HOTĂRÂREA CURȚII

din 29 octombrie 1980(1)

„Izoglucoză – cote de producție”

În cauza 138/79,

SA Roquette Frères, cu sediul social în Lestrem (departamentul Pas de Calais), reprezentată de domnul Gérard Rousseaux, director general adjunct, asistat de domnul Marcel Veroone, asociat al societății Veroone‑Freyria‑Letartre‑Paillusseau‑Hoste‑Dutat, societate de avocați din cadrul Baroului din Lille, cu domiciliul ales la cabinetul domnului Loesch, avocat, 2, rue Goethe,

reclamantă,

susținută de

Parlamentul European, reprezentat de domnul Francesco Pasetti Bombardella, director general, asistat de domnul Roland Bieber, administrator principal în cadrul Serviciului juridic, și de profesor Pierre Henri Teitgen, cu domiciliul ales în Luxemburg, la Secretariatul general al Parlamentului European,

intervenient,

împotriva

Consiliului Comunităților Europene, reprezentat de domnul Daniel Vignes, director al Serviciului juridic, asistat de domnul Arthur Brautigam și de domnul Hans Joachim Glaesner, în calitate de coagenți, de Hans Jürgen Rabe, avocat la Baroul din Hamburg, de profesor Jean Boulouis, decan onorific al Universității de Drept, de Economie și de Științe Sociale din Paris, cu domiciliul ales în Luxemburg, la biroul domnului Douglas Fontein, director al Departamentului juridic al Băncii Europene de Investiții, 100, bd Konrad Adenauer, Kirchberg,

pârât,

susținut de

Comisia Comunităților Europene, reprezentată de domnul Peter Gilsdorf, consilier juridic, în calitate de agent, asistat de domnul Jacques Delmoly, membru al Serviciului juridic, cu domiciliul ales în Luxemburg, la biroul domnului Mario Cervino, consilier juridic, bâtiment Jean Monnet, Kirchberg,

intervenient,

având ca obiect o acțiune în anularea Regulamentului nr. 1293/79 al Consiliului din 25 iunie 1979 (JO L 162, p. 10), în măsura în care acest regulament, modificând Regulamentul nr. 1111/77 al Consiliului de stabilire a unor dispoziții comune pentru izoglucoză, stabilește pentru reclamantă o cotă de bază.

CURTEA,

compusă din domnii H. Kutscher, președinte, P. Pescatore și T. Koopmans, președinți de cameră, J. Mertens de Wilmars, Mackenzie Stuart, A. O’Keeffe, G. Bosco, A. Touffait și O. Due, judecători,

avocat general: domnul G. Reischl,

grefier: domnul A. Van Houtte,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin cererea introductivă înregistrată la grefa Curții la 31 august 1979, reclamanta, societate de drept francez, care fabrică, printre alte produse, izoglucoză, a solicitat Curții să declare lipsită de validitate stabilirea cotei de producție care rezultă pentru aceasta din anexa II la Regulamentul nr. 1293/79 al Consiliului din 25 iunie 1979 de modificare a Regulamentului nr. 1111/77 de stabilire a unor dispoziții comune pentru izoglucoză (JO L 162, p. 10, rectificare în JO L 176, p. 37). Din examinarea cererii rezultă că este vorba în realitate de o cerere de anulare a Regulamentului nr. 1293/79 în măsura în care acesta stabilește o cotă de producție de izoglucoză pentru reclamantă.

2        În sprijinul acțiunii sale, reclamanta invocă, în afară de diverse motive de fond, un motiv de formă, urmărind anularea cotei sale de producție stabilite de regulamentul menționat, pentru motivul că acest regulament ar fi fost adoptat de Consiliu fără ca acesta să fi primit avizul Parlamentului European prevăzut la articolul 43 alineatul (2) din Tratatul CEE, ceea ce ar constitui o încălcare a unor norme fundamentale de procedură, în sensul articolului 173 din tratatul menționat.

3        Prin Ordonanța din 16 ianuarie 1980, Curtea a admis intervenția Parlamentului în sprijinul concluziilor reclamantei întemeiate pe o încălcare a unor norme fundamentale de procedură. Aceasta a admis de asemenea, prin Ordonanța din 13 februarie 1980, intervenția Comisiei în sprijinul concluziilor Consiliului.

4        Consiliul a invocat inadmisibilitatea atât a acțiunii, cât și a intervenției în favoarea reclamantei. În subsidiar, acesta a concluzionat că acțiunea trebuie respinsă ca nefondată.

5        Înainte de a examina aspectele privind admisibilitatea invocate de Consiliu și motivele invocate de reclamantă, trebuie amintit pe scurt istoricul adoptării regulamentului controversat, precum și conținutul acestuia.

6        Prin Hotărârea din 25 octombrie 1978, pronunțată în cauzele conexe 103 și 145/77 [Royal Scholten Honig (Holdings) Ltd./Intervention Board for Agricultural Produce; Tunnel Refineries Ltd./Intervention Board for Agricultural Produce, Recueil 1978, p. 2037], Curtea a hotărât că Regulamentul nr. 1111/77 al Consiliului din 17 mai 1977 de stabilire a unor dispoziții comune pentru izoglucoză (JO L 134, p. 4) nu este valid, în măsura în care articolele 8 și 9 impuneau o cotizație pentru producția de izoglucoză de 5 unități de cont la 100 de kilograme de materie uscată pentru perioada corespunzătoare anului de comercializare a zahărului 1977-1978. Curtea a constatat, într‑adevăr, că regimul instituit de articolele menționate mai sus aducea atingere principiului general al egalității (în speță, între producătorii de zahăr și producătorii de izoglucoză), pentru care interzicerea discriminării prevăzută la articolul 40 alineatul (3) din tratat constituie o expresie specifică. Totuși, Curtea a adăugat că hotărârea sa lăsa Consiliului libertatea de a lua toate măsurile utile, compatibile cu dreptul comunitar, în scopul asigurării bunei funcționări a pieței îndulcitorilor.

7        În urma acestei hotărâri, la 7 martie 1979, Comisia a prezentat Consiliului o propunere de modificare a Regulamentului nr. 1111/77. Consiliul a solicitat, prin scrisoarea din 19 martie 1979, primită la Parlament la 22 martie, avizul acestei instituții, în conformitate cu articolul 43 alineatul (2) al treilea paragraf din tratat. În scrisoarea sa de sesizare, acesta a scris în special că:

„Această propunere ține seama de situația care rezultă din Hotărârea Curții de Justiție din 25 octombrie 1978, în așteptarea noului regim pentru piața îndulcitorilor, care trebuie să intre în vigoare la 1 iulie 1980 [...] Deoarece regulamentul trebuie să fie aplicat de la 1 iulie 1979, Consiliul ar aprecia dacă Parlamentul și‑ar da avizul cu privire la această propunere în cadrul sesiunii din aprilie.”

8        Urgența consultării cerute în scrisoarea Consiliului se datora faptului că textul propunerii de regulament avea în esență ca obiect, pentru a evita tratamentul inegal al producătorilor de zahăr și al celor de izoglucoză, să supună producția de izoglucoză unor norme similare celor existente pentru producția de zahăr până la 30 iunie 1980, în cadrul organizării comune a pieței zahărului instituite prin Regulamentul nr. 3330/74 al Consiliului din 19 decembrie 1974 (JO L 369, p. 1). În special, era vorba despre a institui, cu titlu tranzitoriu până la această dată, un regim de cote de producție pentru izoglucoză, care trebuia să se aplice de la 1 iulie 1979, data începerii noului an de comercializare a zahărului.

9        Președintele Parlamentului a sesizat de îndată Comisia pentru agricultură cu privire la această consultare, pentru examinarea fondului, și Comisia pentru bugete, pentru avizare. Aceasta din urmă a transmis avizul său Comisiei pentru agricultură la 10 aprilie 1979. Comisia pentru agricultură a adoptat, la 9 mai 1979, propunerea de rezoluție a raportorului său. Raportul și proiectul de rezoluție adoptate de Comisia pentru agricultură au fost discutate de Parlament în ședința din 10 mai 1979. În ședința din 11 mai, Parlamentul a respins propunerea de rezoluție și a trimis‑o Comisiei pentru agricultură pentru a fi reexaminată.

10      Sesiunea parlamentară din 7-11 mai 1979 trebuia să fie ultima înainte de ședința de constituire a Parlamentului ales prin vot universal direct, prevăzut de Actul privind alegerea reprezentanților Adunării prin vot universal direct la 17 iulie 1979. Într‑adevăr, Biroul Parlamentului hotărâse, în ședința din 1 martie 1979, să nu prevadă o sesiune suplimentară între cele din mai și din iulie. Cu toate acestea, el precizase:

„Biroul extins [...]

–        apreciază totuși că, în cazul în care Consiliul și Comisia ar considera necesar să prevadă o sesiune suplimentară, ele vor putea, în conformitate cu dispozițiile articolului 1 alineatul (4) din regulament, să solicite o convocare a Parlamentului; se înțelege că o astfel de sesiune ar fi consacrată numai examinării rapoartelor întocmite în urma consultărilor urgente;”

În ședința din 10 mai 1979, Biroul trebuia să își confirme poziția în următorii termeni:

–        „își confirmă poziția adoptată la ședința menționată anterior și în cursul căreia decisese să nu prevadă o sesiune suplimentară între ultima sesiune a Parlamentului actual și ședința de constituire a Parlamentului ales prin vot universal direct, apreciind totuși că, în cazul în care majoritatea membrilor efectivi ai Parlamentului, Consiliul sau Comisia ar dori convocarea unei sesiuni suplimentare, aceștia ar putea – în conformitate cu dispozițiile articolului 1 alineatul (4) din regulament – să ceară convocarea Parlamentului;

–        decide, în afară de aceasta, ținând seama de dispozițiile articolului 139 din Tratatul CEE, că, în cazul în care președintele ar fi sesizat cu o astfel de cerere, Biroul extins se va reuni pentru a examina răspunsul care trebuie dat”.

11      La 25 iunie 1979, Consiliul a adoptat, fără să fi obținut avizul cerut, propunerea de regulament elaborată de Comisie, care a devenit astfel Regulamentul nr. 1293/79 de modificare a Regulamentului nr. 1111/77. A treia referire din Regulamentul nr. 1293/79 menționează consultarea Adunării. Totuși, Consiliul a ținut seama de lipsa unui aviz al Parlamentului, arătând, în al treilea considerent al regulamentului, că „Adunarea, consultată încă de la 16 martie 1979, la propunerea Comisiei, nu și‑a exprimat avizul cu privire la aceasta și a trimis problema spre avizare noii Adunări”.

12      Se solicită Curții anularea Regulamentului nr. 1293/79, în măsura în care acesta modifică Regulamentul nr. 1111/77.

 Cu privire la admisibilitatea acțiunii

13      Potrivit Consiliului, acțiunea este inadmisibilă, deoarece este îndreptată împotriva unui regulament, fără a fi îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 173 al doilea paragraf din tratat. Actul atacat nu ar constitui o decizie adoptată sub aparența unui regulament și nu ar privi reclamanta nici în mod direct, nici individual. Reclamanta susține, dimpotrivă, că regulamentul atacat constituie un ansamblu de decizii individuale, dintre care una este luată în ceea ce o privește și o vizează în mod direct și individual.

14      În sensul articolului 9 alineatele (1), (2) și (3) din Regulamentul nr. 1111/77, astfel cum a fost modificat prin articolul 3 din Regulamentul nr. 1293/79:

„(1) Se atribuie fiecărei întreprinderi producătoare de izoglucoză stabilite în Comunitate o cotă de bază pentru perioada menționată la articolul 8 alineatul (1).

Fără a aduce atingere aplicării alineatului (3), cota de bază a fiecărei întreprinderi în cauză este egală cu dublul producției sale constatate, în temeiul prezentului regulament, în perioada cuprinsă între 1 noiembrie 1978 și 30 aprilie 1979.

(2) Fiecărei întreprinderi care deține o cotă de bază îi este atribuită totodată o cotă maximă egală cu cota sa de bază, căreia i se aplică un coeficient. Acest coeficient este cel stabilit în temeiul articolului 25 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul (CEE) nr. 3330/74, pentru perioada cuprinsă între 1 iulie 1979 și 30 iunie 1980.

(3) Cota de bază menționată la alineatul (1) se corectează, după caz, astfel încât cota maximă stabilită în conformitate cu alineatul (2):

–        să nu fie mai mare de 85 %,

–        să nu fie mai mică de 65 %

din capacitatea tehnică anuală de producție a întreprinderii în cauză.” [traducere neoficială]

15      În conformitate cu articolul 9 alineatul (4), cotele de bază stabilite în aplicarea alineatelor (1) și (3) sunt atribuite individual fiecărei întreprinderi, astfel cum este indicat în anexa II. Această anexă, care face parte integrantă din articolul 9, stabilește la 15 887 de tone cota de bază pentru reclamantă.

16      Din aceasta rezultă că articolul 9 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1111/77 (astfel cum a fost modificat prin articolul 3 din Regulamentul nr. 1293/79) coroborat cu anexa II aplică el însuși criteriile enunțate la articolul 9 alineatele (1)-(3) fiecăreia dintre întreprinderile în cauză cărora li se adresează și care sunt astfel direct și individual interesate. Prin urmare, Regulamentul nr. 1293/79 constituie un act împotriva căruia întreprinderile în cauză producătoare de izoglucoză pot introduce o acțiune în anulare, în temeiul articolului 173 al doilea paragraf din tratat.

 Cu privire la admisibilitatea intervenției Parlamentului

17      Consiliul pune la îndoială posibilitatea ca Parlamentul să intervină în mod voluntar într‑un litigiu pendinte în fața Curții. În opinia sa, o putere de intervenție de acest fel corespunde unui drept la acțiune în justiție, care nu ar fi recunoscut Parlamentului în sistemul general al tratatului. În această privință, acesta arată că articolul 173 din tratat nu menționează Parlamentul printre instituțiile care pot exercita acțiunea în anulare și că articolul 20 din Statutul Curții nu îl menționează printre instituțiile autorizate să prezinte observații în cadrul procedurii preliminare prevăzute la articolul 177.

18      Articolul 37 din Statutul Curții prevede:

„Statele membre și instituțiile Comunității pot interveni în litigiile supuse Curții.

Același drept îi revine oricărei persoane care dovedește că are un interes în soluționarea unui litigiu supus Curții, cu excepția litigiilor între statele membre, între instituțiile Comunității sau între statele membre, pe de o parte, și instituțiile Comunității, pe de altă parte.

Concluziile cererii de intervenție nu pot avea ca obiect numai susținerea concluziilor uneia dintre părți.”

19      Primul paragraf al acestui articol prevede același drept de intervenție pentru toate instituțiile Comunității. Nu se poate restrânge exercitarea acestui drept pentru una dintre acestea fără a aduce atingere poziției sale instituționale avute în vedere de tratat și în special de articolul 4 alineatul (1).

20      În subsidiar, Consiliul afirmă că, chiar dacă ar trebui să se accepte un drept de intervenție al Parlamentului, acest drept ar depinde de existența unui interes de a acționa. Un astfel de interes ar fi, fără îndoială, prezumat, ceea ce nu ar împiedica însă Curtea, dacă ar fi cazul, să controleze existența acestuia. În speță, un astfel de control ar trebui, în opinia Consiliului, să determine Curtea să constate lipsa de interes a Parlamentului în soluționarea litigiului.

21      Acest motiv trebuie să fie respins ca fiind incompatibil cu articolul 37 din Statutul Curții. Într‑adevăr, deși articolul 37 al doilea paragraf din Statutul Curții prevede că alte persoane decât statele și instituțiile nu pot interveni într‑un litigiu supus Curții decât în cazul în care dovedesc că au un interes în soluționarea litigiului, dreptul de a interveni recunoscut instituțiilor, și, prin urmare, Parlamentului, prin articolul 37 primul paragraf, nu este supus acestei condiții.

 Cu privire la încălcarea egalității de tratament

22      Astfel cum s‑a amintit mai sus, Curtea, în hotărârea citată anterior, pronunțată în cauzele 103 și 145/77, a declarat că Regulamentul nr. 1111/77 aduce atingere principiului general al egalității. Curtea a constatat, într‑adevăr, că, în timp ce producătorii de zahăr și de izoglucoză se aflau în situații comparabile, o sarcină în mod evident inegală era impusă producătorilor de izoglucoză. Ca urmare a hotărârii Curții, Consiliul a modificat Regulamentul nr. 1111/77 prin Regulamentul nr. 1293/79, introducând pentru izoglucoză un sistem de cote inspirat direct din sistemul existent în domeniul zahărului.

23      Reclamanta susține că acest nou regulament încalcă de asemenea principiul egalității. În opinia sa, acesta aplică norme similare unor situații diferite și, în același timp, menține între cele două sisteme diferențe care duc la aplicarea unor tratamente inegale în situații identice.

24      Însuși faptul că reclamanta consideră că poate prezenta în același timp cele două argumente demonstrează complexitatea unei situații în care piața izoglucozei și cea a zahărului sunt comparabile, fără să fie cu adevărat identice.

25      Atunci când punerea în aplicare de către Consiliu a politicii agricole a Comunității presupune necesitatea de a evalua o situație economică complexă, puterea discreționară de care acesta se bucură nu se aplică în mod exclusiv naturii și domeniului de aplicare al dispozițiilor care trebuie adoptate, ci și, într‑o anumită măsură, constatării datelor de bază, în special în sensul că Consiliului îi este permis să se întemeieze, dacă este cazul, pe constatări globale. Controlând exercitarea unei asemenea competențe, instanța trebuie să se limiteze să examineze dacă aceasta nu este afectată de o eroare vădită sau de o deturnare de putere sau dacă autoritatea respectivă nu a depășit în mod evident limitele puterii sale de apreciere.

26      Având în vedere că producția de izoglucoză contribuia la creșterea excedentelor de zahăr și că Consiliului îi era permis să aplice acestei producții măsuri restrictive, acestuia îi revenea sarcina de a lua, în cadrul politicii agricole, măsurile pe care le considera utile, ținând seama de similaritatea și de interdependența celor două piețe, precum și de specificitatea pieței izoglucozei.

27      Acest fapt este cu atât mai adevărat cu cât, față de problema delicată ridicată de consecințele producției de izoglucoză asupra politicii Comunității privind zahărul, Consiliul trebuia să pună în aplicare într‑un termen scurt o reglementare tranzitorie a unei piețe noi și în plină evoluție. În aceste circumstanțe, nu s‑a demonstrat că, prin adoptarea Regulamentului nr. 1293/79, Consiliul a depășit limitele puterii sale de apreciere.

 Cu privire la încălcarea principiului proporționalității

28      În opinia reclamantei, cota care îi este atribuită în anexa II la Regulamentul nr. 1111/77 este în mod clar insuficientă. Stabilirea cotei în funcție de producția realizată între 1 noiembrie 1978 și 30 aprilie 1979 nu ține seama nici de variațiile sezoniere, nici de faptul că, în perioada avută în vedere, producția a fost limitată în funcție de incertitudinea în care se afla reclamanta atât cu privire la regimul care urma să fie aplicat de către Comunitate după hotărârea Curții în cauzele citate anterior, cât și cu privire la poziția autorităților franceze, care nu au admis utilizarea izoglucozei decât prin Decretul din 9 august 1979. Posibila corectare a cotelor în funcție de capacitatea tehnică anuală defavorizează întreprinderile care, ca și reclamanta, au amânat orice nouă investiție, în așteptarea unei clarificări a situației. Aceste cote fac iluzorie orice concurență.

29      În această privință, trebuie subliniat că stabilirea de cote pe baza unei perioade de referință este un procedeu obișnuit în dreptul comunitar și corespunzător atunci când este vorba de a controla producția într‑un anumit sector. Pe de altă parte, reclamanta nu a adus nicio probă în sprijinul afirmației sale potrivit căreia și‑ar fi limitat producția. De asemenea, trebuie remarcat că, după ce a fost pronunțată hotărârea citată anterior, cotizația, astfel cum fusese prevăzută inițial, nu mai era în niciun caz susceptibilă de a fi aplicată.

30      În orice caz, nu se poate pretinde Consiliului să țină seama de motivele, de opțiunile comerciale și de politica internă a fiecărei întreprinderi individuale atunci când adoptă măsuri de interes general, cu scopul de a evita ca o producție necontrolată de izoglucoză să pună în pericol politica Comunității în domeniul zahărului.

31      În cele din urmă, deoarece reclamanta nu a utilizat totalitatea cotei care i‑a fost acordată pentru perioada corespunzătoare anului de comercializare a zahărului, aceasta nu se poate plânge de o limitare a posibilităților sale concurențiale prin cota care îi fusese atribuită.

 Cu privire la încălcarea cerințelor procedurale esențiale

32      Reclamanta și Parlamentul, în intervenția sa, susțin că Regulamentul nr. 1111/77, în versiunea modificată, fiind adoptat de Consiliu fără respectarea procedurii de consultare prevăzute la articolul 43 al doilea paragraf din tratat, trebuie considerat nul pentru încălcarea cerințelor procedurale esențiale.

33      Consultarea prevăzută de articolul 43 alineatul (2) al treilea paragraf, precum și de alte dispoziții paralele din tratat, este mijlocul care îi permite Parlamentului să participe efectiv la procesul legislativ al Comunității. Această competență reprezintă un element esențial al echilibrului instituțional avut în vedere de tratat. Aceasta reprezintă reflectarea, deși limitată, la nivelul Comunității, a unui principiu democratic fundamental, conform căruia popoarele participă la exercitarea puterii prin intermediul unei adunări reprezentative. Consultarea periodică a Parlamentului în cazurile prevăzute de tratat constituie, astfel, o formalitate esențială, a cărei încălcare determină nulitatea actului în cauză.

34      În această privință, este necesar să se precizeze că respectarea acestei cerințe implică exprimarea avizului Parlamentului; nu se poate considera că este îndeplinită această cerință printr‑o simplă cerere de aviz din partea Consiliului. Prin urmare, Consiliul include în mod eronat în Regulamentul nr. 1293/79 consultarea Adunării printre referirile din preambul.

35      Consiliul nu a contestat caracterul de normă fundamentală de procedură a consultării Parlamentului. Acesta susține totuși că, în circumstanțele speței, Parlamentul, prin comportamentul său, a făcut imposibilă îndeplinirea acestei formalități și că, prin urmare, nu ar fi îndreptățit să invoce încălcarea ei.

36      Fără a aduce atingere problemelor de principiu ridicate de această argumentare a Consiliului, este suficient să se constate în acest caz că, la 25 iunie 1979, dată la care acesta a adoptat, fără avizul Adunării, Regulamentul nr. 1293/79 de modificare a Regulamentului nr. 1111/77, Consiliul nu epuizase toate posibilitățile de a obține avizul prealabil al Parlamentului. În primul rând, Consiliul nu a cerut aplicarea procedurii de urgență prevăzute de Regulamentul intern al Parlamentului deși, în alte domenii și cu privire la alte proiecte de regulamente, a utilizat, la același moment, această posibilitate. Mai mult, Consiliul ar fi putut să utilizeze posibilitatea pe care i‑o oferea articolul 139 din tratat de a solicita o sesiune extraordinară a Adunării, aceasta cu atât mai mult cu cât Biroul Parlamentului, la 1 martie și la 10 mai 1979, îi atrăsese atenția asupra acestei posibilități.

37      Rezultă că, în lipsa avizului Parlamentului impus de articolul 43 din tratat, Regulamentul nr. 1293/79 de modificare a Regulamentului nr. 1111/77 al Consiliului trebuie anulat, fără a aduce atingere competenței Consiliului de a adopta, în urma prezentei hotărâri, orice măsură corespunzătoare, în conformitate cu articolul 176 primul paragraf din tratat.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

38      În conformitate cu articolul 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

39      Or, nici reclamanta, nici intervenienții nu au cerut obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată. Prin urmare, deși Consiliul a căzut în pretenții, este necesar ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, CURTEA declară și hotărăște:

1)      Anulează Regulamentul nr. 1293/79 (JO L 162, p. 10, rectificare în JO L 176, p. 37) de modificare a Regulamentului nr. 1111/77 (JO L 134, p. 4).

2)      Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 29 octombrie 1980.

1 Limba de procedură: franceza.