25.8.2011   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 248/92

—

majoritatea membrilor comitetului și președintele comitetului trebuie să fie independenți;

—

competența unora dintre membrii comitetului trebuie să fie relevantă pentru caracteristicile sectoriale ale întreprinderii implicate, în special în sectorul bancar;

—

comitetul de audit sau de supraveghere ar trebui nu doar să monitorizeze, ci și să își asume responsabilitatea reală pentru integritatea procesului de audit.

—

definirea mai precisă a profilului de sarcini și a răspunderii aferente a auditorului;

—

îmbunătățirea clarității și a inteligibilității rapoartelor auditorului, în special cu privire la riscurile existente;

—

dezvoltarea în continuare a auditului în direcția unei examinări a întreprinderii prin includerea unor comentarii despre analiza elaborată de consiliul de administrație sau de comitetul de supraveghere cu privire la viabilitatea modelului de afaceri, soliditatea financiară, vizibilitatea și abordarea riscurilor cărora le este expusă întreprinderea;

—

consolidarea comunicării în timpul anului între auditor și organele de control ale întreprinderii deja din cursul auditului.

—

o raportare de o mai bună calitate a activităților, în special în ceea ce privește strategia de afaceri și managementul riscurilor;

—

o recunoaștere mai amplă a importanței comitetelor de audit și, prin urmare, un mai mare accent asupra contribuției lor la integritatea raportării financiare;

—

o mai mare transparență în ceea ce privește modul în care comitetele de audit își îndeplinesc responsabilitățile în raport cu integritatea raportului anual, inclusiv supravegherea auditorilor externi;

—

mai multe informații în ceea ce privește procesul de audit, atât pentru comitetele de audit, cât și pentru investitori și extinderea responsabilităților auditorului; și

—

rapoarte anuale mai accesibile prin utilizarea tehnologiei.

1.

Directorii vor trebui să descrie mai în amănunt măsurile pe care le iau pentru a asigura fiabilitatea informațiilor pe care se bazează atât gestionarea unei societăți comerciale, cât și deciziile luate de către directori și să pună la dispoziție informații în mod mai transparent cu privire la activitățile societății și orice riscuri asociate.

2.

Auditorii statutari vor trebui să furnizeze rapoarte care să includă o secțiune cu privire la caracterul exhaustiv și rezonabil al raportului comitetului de audit și care să identifice toate chestiunile din cadrul raportului anual pe care auditorii statutari le consideră incorecte sau neconforme cu informațiile incluse în situațiile financiare sau obținute pe parcursul auditului realizat de aceștia.

3.

Autoritatea tot mai mare a comitetelor de audit sau de supraveghere în ceea ce privește responsabilizarea conducerii și a auditorilor statutari ar trebui întărită printr-o mai mare transparență, prin întocmirea unor rapoarte mai complete de către aceste comitete, care să explice, în special, cum s-au achitat de responsabilitățile lor în ceea ce privește integritatea raportului anual și alte aspecte care țin de competențele lor, cum ar fi supravegherea procesului de audit extern și numirea auditorilor statutari.

1.

monitorizează procesul de raportare financiară;

2.

monitorizează eficacitatea sistemelor de control intern, de audit intern, după caz, și de management al riscurilor din cadrul societății comerciale;

3.

monitorizează auditul legal al conturilor anuale și al conturilor consolidate.

1)

A se vedea secțiunea 1 a prezentului aviz.

2)

Veridicitatea situațiilor financiare constituie condiția sine qua non a unei societăți care depinde într-o largă măsură de rezultatele societăților comerciale pe acțiuni într-o economie de piață. Interesul public este ca societățile comerciale să supraviețuiască și să prospere. Există o multiplicitate complexă de interese interdependente: acționarii, deținătorii de obligațiuni, băncile și alți creditori depind de declarații pentru a evalua siguranța investițiilor și a împrumuturilor lor; angajații depind de declarațiile financiare pentru a evalua siguranța locurilor lor de muncă și a salariilor lor; alte părți interesate depind de declarații pentru a evalua siguranța societăților comerciale ca angajatori, furnizori sau clienți; comunitățile locale și guvernele locale și naționale se bazează pe conturi pentru a măsura contribuția societăților comerciale în cadrul societății, precum și capacitatea lor de a plăti impozite. Pe lângă aceste considerente, băncile și alte instituții de credit joacă un rol fundamental în ceea ce privește funcționarea economiei de piață. În timpul crizei financiare, băncile nu și-au îndeplinit rolul de a face banii să circule în întreaga economie. Prin urmare, veridicitatea declarațiilor lor financiare înaintea crizei a fost, pe bună dreptate, pusă sub semnul întrebării. Declarațiile financiare fidele și corecte reprezintă temelia organizării politice, sociale și economice a UE. Societățile comerciale care realizează audituri statutare au responsabilitatea de a veghea la protejarea interesului public.

3)

Da, rapoartele de audit nu sunt relevante. Acestea nu reflectă activitatea auditorilor statutari. Odată cu introducerea Standardelor Internaționale de Raportare Financiară, conturile auditate ar putea, de asemenea, deveni mai puțin relevante, îndeosebi în cazul băncilor.

4)

În forma sa actuală, auditul nu este adecvat acestui rol. Soliditatea financiară durabilă a unei societăți comerciale depinde de rezistența modelului său de afaceri. Este, în principal, rolul instituțiilor și al analiștilor, și nu al auditorilor statutari, să testeze acest model. Chiar și așa, trebuie realizate schimbări. În rapoartele lor, directorii trebuie să asigure un grad mai mare de transparență în ceea ce privește starea reală de sănătate a societății comerciale. Oferirea unei asigurări externe cu privire la aceste informații furnizate ar trebui, prin urmare, să reprezinte o sarcină care să le revină auditorilor statutari. În acest scop, auditorii statutari vor trebui să dispună de cunoștințe specifice sectorului, pentru a înțelege riscurile inerente, cunoștințe care se pare că le-au lipsit, în contextul în care complexitatea activelor bancare creștea. În acest context, ar trebui să se explice, totodată, raționamentele utilizate pentru a confirma capacitatea de continuare a activității a societății comerciale.

5)

Da. Auditorii statutari fac declarații scurte în raport și conturi, însă acestea sunt orientate către procesul de audit și nu redau rezultatele, îngrijorările sau raționamentele lor. Nu este vorba numai despre explicarea metodologiei. Directorii trebuie să explice raționamentele și deciziile lor, iar apoi auditorii statutari trebuie să explice procesul în urma căruia ajung la concluzia că conturile oferă o imagine fidelă și corectă a activității societății comerciale. În acest sens, va fi important să se garanteze că auditorii statutari nu recurg, din nou, la formulări standardizate.

6)

Acesta poate fi consolidat prin formare, experiență în alte domenii decât cel al auditului, evaluarea inter pares a rezultatelor auditului și poziția de lider a partenerilor de audit. Mai mult, nivelul mai mare de transparență care le este solicitat auditorilor statutari în cadrul propunerilor din secțiunea 2 îi va obliga pe aceștia să dea dovadă de scepticism profesional în măsură mai mare decât până în prezent. Înființarea unui organism disciplinar profesional în fiecare stat membru ar consolida scepticismul.

Este probabil ca scepticismul profesional să fie sporit în continuare de independența economică. Amploarea serviciilor care nu au legătură cu auditul furnizate clienților pentru care se oferă audit ar trebui revizuită și evaluată în mod critic de către comitetul de audit sau de supraveghere, astfel încât să se împiedice orice conflict de interese între exercitarea scepticismului profesional și menținerea veniturilor importante provenind de la clienți. Este, de asemenea, posibil ca scepticismul să fie sporit dacă licitația obligatorie (întrebarea 18) ar reduce probabilitatea continuării relației contractuale cu firma de audit titulară a contractului.

7)

Nu. Acționarii și părțile interesate ar trebui să fie îngrijorați dacă auditorii statutari își exprimă anumite rezerve cu privire la raportul directorilor. Cu toate acestea, un nivel mai mare de transparență în ceea ce privește raportarea de către directori și/sau comitetul de audit sau de supraveghere le poate oferi părților implicate o explicație mai clară cu privire la motivele pentru care un auditor statutar și-a exprimat rezerve în ceea ce privește un raport de audit.

În cazul băncilor, exprimarea unei astfel de rezerve poate crea o criză de încredere cu potențiale implicații sistemice. Prin urmare, organismelor de reglementare și organismelor de supraveghere trebuie să le fie comunicate, cât de repede posibil, toate preocupările auditorilor statutari, astfel încât eventualele probleme să fie abordate rapid.

8)

Auditorii statutari au o anumită responsabilitate față de acționari și, prin extensie, față de angajați și alte părți interesate. Ei nu raportează, separat, părților interesate. Societatea comercială este responsabilă pentru informația pusă la dispoziția părților interesate. Așa cum se propune în secțiunea 2, atât directorii, cât și auditorii statutari ar trebui să pună la dispoziția organelor de supraveghere ale întreprinderii, acționarilor, angajaților și altor părți interesate informații mai amănunțite și mai transparente.

În plus, CESE recomandă ca în rapoartele de audit destinate consiliului de administrație și comitetului de supraveghere, auditorul statutar să facă afirmații mai clare privind riscurile constatate. Acesta ar trebui să ofere informații care să dezvăluie riscurile potențiale care periclitează existența întreprinderii. Aceste informații ar trebui să includă prezentarea unor posibile scenarii de risc, mărimea pagubei și probabilitatea producerii acesteia. Ar trebui să se prezinte într-un mod mai transparent efectele metodelor contabile asupra situației activelor, finanțelor și profiturilor întreprinderii.

9)

Criza din sectorul bancar sugerează faptul că nu a avut loc întotdeauna un dialog periodic și adecvat. Un rol sporit al comitetului de audit ar atrage după sine o mai bună comunicare.

10)

Este posibil, dar nu înainte ca UE să ajungă la un acord în ceea ce privește standardele în materie de raportare.

11)

În ceea ce privește părțile interesate, a se vedea întrebarea nr. 8 de mai sus. Reducerea perioadei nu este relevantă.

12)

Comisia ar trebui să studieze impactul pe care îl va avea introducerea IFRS, în special în legătură cu aplicarea acestora la bănci. Există îngrijorarea că, în cadrul IFRS, concepte critice cum ar fi prudența și spiritul conservator contabil și-au pierdut din importanță în favoarea procesului și a conformității cu standardele. Există dovezi că IFRS oferă mai puține garanții, dat fiind că limitează marja de care dispun auditorii de a exercita o judecată prudentă.

Elemente probante comunicate Camerei lorzilor a Regatului Unit în ceea ce privește concentrarea pieței de audit au permis constatarea faptului că punctele slabe ale IFRS sunt deosebit de grave în ceea ce privește auditul băncilor (3).

13)

Atitudine favorabilă. În acest context trebuie însă să se respecte neutralitatea strictă față de sistemele juridice.

14)

Da, eventual printr-un regulament.

15)

Nu este necesară.

16)

Există un potențial conflict, dar acesta poate fi gestionat. Este necesar un grad mai mare de transparență la numirea și renumirea auditorilor statutari, aceasta fiind una dintre propunerile formulate în secțiunea 2. Numirea de către societatea comercială (comitetul de audit sau de supraveghere și acționari) permite desemnarea unui auditor statutar care să fie cel mai în măsură să îndeplinească cerințele specifice ale acelei societăți comerciale, spre exemplu care cunoaște sectorul în care își desfășoară activitatea societatea respectivă și este cunoscut la nivel internațional.

17)

În împrejurări normale, nu. Cu toate acestea, problema s-ar putea pune în ceea ce privește instituțiile semnificative din punct de vedere sistemic, cum ar fi marile bănci. Dacă organismele de supraveghere stabilesc contacte regulate cu auditorii statutari ai instituțiilor semnificative din punct de vedere sistemic și nu sunt mulțumite de rezultatele sau independența acestora, ele ar trebui să aibă posibilitatea de a-i cere instituției să opereze schimbări. Aceasta ar trebui să reprezinte doar o competență de rezervă, dat fiind că este foarte probabil ca o societate conștientă de motivele de îngrijorare ale autorității de supraveghere să realizeze ea însăși schimbările necesare.

18)

Înainte de a răspunde la această întrebare, CESE avertizează cu privire la faptul că orie modificare propusă a status quo-ului ar trebui să facă obiectul unei evaluări de impact riguroase.

Rotația echipelor de audit și a coordonatorilor firmelor de audit și „ciclurile de viață” normale ale președinților, directorilor executivi și directorilor financiari presupune că la nivel individual există o succesiune mai mult decât adecvată de relații ciclice. Problema se pune la nivelul societăților și se rezumă la nevoia auditorului statutar de a-și păstra clienții și la dorința clientului de a continua să colaboreze cu un auditor cu care se simte în largul său. Aceste relații pe termen lung reprezintă un potențial pericol pentru independența și scepticismul profesional.

CESE nu susține limitarea misiunilor de audit prin rotație obligatorie, dar recomandă ca societățile comerciale mari să aibă obligația de a organiza, la fiecare șase până la opt ani, o licitație pentru contractul lor de audit statutar. Invitația la licitație ar trebui să fie trimisă la cel puțin o firmă în afara celor patru mari firme de audit („Big Four”). Un astfel de mod de a proceda nu ar da naștere, în mod necesar, la o schimbare a auditorului statutar. Prin urmare, procesul trebuie să fie transparent. Comitetul de audit ar trebui să explice temeiul licitației sale și al deciziei sale. Acesta ar trebui, totodată, să organizeze o ședință cu principalii săi acționari în acest context.

19)

Nu ar trebui să fie interzis ca firmele de audit statutar să furnizeze servicii fără legătură cu auditul unor societăți comerciale care nu sunt clienți cărora li se oferă audit statutar, dar în cazul clienților cărora li se oferă audit statutar, aceste servicii ar trebui furnizate doar cu acordul expres al comitetului de audit sau de supraveghere. Pentru a spori independența auditului statutar al marilor companii, auditorul statutar nu ar trebui să acorde clientului consiliere în materie de risc și nu ar trebui să fie auditorul intern. Consilierea fiscală ar trebui redusă în cazul în care poate interveni un conflict de interese. În termeni generali, serviciile fără legătură cu auditul privesc fie consultanța, fie contabilitatea. Consultanța prezintă un risc mai mic decât contabilitatea de a genera conflicte de interese cu auditul statutar. Comitetele de audit ar trebui să aprobe toate serviciile fără legătură cu auditul furnizate de auditorii statutari și să evite conflictele de interese. Comitetele ar trebui, de asemenea, să monitorizeze valoarea totală a acestor servicii fără legătură cu auditul, iar cifra corespunzătoare ar trebui să fie publicată în raportul anual.

În cazul IMM-urilor, s-ar putea prevedea un sistem mai flexibil. Există IMM-uri de toate formele și mărimile. În numeroase cazuri, ar fi logic ca firma care asigură auditul statutar să asigure consiliere fiscală și în materie de riscuri.

20)

La această întrebare se poate răspunde doar în contextul veniturilor totale ale fiecărei firme de audit la nivel național. Nivelul maxim actual de 15 % al onorariilor pe care le poate primi o firmă națională de audit de la un singur client, așa cum este menționat în Codul de etică al IESBA, reflectă faptul că onorariile pentru audit depind de mărimea și complexitatea societății comerciale auditate. Clienții fac eforturi neobosite pentru a face să scadă aceste onorarii. Onorariile obținute de firma de audit în urma unor activități fără legătură cu auditul ar trebui raportate separat.

21)

Da, însă acestea trebuie să recunoască faptul că rețelele celor patru mari firme de audit sunt alcătuite din firme naționale individuale și nu reprezintă o singură entitate. Firmele de audit ar trebui să își publice conturile, la fel ca și societățile comerciale pe care le auditează.

22)

În anumite jurisdicții, auditorii confirmă în fiecare an, în mod oficial, independența lor. Într-unul dintre statele membre, aceștia respectă un cod de guvernanță pentru firmele de audit. În cazul în care apare un conflict de interese, ei trebuie să renunțe la unul din angajamentele lor. În plus, firmele de audit ar trebui să angajeze directori și consilieri independenți.

23)

Societatea cu răspundere limitată reprezintă o structură atractivă pentru firmele de audit. Termenul de comparație este structura de societate publică a agențiilor de rating de credit, care a contribuit, fără îndoială, la deciziile de rating dezastruoase care au dus la criza financiară. Dacă nu este pasibil de răspundere nelimitată în tribunalele statelor membre, modelul de parteneriat ar trebui să fie suficient de robust. Cu toate acestea, dacă alte forme de organizare ajută la lărgirea pieței, ele ar trebui încurajate. Limitarea răspunderii ar putea avea dublul avantaj de a încuraja intrarea de nou capital, precum și de a stimula firmele de audit de mărime medie să facă oferte agresive pentru a obține mandatele marilor companii.

24)

Auditorii de grup ar trebui, desigur, să aibă autoritatea și accesul necesare pentru a-și îndeplini pe deplin responsabilitățile care le revin față de acționarii grupului.

25)

Chestiunile cum ar fi standardele, pașapoartele și rețelele internaționale de firme de audit au o dimensiune internațională. Cu toate acestea, firmele de audit statutar își desfășoară activitatea prin intermediul unor unități naționale aflate sub supravegherea statelor membre. CESE ar sprijini crearea unui colegiu de organisme naționale de supraveghere legat de noul cadru de supraveghere financiară al UE.

26)

Există deja o serie de dispoziții statutare, cu toate că există dovezi că în anii care au precedat criza, dialogul dintre auditorii statutari și organismele de supraveghere nu mai funcționa în anumite state membre. CESE recomandă ca noua Autoritate Bancară Europeană să definească cerințe specifice în domeniul bancar. Mai mult, președintele și consiliul de administrație ar trebui să fie răspunzători față de organismele de reglementare pentru comunicarea cu acestea și ar trebui să se prevadă sancțiuni pentru cazurile în care societatea nu comunică elemente esențiale.

27)

Considerăm că există un adevărat risc de perturbare a pieței. Nu considerăm că falimentul vreuneia dintre firmele de audit statutar prezintă un risc sistemic imediat pentru piață. Cu toate acestea, din punct de vedere al independenței și al pieței, poziția dominantă a doar trei firme ar fi absolut inacceptabilă. Criza financiară și economică recentă a subliniat faptul că în ceea ce privește gestionarea riscului, trebuie să se aibă în vedere orice eventualitate.

28)

În Franța, legea impune ca societățile comerciale să fie auditate de un consorțiu alcătuit din cel puțin două firme de audit. În Danemarca existau prevederi similare, însă s-a considerat că acestea nu mai sunt necesare. În Franța, această prevedere se aplică din 1966 societăților cotate. Ea a fost extinsă la societățile obligate să publice conturi consolidate în 1984, moment în care cota de piață a firmelor de audit anglo-americane se afla în creștere rapidă. Într-o anumită măsură, această politică s-a bucurat de succes. Un studiu din 2006 (4), bazat pe date din 2003, a demonstrat că din 468 de societăți comerciale franceze, 54 au fost auditate de două dintre cele patru mari firme de audit, 241 (51,5 %) au fost auditate de una dintre cele patru mari firme de audit și de o firmă franceză, iar celelalte 173 de societăți comerciale au fost auditate de diverse combinații de firme franceze mai mari sau mai mici.

Configurația pieței de audit din Franța nu depinde doar de intervențiile legislative. În Franța, proprietatea societăților comerciale este mult mai concentrată decât în țările anglo-saxone, iar acest lucru afectează obligația de audit. Conform aceluiași studiu, cel mai important investitor individual deține 25 % sau mai mult din 73 % din societățile comerciale franceze. Principalele categorii de proprietari sunt alte societăți comerciale (34 %), acționarii familiali (25 %) și publicul în general (21 %), în timp ce investitorii internaționali dețin doar 8,5 %.

Conform studiului, „În special, se recurge în mai mare măsură la cele patru mari firme de audit atunci când structura de proprietate este mai puțin concentrată într-un singur titular al majorității acțiunilor și când la aceasta participă mai mulți investitori internaționali și publici, în timp ce la cele patru mari firme de audit se recurge într-o mai mică măsură atunci când, în mare parte, societatea comercială este proprietatea unei familii. Mai mult, recursul la una din cele patru mari firme de audit este mai probabil pe măsură ce participarea instituțională crește (bănci și fonduri de pensii). Este important să se sublinieze existența unor indicii care sprijină ideea că unele dintre aceste caracteristici ale proprietății sunt, de asemenea, asociate cu recursul la două, mai degrabă decât la una dintre cele patru mari firme de audit.”

Având în vedere legătura dintre proprietate și audit, aceste concluzii sugerează că nu se poate afirma categoric că unicul element determinant al structurii pieței de audit din Franța îl constituie cadrul juridic francez. În ceea ce privește această chestiune, trebuie însă subliniat că legislația franceză nu impune asocierea obligatorie a unei firme „mici” cu una „mare” în cadrul auditului comun, contrar propunerii Comisiei. Așa cum a recunoscut Comisia, răspunsurile la consultarea din cadrul Cărții verzi pe această temă sunt diverse, în special în ceea ce privește întrebarea dacă auditurile comune ar îmbunătăți calitatea conturilor sau ar spori birocrația și costurile.

Ca răspuns la această întrebare, auditul comun ar spori implicarea societăților mai mici pe piața companiilor mari. Pentru a stabili dacă acest lucru ar reduce într-adevăr concentrarea și după cât timp, CESE solicită Comisiei să realizeze o evaluare aprofundată de impact înainte de a ajunge la o concluzie cu privire la această temă. CESE consideră că legislația în domeniul concurenței reprezintă o modalitate complementară de a aborda problema oligopolului.

29)

CESE nu susține rotația obligatorie. În ceea ce privește licitația obligatorie, a se vedea răspunsul nostru la întrebarea 18.

30)

CESE este în favoarea eliminării oricărei preferințe artificiale pentru cele patru mari firme de audit („Big Four”), cum ar fi acordurile bancare. Ar trebui interzisă atribuirea obligatorie de sarcini doar celor patru mari firme de audit („Big Four”). Comisia poate lua în considerare introducerea unui sistem de certificare a competenței de a audita societăți comerciale mari pentru firmele de audit situate în eșalonul următor.

31)

Ar trebui să existe planuri de urgență atât pentru firmele de audit, cât și pentru organismele naționale de reglementare. Firmele de audit sunt rețele internaționale. Cea mai bună strategie ar consta în a se concentra pe menținerea oricărui eșec la nivelul statului membru, garantând integritatea restului rețelei. Dispozițiile „testamentare” (living wills) ar reprezenta elementul esențial al oricărei strategii de limitare. Avertizarea timpurie cu privire la problemele potențiale ar înlesni punerea în aplicare a planurilor de urgență.

32)

La fel ca în răspunsul la întrebarea 18, CESE insistă ca orice acțiune care ar fi avută în vedere în acest domeniu să facă obiectul unei evaluări aprofundate de impact. Pe măsură ce viitoarele superputeri asiatice se extind la nivel global, este probabil ca firmele lor de audit să-și urmeze clienții. Orice măsură guvernamentală menită să forțeze apariția unei schimbări pe piața de audit ar trebui avută în vedere la o scară temporală de 20 de ani. Mai mult, ar trebui să se ia în mod serios în considerare impactul potențial al legii consecințelor involuntare.

Este greu de imaginat reversul concentrării, însă elementul important constă în punerea în aplicare a legislației privind concurența pe piața de audit. CESE s-ar declara în favoarea sesizării autorităților în materie de concurență din statele membre, în primul rând din Germania, Țările de Jos și Regatul Unit, cu privire la această chestiune. Autoritățile în materie de concurență ar trebui, de asemenea, să examineze atent orice propunere de achiziție a celor patru mari firme de audit („Big Four”).

33)

Armonizarea regulamentelor și a legislației aplicabile ar fi un punct de plecare. Introducerea Standardelor Internaționale de Audit ar fi, de asemenea, utilă. Diferențele la nivelul celor 27 de state membre în ceea ce privește impozitele, legislația și limba constituie, fără îndoială, un obstacol în calea unei mobilități transfrontaliere complete.

34)

Da, dar nu ar trebui subestimate dificultățile pe care le implică acest lucru. Este de conceput existența unui pașaport unic european pentru auditori pentru domeniul raportării financiare statutare în conformitate cu IFRS. Decizia referitoare la care auditor statutar sau firmă de audit ar putea primi un astfel de pașaport trebuie, prin urmare, să se bazeze pe măsura în care practica de audit poate include sau va include audituri ale situațiilor financiare în conformitate cu IFRS.

35)

Există IMM-uri de toate formele și mărimile. Dacă există investiții externe și/sau credite bancare importante și/sau clienți și furnizori majori preocupați de integritatea lanțurilor lor de valori, sunt greu de imaginat multe „scurtături”. Activitatea unui expert-contabil ar putea fi adecvată pentru o microîntreprindere cu autofinanțare.

36)

Da, dar nu se pune încă problema unei astfel de interziceri.

37)

A se vedea întrebarea 35. Societățile comerciale mici au audituri simple și de mică amploare, oricum.

38)

Implicarea G20 și a Consiliului pentru Stabilitate Financiară (CSF), dar, ca prim element, cea mai importantă măsură ar fi cooperarea la nivelul G8, cu un accent special asupra legăturilor strânse cu autoritățile de reglementare din SUA.