52010DC0370

[pic] | COMISIA EUROPEANĂ |

Bruxelles, 12.7.2010

COM(2010)370 final

CARTEA ALBĂ

privind schemele de garantare a asigurărilor

{ SEC(2010)841 } { SEC(2010)840 }

CARTEA ALBĂ

privind schemele de garantare a asigurărilor

INTRODUCERE

Schemele de garantare a asigurărilor ( Insurance Guarantee Schemes - IGS) oferă consumatorilor o protecție de ultimă instanță în cazurile în care întreprinderile de asigurare nu se află în măsura de a-și îndeplini obligațiile contractuale. Ele protejează astfel cetățenii împotriva riscului de neonorare a cererilor lor de despăgubire de către compania de asigurare devenită insolvabilă.

Sisteme de garantare există și în alte sectoare ale sectorului serviciilor financiare. Este vorba în special de sistemele de garantare a depozitelor și de cele de compensare pentru investitori instituite de toate statele membre ale UE, armonizarea standardelor minime de protecție la nivelul UE realizându-se prin implementarea Directivei privind sistemele de garantare a depozitelor din 1994 și a Directivei privind sistemele de compensare pentru investitori din 1997[1]. În ceea ce privește sectorul asigurărilor nu există, însă, un asemenea cadru european comun.

Din cele 30 de țări care formează UE-SEE, numai 12 dispun de cel puțin o schemă generală de garantare a asigurărilor. Această înseamnă că în termeni de prime brute subscrise, o treime din întreaga piață a asigurărilor din UE-SEE nu este acoperită de nicio IGS în cazul intrării în faliment a unei companii de asigurare. Aproximativ 26% din toate polițele de asigurare de viață și 56% din toate polițele de asigurare generale sunt neprotejate.

În cazul în care au fost instituite, IGS diferă adeseori în ceea ce privește nivelul de garantare, acest fapt conducând la grade diferite de protecție a deținătorilor de polițe de asigurare de la un stat membru la altul. IGS diferă în mod substanțial și din alte puncte de vedere legate de concepție, care influențează domeniul de aplicare al protecției oferite, sau procedurile operaționale și modalitățile de finanțare.

Din cauza absenței unor IGS armonizate în UE, consumatorii nu pot beneficia de o protecție egală și eficace. Această situație poate conduce la scăderea încrederii consumatorilor în piețele respective și, în timp, poate amenința însăși stabilitatea acestor piețe. De asemenea, ea poate afecta funcționarea pieței interne a asigurărilor prin distorsionarea concurenței transfrontaliere. În lumina învățămintelor trase din recenta criză, elaborarea unor scheme armonizate de garantare a asigurărilor ar putea contribui la remedierea deficiențelor existente.

Pentru a preveni necesitatea de a face apel la contribuabili, cartea albă stabilește un cadru coerent al acțiunilor UE în domeniul protecției oferite de IGS deținătorilor de polițe de asigurare și a beneficiarilor. În special, aceasta propune adoptarea unei directive care să permită garantarea faptului că toate statele membre dețin o IGS care respectă cel puțin un set minim de obligații legate de concepție. Informațiile disponibile demonstrează că abordarea coerentă la nivelul UE reprezintă cea mai bună cale de a oferi o soluție adecvată insuficiențelor și inegalităților privind protecția deținătorilor de polițe de asigurare. Prezenta carte albă nu intenționează să propună armonizarea produselor de asigurare și nici nu dorește să dezavantajeze produsele de asigurare comercializate numai pe piețe naționale.

Principalele opțiuni privilegiate de Comisie sunt sintetizate în casetele de text din secțiunile 3 și 4 ale prezentului document. Toate părțile interesate, inclusiv statele membre, sunt invitate să-și transmită comentariile și contribuțiile privind opțiunile identificate până la 30 noiembrie 2010.

Cartea albă este însoțită de o evaluare a impactului care se bazează pe un raport metodologic complet, precum și de alte anexe.

SCOPUL șI DOMENIUL DE APLICARE A CăRțII ALBE

De ce este necesară o acțiune în domeniul schemelor de garantare a asigurărilor?

Învățămintele trase din criză

Datorită tulburărilor recente de pe piața financiară cetățenii au devenit mai conștienți de existența și, mai ales, de limitele schemelor de garantare și de protecție a consumatorilor din toate sectoarele financiare. Deși nu s-a aflat la originea crizei, sectorul asigurărilor s-a dovedit departe de a fi imun la aceasta. Câțiva asigurători europeni importanți au înregistrat pierderi substanțiale și au fost obligați să injecteze masiv noi capitaluri[2]. Pentru a remedia lacunele și incoerențele reglementării actuale, cauzate de fragmentarea IGS din Europa, grupul Larosière a recomandat în raportul său final instituirea unor IGS armonizate în ansamblul UE (recomandarea nr. 5)[3].

Această recomandare se regăsește și în preambulul directivei-cadru Solvabilitate II[4] care a fost adoptată de curând.

De asemenea, în comunicarea sa din 4 martie 2009 intitulată „Stimularea redresării economice europene” Comisia a anunțat că va examina gradul de adecvare al schemelor existente de garantare din sectorul asigurărilor până la sfârșitul anului 2009 și va prezenta propuneri legislative corespunzătoare[5].

La 23 septembrie 2009, Comisia a adoptat trei propuneri de regulamente de înființare a Sistemului european al supraveghetorilor financiari, incluzând crearea a trei autorități europene de supraveghere. Comisia a urmărit îndeaproape discuțiile desfășurate între colegislatori cu privire la rolul noii Autorități europene pentru asigurări și pensii ocupaționale (AEAPO)[6] care au abordat și subiectul instituirii unei IGS la nivel național și/sau al UE.

Directiva Solvabilitate II nu va garanta absența totală falimentelor

Nici regimul actual de solvabilitate (Solvabilitate I) și nici cel viitor (Solvabilitate II) nu creează și nu vor crea un cadru care să garanteze absența totală a falimentelor companiilor de asigurare. Directiva-cadru Solvabilitate II, care va fi aplicabilă începând cu 31 decembrie 2012, prevede adoptarea unei abordări economice bazate pe risc a solvabilității. Ea impune companiilor de asigurare și reasigurare să dețină suficient capital pentru a-și îndeplini obligațiile pe termen de un an, cu un nivel de încredere al valorii la risc de 99,5%[7]. Această măsură ar trebui să limiteze numărul anual de asigurători care dau faliment la cel mult unul din 200. În scopul prezentei cărți albe, datele istorice și estimările bazate pe modele arată că probabilitatea de a da faliment a unei companii de asigurare variază între 0,1% în condiții economice normale și 0,5% în circumstanțe excepționale (criză financiară sau dificultăți specifice cu care se confruntă asigurătorii într-un anumit stat al UE)[8]. În ciuda existenței unor IGS, există riscul repercutării pierderilor asupra deținătorilor de polițe de asigurare din UE (sau a contribuabililor). În unele cazuri extreme aceste pierderi pot atinge 46,5 miliarde EUR pe an pentru polițele de asigurare de viață și generale. Aceasta echivalează cu aproximativ 4,4% din totalul primelor brute subscrise în UE într-un an. Un exemplu în acest sens este faptul că între 1996 și 2004 mai mult de 130 de asigurători au devenit insolvabili în UE, iar falimentul unui grup grec de asigurări în 2009 a afectat aproximativ 800 000 de deținători de polițe de asigurare.

Creșterea probabilă a activităților transfrontaliere de asigurare din UE

Activitatea transfrontalieră de asigurare – care se referă la oferta de servicii de asigurare în alte țări fie în mod direct, fie prin intermediul sucursalelor – reprezintă, în medie, 4,10% din totalul primelor brute subscrise în UE, adică 42,8 miliarde EUR în 2007. Se estimează că volumul acestei activități va continua să crească. De exemplu, unele mari grupuri de asigurări au prevăzut transformarea filialelor în sucursale.

Chiar și în statele membre care dețin IGS, domeniul de aplicare al acestora nu include întotdeauna activitatea transfrontalieră. Aproximativ 62% din activitatea transfrontalieră de asigurare de viață și 23% din activitatea transfrontalieră de asigurare generală din Uniunea Europeană nu beneficiază de nicio protecție în temeiul unei IGS.

Deținătorii de polițe de asigurare și beneficiarii sunt protejați în mod insuficient și/sau inegal

Diferențele dintre IGS naționale din ansamblul UE (inclusiv absența totală a acestui tip de scheme în unele state membre) implică niveluri insuficiente și inegale de protecție a deținătorilor de polițe de asigurare. Structura schemelor naționale de garantare a asigurărilor existente diferă în mod semnificativ de la un stat membru la altul. De asemenea, lipsa armonizării acestora poate conduce la probleme specifice privind protecția consumatorilor legate de activitatea transfrontalieră de asigurare în UE. În cazul în care o companie de asigurare cu activitate transfrontaliere dă faliment, este posibil ca unii deținători de polițe de asigurare să fie acoperiți de o IGS, în timp ce alții, cu un contract identic de asigurare, să nu fie protejați deloc, sau să fie protejați numai într-o măsură mai mică[9].

Exemple: Un deținător de poliță de asigurare cu domiciliul într-un stat membru în care nu există o IGS oferind protecție poate fi, totuși, protejat dacă asigurătorul său este originar dintr-un alt stat membru al UE în care există o IGS care oferă protecție pe baza principiului „țării de origine”[10]. Un deținător de poliță de asigurare cu domiciliul într-un stat membru în care există o IGS bazată pe principiul „țării de origine” ar putea să nu fie protejat dacă asigurătorul său este originar dintr-un alt stat membru al UE în care există o IGS oferind protecție pe baza principiului „țării gazdă”. Totuși, el va fi acoperit dacă polița sa de asigurare a fost emisă de o companie națională de asigurare. Dacă în statul membru în care își are domiciliul deținătorul poliței de asigurare există o IGS bazată pe principiul țării gazdă, nu are importanță dacă polița de asigurare a fost emisă de un asigurător național sau de unul străin (incoming) în măsura în care schemele celor două țări oferă o protecție echivalentă. Nivelul protecției poate varia în cazul în care suma despăgubirilor care vor fi plătite a fost limitată de unul dintre state membre implicate, sau de ambele. |

Situația actuală a IGS creează condiții inegale de concurență pentru întreprinderile de asigurare din UE

Coexistența unor sisteme diferite de IGS (și faptul că unele state membre nu dețin nicio IGS) provoacă, de asemenea, îngrijorări cu privire la lipsa unor condiții de concurență echitabile între companiile de asigurări naționale și cel străine care își desfășoară activitatea pe aceeași piață. Problemele care stau la baza acestor îngrijorări se pot agrava dacă printre asigurătorii care își desfășoară activitatea pe aceeași piață unii participă la o IGS iar alții nu, având în vedere că IGS (deja instituite) pot să difere între țările de origine sau țările gazdă implicate din punctul de vedere al acoperirii geografice pe care o oferă.

Exemple: În cazul în care consumatorii preferă să cumpere polițe care sunt protejate printr-o IGS (sau produse similare protejate de exemplu, de sisteme de garantare ale depozitelor sau de sisteme de compensare pentru investitori) în detrimentul asigurătorilor care oferă produse de asigurare neprotejate, pot apărea distorsiuni ale concurenței. IGS generează costuri suplimentare care ar putea fi suportate, până la urmă, de deținătorii polițelor de asigurare. În cazul în care consumatorii preferă produsele de asigurare cu un cost mai scăzut, concurența ar putea fi distorsionată în detrimentul asigurătorilor care oferă produse de asigurare protejate (care sunt probabil mai scumpe). |

Situația actuală a IGS afectează stabilitatea pieței

Falimentul societăților de asigurare și pierderile rezultate, suportate de deținătorii de polițe de asigurare și de beneficiari, pot avea un impact negativ asupra economiei reale deoarece schimbă comportamentul consumatorilor (de exemplu, aceștia ar putea cumpăra mai puține produse de asigurare) sau diminuează capacitatea economiei de a gestiona riscul. În plus, deținătorii de polițe de asigurare pot reacționa la pierderile reale sau prevăzute prin rezilierea polițelor (în ciuda penalităților semnificative la care se expun, în general, în caz de terminare anticipată), riscând să agraveze, astfel, o situație de criză financiară.

Este acțiunea specifică a UE în domeniul IGP singura soluție viabilă?

Instituirea unei IGS este importantă datorită riscului de faliment al companiilor de asigurare și al impactului potențial al acestor falimente asupra consumatorilor. Apare prin urmare întrebarea dacă există mecanisme alternative de protecție la nivel național sau european care să limiteze acest risc sau care să reducă pierderile suportate de deținătorii de polițe de asigurare.

Reglementarea prudențială și managementul riscurilor

Managementul eficace al riscurilor și structurile globale de guvernanță reprezintă bazele viitorului sistem de solvabilitate, alături de cerințele de capital și de competențele adecvate de supraveghere. Cu toate acestea, este pe deplin recunoscut faptul că stabilirea unor cerințe de solvabilitate la un nivel suficient pentru a acoperi toate pierderile neprevăzute ar fi prea costisitoare[11].

Tratamentul preferențial al deținătorilor de polițe de asigurare în procedurile de lichidare

Dacă o companie de asigurare devine insolvabilă, legislația UE în vigoare privind lichidarea autorizează statele membre să aleagă între două metode definite în dreptul lor național pentru a acorda deținătorilor de polițe de asigurare prioritatea asupra celorlalți creditori ai asigurătorului aflat în lichidare[12]. Totuși, s-ar putea ca deținătorul unei polițe de asigurare care nu dispune de suficiente lichidități să nu considere procedurile de lichidare ca fiind o soluție practică. Aceste proceduri sunt adesea complexe și de durată, iar deținătorii de polițe cu cereri de despăgubire neonorate încă riscă să se confrunte cu o lipsă acută de lichidități în așteptarea finalizării procedurilor respective.

Intervenția autorităților publice de la caz la caz

Soluțiile aplicabile de la caz la caz, cum ar fi intervenția ex post a autorităților publice, au o serie de dezavantaje cu toate că sunt flexibile prin natura lor. Deoarece deciziile sunt luate pe o bază ad hoc în loc de a se baza pe o serie de norme predefinite, ele pot ridica semne de întrebare cu privire la echitatea și transparența lor dacă nu sunt cu totul imparțiale. În plus, se poate interpreta că intervenția de la caz la caz ar oferi un avantaj neloial marilor companii, creând astfel un hazard moral prin faptul că le-ar permite să își asume riscuri temându-se mai puțin de consecințe, având în vedere că altcineva ar plăti pentru introducerea unei „plase de siguranță”.

Informații suplimentare și transparență sporită

O abordare alternativă ar fi aceea de a solicita furnizarea unor informații suplimentare destinate deținătorilor de polițe de asigurare, în așa fel încât aceștia să poată alege produsul de asigurare cel mai adecvat pentru nevoile lor. Totuși, aceasta presupune faptul că deținătorii de polițe de asigurare vor înțelege informațiile și vor fi capabili să le utilizeze atunci când iau decizii. În realitate, este puțin probabil ca deținătorii de polițe de asigurare să fie capabili să înțeleagă și să folosească toate informațiile, în special în ceea ce privește activitățile transfrontaliere de asigurare. În plus, furnizarea informațiilor nu soluționează problema condițiilor de concurență inegale între companiile de asigurare care își desfășoară activitatea pe aceleași piețe.

Domeniul de aplicare, contextul și obiectivele cărții albe

Domeniu de aplicare și definiție

Cartea albă se aplică tuturor companiilor de asigurare de viață, de asigurare generală, și celor care oferă ambele tipuri de asigurări. Totuși, ea nu se aplică fondurilor de pensii așa cum sunt definite în Directiva 2003/41/CE[13] și nici reasigurării .

În scopul prezentei cărți albe, o „ armonizare minimă ” înseamnă că statele membre sunt autorizate, dacă doresc, să ofere o protecție mai bună decât cea prevăzută de legislația UE în cauză.

Context

Cartea albă are la bază lucrările întreprinse de Comisie începând cu anul 2001 și concluziile consultărilor și dezbaterilor aprofundate cu deținătorii de polițe de asigurare, actorii sectorului și factorii de decizie politică, desfășurate în ultimii doi ani. Ea se mai fundamentează pe un raport privind IGS realizat pentru Comisie de Oxera[14] (care a fost finalizat în noiembrie 2007) și pe un raport realizat pentru Comisie de inspectorii de asigurare (CEIOPS)[15]. De asemenea, cartea albă răspunde preocupărilor reiterate ale Parlamentului European[16]. Etapele propuse de prezenta carte albă au fost analizate în mod amănunțit în evaluarea impactului care o însoțește.

Obiective

Cartea albă recomanda mai ales întreprinderea unor acțiuni pentru:

A garanta o protecție completă și uniformă a deținătorilor de polițe de asigurare și a beneficiarilor

Garantarea unei protecții adecvate a deținătorilor de polițe de asigurare și a beneficiarilor în eventualitatea falimentului unei companii de asigurare constituie obiectivul cheie al viitorului cadru al UE în domeniul IGS. Acest obiectiv este strâns legat de scopul de a garanta un tratament echitabil al tuturor deținătorilor de polițe de asigurare și beneficiarilor, indiferent de statul membru în care își au domiciliul și indiferent dacă au achiziționat polița de la un asigurător național sau de la unul originar din alt stat membru al UE.

A evita orice denaturare a concurenței

Un cadru armonizat în domeniul protecției oferite de IGS la nivelul UE își propune, de asemenea, crearea unor condiții de concurență echitabile între companiile de asigurare, precum și garantarea faptului că, pe aceeași piață, asigurătorii naționali și cei dintr-un alt stat al UE care își desfășoară activitatea în temeiul libertății de a presta servicii, sau care oferă asigurări prin intermediul sucursalelor, pot concura în condiții egale.

A reduce efectele adverse

Un cadru armonizat în domeniul IGS ar trebui să împiedice suportarea costurilor unei gestionări defectuoase a unei companii de asigurare de către contribuabili. În acest sens, trebuie instituit un cadru juridic care să fie finanțat chiar de întreprinderi și care să nu încurajeze asumarea de riscuri excesive (hazard moral). Acest obiectiv include adoptarea unor măsuri adecvate pentru a garanta că fondurile implicate sunt utilizate în mod exclusiv în scopuri bine definite ale IGS. În contextul protecției oferite de IGS, nu există cu adevărat dovezi că instituirea unor sisteme de protecție ar stimula piața în mod greșit, distorsionând funcționarea sa. În plus temerile privind hazardul moral sunt atenuate în prezența altor mecanisme de protecție, cum ar fi regimul modern de solvabilitate sau acțiunea autorităților de supraveghere prudențială.

A garanta eficiența costurilor

Este foarte important ca IGS să fie eficiente din punctul de vedere al costurilor. În special, aceasta înseamnă că acțiunea UE în domeniul IGS trebuie să găsească echilibrul adecvat între beneficiile oferite deținătorilor de polițe de asigurare și costurile asociate protecției furnizate. În final, o IGS care nu este eficientă din punctul de vedere al costurilor va genera costuri mai ridicate pentru deținătorii polițelor de asigurare. În acest context trebuie acordată o atenție deosebită aspectelor privind taxa pe valoarea adăugată (TVA); trebuie evitat impactul negativ pe care un volum ridicat al TVA care nu a putut fi recuperată sau obligația de a gestiona proceduri fiscale administrative disproporționate în raport cu scopul activităților referitoare la IGS le-ar putea avea asupra eficienței costurilor IGS.

A ameliora încrederea și stabilitatea pieței

Acțiunea UE în domeniul IGS are ca scop și consolidarea încrederii pieței și ameliorarea stabilității pieței interne a asigurărilor.

ELEMENTELE ABORDăRII PROPUSE

Natura acțiunii posibile a UE

Pe un termen mai lung, instrumentele juridice neobligatorii ale UE, cum ar fi recomandările, comunicările, orientările sau codurile de conduită pot influența practicile statelor membre. Cu toate acestea, este puțin probabil ca ele să corecteze în totalitate insuficiențele actuale. Deoarece aceste instrumente nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic, li s-ar solicita statelor membre să acționeze numai în mod voluntar – dar insuficiențele situație actuale fragmentate a IGS din UE sunt prea semnificative și nu se poate aștepta realizarea convergenței abordărilor naționale pe un termen lung. Prin urmare, va fi necesară adoptarea unor măsuri juridice obligatorii.

Instrumentul juridic cel mai adecvat pentru introducerea unor cerințe obligatorii este directiva. În temeiul articolului 288 din TFUE, directiva se aplică individual, adică este obligatorie din punct de vedere juridic pentru cei cărora li se adresează. Ea solicită statelor membre să obțină un anumit rezultat dar, spre diferență de regulament, le lasă autorităților naționale libertatea de a alege forma și mijloacele. Acest fapt se poate dovedi util având în vedere complexitatea problematicii privind IGS, care apare din diferențele privind conceperea și domeniul de aplicare al diverselor scheme naționale.

Comisia propune stabilirea la nivelul UE, prin intermediul unei directive așa cum este definită la articolul 288 din TFUE, al unui cadru coerent și obligatoriu din punct de vedere juridic în domeniul protecției oferite de IGS, aplicabil tuturor deținătorilor de polițe de asigurare și beneficiarilor. |

Nivelul de centralizare al IGS și rolul acestora

Crearea unei IGS în fiecare stat membru este compatibilă cu cadrul național de supraveghere microprudențial actual și, prin urmare, ar contribui la prevenirea hazardului moral din motive de reglementare. Un mecanism de împrumut mutual ar putea, de asemenea, să fie instituit ca mijloc de ajutor mutual între IGS naționale. Un astfel de sistem ar impune fiecărei scheme naționale să susțină financiar o IGS dintr-un alt stat membru care nu ar dispune de resursele financiare necesare pentru a onora cererile. Pentru a garanta transparența și previzibilitatea costurilor potențiale ale IGS participante, ar trebui să existe un acord privind mecanismul de colectare a fondurilor care să indice în mod clar suma cu care trebuie să contribuie fiecare IGS și circumstanțele în care este necesară contribuția. În sfârșit, cele mai multe probleme generate de existența unor diferențe între cadrele juridice naționale ar putea fi soluționate prin instituirea unei singure IGS pentru întreaga UE care să se aplice tuturor polițelor de asigurare de viață și de asigurare generală subscrise și achiziționate în Uniunea Europeană. În momentul de față, însă, se pare că această soluție nu beneficiază de un sprijin politic suficient. Ea ar putea fi luată în considerare într-un stadiu ulterior.

În calitatea sa de mecanism de protecție de ultimă instanță, o IGS poate consolida încrederea în sectorul financiar, generând astfel un impact pozitiv asupra restului economiei. O IGS care și-ar asuma rolul mai larg de prevenire a insolvabilității societăților de asigurare, ar putea ghida un asigurător care se confruntă cu dificultăți financiare, permițându-i să își mențină activitatea. După cum s-a indicat la secțiunea 2.1.7 există o serie de mecanisme pentru a preveni insolvabilitatea societăților de asigurare, iar datele disponibile arată că acestea au fost, în general, eficace. De aceea, IGS ar putea interveni atunci când celelalte mecanisme de protecție au eșuat, pentru a preveni falimentul unui asigurător sau pentru a atenua efectele acestui faliment.

Comisia recomandă crearea unui IGS ca mecanism de ultimă instanță în fiecare stat membru. |

Domeniul geografic de aplicare

Armonizarea domeniul geografic de aplicare a protecției oferite de IGS este crucială pentru a garanta o protecție deplină și uniformă a deținătorilor de polițe de asigurare în contextul transfrontalier. IGS bazate pe „principiul țării de origine” acoperă nu numai polițele emise de asigurătorii naționali, ci și acelea oferite de sucursalele asigurătorilor naționali stabilite în alte state membre. În schimb IGS bazate pe „principiul țării gazdă” acoperă polițele emise de sucursalele asigurătorilor originari din străinătate. În practică, unele IGS naționale aplică elementele ale ambelor principii.

Principalul avantaj al principiul țării de origine este compatibilitatea sa cu „principiul de control al țării de origine” care facilitează gestionarea cazurilor de faliment al asigurătorilor. Autoritățile de supraveghere ale țării de origine sunt responsabile pentru reglementarea prudențială, inclusiv cerințele de solvabilitate, și pentru lansarea procedurilor de lichidare. În plus, principiul țării de origine este, de asemenea, compatibil cu sistemele de garantare a depozitelor din sectorul bancar și cu sistemul de compensare pentru investitori din sectorul valorilor mobiliare.

O structură care se bazează pe principiul țării gazdă garantează o protecție uniformă a deținătorilor de polițe de asigurare din statul membru, evitând astfel orice distorsiune a concurenței între asigurătorii care își desfășoară activitatea în același stat membru. Acest tip de structură prezintă totuși o serie de dezavantaje. În primul rând, aceasta multiplică costurile administrative deoarece asigurătorii cu activitate transfrontalieră trebuie să participe în două sau mai multe IGS. În al doilea rând, ar fi dificilă instituirea în practică a unei acțiuni în domeniul IGS deoarece autoritățile care gestionează schema sunt diferite de autoritățile care supraveghează procedurile de lichidare. În al treilea rând, în lipsa armonizării, structura bazată pe principiul țării gazdă poate conduce la protecția neuniformă a deținătorilor de polițe de asigurare de la un stat membru al altul.

Comisia recomandă armonizarea domeniul geografic de aplicare al IGS pe baza principiului „țării de origine”. |

Polițele de asigurare garantate

Falimentul unei societăți de asigurare de viață poate cauza dificultăți financiare grave deținătorilor de polițe de asigurare, mai ales pentru persoanele care au achiziționat polițe de asigurare de viață în vederea pensionării. Chiar și în cazul în care deținătorii de polițe de asigurare își pot recupera o parte din economii, e posibil ca ei să nu mai poată beneficia de un nivel similar de acoperire deoarece situația lor personală, pe baza căreia se calculează primele, s-a schimbat (de exemplu, din punctul de vedere al vârstei și al sănătății). Datorită angajamentelor pe termen lung inerente produselor de asigurare de viață, deținătorii de polițe de asigurare sunt în general incapabili de a estima cât de solidă va fi situația financiară a companiei de asigurare în momentul în care polița ajunge la scadență.

În scopul prezentei cărți albe, polițele de asigurare de viață includ produsele tradiționale de protecție împotriva riscurilor, precum și produsele de economisire și investiție (de exemplu, polițele de asigurare cu componentă investițională).

Dacă o societate de asigurare generală dă faliment, pierderea medie pentru deținătorii de polițe este în general mai mică și se limitează, de obicei, la primele plătite în avans. Contractele sunt pe termen scurt și majoritatea deținătorilor de polițe pot achiziționa ușor o altă poliță de la altă companie. Totuși, acești deținători de polițe de asigurare și beneficiarii cu cereri de despăgubire neonorate la momentul constatării insolvabilității ar putea suferi pierderi mai importante, superioare pierderile asociate produselor clasice de asigurare de viață. Ar putea exista bune argumente în favoarea limitării protecției oferite de IGS numai la anumite tipuri specifice de polițe de asigurare generală, dar, din motive practice și de echitate, ar fi dificilă separarea garantării oferite de IGS în prea multe sub-scheme.

Comisia recomandă ca IGS să garanteze atât polițele de asigurare de viață, cât și polițele de asigurare generală. |

Solicitanți eligibili

Protecția tuturor persoanelor fizice și juridice ar putea fi mult prea costisitoare. Pentru a reduce costurile financiare, eligibilitatea ar trebui, probabil, restricționată la solicitanții care îndeplinesc anumite criterii, cum ar fi întreprinderile mici și microîntreprinderile. Definirea acestor criterii necesită o atenție deosebită.

Comisia recomandă ca IGS să ofere protecție persoanelor fizice și anumitor persoane juridice. |

Finanțare

Pentru ca o IGS să funcționeze în mod eficace, sunt necesare mecanisme adecvate de colectare a fondurilor. Structura fondurilor nu numai că determină nivelul protecției, dar poate avea și o incidență importantă asupra costurilor suportate de sectorul în cauză, având în vedere că taxele impuse asigurătorilor probabil că se vor repercuta asupra deținătorilor de polițe de asigurare. Prin urmare, trebuie acordată o atenție deosebită următoarelor aspecte:

Momentul finanțării

În cazul unei scheme finanțate ex ante , fondurile sunt colectate înaintea unor eventuale falimente iar resursele sunt transferate către IGS (și gestionate de acesta) prin intermediul unui sistem de taxe impuse sectorului în cauză. Prin urmare, principalul avantaj este disponibilitatea imediată a fondurilor necesare despăgubirii solicitanților în eventualitatea unui faliment. În plus, finanțarea ex ante este expusă mai rar problemelor de hazard moral, deoarece asigurătorii care devin insolvabili și-au vărsat deja contribuția la IGS. În plus, finanțarea ex ante este mai susceptibilă de a evita efectele prociclice legate de schemele finanțate ex post . Această caracteristică pozitivă poate fi consolidată prin instituirea unor taxe ex ante ponderate în funcție de riscul de faliment al companiei contribuitoare (a se vedea secțiunea 4.6.3).

În mod evident, costurile de instalare și de operare tind să fie mai ridicate decât cele pentru finanțarea ex post , având în vedere faptul că o IGS finanțată ex ante trebuie să angajeze specialiști în investiții pentru gestionarea fondurilor și să elaboreze și să implementeze o strategie de investiții care să asigure echilibrul între riscuri și randament. În plus, există întotdeauna posibilitatea ca fondurile colectate să se dovedească a fi insuficiente în cazul falimentului unei mari societăți de asigurare.

În cazul unei scheme finanțate ex post taxele nu sunt colectate decât atunci când un asigurător dă faliment, aceasta generând costuri pentru IGS. Prin urmare, costurile de instalare și de operare sunt mai degrabă limitate, iar fondurile pot fi adaptate costurilor reale ale falimentului. Argumentele privind echitatea și proporționalitatea pot pleda în favoarea unui sistem ex post . Finanțarea ex post tinde totuși să fie asociată în mai mare măsură problemelor de hazard moral, deoarece instituțiile falimentare nu contribuie niciodată la IGS. În plus, aceasta poate împiedica rambursarea rapidă a deținătorilor de polițe de asigurare. Schemele finanțate ex post pot, de asemenea, să intensifice efectele prociclice, având în vedere că riscul de faliment al asigurătorilor este mai ridicat atunci când condițiile economice sunt mai dificile.

Nivelul țintă

Îngrijorările cu privire la dimensiunea potențial nelimitată a contribuțiilor la o IGS ar putea fi atenuate prin introducerea unor plafoane sau limite absolute ale contribuțiilor anuale. În practică, aceste limite pot fi exprimate ca procentaj din primele sau rezervele întreprinderii contribuitoare (așa-numitul „nivel țintă”), care să fie supus unei perioade de tranziție.

Pentru a selecționa un nivel adecvat de protecție, serviciile Comisiei au evaluat diferite opțiuni, inclusiv nivelul de protecție al IGS existente. Ele au ales, pentru început, un nivel țintă de 1,2% din primele brute subscrise. De exemplu, aplicarea acestui nivel țintă pentru o perioadă de 10 ani s-ar traduce printr-o contribuție anuală de 0,12% din primele brute subscrise pentru fiecare membru contribuitor al schemei[17].

Pentru a atenua riscul de deficit de finanțare în cazul falimentului unui mare asigurător ar putea fi prevăzute mecanisme complementare de finanțare ex post , sau alte surse de finanțare, cum ar fi creditarea externă sau reasigurarea.

Contribuții

Pentru a determina suma totală a fondurilor care trebuie colectată de la contribuitorii unei IGS este necesar să existe un mecanism de repartizare. În practică, contribuția companiilor de asigurare la IGS existente în UE este proporțională cu dimensiunea lor. Aceasta permite evitarea distorsiunilor între micii și marii asigurători și noii intrați pe piață. În general, sunt utilizați trei factori: (i) volumul primelor (brute sau nete), (ii) dimensiunea provizioanelor tehnice sau a rezervelor, (iii) numărul polițelor. Acești factori au efecte diferite asupra mărimii contribuției care trebuie vărsată de fiecare companie.

Ponderarea riscurilor se referă la calculul contribuțiilor în funcție de riscul la care este expus asigurătorul, sau de costurile prevăzute pe care acesta le-ar genera pentru schemă. Contribuțiile în funcție de risc sunt calculate prin utilizarea mai multor indicatori care reflectă profilul de risc al asigurătorului. Indicatorii propuși acoperă clasele de riscuri esențiale utilizate pentru evaluarea solidității financiare a asigurătorului (de exemplu, portofoliul riscurilor asigurate, solvabilitatea, calitatea activelor). Datele necesare pentru calculul acestor indicatori sunt disponibile în temeiul obligațiilor de raportare în vigoare.

Limitarea despăgubirilor și alte reduceri ale beneficiilor ar putea fi, de asemenea, introduse. Aceasta înseamnă că IGS ar cere solicitanților să suporte o parte din pierderi, oricare ar fi acestea, în așa fel încât să se reducă necesitățile de finanțare ale schemei și să se evite hazardul moral din partea deținătorilor de polițe de asigurare. Metodele includ plafonarea sau limitarea despăgubirilor, reduceri procentuale ale cererilor de despăgubire și ale sumelor deductibile și praguri minime ale sumei solicitate. Orice armonizare la nivelul UE ar trebui să găsească un echilibru adecvat între garantarea aceluiași grad de protecție minimă tuturor deținătorilor de polițe de asigurare din toate statele membre și evitarea intervențiilor inutile cu privire la competențele naționale în domeniul limitării despăgubirilor și al altor reduceri ale beneficiilor.

Comisia recomandă ca IGS să fie finanțate pe baza unor contribuții ex ante ale asigurătorilor, completate eventual de mecanisme de finanțare ex post în cazul insuficienței fondurilor; calculul contribuțiilor ar trebui să se bazeze pe profilul individual de risc al întreprinderilor contribuitoare. Ar trebui stabilit un nivel adecvat al nivelului țintă de finanțare, supus unei perioade de tranziție. Comisia este pregătită să ia în considerare limitări ale despăgubirilor, precum și alte reduceri armonizate ale beneficiilor, cu condiția ca deținătorilor de polițe de asigurare și beneficiarilor să li se garanteze un grad adecvat de protecție pentru toate clasele respective de asigurări și în toate statele membre. |

Transferul portofoliului și/sau indemnizarea

O IGS poate reacționa în două moduri în cazul în care un asigurător devine insolvabil. Ea poate asigura continuitatea polițelor de asigurare, transferându-le unui asigurător solvabil sau preluându-le în mod direct (transfer de portofoliu). Aceasta se poate aplica mai ales produselor de asigurare de viață care, deoarece sunt pe termen lung, sunt dificil de substituit în aceleași condiții. O altă posibilitate este ca IGS să acorde despăgubiri deținătorilor de polițe de asigurare și beneficiarilor pentru pierderile suferite (indemnizare).

Comisia încurajează puternic transferul de portofoliu atunci când această soluție este rezonabilă din punct de vedere practic și justificată din punctul de vedere al eficienței. Totuși, când toate celelalte soluții au fost epuizate, consumatorii trebuie protejați în cazul în care un asigurător dă faliment. Ca soluție de ultimă instanță, IGS trebuie cel puțin să acorde despăgubiri deținătorilor de polițe de asigurare și beneficiarilor pentru pierderile suferite, pentru o perioadă definită în prealabil.

Comisia recomandă ca IGS să acorde despăgubiri, cel puțin, pentru o perioadă definită în prealabil, deținătorilor de polițe de asigurare și beneficiarilor pentru pierderile suferite în cazul în care un asigurător devine insolvabil. |

URMăTOARELE ETAPE

Cartea albă examinează o serie de elemente cu privire la instituirea unei soluții obligatorii din punct de vedere juridic de către UE pentru IGS. Opțiunile preferate de Comisie sunt clar explicate în casetele de text din secțiunile 3 și 4 ale prezentului document. Comisia solicită tuturor părților interesate să își prezinte observațiile cu privire la aceste opțiuni.

Comisia va analiza răspunsurile primite cu o atenție deosebită și le va lua în considerare în momentul în care va prezenta o propunere legislativă.

Contribuțiile la prezentul proces de consultare trebuie trimise Comisiei până la 30 noiembrie 2010 la adresa de e-mail MARKT-H2@ec.europa.eu.

[1] Directiva 1994/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor, modificată de Directiva 2009/14/CE , JO L 135, 31.5.1994, p. 5-14 și Directiva 1997/9/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 martie 1997 privind sistemele de compensare pentru investitori, JO L 84, 26.3.1997, p. 22-38.

[2] Pentru mai multe detalii, a se vedea raportul de evaluare a impactului, secțiunea 2.2.

[3] A se vedea http://ec.europa.eu/internal_market/finances/docs/de_larosiere_report_en.pdf. .

[4] Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare (Solvabilitate II) (reformare), JO L 335, 17.12.2009, p. 1-155; a se vedea în special considerentul 141 paragraful al doilea.

[5] Comunicare către Consiliul European de primăvară, „Stimularea redresării economice europene”, COM(2009)114 final, 4.3.2009.

[6] Propunere de Regulament al Parlamentului European și al Consiliului de înființare a Autorității europene pentru asigurări și pensii ocupaționale [COM(2009)0502-C7-0168/2009-2009/0143(COD)].

[7] În matematica financiară și managementul riscurilor, valoarea la risc (VaR) este cel mai utilizat indicator pentru măsurarea cantitativă a riscului de a înregistra pierderi pentru un anumit portofoliu de active.

[8] Pentru o analiză mai detaliată a se vedea secțiunea 2.2 din evaluarea impactului, în special tabelul 22.

[9] Pentru o analiză mai aprofundată a consecințelor posibile pentru deținătorii de polițe de asigurare și beneficiari, a se vedea secțiunea 3.1 din evaluarea impactului.

[10] Pentru o analiză mai detaliată privind principiul țării de origine și principiul țării-gazdă, a se vedea secțiunea 4.2.

[11] A se vedea și secțiunea 2.1.2 din prezenta carte albă.

[12] A se vedea articolul 10 din Directiva 2001/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 martie 2001 privind reorganizarea și lichidarea întreprinderilor de asigurare, JO L 110, 20.4.2001, p.28-39.

[13] Directiva 2003/41/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 iunie 2003 privind activitățile și supravegherea instituțiilor pentru furnizarea de pensii ocupaționale, JO L 235, 23.9.2003, p. 10-21.

[14] Pentru raport, a se vedea http://ec.europa.eu/internal_market/finances/docs/de_larosiere_report_en.pdf.

[15] CEIOPS este Comitetul european al inspectorilor de asigurări și pensii ocupaționale. A se vedea http://www.ceiops.eu/media/files/publications/submissionstotheec/CEIOPS-DOC-18-09%20_Input_to_EC_work_on_IGS-approved_clean_.pdf.

[16] A se vedea articolul 242 din Directiva Solvabilitate II. A se vedea, de asemenea, Recomandarea Parlamentului European nr. 25 formulată de Comisia de anchetă privind societatea de asigurări „Equitable Life”, care solicită Comisiei să adopte rapid acte legislative privind IGS: http://www.europarl.europa.eu/comparl/tempcom/equi/default_en.htm.

[17] A se vedea, în special, tabelul 51 din raportul evaluării impactului. Datele obținute se referă la niveluri identificate pentru o probabilitate de neplată PD=0,1%, cu un nivel de încredere de 99%.