, în calitate de agent, cu domiciliul ales în Luxemburg,

    recurent,

    celelalte părți în proces fiind:

    Comisia Comunităților Europene, reprezentată de domnii V. Kreuschitz și J. Buendía Sierra, în calitate de agenți, asistați de M. Núñez-Müller, Rechtsanwalt, cu domiciliul ales în Luxemburg,

    pârâtă în primă instanță,

    Lenzing AG, cu sediul în Lenzing (Austria), reprezentată de U. Soltész, Rechtsanwalt,

    reclamantă în primă instanță,

    CURTEA (Camera întâi),

    compusă din domnul P. Jann, președinte de cameră, domnii A. Tizzano (raportor), R. Schintgen, A. Borg Barthet și E. Levits, judecători,

    avocat general: doamna J. Kokott,

    grefier: domnul B. Fülöp, administrator,

    având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 14 decembrie 2006,

    după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 1 februarie 2007,

    pronunță prezenta

    Hotărâre

    1

    Prin recursul formulat, Regatul Spaniei solicită anularea Hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 21 octombrie 2004, Lenzing/Comisia (T-36/99, Rec., p. II-3597, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta a anulat în parte Decizia 1999/395/CE a Comisiei din 28 octombrie 1998 privind ajutorul de stat acordat de Spania societății Sniace SA, cu sediul în Torrelavega, Cantabria (JO 1999, L 149, p. 40, denumită în continuare „Decizia din 28 octombrie 1998”), astfel cum a fost modificată prin Decizia 2001/43/CE a Comisiei din 20 septembrie 2000 (JO 2001, L 11, p. 46, denumită în continuare „decizia în litigiu”).

    Istoricul cauzei

    2

    La punctele 8-29 din hotărârea atacată, Tribunalul a prezentat istoricul cauzei în termenii următori:

    „8

    Lenzing AG [denumită în continuare «Lenzing»] este o societate comercială austriacă, care produce și comercializează fibre din celuloză (viscoză, modal și lyocell).

    9

    Sniace SA (denumită în continuare «Sniace») este o societate comercială spaniolă, care produce celuloză, hârtie, fibre din viscoză, fibre sintetice și sulfat de sodiu. […]

    10

    În martie 1993, Sniace, care avea dificultăți economice și financiare de mai mulți ani, a fost declarată de instanțele spaniole în stare de încetare de plăți. În octombrie 1996, creditorii privați ai societății Sniace au încheiat un acord prin care au convertit în acțiuni ale societății 40 % din creanțele lor asupra acesteia, acord care a condus la încheierea stării de încetare de plăți. Făcând uz de dreptul lor de abținere, creditorii publici ai Sniace au decis să nu participe la acest acord.

    11

    La 5 noiembrie 1993 și la 31 octombrie 1995, Sniace a încheiat cu Fogasa [Fondul spaniol de garantare a salariilor] acorduri referitoare la rambursarea către acesta din urmă a arieratelor din salariile și indemnizațiile pe care acesta le plătise lucrătorilor societății Sniace. Primul acord prevedea rambursarea unei sume de 897652789 de pesetas spaniole (ESP), majorată cu o dobândă de 465055911 ESP calculată la nivelul ratei legale a dobânzii de 10 %, cu scadențe semestriale pe o perioadă de opt ani (denumit în continuare «Acordul din 5 noiembrie 1993»). Al doilea acord prevedea rambursarea unei sume de 229424860 ESP, majorată cu o dobândă de 110035018 ESP calculată la nivelul ratei legale a dobânzii de 9 %, cu scadențe semestriale pe o perioadă de opt ani (denumit în continuare «Acordul din 31 octombrie 1995»). În scopul de a garanta creanțele Fogasa, la 10 august 1995, Sniace a constituit, în favoarea acestuia din urmă, o ipotecă pe două dintre proprietățile sale. În iunie 1998, suma rambursată de Sniace în cadrul acestor două acorduri se ridica la 186963594 ESP.

    12

    La 8 martie 1996, Trezoreria Generală a Securității Sociale (denumită în continuare «TGSS») a încheiat un acord cu Sniace în vederea reeșalonării datoriilor acesteia aferente cotizațiilor de securitate socială în cuantum total de 2903381848 ESP și care privesc perioada cuprinsă între februarie 1991 și februarie 1995 (denumit în continuare «Acordul din 8 martie 1996»). Acordul prevedea rambursarea acestei sume, majorată cu dobânda calculată la o rată legală a dobânzii de 9 %, în 96 de rate lunare până în martie 2004. Acesta a fost modificat prin Acordul din 7 mai 1996, care prevedea o amânare a rambursării pe durata unui an, o rambursare în 84 de rate lunare și aplicarea unei rate legale a dobânzii de 9 % (denumit în continuare «Acordul din 7 mai 1996»). Întrucât cele două acorduri nu au fost respectate de Sniace, acestea au fost înlocuite cu un nou acord încheiat la 30 septembrie 1997 între această societate și TGSS (denumit în continuare «Acordul din 30 septembrie 1997»). Rambursarea privea un cuantum de 3510387323 ESP, corespunzător arieratelor din cotizațiile de securitate socială pentru perioada cuprinsă între februarie 1991 și februarie 1997, majorate cu penalități de întârziere în cuantum de 615056349 ESP, și trebuia să se efectueze într-un interval de zece ani. În cursul primilor doi ani ar fi plătite numai dobânzile, calculate la o rată anuală de 7,5 %, în timp ce, în cursul anilor următori, rambursările ar privi suma principală și dobânzile. În aprilie 1998, Sniace rambursase 216118863 ESP în cadrul Acordului din 30 septembrie 1997.

    13

    La 4 iulie 1996, [Lenzing] a depus o plângere la Comisie cu privire la o serie de ajutoare de stat care ar fi fost acordate societății Sniace pe durata mai multor ani începând cu sfârșitul anilor 80. Aceasta a transmis Comisiei informații complementare prin scrisorile din 26 noiembrie și din 9 decembrie 1996. Autoritățile spaniole au prezentat observații prin scrisoarea din 17 februarie 1997.

    […]

    16

    Prin scrisoarea din 7 noiembrie 1997, Comisia a comunicat guvernului spaniol decizia sa de a iniția procedura prevăzută la articolul 93 alineatul (2) din Tratatul CE [devenit articolul 88 alineatul (2) CE] în privința unora dintre pretinsele ajutoare denunțate de [Lenzing], printre care se află Acordurile din 5 noiembrie 1993 și din 31 octombrie 1995 și «neplata cotizațiilor la securitatea socială începând cu 1991», și l-a invitat să își prezinte observațiile. Celelalte state membre și părțile interesate au fost informate de inițierea acestei proceduri și au fost invitate să își prezinte observațiile eventuale prin publicarea acestei scrisori în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene din 14 februarie 1998 (JO C 49, p. 2). Guvernul spaniol și-a comunicat observațiile prin scrisoarea din 19 decembrie 1997. Terții interesați, printre care [Lenzing] prin scrisoarea din 27 martie 1998, și-au prezentat observațiile, care au fost comentate de guvernul spaniol prin scrisoarea din 24 iunie 1998. Prin scrisoarea din 16 aprilie 1998, acesta din urmă a răspuns întrebărilor adresate de Comisie prin scrisoarea din 23 februarie 1997.

    17

    La 28 octombrie 1998, Comisia a adoptat Decizia [din 28 octombrie 1998].

    18

    Dispozitivul acestei decizii are următorul cuprins:

    «Articolul 1

    Următorul ajutor de stat acordat de către Spania în favoarea [Sniace] este incompatibil cu piața comună:

    (a)

    Acordul din 8 martie 1996 (modificat prin Acordul din 7 mai 1996) încheiat între Sniace și [TGSS] pentru reeșalonarea unei datorii în cuantum total de 2903381848 ESP cu titlu de sumă principală, astfel cum a fost modificat din nou prin Acordul din 30 septembrie 1997 privind reeșalonarea unor datorii în cuantum total de 3510387323 ESP cu titlu de sumă principală, în măsura în care rata dobânzii era inferioară ratei de piață, și

    (b)

    Acordurile din 5 noiembrie 1993 și din 31 octombrie 1995 încheiate între Sniace și [Fogasa] privind două sume de 1362708700 ESP și, respectiv, de 339459878 ESP (care includ dobânzile), în măsura în care rata dobânzii era inferioară ratei de piață.

    În ceea ce privește celelalte puncte vizate de procedura inițiată în temeiul articolului [88 alineatul (2) CE], și anume o garanție de împrumut care reprezintă o sumă totală de un miliard de [ESP] și care a fost acordată în temeiul Legii 7/93, mecanismul de finanțare a construirii unei uzine de tratare a efluenților și anularea parțială a datoriilor de către Consiliul Municipal Torrelavega, aceste măsuri nu constituie un ajutor, astfel încât este posibilă închiderea procedurii […] În ceea ce privește neplata contribuțiilor pentru protecția mediului pentru perioada 1987-1995, Comisia va adopta o decizie separată în timp util.

    Articolul 2

    (1)   Regatul Spaniei ia toate măsurile necesare pentru a recupera de la beneficiar ajutorul menționat la articolul 1 și care a fost deja pus la dispoziția acestuia în mod ilegal.

    […]»

    19

    Prin cererea introductivă depusă la grefa Curții la 24 decembrie 1998, Regatul Spaniei a introdus o acțiune în anularea Deciziei din 28 octombrie 1998 (cauza C-479/98). Procedura în această cauză a fost suspendată mai întâi prin Decizia președintelui Curții din 23 februarie 1999, în așteptarea pronunțării hotărârii Curții în cauza C-342/96, Spania/Comisia, care aborda probleme similare.

    […]

    21

    La 29 aprilie 1999, Curtea a pronunțat hotărârea în cauza C-342/96 (Rec., p. I-2459, denumită în continuare «Hotărârea Tubacex»). Mai întâi, aceasta a constatat că Fogasa nu acorda împrumuturi întreprinderilor aflate în faliment sau în dificultate, însă aproba toate cererile legitime prezentate de lucrători și efectua plăți către întreprinderi, de la care recupera ulterior aceste sume. Aceasta a adăugat faptul că Fogasa putea încheia acorduri de rambursare care să îi permită să eșaloneze sau să fracționeze sumele datorate și că, de asemenea, TGSS putea acorda eșalonări sau fracționări ale plății datoriilor aferente cotizațiilor de securitate socială. Apoi, Curtea a arătat că statul nu s-a comportat ca un investitor public a cărui intervenție ar trebui comparată cu comportamentul unui investitor privat care își plasează capitalul în scopul unei rentabilizări a acestuia într-un termen mai scurt sau mai lung, ci ca «un creditor public care, precum un creditor privat, încearcă să recupereze sume care îi sunt datorate și care, în acest scop, încheie acorduri cu debitorul, în temeiul cărora datoriile acumulate sunt eșalonate sau fracționate în scopul de a facilita rambursarea acestora» (punctul 46). Aceasta a precizat că acordurile în cauză au fost încheiate întrucât Tubacex avea deja obligația legală de a rambursa salariile plătite de Fogasa și de a plăti datoriile aferente cotizațiilor de securitate socială și că, prin urmare, acestea nu au condus la nașterea unor noi datorii ale Tubacex față de autoritățile publice (punctul 47). În sfârșit, Curtea a declarat că «dobânda aplicată în mod normal acestui tip de creanțe este aceea destinată să repare prejudiciul suportat de creditor din cauza întârzierii în executarea de către debitor a obligației acestuia de a-și plăti datoria, și anume dobânda moratorie» și că, «[în] ipoteza în care rata dobânzii moratorii aplicată datoriilor față de un creditor public ar fi diferită de aceea practicată pentru datoriile față de un creditor privat, ar trebui să se rețină această din urmă rată în cazul în care ar fi mai mare decât prima» (punctul 48). Având în vedere aceste elemente, Curtea a anulat Decizia 97/21 «în măsura în care aceasta declară incompatibile cu articolul [87 CE] măsurile adoptate de Regatul Spaniei în favoarea [Tubacex], dacă rata dobânzii de 9 % aplicată sumelor datorate de aceasta din urmă către [Fogasa] și către TGSS este inferioară ratei practicate pe piață».

    […]

    23

    În urma Hotărârii Tubacex, Comisia a reexaminat Decizia din 28 octombrie 1998. Prin scrisoarea din 16 februarie 2000, aceasta a comunicat guvernului spaniol decizia sa de a iniția procedura prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE cu privire la «elementele de ajutor […] cunoscute ca fiind incompatibile cu piața comună menționate la articolul 1 din Decizia [din 28 octombrie 1998]» și l-a invitat să își prezinte observațiile. […]

    24

    La 20 septembrie 2000, Comisia a adoptat decizia [în litigiu].

    […]

    26

    [În această decizie], Comisia a concluzionat […] că «acordurile de rambursare încheiate între Fogasa și Sniace și acordul de reeșalonare încheiat între securitatea socială și Sniace nu [constituiau] ajutoare de stat» [considerentul (31)] și că, în consecință, «trebuia modificată decizia acesteia [din 28 octombrie 1998]» [considerentul (32)].

    27

    Dispozitivul deciziei [în litigiu] prevede:

    «Articolul 1

    Decizia [din 28 octombrie 1998] este modificată după cum urmează:

    (1)

    Articolul 1 alineatul (1) este înlocuit cu alineatul următor:

    „Următoarele măsuri aplicate de Spania în favoarea [Sniace] nu constituie ajutoare de stat:

    (a)

    Acordul din 8 martie 1996 (modificat prin Acordul din 7 mai 1996) încheiat între Sniace și [TGSS] pentru reeșalonarea unei datorii în cuantum total de 2903381848 [ESP] (și anume 17449676,34 de euro) cu titlu de sumă principală, astfel cum a fost modificat din nou prin Acordul din 30 septembrie 1997 privind reeșalonarea unor datorii în cuantum total de 3510387323 [ESP] (și anume 21097852,72 de euro) cu titlu de sumă principală, și

    (b)

    Acordurile din 5 noiembrie 1993 și din 31 octombrie 1995 încheiate între Sniace și [Fogasa] privind două sume de 1362708700 [ESP] (și anume 8190044,23 de euro) și, respectiv, de 339459878 [ESP] (și anume 2040194,96 de euro).”

    (2)

    Articolul 2 se abrogă.

    […]»

    […]

    29

    Prin Ordonanța din 4 decembrie 2000, președintele Curții a ordonat radierea cauzei C-479/98 din registrul Curții.”

    Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

    3

    Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 11 februarie 1999, Lenzing a introdus o acțiune în anularea parțială a Deciziei din 28 octombrie 1998. În urma adoptării de către Comisie a deciziei în litigiu, Lenzing a prezentat observații prin scrisoarea înregistrată la grefa Tribunalului la 12 februarie 2001, în care și-a reformulat în special concluziile, solicitând Tribunalului anularea articolului 1 din decizia în litigiu în măsura în care acesta prevede că neplata creanțelor, a majorărilor de întârziere și a dobânzilor datorate către TGSS, Acordurile din 8 martie 1996, din 7 mai 1996 și din 30 septembrie 1997, neplata creanțelor și a dobânzilor moratorii datorate către Fogasa, precum și Acordurile din 5 noiembrie 1993 și din 31 octombrie 1995 nu constituie ajutoare de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

    4

    Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins mai întâi excepția de inadmisibilitate ridicată de Regatul Spaniei și de Comisie, concluzionând în special că Lenzing trebuia considerată ca fiind vizată în mod individual de decizia în litigiu.

    5

    În această privință, la punctul 73 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia subiecte de drept diferite de destinatarii unei decizii nu pot pretinde că sunt avute în vedere în mod individual decât dacă sunt vizate de această decizie din cauza anumitor calități particulare sau a unei situații de fapt care le individualizează în raport cu orice altă persoană și, prin urmare, le individualizează în mod analog celui al unui destinatar al unei astfel de decizii.

    6

    Apoi, acesta a subliniat la punctul 74 din hotărârea respectivă că, în ceea ce privește în special domeniul ajutoarelor de stat, au fost recunoscute ca fiind vizate individual de o decizie a Comisiei de închidere a procedurii oficiale de investigare, inițiată în temeiul articolului 88 alineatul (2) CE, în privința unui ajutor individual (denumită în continuare „procedura oficială de investigare”), în afara întreprinderii beneficiare, întreprinderile concurente ale acesteia din urmă care au jucat un rol activ în cadrul acestei proceduri, în măsura în care poziția acestora pe piață este afectată în mod substanțial de ajutorul care face obiectul deciziei atacate (Hotărârea din 28 ianuarie 1986, Cofaz și alții/Comisia, 169/84, Rec., p. 391, punctul 25).

    7

    În ceea ce privește, în primul rând, participarea societății Lenzing la procedura oficială de investigare, prima instanță a constatat, la punctele 77-79 din hotărârea atacată, că Lenzing era la originea plângerii care a condus la inițierea acestei proceduri și a participat activ la aceasta, prezentând observații detaliate.

    8

    În ceea ce privește, în al doilea rând, atingerea adusă poziției concurențiale a societății Lenzing, Tribunalul a amintit la punctul 80 din hotărârea respectivă că, în stadiul examinării admisibilității, este suficient ca reclamanta să indice motive pertinente pentru care decizia Comisiei îi poate leza interesele legitime prin afectarea substanțială a poziției sale pe piața relevantă.

    9

    Apoi, prima instanță a examinat, la punctele 81-91 din hotărârea atacată, argumentele prezentate de Lenzing în scopul de a demonstra atingerea adusă poziției sale pe piață. Aceste puncte sunt redactate după cum urmează:

    „81

    Trebuie constatat în speță că, în cererea sa introductivă, [Lenzing] a pus accentul pe faptul că pretinsele ajutoare aduseseră atingere poziției sale concurențiale pe piața fibrelor de viscoză prin faptul că au permis societății Sniace să rămână în mod artificial în activitate, în timp ce piața se caracteriza printr-un număr foarte limitat de producători, printr-o concurență intensă și prin supracapacități importante.

    82

    Pentru a demonstra existența unor astfel de supracapacități, [Lenzing] a făcut în mod expres trimitere la anumite pagini din observațiile pe care le-a prezentat la 27 martie 1998 în urma deschiderii procedurii [oficiale de investigare] și care sunt anexate la cererea sa. Aceste pagini conțin date referitoare la consumul, la producția și la capacitățile de producție de fibre de viscoză în Comunitate pentru anii 1992-1997, date care emană de la Comitetul Internațional pentru Mătase Artificială și Fibre Sintetice (CIRFS).

    83

    În plus, în cadrul ședinței, [Lenzing] a făcut trimitere la anumite informații conținute în plângerea sa din 4 iulie 1996, de asemenea anexată la cererea sa introductivă. În această plângere, [Lenzing] a dat indicații cu privire la piața fibrelor de viscoză, a identificat producătorii de viscoză prezenți în acel moment pe piață, făcând o estimare a capacităților de producție respective ale acestora, și a adus precizări privind cantitățile de fibre de viscoză vândute de Sniace în perioada 1991-1995, făcând distincție în special între cantitățile vândute în Spania și cele exportate în Italia.

    84

    Comisia nu a prezentat niciun element de natură să conteste exactitatea informațiilor furnizate de [Lenzing]. Dimpotrivă, aceasta recunoaște, atât în excepția sa de inadmisibilitate, cât și în Decizia din 28 octombrie 1998, că piața fibrelor de viscoză era afectată de supracapacități. Astfel, în considerentul (74) al acestei decizii, Comisia arată în mod expres că «Sniace își desfășoară activitatea într-un sector în declin, ceea ce a adus pe unii dintre concurenții săi în situația de a-și reduce capacitățile», că «[p]roducția acestor fibre în [Spațiul Economic European] a fost redusă de la 760000 de tone în 1992 la 684000 de tone în 1997 (și anume o reducere de 10 %), iar consumul în cursul aceleiași perioade s-a diminuat cu 11 %» și că «rata medie de utilizare a capacităților în cursul acestei perioade era de aproximativ 84 %, ceea ce este puțin pentru un sector cu intensitate de capital atât de mare».

    85

    În plus, trebuie subliniat că, atât în Decizia din 28 octombrie 1998 [considerentul (80)], cât și în [decizia în litigiu] [considerentul (29)], Comisia a recunoscut că dificultățile financiare importante pe care le-a întâmpinat Sniace au compromis în mod serios șansele acesteia de supraviețuire și că, în măsura în care TGSS ar fi procedat la o recuperare silită a creanțelor sale, aceasta ar fi putut conduce la închiderea societății respective. Or, având în vedere numărul foarte redus de producători pe piață și supracapacitățile de producție existente, dispariția societății Sniace ar fi putut avea efecte sensibile asupra poziției concurențiale a producătorilor care rămâneau pe piață, conducând la o diminuare a capacităților excedentare ale acestora și la o ameliorare a situației lor comerciale. Deși, desigur, Sniace nu figura printre cei mai importanți producători de fibre de viscoză din cadrul Comunității, poziția pe care o ocupa pe piață era departe de a fi neglijabilă. Astfel, trebuie observat în special faptul că, în considerentul (9) al Deciziei din 28 octombrie 1998, Comisia a arătat că Sniace avea o capacitate de producție care «[se apropia de] 32000 de tone (aproximativ 9 % din capacitatea totală la nivelul Comunității)».

    86

    Trebuie constatat că aceste elemente sunt de natură să stabilească faptul că poziția pe piață a societății [Lenzing] este afectată în mod substanțial de decizia [în litigiu].

    87

    Pe de altă parte, [Lenzing] a pus accentul pe faptul că pretinsele ajutoare permiseseră societății Sniace să își vândă produsele în Comunitate la prețuri inferioare cu aproximativ 20 % față de prețul mediu al concurenților acesteia. În sprijinul acestei afirmații, [Lenzing] a făcut referire la declarațiile societăților Courtauld plc și Säteri, menționate în considerentele (15) și (17) ale Deciziei din 28 octombrie 1998. În replică, [Lenzing] a completat această afirmație printr-o trimitere expresă la scrisoarea din 18 iunie 1997, anexată la cererea sa introductivă, în care a furnizat Comisiei informații suplimentare privind piața europeană a fibrelor de viscoză. În această scrisoare figurează tabele care indică în special, pentru anii 1989-1996, cantitățile de fibre de viscoză și de modal livrate de Sniace și de [Lenzing] în Spania, precum și cele livrate de Sniace și de producătorii austrieci în Franța și în Italia. Scrisoarea respectivă conține și mențiuni privind prețurile la import practicate în Franța și în Italia, în perioada 1989-1996, de Sniace și de alți producători. În plus, [Lenzing] a anexat la replica sa tabele în care figurează aceleași mențiuni pentru perioada cuprinsă între 1997 și mijlocul anului 2001. Din aceste mențiuni diferite reiese faptul că, în majoritatea cazurilor și cu excepția producătorilor din țările din Europa de Est, prețurile societății Sniace erau inferioare celor ale altor producători europeni.

    88

    Comisia nu contestă faptul că Sniace și-a vândut produsele la prețuri inferioare celor ale concurenților săi europeni. Aceasta susține numai că scăderea generală a prețurilor cu peste 30 % observată pe piață între 1990 și 1996 nu este o consecință a acordării pretinselor ajutoare în favoarea societății Sniace, ci a unor factori externi, printre care se află importurile provenind din Asia. Trebuie arătat, în plus, că în articolul publicației specializate European Chemical News anexat de Comisie la excepția de inadmisibilitate se menționează că «[o]bservatorii pieței afirmă că Sniace continuă să exercite o influență negativă asupra prețurilor care depășește capacitatea scăzută a acesteia în termeni de poziție pe piață».

    89

    Astfel, nu poate fi exclus faptul că pretinsele ajutoare, dintre care unele sunt calificate chiar de către Comisie drept «mai apreciabile» [considerentul (80) al Deciziei din 28 octombrie 1998], au permis societății Sniace să își vândă produsele la prețuri inferioare celor ale concurenților acesteia, printre care se află [Lenzing].

    90

    În sfârșit, argumentul prezentat de Comisie și conform căruia, în anii relevanți, [Lenzing] a avut rezultate bune și și-a mărit producția este lipsit de orice pertinență. Afectarea substanțială a poziției pe piață avute de persoana interesată nu trebuie, într-adevăr, să se traducă în mod necesar printr-o scădere a rentabilității acesteia, o diminuare a cotei sale de piață sau înregistrarea unor pierderi de exploatare. Întrebarea care se pune în acest context este dacă persoana interesată s-ar afla într-o situație mai favorabilă în lipsa deciziei a cărei anulare o urmărește. Astfel cum subliniază [Lenzing] în mod corect, această situație poate acoperi ipoteza beneficiului nerealizat de aceasta din urmă din cauza acordării de către autoritățile publice a unui avantaj unuia dintre concurenții săi.

    91

    Rezultă din considerațiile care precedă că [Lenzing] a indicat în mod pertinent motivele pentru care decizia [în litigiu] putea leza interesele sale legitime prin afectarea substanțială a poziției sale pe piață. Prin urmare, trebuie concluzionat că aceasta este vizată individual de decizia [în litigiu].”

    10

    În ceea ce privește fondul cauzei, Tribunalul a admis motivul invocat de Lenzing și întemeiat pe încălcarea articolului 87 alineatul (1) CE de către Comisie prin aplicarea incorectă a criteriului creditorului privat.

    11

    Într-adevăr, potrivit primei instanțe, Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin faptul că a considerat că acele comportamente incriminate ale TGSS și ale Fogasa îndeplineau criteriul creditorului privat. Raționamentul urmat de Tribunal cu privire la acest aspect este prezentat, după cum urmează, la punctele 154-160 din hotărârea atacată:

    „154

    Reiese din decizia [în litigiu] și din înscrisurile Comisiei că aceasta are trei motive pentru a considera că TGSS și Fogasa s-au comportat, în speță, precum un creditor privat.

    155

    În primul rând, Comisia a făcut o comparație între comportamentul celor două organisme și cel al creditorilor privați ai societății Sniace. Aceasta își întemeiază argumentul în principal pe faptul că TGSS și Fogasa, făcând uz de dreptul lor de abținere, nu au participat la Acordul din octombrie 1996 și că, prin urmare, spre deosebire de acești creditori privați, cele două organisme nu au renunțat de facto la 40 % din cuantumul creanțelor lor. […]

    156

    Această primă comparație este în mod vădit eronată. TGSS și Fogasa se aflau, într-adevăr, într-o situație diferită de cea a creditorilor privați ai societății Sniace. Trebuie amintit în această privință că cele două organisme beneficiază de un drept de abținere, că creanțele lor sunt privilegiate și că dispun de anumite garanții, și anume de drepturi de gaj în cazul TGSS și de o ipotecă în cazul Fogasa. […]

    157

    În al doilea rând, Comisia invocă faptul că Banesto nu a procedat la executarea silită a creanțelor sale, deși acestea erau garantate printr-o ipotecă […]

    158

    Trebuie constatat că a doua comparație nu este, în mod vădit, mai convingătoare decât prima. Niciun element din dosar nu permite, într-adevăr, să se presupună că Banesto se afla într-o situație comparabilă cu cea a TGSS și a Fogasa. În această privință, trebuie notat că dosarul nu conține nicio mențiune, fie și sumară, referitoare la circumstanțele în care această bancă a adoptat decizia de a nu efectua recuperarea silită a creanțelor sale. […]

    159

    În al treilea rând, Comisia pretinde că, prin încheierea acordurilor de reeșalonare și de rambursare, TGSS și Fogasa au «încercat să [își] mărească șansele de a recupera toate sumele care [le] erau datorate fără a trebui să suporte pierderi financiare» – considerentul (30) al deciziei [în litigiu]. În considerentul (29) al deciziei [în litigiu], făcând trimitere la Decizia din 28 octombrie 1998, aceasta precizează cu privire la TGSS că, «prin evitarea efectuării unei recuperări silite pentru a nu risca să provoace lichidarea întreprinderii, [acest organism] a acționat astfel încât să își mărească șansele de a recupera această datorie».

    160

    Trebuie constatat că aceste afirmații nu sunt deloc demonstrate. Pe de o parte, acestea sunt în contradicție directă cu afirmația repetată a Comisiei potrivit căreia TGSS și Fogasa dispuneau de privilegii și de garanții suficiente, astfel încât nimic nu le incita să procedeze la executarea silită a creanțelor acestora. Pe de altă parte, Comisia nu dispunea de informații suficiente pentru a fi în măsură să aprecieze în deplină cunoștință de cauză perspectivele de rentabilitate în timp și de viabilitate ale societății Sniace. Astfel, trebuie arătat că, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii […], la solicitarea Tribunalului de a comunica evoluția rezultatelor (cifra de afaceri și beneficiile sau pierderile) și a volumului de îndatorare al societății Sniace din 1991 până în 2000, Regatul Spaniei a recunoscut că nu deținea aceste date. În aceste circumstanțe, nu poate fi admisă afirmația Comisiei potrivit căreia «guvernul spaniol a […] asigurat pârâta în mod credibil că securitatea socială acționase […] în scopul de a proteja toate drepturile pe care le avea asupra societății Sniace». Mai mult, Comisia nu dispunea de niciun plan de restructurare credibil și realist cu privire la Sniace. […]”

    12

    În consecință, la punctul 162 din hotărârea atacată, Tribunalul a declarat că primul motiv al acțiunii este întemeiat și, prin urmare, a anulat articolul 1 alineatul (1) din decizia în litigiu, fără a considera necesar să examineze al doilea motiv invocat de Lenzing.

    Concluziile părților

    13

    În recursul formulat, Regatul Spaniei solicită Curții:

    anularea hotărârii atacate;

    admiterea concluziilor prezentate în primă instanță și, prin urmare, respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau, în subsidiar, respingerea acesteia ca neîntemeiată și

    obligarea Lenzing la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

    14

    Comisia solicită Curții:

    anularea hotărârii atacate;

    admiterea concluziilor prezentate în primă instanță și

    obligarea Lenzing la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

    15

    Lenzing solicită Curții:

    respingerea recursului;

    admiterea concluziilor prezentate de Lenzing în primă instanță și

    obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță.

    Cu privire la recurs

    16

    În susținerea recursului formulat, Regatul Spaniei invocă două motive. Primul motiv privește admisibilitatea acțiunii introduse de Lenzing în primă instanță, în timp ce al doilea este întemeiat pe interpretarea greșită de către Tribunal a criteriului creditorului privat.

    Cu privire la primul motiv

    Argumentele părților

    17

    Prin primul motiv, Regatul Spaniei, susținut de Comisie, arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că Lenzing era vizată individual de decizia în litigiu în sensul articolului 230 al patrulea paragraf CE.

    18

    Mai întâi, guvernul spaniol susține, referindu-se în special la Hotărârea Cofaz și alții/Comisia, citată anterior, că, în mod contrar cerințelor stabilite de jurisprudența comunitară, Tribunalul a ajuns la această concluzie întemeindu-se exclusiv pe rolul jucat de Lenzing în cursul procedurii oficiale de investigare, fără a examina – sau, cel puțin, examinând în mod greșit – dacă poziția acestei întreprinderi pe piață a fost afectată în mod substanțial de decizia în litigiu.

    19

    În această privință, autoritățile spaniole arată că măsurile adoptate de Fogasa și de TGSS în privința Sniace, un mic operator care deține aproximativ 10 % din cotele de piață, nu puteau cauza vreun prejudiciu societății Lenzing, întreprindere care aparține unui grup ce figurează printre principalii producători comunitari de fibre de viscoză. Astfel, în cursul perioadei relevante, atât cotele de piață, cât și beneficiile societății Lenzing ar fi progresat.

    20

    Totuși, Tribunalul ar fi ignorat aceste elemente sau ar fi considerat că sunt lipsite de pertinență și ar fi ținut cont, în schimb, de circumstanțe care nu caracterizează situația pe piață a societății Lenzing, ci pe cea a societății Sniace, precum supraviețuirea acestei întreprinderi grație măsurilor de sprijin respective sau nivelul prețurilor practicate de aceasta. Prima instanță ar fi golit astfel de orice conținut cerința jurisprudențială referitoare la atingerea reală și efectivă adusă poziției concurențiale a întreprinderii care a depus plângerea.

    21

    Guvernul spaniol critică apoi Tribunalul întrucât acesta și-a întemeiat raționamentul în mod esențial pe existența unui pretins beneficiu nerealizat de Lenzing din cauza menținerii pe piață a societății Sniace. Or, chiar dacă s-ar presupune că a existat în mod efectiv un astfel de beneficiu nerealizat de Lenzing, această circumstanță nu poate permite, în sine, să se concluzioneze că a fost îndeplinită condiția referitoare la atingerea substanțială adusă poziției persoanei interesate pe piață. În plus, cerința unei astfel de atingeri ar exclude faptul ca beneficiul nerealizat să poată fi prezumat, astfel cum a considerat Tribunalul.

    22

    În orice caz, potrivit autorităților spaniole, nu a existat niciun beneficiu nerealizat de Lenzing, după cum arată situația globală a acestei întreprinderi, care s-a ameliorat în cursul perioadei avute în vedere. Acestea arată, în sfârșit, că măsurile respective nu s-au tradus printr-un aport de fonduri la Sniace, ci prin acorduri de rambursare a datoriilor cu plata unor dobânzi, ceea ce a condus la o nouă obligație financiară în sarcina acestei întreprinderi. Prin urmare, nu se poate afirma că, în lipsa acestor măsuri, concurenții societății Sniace s-ar fi aflat în mod necesar într-o poziție mai bună.

    23

    Comisia adaugă că reiese din jurisprudența comunitară că revine concurentului care depune plângerea sarcina de a indica în mod pertinent repercusiunile negative suportate în mod concret și personal din cauza acordării unui ajutor, precum și gradul de importanță al atingerii aduse poziției sale pe piață. Or, Tribunalul nu ar fi respectat aceste cerințe în materie de sarcină a probei unei astfel de atingeri, întrucât nu s-a întemeiat decât pe date generale privind piața și pe efectele resimțite de alți concurenți pentru a considera că Lenzing era vizată individual de decizia în litigiu. De altfel, deși i s-a solicitat în mai multe rânduri, Lenzing nu ar fi fost în măsură să prezinte în cursul procedurii în primă instanță nici măcar un exemplu de prejudiciu suferit din cauza ajutoarelor în cauză, cu toate că performanțele acesteia s-ar fi ameliorat constant și în mod considerabil în perioada avută în vedere.

    24

    Lenzing consideră, dimpotrivă, că Tribunalul s-a pronunțat în mod corect în sensul că aceasta era vizată individual de decizia în litigiu. În conformitate cu cerințele stabilite de jurisprudența comunitară, acesta ar fi stabilit, într-adevăr, în mod detaliat și convingător atingerea substanțială adusă poziției sale pe piață, în lumina unor elemente precum cota de piață deținută de Sniace, menținerea acesteia în activitate în cadrul unei piețe caracterizate de supracapacități și de un număr scăzut de concurenți sau chiar practicarea de către această întreprindere a unor prețuri menținute în mod artificial la un nivel scăzut. Prin urmare, ar fi inexact să se afirme că Tribunalul nu s-a întemeiat în această privință decât pe existența unui pretins beneficiu nerealizat. Oricum, acest element ar fi pe deplin pertinent în cadrul analizării atingerii aduse poziției concurențiale a societății Lenzing, în măsura în care aceasta din urmă s-ar fi aflat cu siguranță într-o situație mai favorabilă în cazul dispariției unui concurent pe o piață precum cea relevantă. Într-adevăr, întreprinderile care au rămas ar fi putut să își însușească cotele de piață eliberate și să își folosească supracapacitățile.

    25

    Existența unei atingeri concrete aduse poziției concurențiale a societății Lenzing ar fi confirmată de o serie de circumstanțe, și anume raportul de concurență directă care există între cele două întreprinderi pe aceeași piață geografică și față de aceiași clienți, dobândirea unor noi cote de piață de Sniace în cursul perioadei avute în vedere, faptul că măsura în cauză constituie un ajutor pentru funcționare, cu efecte deosebit de restrictive asupra concurenței, sau chiar cheltuielile suportate și eforturile depuse de Lenzing în cadrul procedurii oficiale de investigare.

    26

    Lenzing subliniază, în plus, că Regatul Spaniei și Comisia și-au întemeiat argumentele pe o interpretare excesiv de restrictivă a jurisprudenței comunitare și, în special, a Hotărârii Cofaz și alții/Comisia, citată anterior. Această jurisprudență s-ar limita, într-adevăr, să impună ca acel concurent care depune plângerea să dovedească faptul că poziția sa pe piață este „susceptibilă” să fie afectată de ajutorul de stat și, prin urmare, nu ar solicita demonstrarea unei atingeri „reale și efective”, care ar impune o sarcină a probei excesivă concurenților beneficiarului unui astfel de ajutor.

    27

    În sfârșit, în memoriul în răspuns, Comisia ar fi dat o imagine excesiv de pozitivă situației economice a societății Lenzing în perioada respectivă, în scopul de a minimiza efectele ajutorului în cauză. De altfel, această imagine ar fi contrazisă de anumite date conținute în documentele utilizate chiar de către Comisie în cadrul procedurii în primă instanță.

    Aprecierea Curții

    28

    Prin primul motiv, Regatul Spaniei, susținut de Comisie, arată, în esență, că elementele reținute de Tribunal ca fiind de natură să dovedească existența unei atingeri substanțiale aduse poziției pe piață a societății Lenzing sunt insuficiente pentru a se concluziona că o astfel de atingere este reală.

    29

    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 230 al patrulea paragraf CE, o persoană fizică sau juridică poate formula o acțiune împotriva unei decizii adresate unei alte persoane numai dacă decizia respectivă o privește în mod direct și individual.

    30

    Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alte subiecte de drept decât destinatarii unei decizii nu [pot] pretinde că sunt vizate individual decât dacă această decizie le aduce atingere în temeiul anumitor calități care le sunt specifice sau al unei situații de fapt care le particularizează în raport cu orice altă persoană și, ca urmare, le individualizează ca și cum ar fi destinatar (a se vedea în special Hotărârea din 15 iulie 1963, Plaumann/Comisia, 25/62, Rec., p. 197, 223, Hotărârea din 19 mai 1993, Cook/Comisia, C-198/91, Rec., p. I-2487, punctul 20, și Hotărârea din 13 decembrie 2005, Comisia/Aktionsgemeinschaft Recht und Eigentum, C-78/03 P, Rec., p. I-10737, punctul 33).

    31

    În ceea ce privește în special domeniul ajutoarelor de stat, se consideră că alte subiecte de drept decât destinatarii care invocă temeinicia unei decizii de apreciere a ajutorului sunt vizate individual de decizia respectivă în cazul în care poziția acestora pe piață este afectată în mod substanțial de ajutorul care face obiectul deciziei în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Cofaz și alții/Comisia, punctele 22-25, și Comisia/Aktionsgemeinschaft Recht und Eigentum, punctele 37 și 70).

    32

    În ceea ce privește stabilirea unei astfel de atingeri, Curtea a avut ocazia să precizeze că numai circumstanța că un act precum decizia în litigiu poate exercita o influență asupra raporturilor de concurență care există pe piața relevantă și că întreprinderea în cauză se află într-o relație cu beneficiarul acestui act nu poate, în orice caz, să fie suficientă pentru ca întreprinderea respectivă să poată fi considerată vizată individual de acel act (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 decembrie 1969, Eridania și alții/Comisia, 10/68 și 18/68, Rec., p. 459, punctul 7, precum și Ordonanța din 21 februarie 2006, Deutsche Post și DHL Express/Comisia, C-367/04 P, nepublicată în Recueil, Rec., 2006, p. I-26*, punctul 40).

    33

    Prin urmare, o întreprindere nu se poate prevala numai de calitatea sa de concurentă în raport cu întreprinderea beneficiară, ci trebuie să dovedească, în plus, că se află într-o situație de fapt care o individualizează într-un mod analog celui în care este individualizat destinatarul (Hotărârea din 23 mai 2000, Comité d’entreprise de la Société française de production și alții/Comisia, C-106/98 P, Rec., p. I-3659, punctul 41, precum și Ordonanța Deutsche Post și DHL Express/Comisia, citată anterior, punctul 41).

    34

    Totuși, contrar celor afirmate de Regatul Spaniei și de Comisie, din jurisprudența Curții nu reiese că un astfel de statut special, care caracterizează un subiect de drept diferit de destinatarii unei decizii, în sensul Hotărârii Plaumann/Comisia, citată anterior, raportat la orice alt operator economic, ar trebui dedus din elemente precum o scădere importantă a cifrei de afaceri, pierderi financiare importante sau chiar o diminuare semnificativă a cotelor de piață în urma acordării ajutorului în cauză.

    35

    Într-adevăr, astfel cum a arătat avocatul general la punctele 43-45 din concluziile prezentate, acordarea unui ajutor de stat poate aduce atingere situației concurențiale a unui operator și în alte moduri, în special prin cauzarea unui beneficiu nerealizat sau a unei evoluții mai puțin favorabile decât cea care ar fi fost înregistrată în lipsa unui astfel de ajutor. De asemenea, intensitatea unei astfel de atingeri poate varia în funcție de un număr mare de factori precum, în special, structura pieței relevante sau natura ajutorului în cauză. Prin urmare, demonstrarea unei atingeri substanțiale aduse poziției pe piață a unui concurent nu poate să fie limitată la prezența anumitor elemente care indică o degradare a performanțelor comerciale sau financiare ale acesteia.

    36

    De altfel, nu poate fi exclus ca, în anumite cazuri, o întreprindere să reușească să evite sau cel puțin să limiteze o astfel de degradare, de exemplu efectuând economii sau dezvoltându-se pe piețe mai rentabile. Or, dacă ar fi fost admisă, argumentarea autorităților spaniole și a Comisiei ar conduce la o interpretare a articolului 230 al patrulea paragraf CE potrivit căreia, în astfel de circumstanțe, o întreprindere ar risca să nu i se admită calitatea procesuală activă pentru a introduce o acțiune împotriva unei decizii privind aprecierea măsurilor în cauză, deși suportă repercusiuni substanțiale din cauza acordării unui ajutor de stat unui concurent.

    37

    În speță, de la punctele 81-90 din hotărârea atacată reiese că Tribunalul nu s-a limitat să arate, în mod general, existența unui raport de concurență între Lenzing și Sniace, ci și-a întemeiat concluzia în ceea ce privește atingerea adusă poziției pe piață a societății Lenzing pe o serie de elemente, prezentate de aceasta din urmă, de natură să dovedească, în esență, specificitatea situației concurențiale a pieței fibrelor de viscoză, caracterizată printr-un număr foarte limitat de producători și de însemnate supracapacități de producție, importanța denaturărilor produse de acordarea unui ajutor unei întreprinderi ce își desfășoară activitatea pe o astfel de piață, precum și efectul ajutorului asupra nivelului prețurilor practicate de Sniace.

    38

    În special, pentru motivele expuse de avocatul general la punctele 45 și 46 din concluziile prezentate, Tribunalul a putut considera pe bună dreptate, la punctul 85 din hotărârea atacată, că menținerea în activitate a unui operator în cadrul unei piețe care prezintă caracteristicile pieței viscozei, caracteristici care nu au fost contestate de guvernul spaniol, poate produce efecte deosebit de sensibile asupra poziției concurenților acestuia.

    39

    Astfel, în special situația societății Lenzing se distinge în mod clar de cea care a stat la baza Hotărârii Comisia/Aktionsgemeinschaft Recht und Eigentum, citată anterior (punctul 72), în care Curtea a concluzionat că nu exista o atingere substanțială adusă poziției concurențiale a membrilor asociației reclamante în această cauză datorită faptului că un număr foarte ridicat de operatori, și anume toți agricultorii din Uniunea Europeană, puteau fi priviți drept concurenți ai beneficiarilor programului de achiziționare de terenuri în cauză.

    40

    În plus, trebuie constatat că Regatul Spaniei și Comisia nu au furnizat Curții niciun element de natură să demonstreze existența unei denaturări a elementelor de probă prezentate Tribunalului sau a unei inexactități în constatările acestuia în raport cu înscrisurile din dosar care să poată repune în discuție aprecierea suverană a faptelor pe care acesta o face în ceea ce privește atingerea adusă poziției pe piață a societății Lenzing.

    41

    În sfârșit, în aceste condiții, Tribunalul nu poate fi criticat nici pentru că nu a respectat regulile referitoare la repartizarea sarcinii probei, după cum pretinde Comisia. În această privință, este suficient să se arate că, la punctul 80 din hotărârea atacată, prima instanță a considerat, conform cerințelor stabilite de jurisprudența generată de Hotărârea Cofaz și alții/Comisia, citată anterior (punctul 28), că numai Lenzing avea obligația de a indica în mod pertinent motivele pentru care decizia Comisiei îi poate leza interesele legitime prin afectarea substanțială a poziției acesteia pe piața relevantă. Or, pentru motivele expuse la punctele 34-39 din prezenta hotărâre, elementele invocate de Lenzing și examinate de Tribunal erau de natură să dovedească o astfel de atingere.

    42

    Având în vedere considerațiile de mai sus, primul motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

    Cu privire la al doilea motiv

    Argumentele părților

    43

    Prin al doilea motiv, Regatul Spaniei susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept recurgând la o interpretare incorectă a criteriului creditorului privat.

    44

    Într-adevăr, hotărârea atacată ar fi stabilit în mod greșit, pe de o parte, că autorizarea unei restructurări a datoriilor este contrară, în sine, criteriului creditorului privat și, pe de altă parte, că, în caz de nerespectare a unui acord de reeșalonare, un creditor privat ar opta întotdeauna și în mod necesar pentru executarea silită a creanțelor sale. Această abordare ar fi contrară jurisprudenței și, în special, Hotărârii Tubacex pronunțate de Curte și Hotărârii Tribunalului din 11 iulie 2002, HAMSA/Comisia (T-152/99, Rec., p. II-3049), care ar fi admis în mod expres că măsurile de reeșalonare a datoriilor puteau fi perfect compatibile cu criteriul creditorului privat.

    45

    În această privință, autoritățile spaniole precizează că examinarea unor astfel de măsuri ar trebui făcută întotdeauna în funcție de circumstanțele proprii fiecărei spețe. Or, Tribunalul nu ar fi ținut cont de o întreagă serie de elemente și de factori care ar indica faptul că cele două organisme publice spaniole au luat o decizie adecvată, conformă comportamentului unui creditor privat, în ceea ce privește recuperarea creanțelor acestora. Guvernul spaniol se referă în special la faptul că lichidarea societății Sniace pe motivul unei eventuale executări silite ar fi condus la noi datorii față de Fogasa în termeni de plată a salariilor și a altor indemnizații pentru lucrătorii concediați, că sumele datorate erau garantate suficient și produceau dobânzi la nivelul ratei legale, că întreprinderea rambursase deja o parte dintre datoriile pe care le avea și nu contractase altele și că ceilalți creditori nu au procedat la executarea creanțelor acestora.

    46

    Regatul Spaniei invocă, apoi, caracterul contradictoriu al raționamentului urmat de Tribunal la punctul 146 din hotărârea atacată, care constă, pe de o parte, în recunoașterea faptului că intervenția avută de Fogasa, prevăzută de legislația comunitară privind protecția lucrătorilor în caz de insolvabilitate a angajatorului, nu conține, în sine, elemente de ajutor de stat și, pe de altă parte, în afirmația că orice intervenție publică destinată să finanțeze costurile activității unei întreprinderi, precum plata salariilor, poate constitui un ajutor de fiecare dată când conferă un avantaj unei întreprinderi. În această optică, într-adevăr, intervenția Fogasa, a cărei misiune este chiar aceea de a-și asuma plata salariilor lucrătorilor din întreprinderile care se confruntă cu dificultăți economice, ar constitui întotdeauna un avantaj pentru întreprinderea respectivă.

    47

    Comisia, care împărtășește argumentele dezvoltate de Regatul Spaniei, adaugă faptul că, prin cenzurarea analizei efectuate în decizia în litigiu, Tribunalul nu a respectat puterea largă de apreciere recunoscută Comisiei în materie de probleme economice complexe. Această competență ar fi supusă numai unui control jurisdicțional restrâns, limitat la eroarea vădită de apreciere.

    48

    Or, având în vedere, pe de o parte, garanțiile deținute de Fogasa și de TGSS și, pe de altă parte, comportamentul creditorilor privați, refuzul Comisiei de a considera măsurile în litigiu ca fiind ajutoare de stat nu ar fi fost în niciun caz în mod vădit eronat. Tribunalul ar fi depășit totuși limitele impuse controlului său și ar fi înlocuit evaluarea făcută de Comisie cu propria evaluare, încălcând nu numai articolul 87 alineatul (1) CE, ci și principiul echilibrului instituțional între puterea executivă și cea judiciară a Comunității, astfel cum reiese din Tratatul CE.

    49

    Comisia critică Tribunalul și pentru că nu a examinat în mod distinct, în cadrul controlului efectuat de acesta cu privire la aplicarea criteriului creditorului privat, pe de o parte, încheierea de către Fogasa și TGSS a unor acorduri de amânare și de reeșalonare a datoriilor și, pe de altă parte, lipsa recuperării silite a creanțelor în cazul nerespectării acestor acorduri. Or, pentru creditorul care acționează potrivit regulilor unei economii de piață, ar exista o diferență clară, după cum este vorba de încheierea unui acord de reeșalonare sau de a ști ce consecințe ar trebui, eventual, deduse din încălcarea de către debitor a acestui tip de acord.

    50

    Lenzing, deși aprobă în întregime raționamentul urmat de Tribunal, susține, în ceea ce o privește, că multe dintre argumentele prezentate de Regatul Spaniei și de Comisie sunt inadmisibile, în măsura în care constituie o simplă repetare a argumentelor susținute în primă instanță sau se limitează să conteste unele aprecieri ale Tribunalului asupra unor fapte sau elemente de probă.

    Aprecierea Curții

    51

    Trebuie constatat de la bun început că argumentele dezvoltate de Regatul Spaniei și de Comisie în cadrul celui de al doilea motiv pleacă de la principiul că, în hotărârea atacată, Tribunalul ar fi considerat că încheierea unor acorduri de restructurare a datoriilor, precum și lipsa unei recuperări silite în urma încălcării acestor acorduri nu ar putea respecta niciodată criteriul creditorului privat.

    52

    Or, o astfel de argumentare provine dintr-o interpretare greșită a fragmentelor pertinente din hotărârea respectivă.

    53

    Într-adevăr, reiese fără ambiguitate de la punctele 152-161 din hotărârea atacată că, în mod contrar celor invocate de guvernul spaniol și de Comisie, Tribunalul nu și-a întemeiat aprecierea măsurilor în cauză nici pe vreo nelegalitate în sine a acordurilor de reeșalonare și de rambursare a datoriilor, nici pe prezumția că, în caz de nerespectare a acestor acorduri, orice creditor privat ar iniția în mod obligatoriu o procedură executorie în scopul de a-și recupera creanțele. Dimpotrivă, rezultă de la punctele sus-menționate că prima instanță a considerat că exista o eroare vădită de apreciere din partea Comisiei, în lumina unei serii de elemente și de circumstanțe proprii speței.

    54

    În aceste condiții, majoritatea elementelor prezentate de autoritățile spaniole și de Comisie conduc, în realitate, la repunerea în discuție a aprecierii Tribunalului cu privire la elementele de probă, fiind criticat că nu a luat în considerare anumite elemente pe care acestea le consideră pertinente sau că a ținut cont de alte elemente pe care acestea le consideră lipsite de pertinență. Or, o astfel de apreciere nu este supusă controlului Curții, cu excepția cazului denaturării faptelor și a elementelor de probă administrate în fața primei instanțe, denaturare care, în speță, nu este demonstrată și nici măcar invocată de guvernul spaniol (a se vedea în special în acest sens Hotărârea din 2 martie 1994, Hilti/Comisia, C-53/92 P, Rec., p. I-667, punctul 42, Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C-204/00 P, C-205/00 P, C-211/00 P, C-213/00 P, C-217/00 P și C-219/00 P, Rec., p. I-123, punctul 49, precum și Hotărârea din 23 martie 2006, Mülhens/OAPI, C-206/04 P, Rec., p. I-2717, punctul 28).

    55

    Rezultă că prezentul motiv este inadmisibil în măsura în care este îndreptat împotriva aprecierii Tribunalului cu privire la unele elemente de probă.

    56

    În ceea ce privește argumentul întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi depășit nivelul de control care îi este recunoscut de jurisprudență într-un domeniu care determină aprecieri economice complexe, este important, mai întâi, să se amintească faptul că, deși Curtea recunoaște Comisiei o marjă de apreciere în materie economică, aceasta nu implică faptul că instanța comunitară trebuie să se abțină de la a controla interpretarea unor date de natură economică la care recurge Comisia (Hotărârea din 15 februarie 2005, Comisia/Tetra Laval, C-12/03 P, Rec., p. I-987, punctul 39).

    57

    Într-adevăr, potrivit jurisprudenței Curții, instanța comunitară trebuie nu numai să verifice exactitatea prezentării elementelor de probă invocate, fiabilitatea și coerența lor, ci și să controleze dacă aceste elemente constituie ansamblul datelor pertinente ce trebuie luate în considerare pentru aprecierea unei situații complexe și dacă acestea sunt de natură să susțină concluziile deduse (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 1979, Racke, 98/78, Rec., p. 69, punctul 5, Hotărârea din 22 octombrie 1991, Nölle, C-16/90, Rec., p. I-5163, punctul 12, Hotărârea Comisia/Tetra Laval, citată anterior, punctul 39, precum și Hotărârea din 18 iulie 2007, Industrias Químicas del Vallés/Comisia, C-326/05 P, Rep., p. I-6557, punctul 76). Totuși, în cadrul acestui control, nu intră în competența acesteia să înlocuiască aprecierea economică a Comisiei cu propria apreciere (Ordonanța din 25 aprilie 2002, DSG Dradenauer Stahlgesellschaft/Comisia, C-323/00 P, Rec., p. I-3919, punctul 43).

    58

    În plus, trebuie arătat că, în cazurile în care o instituție comunitară dispune de o largă putere de apreciere, controlul respectării anumitor garanții procedurale prezintă o importanță fundamentală. Astfel, Curtea a avut ocazia să precizeze că, printre aceste garanții, figurează obligația instituțiilor competente de a examina, cu grijă și cu imparțialitate, toate elementele relevante ale cazului și de a-și motiva decizia în mod suficient (a se vedea Hotărârea din 21 noiembrie 1991, Technische Universität München, C-269/90, Rec., p. I-5469, punctul 14, precum și Hotărârea din 7 mai 1992, Pesquerias De Bermeo și Naviera Laida/Comisia, C-258/90 și C-259/90, Rec., p. I-2901, punctul 26).

    59

    În ceea ce privește prezenta cauză, este cert că examinarea de către Comisie a întrebării dacă anumite măsuri pot fi calificate drept ajutor de stat, din cauza faptului că autoritățile publice nu ar fi acționat în același fel precum un creditor privat, impune efectuarea unei aprecieri economice complexe.

    60

    Or, în ceea ce privește controlul jurisdicțional efectuat de Tribunal asupra examinării respective, de la punctele 154-160 din hotărârea atacată reiese că prima instanță, fără a înlocui aprecierea economică efectuată de Comisie cu propria apreciere, s-a limitat să evidențieze, pe de o parte, anumite contradicții vădite, care rezultă chiar din textul deciziei în litigiu, în comparația efectuată de Comisie între situația creditorilor publici și cea a creditorilor privați, precum și, pe de altă parte, o lipsă a elementelor care să susțină concluziile acesteia în ceea ce privește situația unuia dintre acești creditori privați și perspectivele de rentabilitate și de viabilitate ale societății Sniace.

    61

    Procedând în acest fel, Tribunalul a respectat limitele controlului jurisdicțional pe care instanța comunitară îl poate exercita asupra unor aprecieri economice complexe.

    62

    Rezultă din aceste considerații că al doilea motiv este în parte inadmisibil și în parte neîntemeiat.

    63

    Întrucât niciunul dintre motivele invocate de Regatul Spaniei în susținerea recursului formulat nu a fost admis, acesta trebuie respins.

    Cu privire la cheltuielile de judecată

    64

    Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Lenzing a solicitat obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată, iar acesta din urmă a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de Lenzing.

    65

    Conform articolului 69 alineatul (4) primul paragraf din Regulamentul de procedură, Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată.

     

    Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște:

     

    1)

    Respinge recursul.

     

    2)

    Regatul Spaniei suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Lenzing AG.

     

    3)

    Comisia Comunităților Europene suportă propriile cheltuieli de judecată.

     

    Semnături


    ( *1 ) Limba de procedură: germana.

    Top