52010DC0086

[pic] | COMISIA EUROPEANĂ |

Bruxelles, 9.3.2010

COM(2010) 86 final

COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU, COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN ȘI COMITETUL REGIUNILOR

Politica climatică internațională post-Copenhaga: acționând acum pentru a revigora măsurile luate pe plan mondial în domeniul schimbărilor climatice

{SEC(2010) 261}

COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU, COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN ȘI COMITETUL REGIUNILOR

Politica climatică internațională post-Copenhaga: acționând acum pentru a revigora măsurile luate pe plan mondial în domeniul schimbărilor climatice

1. MESAJE CHEIE

Dimensiunea internațională a reprezentat întotdeauna o caracteristică esențială a ambițiilor UE în domeniul luptei împotriva schimbărilor climatice. Principalul obiectiv european îl constituie limitarea creșterii temperaturii la maximum 2ºC și prevenirea celor mai nefaste consecințe ale schimbărilor climatice, iar acest lucru este posibil doar prin depunerea de eforturi coordonate la nivel internațional. Acesta este motivul pentru care UE a fost dintotdeauna o susținătoare înflăcărată a procesului ONU și care a făcut ca reuniunea de la Copenhaga să nu se ridice la nivelul așteptărilor noastre. Cu toate acestea, sprijinul crescând pentru Acordul de la Copenhaga demonstrează că majoritatea țărilor sunt în prezent hotărâte să ia măsuri privind schimbările climatice. Uniunii Europene îi revine sarcina de valorifica această voință și de a o traduce în fapte. Prezenta comunicare definește strategia de menținere a dinamicii eforturilor mondiale în materie de combatere a schimbărilor climatice.

Uniunea Europeană s-a aflat dintotdeauna în prima linie a măsurilor concrete de combatere a schimbărilor climatice (este pe cale să își respecte angajamentele pentru 2008-2012 asumate în cadrul Protocolului de la Kyoto), și-a asumat deja obiective ambițioase pentru 2020, inclusiv un angajament de reducere cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) până în 2020 și de majorare a acestei reduceri la 30%, dacă vor exista condiții[1] propice în acest sens. Suntem pregătiți să transformăm Europa în regiunea cu cel mai mare respect pentru mediu din lume, acționând pentru realizarea unei economii cu emisii reduse de carbon, eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor și rezistentă în fața schimbărilor climatice. Realizarea acestui obiectiv și oferirea de dovezi referitoare la implementarea Acordului de la Copenhaga constituie argumentele cele mai convingătoare ale Europei în eforturile sale de a-și convinge partenerii mondiali să accepte provocarea.

Viziunea pentru viitor din cadrul strategiei „Europa 2020” are drept obiectiv primordial o creștere economică mai sustenabilă, care să ducă la crearea de noi locuri de muncă și la sporirea securității energetice. Comisia este pregătită să demareze acțiunea de trasare a parcursului UE către o economie cu emisii reduse de carbon până în 2050. De asemenea, Comisia va consolida capacitatea de rezistență în fața factorilor climatici de risc și de prevenire și reacție în caz de dezastre.

Procesul ONU constituie un element esențial pentru luarea unui angajament mondial mai vast care să vină în sprijinul măsurilor privind combaterea schimbărilor climatice. Elementul-cheie al acestui obiectiv este utilizarea procesului ONU în perspectiva Conferinței de la Cancun, pentru a integra orientările strategice prevăzute de Acordul de la Copenhaga în textele de negociere ale ONU. Totodată, este necesar să se soluționeze deficiențele restante și să se asigure integritatea ecologică a unui acord al cărui obiectiv esențial trebuie să fie reducerea emisiilor de GES la nivelul prevăzut. Aceasta implică garantarea unei vaste participări și sporirea ambițiilor celorlalte state, precum și soluționarea eventualelor slăbiciuni, cum ar fi normele privind contabilizarea emisiilor provenite din silvicultură și gestionarea „bugetelor” de emisii excedentare aferente perioadei 2008-2012 menționată în Protocolul de la Kyoto. Printre măsurile care trebuie luate se numără elaborarea unui cadru robust și transparent de contabilizare a emisiilor și a performanței, mobilizarea în mod coordonat a unei finanțări cu demaraj rapid și contribuirea la asigurarea finanțării pe termen lung destinată acțiunilor de atenuare și adaptare. Mai mult, UE trebui să depună eforturi pentru dezvoltarea pieței internaționale a carbonului, prin interconectarea sistemelor naționale compatibile și promovarea tranziției în bune condiții dinspre mecanismul de dezvoltare curată (CDM – Clean Development Mechanism ) înspre noi mecanisme sectoriale bazate pe piață.

Obiectivul nostru primordial este în continuare ajungerea la un acord solid și obligatoriu din punct de vedere juridic în temeiul Convenției-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (CCONUSC). În acest scop, este oportun să ne concentrăm inițial atenția asupra adoptării unui set echilibrat de decizii concrete și pragmatice cu ocazia Conferinței de la Cancun ce va avea loc la sfârșitul anului 2010. Acesta trebuie să fie cât se poate de cuprinzător, însă având în vedere divergențele persistente dintre părți, UE trebuie să fie pregătită să continue demersurile de adoptare a unui acord obligatoriu din punct de vedere juridic cu ocazia conferinței din Africa de Sud din 2011. Nivelul ridicat al așteptărilor apărut în perspectiva Conferinței de la Copenhaga a avut efecte deosebit de benefice, acestea conducând un număr mare de economii importante la stabilirea, anterior conferinței, a unor obiective naționale. În prezent, trebuie să avem în vedere elaborarea unei strategii care să mențină o dinamică ridicată, fără însă a pune în pericol obiectivul primordial.

Acesta este motivul pentru care UE trebuie să fie mai activă în demersurile sale față de celelalte părți, să pună bazele unui climat de încredere în ceea ce privește posibilitatea ajungerii la un acord internațional și să examineze măsurile specifice ce urmează a fi luate la Cancun. Uniunea Europeană trebuie să își concentreze eforturile pe construirea unor relații de conlucrare cu diferiți parteneri.

2. REVIGORAREA NEGOCIERILOR LA NIVEL INTERNAțIONAL PRIVIND CLIMA

2.1. Bilanțul Conferinței de la Copenhaga

Principalul rezultat al Conferinței privind schimbările climatice de la Copenhaga din decembrie 2009 a fost semnarea, de către un grup reprezentativ format din 29 de șefi de state și de guverne, a „Acordului de la Copenhaga”. Acest acord fixează obiectivul UE de limitare a creșterii temperaturii globale la maximum 2°C peste nivelurile din perioada preindustrială[2]. Acordul le adresa statelor dezvoltate solicitarea de a-și prezenta obiectivele de reducere a emisiilor și invita țările în curs de dezvoltare să își prezinte planul de acțiune până la 31 ianuarie 2010. De asemenea, acordul constituie baza pentru monitorizarea, raportarea și verificarea (MRV) periodică a acțiunilor respective, conține un angajament de finanțare semnificativă a politicilor climatice și a cadrului instituțional aferent, și furnizează orientări privind abordarea unor aspecte precum reducerea emisiilor cauzate de despăduriri, tehnologie și adaptare.

Acordul nu se ridică la nivelul așteptărilor UE pentru Conferința de la Copenhaga, referitoare la încheierea unui acord obligatoriu din punct de vedere juridic; mai mult decât atât, concluziile conferinței nu fac decât să „ia act” de acest acord. Cu toate acestea, cele peste 100 de propuneri prezentate până în prezent atât de țările dezvoltate, cât și de cele în curs de dezvoltare[3], multe dintre ele incluzând obiective sau acțiuni, demonstrează un sprijin larg și în continuă creștere pentru acord. Aceste propuneri reprezintă un indiciu al voinței clare a majorității țărilor de a-și intensifica începând de acum acțiunile referitoare la schimbările climatice.

Negocierile purtate cu ocazia Conferinței de la Copenhaga au cunoscut progrese importante vizând o gamă largă de alte aspecte. Aceste progrese s-au concretizat prin elaborarea de proiecte de decizii și texte de negociere[4]. Împreună cu acordul, acestea alcătuiesc baza pentru etapele următoare, atât în ceea ce privește negocierile (deoarece va trebui să integrăm orientările strategice din acord în aceste texte de negociere ale CCONUSC), cât și pentru demararea imediată a implementării unei serii de acțiuni.

2.2. Foaie de parcurs pentru viitor

UE trebuie să își continue eforturile de încheiere a unui acord internațional solid și eficace, iar semnarea unui acord obligatoriu din punct de vedere juridic în temeiul CCONUSC rămâne obiectivul său fundamental. Pentru a se ajunge la un astfel de acord, UE trebuie să își redirecționeze eforturile. Uniunea Europeană trebuie să instaureze un climat de încredere prin reacționarea la nevoia urgentă de măsuri concrete imediate, precum și să încerce să obțină rezultate reale ca urmare a Conferinței de la Cancun. Acest lucru necesită o abordare largă, caracterizată de demersuri bilaterale consolidate.

2.2.1. Procesul ONU

Conferința din 2010 este programată să aibă loc în decembrie la Cancun, aceasta fiind urmată de o conferință ce va avea loc în Africa de Sud la sfârșitul anului 2011. În perspectiva Conferinței de la Cancun, se vor organiza diverse reuniuni pregătitoare, inclusiv în Mexic și Germania.

Reuniunile din aprilie și iunie de la Bonn au drept scop stabilirea foii de parcurs pentru etapele următoare ale negocierilor, cu aceste ocazii urmând să se reia negocierile privind integrarea orientărilor strategice din Acordul de la Copenhaga în diversele texte de negociere reieșite în urma conferinței. Reuniunile trebuie să identifice „lacunele” existente în actualele texte de negociere, precum chestiunea monitorizării, raportării și verificării, în cazul căreia acordul conține importante orientări strategice. De asemenea, reuniunile pregătitoare trebuie să aducă în discuție aspecte neglijate în acord, cum ar fi evoluția pieței internaționale a carbonului, reducerea emisiilor provenite din sectorul aeronautic și maritim internațional prin intermediul OACI și OMI, agricultura și limitarea hidrofluorocarburilor. În primul rând, reuniunea de la Bonn ar trebui să integreze obiectivele țărilor dezvoltate și acțiunile țărilor în curs de dezvoltare prezentate în temeiul acordului în procesul oficial de negociere al ONU.

Așadar, obiectivul UE pentru reuniunea de la Cancun ar trebui să se constituie din elaborarea unui set cuprinzător și echilibrat de decizii menite să ancoreze Acordul de la Copenhaga în procesul de negociere al ONU, precum și din abordarea sincopelor. De asemenea, este de dorit luarea unei decizii oficiale referitoare la elaborarea listei cu obiectivele țărilor dezvoltate și înregistrarea acțiunilor țărilor în curs de dezvoltare, inclusiv metodele care să permită contabilizarea lor. Toate deciziile trebuie definite în contextul unei decizii „umbrelă” menite să furnizeze cadrul strategic global. Rezultatele reuniunii de la Cancun trebuie mai ales să concilieze aspectele importante care le privesc atât pe țările dezvoltate, cât și pe cele în curs de dezvoltare.

Deși UE este pregătită să adopte la Cancun un acord solid și obligatoriu din punct de vedere juridic, divergențele semnificative restante demonstrează că trebuie să avem în vedere posibilitatea unei abordări mai etapizate. În acest sens, luarea unor decizii concrete la Cancun ar constitui totuși baza adecvată pentru adoptarea unui cadru juridic complet în Africa de Sud în 2011. Este important să se treacă la integrarea progreselor realizate și la menținerea unei dinamici sporite fără a compromite obiectivul fundamental.

2.2.2. Apropierea de țările terțe

Negocierile purtate la Copenhaga au demonstrat clar că realizarea de progrese în cadrul Națiunilor Unite era condiționată de disponibilitatea țărilor de a acționa. Crearea de către UE a unui program de cooperare proactivă cu partenerii săi va reprezenta elementul esențial în ceea ce privește promovarea sprijinului pentru procesul ONU. Obiectivul va fi acela de a ajunge la o mai bună înțelegere a pozițiilor, preocupărilor și așteptărilor partenerilor noștri cu privire la aspecte cheie, precum și acela de a explica clar așteptările UE de la un eventual acord din perspectiva ambițiilor, a exhaustivității și integrității sale ecologice. Programul de cooperare proactivă vizează să încurajeze luarea de măsuri imediate ca urmare a Acordului de la Copenhaga și să faciliteze realizarea convergenței în privința deciziilor pragmatice ce urmează a fi convenite la Cancun. Aceasta ar trebui totodată să genereze oportunități importante de intensificare a dialogurilor bilaterale privind evoluția schimbărilor climatice pe plan național și de sprijinire de către UE a măsurilor luate la acest nivel. Comisia va întreprinde acest demers de cooperare proactivă în strânsă legătură cu Consiliul și cu președinția acestuia.

Uniunea Europeană și statele sale membre trebuie să continue procesul de negociere în cadrul Națiunilor Unite. Datorită intensificării rolului său, Comisia va contribui la luarea de către UE a unei poziții unitare. Experiența acumulată în urma Conferinței de la Copenhaga demonstrează că este necesară antamarea unei discuții privind modalitatea optimă de a spori eficiența și ponderea UE în negocierile internaționale.

Mai mult, Comisia va încuraja și sprijini Parlamentul European să dialogheze activ cu parlamentari din principalele țări partenere.

Activitățile de cooperare proactivă trebuie să se desfășoare la toate nivelele și cu participarea tuturor părților interesate importante. În 2010 sunt programate reuniuni bilaterale și multilaterale, inclusiv o serie de întâlniri la cel mai înalt nivel și reuniuni ministeriale. La acestea se vor adăuga reuniuni la nivel regional și reuniuni ad-hoc, menite să garanteze cooptarea unor parteneri din toate regiunile lumii, inclusiv din țările vulnerabile, și îmbogățirea cunoștințelor UE referitoare la preocupările și ambițiile acestora. În cadrul dialogurilor oficiale și neoficiale care au avut sau care vor avea loc în perspectiva Conferinței de la Cancun și a implementării imediate a Acordului de la Copenhaga, părțile trebuie să continue identificarea aspectelor cheie și a posibilelor compromisuri la care s-ar putea ajunge în cadrul negocierilor. Comisia, cu sprijinul delegațiilor UE ale Serviciului european pentru acțiune externă, se va implica activ în toate aceste activități. În acest sens, Comisia va conlucra strâns cu președințiile mexicană și sud-africană ale viitoarelor conferințe din 2010 și, respectiv, 2011.

Cu toate acestea, este important de subliniat faptul că toate părțile trebuie să demonstreze că sunt dispuse să facă progrese. În absența acestei disponibilități, Acordul de la Copenhaga, care reprezintă cel mai mic numitor comun, va rămâne probabil unicul acord posibil.

2.2.3. Integritatea ecologică

Un eventual acord în materie de combatere a schimbărilor climatice trebuie să prevadă reducerile necesare pentru ca emisiile globale de GES să fie compatibile cu obiectivul din Acordul de la Copenhaga referitor la limitarea la maximum 2°C a creșterii temperaturii. În timp ce Protocolul de la Kyoto rămâne elementul fundamental al procesului ONU, deficiențele sale principale (domeniul de aplicare și slăbiciunile sale) vor trebui soluționate.

- Protocolul de la Kyoto, în structura sa actuală, nu poate să contribuie de unul singur la îndeplinirea obiectivului de limitare a creșterii temperaturii la maximum 2°C. Acordul de la Kyoto vizează actualmente doar 30% din emisii. Realizarea obiectivului este posibilă numai cu condiția ca Statele Unite și marii emitenți din categoria țărilor în curs de dezvoltare (inclusiv Brazilia, China, India, Coreea de Sud, Mexic și Africa de Sud - care se numără printre cei mai mari 15 emitenți din lume ) să își asume partea lor de responsabilitate. UE și-a asumat o responsabilitate uriașă în temeiul Protocolului de la Kyoto și este pe drumul cel bun în privința îndeplinirii angajamentelor sale pentru perioada 2008-2012. Celelalte părți implicate trebui să îi urmeze exemplul. Desigur, eforturile țărilor în curs de dezvoltare vor fi diferite ca pondere, în funcție de responsabilitățile și capacitățile lor, și vor avea probabil nevoie de sprijin.

- Mai mult, structura actuală a Protocolului de la Kyoto prezintă deficiențe grave, care riscă să compromită integritatea ecologică a acordului. Angajamentele actuale asumate de țările dezvoltate implică o reducere a emisiilor lor, până în 2020, de la aproximativ 13,2% față de nivelul din 1990 (pentru angajamentele reduse), până la aproximativ 17,8% (pentru angajamentele substanțiale). Aceste angajamente nu sunt însă suficiente pentru realizarea obiectivului de limitare a creșterii temperaturii la maximum 2°C, în acest sens fiind nevoie de reduceri între 25 și 40% din partea țărilor dezvoltate. Mai mult, următoarele deficiențe sunt susceptibile să înrăutățească rezultatele reale:

- Reportarea „bugetelor” de emisii excedentare [unități de cantitate atribuită sau AAU ( Assigned Amount Units ) prevăzute de Protocolul de la Kyoto] din perioada de angajament 2008-2012 menționată în protocol către perioadele de angajament viitoare: Având în vedere scăderea emisiilor, datorată în mare măsură restructurării industriale de la începutul anilor '90, pragul de referință aferent anului 1990 indică faptul că peste 10 miliarde de tone de unități de emisii de GES vor rămâne probabil neutilizate în perioada de angajament 2008-2012, în special în Rusia și Ucraina. Simpla aplicare în continuare a Protocolului de la Kyoto ar însemna reportarea acestui „excedent” și compromiterea astfel a reducerilor majore de emisii. Reportarea în totalitate a acestor unități în cadrul unei a doua perioade de angajament ar diminua gradul de ambiție al obiectivului țărilor dezvoltate de reducere a emisiilor cu aproximativ 6,8% față de 1990, mai precis cu un procentaj între 13,2% și 6,4% în cazul angajamentelor reduse sau între 17,8% și 11% în cazul angajamentelor substanțiale.

- Norme de contabilizare a emisiilor generate de țările dezvoltate și provenite din utilizarea terenurilor, modificarea utilizării terenurilor și din silvicultură ( land use, land-use change and forestry – LULUCF): În timp ce UE nu întâmpină dificultăți în îndeplinirea cerințelor de acest gen, acest aspect prezintă în schimb o însemnătate deosebită pentru țările non-UE în care silvicultura ocupă un loc esențial și are o importanță capitală în materie de mediu. Dacă aplicarea normelor actuale ale Protocolului de la Kyoto va continua, această situație ar atrage după sine diminuarea stringenței efective a angajamentelor curente de reducere a emisiilor și ar sugera că reducerile prevăzute pot fi realizate fără a se lua măsuri suplimentare, fapt care nu ar aduce niciun avantaj din punctul de vedere al mediului. În cel mai rău caz, cele mai nefavorabile norme de contabilizare a emisiilor provenite din activitățile LULUCF ar diminua nivelul real de ambiție al țărilor dezvoltate cu un procentaj suplimentar de până la 9% în raport cu 1990. Aceasta ar însemna că pentru angajamentele reduse s-ar crea de fapt condițiile pentru o creștere a emisiilor generate de țările dezvoltate cu 2,6% peste nivelurile din 1990, iar pentru angajamentele substanțiale s-ar înlesni o reducere cu doar 2% comparativ cu 1990.

În rezoluția sa recentă post-Copenhaga, Parlamentul European a indicat în mod explicit aceste deficiențe și a subliniat necesitatea de a se evita ca ele să compromită integritatea ecologică[5].

Comisia va examina avantajele și dezavantajele formelor juridice alternative, inclusiv a unei a doua perioade de angajament în temeiul Protocolului de la Kyoto.

Impactul slăbiciunilor Protocolului de la Kyoto

(excedentul de AAU și normele de contabilizare a emisiilor provenite din LULUCF)

asupra angajamentelor de reducere asumate de țările dezvoltate pentru 2020

[pic]

3. ACțIONÂND ACUM

3.1. Europa 2020: către o economie cu emisii reduse de carbon și rezistentă în fața schimbărilor climatice

Modul cel mai convingător în care UE își poate demonstra rolul de lider este luarea de măsuri concrete și hotărâte pentru a deveni regiunea cu cel mai mare respect pentru mediu din lume. Acest demers servește propriului interes al UE. Strategia „Europa 2020” a definit creșterea sustenabilă – și anume, promovarea unei economii bazate pe utilizarea eficientă a resurselor, mai „verde” și mai competitivă – ca fiind elementul prioritar al viziunii unei Europe caracterizate în viitor de utilizarea eficientă a resurselor și capabilă totodată să creeze noi locuri de muncă „verzi” și îmbunătățind eficiența și securitatea energetică.

Comisia va defini parcursul necesar pentru realizarea de către UE a tranziției, până în 2050, către o economie cu emisii reduse de carbon, pentru a îndeplini astfel obiectivul convenit la nivelul UE de reducere a emisiilor cu 80-95%, ca parte a contribuției țărilor dezvoltate la reducerea, până în 2050, a emisiilor globale cu cel puțin 50% sub nivelurile din 1990[6]. UE s-a angajat să reducă emisiile de carbon, până în 2020, cu 20% față de nivelurile din 1990 și chiar cu 30% în cazul unor circumstanțe favorabile în acest sens. În perspectiva Consiliului European din iunie, Comisia va pregăti așadar o analiză a politicilor concrete necesare implementării reducerii de 30%. Ulterior, Comisia va întocmi o analiză a etapelor care trebuie parcurse până în 2050, inclusiv scenariile necesare referitoare la nivelul ambițiilor pentru 2030, care să reflecte contribuțiile marilor sectoare emitente, inclusiv sectorul producerii și consumului de energie și cel al transporturilor, și va elabora strategiile aferente acestor sectoare în conformitate cu strategia UE 2020. Obiectivul este ca, în cadrul eforturilor noastre de decarbonizare a economiei, să găsim soluții inteligente și benefice nu numai în ceea ce privește schimbările climatice, ci și în materie de securitate energetică și creare de locuri de muncă.

Astfel de măsuri vor trebui să se concentreze mai ales pe strategiile de accelerare a inovației și de dezvoltare rapidă de noi tehnologii și infrastructură, conferindu-le astfel întreprinderilor europene un avantaj concurențial în sectoarele cheie ale viitorului [inclusiv eficiența energetică, autovehiculele ecologice, rețelele inteligente, captarea și stocarea carbonului (CSC), energiile din surse regenerabile]. Aceste măsuri vor beneficia de abordări care vor menține și promova ecosisteme solide și rezistente.

Totodată, în lumina rezultatelor Conferinței de la Copenhaga și în conformitate cu termenul limită convenit în Directiva ETS (Directiva 2003/87/CE), Comisia va prezenta o analiză a situației industriilor energofage în caz de relocare a emisiilor de carbon.

3.2. Implementarea Acordului de la Copenhaga

3.2.1. Respectarea pragului de maximum2°C: obiective și acțiuni

Rezultatele Conferinței de la Copenhaga și sprijinul masiv pentru Acordul de la Copenhaga demonstrează voința politică a majorității țărilor de a demara imediat luarea de măsuri adecvate. Cea mai mare realizare a Conferinței de la Copenhaga este, de departe, faptul că, până la sfârșitul lunii ianuarie 2010, țările dezvoltate și în curs de dezvoltare, responsabile împreună pentru peste 80% din emisiile globale de GES, și-au prezentat obiectivele și acțiunile vizând reducerea acestor emisii[7].

Cu toate că aceasta indică voința reală de a acționa, nivelul global de ambiție al obiectivelor și acțiunilor prezentate este deocamdată greu de evaluat. Din evaluările optimiste ale obiectivelor și acțiunilor de atenuare reiese că este încă posibilă trasarea unui demers vizând limitarea creșterii temperaturii la maximum 2ºC, însă evaluări mai pesimiste indică faptul că această oportunitate este pe cale să dispară.

Chiar dacă deficiențele descrise mai sus ar fi soluționate, obiectivele propuse de țările dezvoltate, chiar și angajamentele mai substanțiale, supuse anumitor condiții, sunt încă departe de procentul de 25-40% în materie de reduceri necesar a fi atins până în 2020, conform evaluării IPCC (Grupul interguvernamental privind schimbările climatice), pentru a rămâne sub pragul de 2°C în ceea ce privește creșterea temperaturii. Mai mult, până acum doar Uniunea Europeană a adoptat legislația necesară pentru garantarea îndeplinirii obiectivului de reducere a emisiilor până în 2020. În celelalte țări dezvoltate, legislația respectivă se află încă la stadiul de discuții.

Faptul că țările în curs de dezvoltare și-au prezentat acțiunile reprezintă un pas înainte fără precedent. Cu toate acestea, persistă multe incertitudini referitoare la acțiunile concrete care urmează să fie întreprinse, la calendarul acestora și la modalitatea de interrelaționare a acestor acțiuni cu etalonul comparabil de reduceri realizate începând cu 1990.

În contextul existenței unei game variate de angajamente referitoare la obiective și acțiuni, negocierile ar trebui să se concentreze acum asupra clarificării angajamentelor luate și asupra unei analize a nivelului global de ambiție al acestora, precum și a modalității de consolidare a acestei ambiții. Aceasta ar trebui să constituie prioritatea absolută a procesului ONU.

3.2.2. Definirea unui cadru solid și transparent de contabilizare a emisiilor și a performanțelor

Printre cele mai dificile negocieri purtate la Copenhaga s-au numărat cele referitoare la monitorizare, raportare și verificare (MRV). Transparența este un element crucial pentru asigurarea încrederii reciproce și demonstrarea eficacității și a caracterului adecvat al obiectivelor și acțiunilor. Convenția privind Schimbările Climatice și Protocolul de la Kyoto aferent prevăd normele fundamentale de monitorizare, raportare și verificare prin intermediul comunicărilor și inventarelor naționale. Acordul de la Copenhaga prevede consolidarea acestui sistem. Aceasta trebuie să fie una dintre prioritățile activității de integrare a soluțiilor de compromis din Acordul de la Copenhaga în procesul ONU.

Însă transparența nu trebuie să vizeze exclusiv raportarea emisiilor. În final, ceea ce contează sunt performanțele țărilor în privința implementării obiectivelor și acțiunilor lor. Astfel cum s-a explicat mai sus, normele de contabilizare a emisiilor au un impact uriaș asupra dimensiunii reale a acțiunilor întreprinse. Este esențial să se stabilească norme de contabilizare solide, transparente și previzibile, care să permită evaluarea corectă a performanțelor țărilor.

Între timp, Comisia propune demararea unor programe de consolidare a capacităților la nivel regional, menite să le permită țărilor în curs de dezvoltare să își dezvolte capacitățile de monitorizare, raportare și verificare, inclusiv elaborarea de inventare privind emisiile.

3.2.3. Mobilizarea coordonată a finanțării cu demaraj rapid

Acordul de la Copenhaga prevede o finanțare cu demaraj rapid pentru țările în curs de dezvoltare în valoare de aproximativ 30 miliarde de dolari americani pentru perioada 2010-2012, cu o repartiție echilibrată între atenuare și adaptare. Consiliul European din decembrie a stabilit contribuția UE și a statelor membre la 2,4 miliarde de euro anual pentru perioada 2010-2012. Implementarea rapidă a acestui angajament din partea UE este esențială atât pentru menținerea credibilității UE, cât și pentru soluționarea nevoii urgente de consolidare a capacității multor țări în curs de dezvoltare de elaborare și implementare a unor politici climatice eficace în domenii precum adaptarea, atenuarea și cooperarea tehnologică.

UE trebuie să conlucreze cu alți donatori și beneficiari pentru a asigura implementarea coordonată a finanțării cu demaraj rapid agreată la Copenhaga.

Acțiunile de finanțare cu demaraj rapid ar putea viza, de exemplu, consolidarea capacității de integrare a adaptării în strategiile de dezvoltare și de reducere a sărăciei, precum și implementarea acțiunilor de adaptare pilot și a celor cu caracter urgent identificate în planurile naționale de acțiune; consolidarea capacității în domeniul atenuării, mai precis strategii de dezvoltare bazate pe emisii reduse de carbon, acțiuni de atenuare corespunzătoare la nivel național și monitorizarea, raportarea și verificarea emisiilor; consolidarea capacității și proiectele pilot destinate mecanismelor ce caracterizează piața carbonului la nivelul tuturor sectoarelor; disponibilitatea și proiectele pilot de reducere a emisiilor generate de despăduririle ce au loc în țările în curs de dezvoltare și consolidarea capacității și proiectele pilot în materie de cooperare tehnologică. Finanțarea cu demaraj rapid trebuie orientată în mod corespunzător către diferite regiuni ale lumii, în scopul consolidării în mod eficace a capacității în domeniul politicilor climatice, al soluționării nevoilor și propunerilor specifice ale țărilor în curs de dezvoltare și al furnizării de rezultate în materie de mediu acolo unde este cel mai necesar[8].

Pentru a fi eficace și pentru a se evita întârzierea acțiunilor ambițioase, finanțarea cu demaraj rapid trebuie să se bazeze pe și să ia în considerare inițiativele existente. O parte substanțială a finanțării UE cu demaraj rapid va fi implementată prin intermediul inițiativelor existente[9], al canalelor bilaterale, în special al programelor de cooperare privind dezvoltarea proprie elaborate de statele membre, sau al instituțiilor internaționale. Inițiativele UE pot face referire la inițiativele existente sau pot viza noi necesități, cum ar fi monitorizarea, raportarea și verificarea și strategiile de dezvoltare cu emisii reduse. Comisia și statele membre individuale ar putea prelua inițiativa în țări sau regiuni specifice și pe teme precise, în funcție de prioritățile de finanțare ale acestora și de prioritățile țărilor lor partenere.

UE va trebui să acționeze și să notifice măsurile luate într-un mod consecvent și eficient, evitând totodată duplicarea și optimizând sinergiile. Coordonarea eforturilor UE va fi crucială. Comisia este pregătită să preia rolul de facilitare și de coordonare a implementării angajamentului UE de acordare a finanțării cu demaraj rapid, și propune în acest sens:

1. colaborarea cu Consiliul ECOFIN, cu sprijinul formațiunilor competente din cadrul Consiliului, pentru a coordona și monitoriza eforturile UE de finanțare cu demaraj rapid;

2. definirea unui program comun al UE de consolidare a capacității regionale (de exemplu, pentru strategiile de dezvoltare cu emisii reduse de carbon și strategiile de adaptare), destinat acumulării și canalizării finanțării venite din partea UE și care să vină în completarea programelor financiare ale UE existente. Acest demers ar putea implica în mod direct țările interesate de consolidarea capacității, de exemplu prin programele de „înfrățire”;

3. asigurarea transparenței prin prezentarea unui raport de progres semestrial referitor la implementarea angajamentului UE de finanțare cu demaraj rapid, primul raport de acest gen urmând să fie gata pentru reuniunea CCONUSC de la Bonn din iunie 2010.

3.2.4. Asigurarea finanțării pe termen lung

În cadrul Acordului de la Copenhaga, UE și celelalte țări dezvoltate s-au angajat să mobilizeze împreună, anual, 100 miliarde de dolari americani (73 miliarde de euro) până în 2020 pentru acțiunile de atenuare și adaptare întreprinse de țările în curs de dezvoltare. Această sumă ar pute proveni dintr-o multitudine de surse:

- Piața internațională a carbonului care, dacă este concepută în mod corespunzător, va genera un flux financiar sporit către țările în curs de dezvoltare, contribuția acestui sector putând să se ridice la 38 miliarde de euro anual până în 2020. Schema UE de comercializare a certificatelor de emisii este deja sursa unor fluxuri semnificative de finanțare către țările în curs de dezvoltare prin intermediul sprijinului acordat mecanismului de dezvoltare curată, iar legislația UE prevede fluxuri suplimentare începând cu 2013. Mai mult, statele membre s-au angajat ca, în temeiul schemei UE de comercializare a certificatelor de emisii, să utilizeze în acest sens, începând cu 2013, o parte din veniturile realizate în urma licitațiilor;

- Transportul aerian și maritim internațional, care pot constitui o sursă importantă de finanțare inovatoare, bazată pe angajamentul existent în temeiul schemei UE de comercializare a certificatelor de emisii conform căruia toate veniturile realizate în urma licitațiilor din sectorul aviatic să fie utilizate, preferabil prin instrumentele globale[10], pentru măsuri de combatere a schimbărilor climatice;

- Finanțare publică internațională cuprinsă între 22 și 50 miliarde de euro pe an până în 2020. UE ar trebui să își aducă o contribuție echitabilă în acest sens. Pentru perioada post-2012, UE va continua să facă o ofertă unică și globală[11].

Viitorul Grup la nivel înalt al ONU privind finanțările și Grupul consultativ la nivel înalt privind finanțarea luptei împotriva schimbărilor climatice ar trebui să examineze modalitatea în care aceste resurse pot fi utilizate în mod eficace pentru finanțarea politicilor climatice, finanțarea publică axându-se pe domenii care nu pot fi finanțate în mod corespunzător de către sectorul privat sau care nu pot fi utilizate pentru a exercita un efect de levier asupra investițiilor private. Și Fondul de la Copenhaga pentru o climă „verde” necesită un mandat bine definit pentru a adăuga valoare inițiativelor existente.

Guvernanța viitoarei structuri a finanțării internaționale trebuie să fie transparentă, să permită monitorizarea eficace și să respecte principiile agreate în materie de eficacitate a ajutoarelor. Este nevoie de un sistem de raportare pe deplin transparent, care să utilizeze un set cuprinzător de statistici bazate pe sistemul OCDE-CAD. Acesta va garanta că acțiunile din domeniul climatic se vor desfășura în sinergie cu eforturile de reducere a sărăciei și cu eforturile de realizare a obiectivelor de dezvoltare ale mileniului.

Dimensiunea internațională a finanțării pe termen lung reprezintă doar un aspect al problemei. În cadrul contactelor cu țările în curs de dezvoltare, în special cu cele având o economie mai avansată, trebuie să se specifice clar că și ele trebuie să contribuie la efortul global, inclusiv prin antamarea de acțiuni semnificative în materie de atenuare și prin asigurarea transparenței implementării.

3.3. Dezvoltarea pieței internaționale a carbonului

O piață a carbonului în bună stare de funcționare este esențială pentru realizarea investițiilor în tehnologii cu emisii reduse de carbon și pentru rentabilizarea îndeplinirii obiectivelor globale în materie de atenuare. De asemenea, această piață poate genera fluxuri financiare importante către țările în curs de dezvoltare. Este de dorit să se creeze o piață internațională a carbonului prin interconectarea sistemelor naționale de tip cap-and-trade . Obiectivul este acela de a crea o piață OCDE până în 2015 și o piață și mai vastă până în 2020, în perspectiva unei cooperări cu SUA, Japonia și Australia, având în vedere progresele pe care acestea le-au realizat până acum.

UE a propus noi mecanisme sectoriale aplicabile pieței carbonului ca etapă intermediară către dezvoltarea de sisteme (multisectoriale) cap-and-trade , în special în țările în curs de dezvoltare mai avansate. Aceste mecanisme sunt în măsură să ofere un indicator de preț mai complet și să genereze credite la scară mai mare. De asemenea, ele pot furniza o modalitate de recunoaștere a contribuțiilor țărilor în curs de dezvoltare la atenuarea emisiilor prin generarea de credite în comparație cu praguri ambițioase de emisii fixate sub emisiile prevăzute, pentru a garanta un avantaj net în materie de atenuare a emisiilor.

Mai mult, mecanismul de dezvoltare curată va continua să se aplice și după 2012, însă acesta trebuie reproiectat pentru a i se îmbunătăți integritatea ecologică, eficacitatea, eficiența și guvernanța. Cu timpul, acest mecanism ar trebui să vizeze mai ales țările cel mai puțin dezvoltate. Pentru a asigura o tranziție coerentă de la mecanismele bazate pe proiecte la cele sectoriale, UE trebuie să găsească un teren comun cu SUA și cu alte țări, prin implementarea de sisteme cap-and-trade și generarea de cereri de credite în mod coordonat.

Unul din obiectivele majore de la Cancun trebui să fie integrarea mecanismelor noi și îmbunătățite aplicabile pieței carbonului ca mijloc de atingere a obiectivelor privind atenuarea și de generare de fluxuri financiare către țările dezvoltate. Mai mult, ar trebui să se prevadă o bază pentru crearea de noi mecanisme sectoriale. Cu toate acestea, în ultimii ani negocierile privind mecanismele bazate pe piață s-au confruntat cu numeroase critici din partea unor țări în curs de dezvoltare, punându-se sub semnul întrebării posibilitatea ca acest demers să se realizeze sub auspiciile CCONUSC.

Prin urmare, UE trebuie să recurgă la prevederile legislației actuale privind schema UE de comercializare a certificatelor de emisii[12] pentru a stimula dezvoltarea mecanismelor sectoriale aplicabile pieței carbonului și promovarea reformei CDM. În acest scop, Comisia intenționează:

4. să conlucreze cu țările dezvoltate și în curs de dezvoltare interesate, pentru a elabora mecanisme sectoriale, ale căror credite vor putea fi apoi recunoscute pentru a putea fi utilizate în cadrul schemei UE de comercializare a certificatelor de emisii, pe piața emergentă din țările OEDC și în temeiul deciziei UE de repartizare a eforturilor care conține angajamentele statelor membre în materie de reducere a emisiilor; și

5. în funcție de progresele realizate în crearea de mecanisme sectoriale, elaborarea și propunerea de măsuri stricte de îmbunătățire a cerințelor de calitate pentru creditele provenite din mecanismele bazate pe proiecte.

4. CONCLUZIE

Prezenta comunicare face bilanțul unora din lecțiile învățate ca urmare a Conferinței de la Copenhaga, care nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor, dar care demonstrează sprijinul semnificativ și vast pentru accelerarea eforturilor de combatere a schimbărilor climatice. Comunicarea trasează totodată etapele următoare pe termen scurt și mediu și, cel mai important, semnalează voința Comisiei de a continua să depună eforturi pentru a garanta că la nivel mondial se iau măsuri corespunzătoare gravității schimbărilor climatice cu care ne confruntăm.

[1] Consiliul European din 10-11 decembrie 2009 a concluzionat următoarele: ca parte a unui acord global și cuprinzător pentru perioada post-2012, UE își reiterează oferta necondiționată de a face demersuri pentru realizarea, până în 2020, a unei reduceri cu 30% a emisiilor față de nivelurile din 1990, cu condiția ca și celelalte țări dezvoltate să se angajeze în sensul unor reduceri comparabile a emisiilor și ca țările în curs de dezvoltare să contribuie în mod corespunzător, în funcție de responsabilitățile și capacitățile fiecăreia.

[2] În plus, acordul invită la examinarea posibilității de a ameliora obiectivul pe termen lung, inclusiv în ceea ce privește creșteri de temperatură de 1,5°C.

[3] O privire de ansamblu asupra propunerilor depuse până în prezent se regăsește în documentul de lucru care însoțește prezenta comunicare, disponibil la adresa http://www.unfccc.int.

[4] Diversele proiecte de decizii și textele de negociere se regăsesc în raportul COP-16 și CMP-6, disponibil la adresa http://www.unfccc.int.

[5] Adoptată miercuri, 10 februarie, și disponibilă la adresa: http://www.europarl.europa.eu.

[6] Consiliul European din 29-30 octombrie 2009 a concluzionat: „Consiliul European solicită tuturor părților să adopte obiectivul de 2°C și să convină cu privire la reducerile emisiilor globale cu cel puțin 50% și la o reducere a emisiilor cumulate ale țărilor dezvoltate de cel puțin 80-95%, ca parte a unei astfel de reduceri globale a emisiilor, până în 2050 comparativ cu nivelurile din 1990; astfel de obiective ar trebui să constituie atât o țintă spre care să se tindă, cât si un punct de referință pentru stabilirea unor obiective pe termen mediu supuse unor evaluări științifice periodice. În contextul reducerilor care trebuie efectuate, conform IPCC, de către țările dezvoltate, ca grup, Consiliul European sprijină un obiectiv al UE de reducere a emisiilor cu 80-95% până în 2050, comparativ cu nivelurile din 1990.”

[7] Documentul de lucru care însoțește prezenta comunicare prezintă o vedere de ansamblu asupra acestor obiective și acțiuni.

[8] În conformitate cu Acordul de la Copenhaga, finanțarea pentru adaptare va fi prioritizată pentru țările în curs de dezvoltare cele mai vulnerabile, cum ar fi țările cel mai puțin dezvoltate (LDC), statele insulare mici în curs de dezvoltare (SIDS) și Africa.

[9] Inclusiv prin intermediul Alianței mondiale împotriva schimbărilor climatice (GCCA).

[10] Consiliul ECOFIN, 9 iunie 2009 și COM(2009) 475/3.

[11] A se vedea COM(2009) 475/3.

[12] Articolul 11a alineatele (5) și (9) din Directiva 2009/29/CE (Directiva UE ETS) și articolul 5 alineatul (2) din Decizia nr. 406/2009/CE.