18.2.2009

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 39/2

---

Inițiativa Republicii Cehe, Republicii Polonia, Republicii Slovenia, Republicii Slovace și a Regatului Suediei referitoare la Decizia-cadru 2009/…/JAI a Consiliului privind prevenirea și soluționarea conflictelor de competențe în cadrul procedurilor penale

(2009/C 39/03)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 31 alineatul (1) literele (c) și (d) și articolul 34 alineatul (2) litera (b),

având în vedere inițiativa Republicii Cehe, a Republicii Polone, a Republicii Slovenia, a Republicii Slovace și a Regatului Suediei,

având în vedere avizul Parlamentului European (1),

întrucât:

(1)	Uniunea Europeană și-a stabilit obiectivul de a menține și dezvolta un spațiu de libertate, securitate și justiție.

(2)

În conformitate cu Programul de la Haga pentru consolidarea libertății, securității și justiției în Uniunea Europeană (2), adoptat de Consiliul European în cadrul reuniunii sale din 4 și 5 noiembrie 2004, în vederea creșterii eficienței urmăririlor penale, asigurându-se, în același timp, administrarea adecvată a justiției, ar trebui să se acorde o atenție deosebită posibilităților de a concentra urmăririle penale în cazuri transfrontaliere multilaterale într-un singur stat membru și ar trebui să se acorde atenție propunerilor suplimentare, inclusiv conflictelor de jurisdicție, pentru a se completa programul global de măsuri în vederea punerii în aplicare a principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judiciare în materie penală.

(3)

Măsurile prevăzute în prezenta decizie-cadru ar trebui să vizeze, în special, prevenirea și soluționarea conflictelor de jurisdicție, să asigure că jurisdicția în cadrul căreia au loc procedurile este cea mai potrivită și să asigure mai multă transparență și obiectivitate în alegerea jurisdicției penale în situațiile în care elementele unei cauze sunt de competența a două sau mai multe state membre.

(4)

În situațiile în care faptele sunt de competența mai multor state membre și pot duce la un conflict de jurisdicție, nu se poate garanta că jurisdicția aleasă pentru a desfășura procedurile penale este cea mai potrivită sau că alegerea acesteia se face într-un mod transparent și obiectiv, având în vedere circumstanțele specifice cauzei și caracteristicile fiecăreia dintre posibilele jurisdicții. În cadrul unui spațiu european comun de libertate, securitate și justiție este necesar să se ia măsuri pentru a se asigura că autoritățile naționale au cunoștință, într-o etapă timpurie, de faptele care pot duce la un conflict de jurisdicție, și că se ajunge la un acord referitor la concentrarea, în măsura posibilului, a procedurilor penale pentru aceste fapte în cadrul unei singure jurisdicții, ținând seama de criterii obiective comune și de principiul transparenței.

(5)

Prezenta decizie-cadru ar trebui să se aplice în două situații. În prima situație, decizia-cadru stabilește o procedură pentru schimbul de informații în cazul în care autoritățile competente ale unui stat membru desfășoară proceduri penale privind fapte specifice și au nevoie să afle dacă există proceduri în curs privind aceleași fapte în alte state membre. În cea de a doua situație, autoritățile competente ale unui stat membru desfășoară proceduri penale privind fapte specifice și iau cunoștință, prin alte mijloace decât procedura de notificare, că autoritățile competente ale altor state membre desfășoară deja proceduri penale privind aceleași fapte. Într-o astfel de situație, procedura de notificare nu ar trebui să se aplice și respectivele state ar trebui să inițieze consultări directe.

(6)

Prezenta decizie-cadru nu are drept obiectiv soluționarea conflictelor negative de competență, respectiv cazul în care niciun stat membru nu și-a stabilit competența cu privire la infracțiunea săvârșită. Situația în care un stat membru și-a stabilit competența, dar nu este dispus să și-o exercite, ar trebui să fie considerată, în sensul prezentei decizii-cadru, drept o categorie specifică a unui conflict pozitiv de competență.

(7)

Niciunul dintre statele membre vizate nu ar trebui să aibă obligația de a renunța la competență sau de a o prelua, cu excepția cazului în care dorește acest lucru. În cazul în care nu se poate ajunge la un acord, statele membre ar trebui să își păstreze dreptul de a iniția proceduri penale pentru orice infracțiune care ține de competența lor națională.

(8)

Prezenta decizie-cadru nu aduce atingere principiilor legalității și oportunității, consfințite în legislația națională a statelor membre. Cu toate acestea, deoarece principalul scop al prezentei decizii-cadru îl reprezintă evitarea procedurilor penale paralele inutile, aplicarea acesteia nu ar trebui să genereze un conflict de competență care nu ar apărea în alte condiții.

(9)	Prezenta decizie-cadru nu aduce atingere și nu este menită să reglementeze, fie și indirect, principiul ne bis in idem, astfel cum a fost recunoscut de Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (3) și în jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Comunităților Europene.

(10)	Prezenta decizie-cadru nu aduce atingere procedurilor în temeiul Convenției europene privind transferul de proceduri în materie penală, semnată la Strasbourg la 15 mai 1972 și nici altor acorduri privind transferul de proceduri în materie penală încheiate între statele membre.

(11)	În cazul în care inculpatul este resortisant al altui stat membru sau își are reședința în alt stat membru, acest lucru nu ar trebui considerat în mod automat drept o legătură semnificativă.

(12)

Atunci când relatează în notificare faptele care fac obiectul procedurii penale, autoritatea care efectuează notificarea ar trebui să precizeze, în special, locul, momentul și modalitatea în care a fost săvârșită infracțiunea, precum și detalii referitoare la învinuit sau la inculpat, pentru a-i permite autorității destinatare să stabilească dacă în statul său membru sunt în desfășuirare proceduri penale privind aceleași fapte.

(13)	Orice stat membru vizat poate iniția consultări directe, prin orice mijloace de comunicare.

(14)

Prezenta decizie-cadru precizează situațiile în care autoritățile respective sunt obligate să inițieze consultări directe. Cu toate acestea, nimic nu trebuie să împiedice autoritățile să inițieze în mod voluntar consultări directe pentru a conveni asupra celei mai potrivite jurisdicții în orice altă situație.

(15)

În cazul în care autoritățile competente primesc la cunoștință că faptele care fac obiectul procedurilor în curs sau prevăzute a avea loc într-un stat membru au făcut obiectul unor proceduri în privința cărora a fost pronunțată o hotărâre rămasă definitivă în alt stat membru, ar trebui încurajat un schimb de informații corespunzător. Obiectivul schimbului de informații menționat ar trebui să fie furnizarea de informații și probe autorităților competente ale statului membru în care s-a pronunțat o hotărâre rămasă definitivă în privința procedurilor, care să le permită acestora să redeschidă eventual procedurile, în conformitate cu legislația națională.

(16)

Prezenta decizie-cadru nu ar trebui să genereze sarcini administrative inutile, în cazul în care sunt deja disponibile opțiuni mai adecvate la problemele abordate. Astfel, în situațiile în care există instrumente sau acorduri mai flexibile în vigoare între statele membre, acestea ar trebui să prevaleze asupra prezentei decizii-cadru.

(17)	Prezenta decizie-cadru ar trebui să completeze Decizia 2008/…/JAI a Consiliului din … privind consolidarea Eurojust și de modificare a Deciziei 2002/187/JAI (4) fără a-i aduce atingere și ar trebui să utilizeze mecanismele deja existente în cadrul Eurojust.

(18)	Decizia-cadru 2008/977/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind protecția datelor cu caracter personal prelucrate în cadrul cooperării polițienești și judiciare în materie penală (5) ar trebui să se aplice protecției datelor cu caracter personal transmise în temeiul prezentei decizii-cadru.

(19)	Prezenta decizie-cadru respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și reflectate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE CADRU:

CAPITOLUL 1

PRINCIPII GENERALE

Articolul 1

Obiectul și domeniul de aplicare

(1)   Prezenta decizie-cadru stabilește:

(a)

cadrul procedural în care autoritățile naționale efectuează schimburi de informații referitoare la procedurile penale în curs privind fapte specifice, pentru a stabili dacă mai există alte proceduri privind aceleași fapte în curs în alt stat membru (alte state membre) și în care autoritățile naționale ale acestora inițiază consultări directe pentru a conveni asupra celei mai potrivite jurisdicții pentru a dirija procedurile penale referitoare la fapte specifice care se sunt de competența a două sau mai multe state membre;

(b)	norme și criterii comune care sunt luate în considerare de către autoritățile naționale a două sau mai multor state membre atunci când caută să convină asupra celei mai potrivite jurisdicții pentru a desfășura procedurile penale privind fapte specifice.

(2)   Prezenta decizie-cadru se aplică în următoarele situații:

(a)

atunci când autoritățile competente ale unui stat membru desfășoară proceduri penale și constată că faptele care fac obiectul acestor proceduri prezintă o legătură semnificativă cu unul sau mai multe alte state membre și există posibilitatea ca autoritățile competente ale respectivului alt stat membru (ale respectivelor alte state membre) să desfășoare proceduri penale pentru aceleași fapte; sau

(b)	atunci când autoritățile competente ale unui stat membru desfășoară proceduri penale și iau cunoștinșă, prin orice mijloace, de faptul că autoritățile competente ale unuia sau mai multor alte state membre desfășoară proceduri penale pentru aceleași fapte.

(3)   Prezenta decizie-cadru nu se aplică situațiilor în care niciun stat membru nu și-a stabilit competența cu privire la infracțiunea săvârșită.

(4)   Prezenta decizie-cadru nu se aplică procedurilor penale de orice fel introduse împotriva întreprinderilor, dacă procedurile în cauză au ca obiect aplicarea legislației comunitare în materie de concurență.

(5)   Prezenta decizie-cadru nu conferă unei persoane drepturi care să poată fi invocate în fața autorităților naționale.

Articolul 2

Definiții

În sensul prezentei decizii-cadru:

(a)	„stat care face notificarea” înseamnă statul membru ale cărui autorități competente notifică autoritățile competente ale altui stat membru sau invită autoritățile competente ale altui stat membru să inițieze consultări directe;

(b)	„stat destinatar” înseamnă statul membru ale cărui autorități competente sunt notificate sau invitate să inițieze consultări directe de către autoritățile competente ale altui stat membru;

(c)	„proceduri în curs” înseamnă proceduri penale, inclusiv etapa care precede procesul penal, desfășurate în temeiul legislației naționale de autoritățile competente ale unui stat membru în privința unor fapte specifice;

(d)

„autoritate care face notificarea” înseamnă o autoritate desemnată în temeiul legislației naționale pentru a notifica autoritățile unui alt stat membru în legătură cu existența unor proceduri în curs cu privire la o infracțiune, pentru a primi răspunsuri cu privire la astfel de notificări, pentru a discuta și a conveni cu o autoritate competentă a unui alt stat membru asupra celei mai potrivite jurisdicții pentru a desfășura procedurile penale în ceea ce privește fapte specifice care sunt de competența respectivelor state membre;

(e)

„autoritate destinatară” înseamnă o autoritate desemnată în temeiul legislației naționale în scopul de a primi și de a răspunde la notificări legate de existența unor proceduri în curs cu privire la o infracțiune în alt stat membru și de a desfășura consultări cu o autoritate competentă din alt stat membru și de a conveni asupra celei mai potrivite jurisdicții pentru a desfășura procedurile penale în ceea ce privește fapte specifice care sunt de competența respectivelor state membre.

Articolul 3

Stabilirea autorităților care fac notificarea și a autorităților destinatare

(1)   Fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului cu privire la autoritatea desemnată drept autoritate care face notificarea și drept autoritate destinatară. Un stat membru poate decide să desemneze o singură autoritate atât în calitate de autoritate care face notificarea, cât și de autoritate destinatară.

(2)   Secretariatul General al Consiliului pune la dispoziția tuturor statelor membre și a Comisiei informațiile primite și se asigură de publicarea acestora în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 4

Posibilitatea de a încredința sarcinile unei autorități desemnate unei alte autorități naționale

(1)   În orice stadiu al procedurii prevăzute în prezenta decizie-cadru, o autoritate care face notificarea sau o autoritate destinatară poate decide să încredințeze sarcinile sale în calitate de de autoritate desemnată, în temeiul articolului 3 alineatul (1), unei alte autorități naționale, de exemplu, unei autorități care este responsabilă, în temeiul legislației naționale, cu desfășurarea de proceduri penale.

(2)   Dacă se ia o decizie în conformitate cu alineatul (1), aceasta se comunică imediat autorității care face notificarea sau autorității destinatare a statului membru în cauză, împreună cu detaliile de contact ale autorității căreia i se încredințează sarcinile.

(3)   Decizia menționată la alineatul (1) produce efecte de la data primirii comunicării în conformitate cu alineatul (2).

CAPITOLUL 2

SCHIMBUL DE INFORMAȚII

Articolul 5

Notificarea

(1)   În cazul în care autoritățile unui stat membru, care sunt competente în temeiul legislației naționale pentru a desfășura proceduri penale, constată că fapte care fac obiectul unor proceduri în curs prezintă o legătură semnificativă cu unul sau mai multe state membre, autoritatea care face notificarea a primului stat membru notifică, de îndată ce acest lucru este realizabil, existența acestor proceduri autorității (autorităților) destinatare din statul membru (statele membre) cu care faptele prezintă o legătură semnificativă, pentru a afla dacă statul membru destinatar (statele membre destinatare) desfășoară proceduri penale pentru aceleași fapte.

(2)   Obligația de notificare, în temeiul alineatului (1), se aplică numai infracțiunilor pasibile, în statul care face notificarea, de o pedeapsă cu închisoarea sau de o măsură de siguranță privativă de libertate pentru o perioadă maximă de cel puțin un an și astfel cum sunt definite în legislația statului membru care face notificarea.

Articolul 6

Legătura semnificativă

(1)   O legătură este întotdeauna considerată ca fiind „semnificativă” atunci când fapta sau o parte substanțială din aceasta, care a dus la săvârșirea infracțiunii, a avut loc pe teritoriul unui alt stat membru.

(2)   În cadrul procedurilor care prezintă o legătură cu un alt stat membru, alta decât cea menționată la alineatul (1), decizia de a considera o anumită legătură drept semnificativă este luată de la caz la caz, ținându-se seama, în special, de criteriile comune enumerate la articolul 15 alineatul (2).

Articolul 7

Procedura de notificare

(1)   Autoritatea care face notificarea înștiințează autoritatea destinatară prin orice mijloace în măsură să producă un document scris, pentru a-i permite statului destinatar să stabilească autenticitatea notificării.

(2)   În cazul în care autoritatea destinatară este necunoscută, autoritatea care face notificarea efectuează toate investigațiile necesare, inclusiv prin intermediul punctelor de contact ale Rețelei judiciare europene sau al Eurojust, pentru a obține detaliile privind autoritatea destinatară din statul destinatar.

(3)   În cazul în care autoritatea din statul destinatar care primește notificarea nu este autoritatea competentă în temeiul articolului 3, aceasta transmite automat notificarea autorității competente și informează în consecință autoritatea care a făcut notificarea.

Articolul 8

Forma și conținutul notificării

(1)   Notificarea conține informațiile următoare:

(a)	detalii privind autoritatea sau autoritățile națională(e) care se ocupă de dosarul respectiv;

(b)	o descriere a faptelor care fac obiectul procedurilor în curs notificate, inclusiv natura legăturii semnificative;

(c)	stadiul la care s-a ajuns în cadrul procedurilor în curs; și

(d)	detalii privind învinuitul și/sau inculpatul, dacă acesta este cunoscut, și privind victimele, dacă este cazul.

(2)   Notificarea poate conține orice alte informații suplimentare relevante privind procedurile în curs în statul care face notificarea, de exemplu, privind orice dificultăți întâmpinate în statul care face notificarea.

(3)   Autoritatea care face notificarea utilizează formularul A prevăzut în anexă.

Articolul 9

Forma și conținutul răspunsului

(1)   Răspunsul conține următoarele informații:

(a)	detalii privind autoritatea națională sau autoritățile naționale care se ocupă sau s-au ocupat de dosarul respectiv, dacă este cazul;

(b)	dacă procedurile privind unele sau toate faptele care fac obiectul notificării sunt în curs în statul destinatar și stadiul la care s-a ajuns;

(c)	dacă procedurile privind unele sau toate faptele care fac obiectul notificării s-au desfășurat în statul destinatar, inclusiv natura deciziei finale;

(d)	dacă autoritățile din statul destinatar intenționează să inițieze proceduri penale proprii privind faptele specifice care fac obiectul notificării, dacă este cazul.

(2)   Răspunsul poate conține orice alte informații suplimentare relevante, în special cu privire la orice fapte distincte, dar conexe, care fac obiectul procedurilor în statul destinatar.

(3)   Atunci când răspunde unei notificări, autoritatea destinatară utilizează formularul B prevăzut în anexă.

Articolul 10

Termene și informații suplimentare

(1)   Autoritatea destinatară răspunde notificării în termen de 15 zile de la data primirii.

(2)   Dacă este necesar, termenul poate fi prelungit cu o perioadă suplimentară de până la 15 zile. Cu toate acestea, autoritatea destinatară notifică o astfel de prelungire în termenul prevăzut la alineatul (1).

(3)   În cazul în care autoritatea destinatară consideră că informațiile primite din partea autorității care face notificarea sunt insuficiente pentru a îi permite să răspundă, aceasta poate solicita, în termenul prevăzut la alineatul (1), să îi fie puse la dispoziție informațiile suplimentare necesare și poate stabili un termen rezonabil pentru primirea acestora.

(4)   Termenul prevăzut la alineatul (1) se reînnoiește după primirea informațiilor suplimentare.

Articolul 11

Lipsa unui răspuns

În cazul în care autoritatea destinatară nu dă curs solicitării în termenele prevăzute la articolul 10, autoritatea care face notificarea poate lua orice măsuri pe care le consideră adecvate pentru a aduce chestiunea în atenția statului destinatar, inclusiv o notificare adresată Eurojust.

CAPITOLUL 3

CONSULTĂRI DIRECTE

Articolul 12

Consultări directe

(1)   La transmiterea răspunsului sau în urma transmiterii acestuia, autoritatea care face notificarea și autoritatea destinatară inițiază consultări directe pentru a conveni asupra celei mai potrivite jurisdicții pentru a desfășura procedurile penale privind fapte specifice care pot fi de competența ambelor autorități dacă:

(a)	există proceduri în curs într-un stat destinatar privind unele sau toate faptele care fac obiectul unei notificări; sau

(b)	autoritățile dintr-un stat destinatar intenționează să inițieze proceduri penale privind unele sau toate faptele care fac obiectul unei notificări.

(2)   Autoritățile naționale inițiază consultări directe în conformitate cu alineatul (1) în cazul în care autoritățile destinatare ale unuia sau mai multor state membre sunt notificate pentru aceleași proceduri în curs. Într-o astfel de situație, autoritatea relevantă care face notificarea este responsabilă pentru coordonarea acestor consultări.

(3)   În absența unei notificări, două sau mai multe state membre inițiază consultări directe prin intermediul autorităților lor care fac notificarea sau al autorităților lor destinatare respective, pentru a conveni asupra celei mai potrivite jurisdicții, dacă iau cunoștință, prin orice mijloace, de faptul că sunt în curs sau sunt prevăzute a avea loc proceduri penale paralele privind faptele specifice.

Articolul 13

Furnizarea de informații privind acte sau măsuri procedurale importante

Autoritățile care fac notificarea și cele destinatare care inițiază consultări directe se informează reciproc cu privire la orice măsuri procedurale importante pe care le iau după începerea consultărilor.

CAPITOLUL 4

STABILIREA CELEI MAI POTRIVITE JURISDICȚII

Articolul 14

Scopul consultărilor

(1)   Obiectivul general al consultărilor referitoare la cea mai potrivită jurisdicție este de a conveni că autoritățile competente ale unui singur stat membru vor desfășura procedurile penale privind toate faptele care sunt de competența a două sau mai multe state membre.

(2)   În cazul în care există proceduri în curs în oricare stat membru pentru fapte care sunt conexe dar nu sunt identice cu faptele care fac obiectul consultărilor privind cea mai potrivită jurisdicție, sau atunci când nu este posibil să se desfășoare proceduri penale într-un singur stat membru, în special datorită complexității faptelor sau datorită numărului de inculpați implicați, poate fi mai adecvat să se desfășoare proceduri penale în două sau mai multe state care să privească fiecare fapte diferite sau persoane diferite.

Articolul 15

Criterii pentru a stabili cea mai potrivită jurisdicție

(1)   Există o prezumție generală în favoarea desfășurării procedurilor penale în jurisdicția statului membru în care s-a produs în majoritate infracțiunea, și anume cel în care a avut loc majoritatea conduitei în fapt a persoanelor implicate.

(2)   Atunci când prezumția generală în conformitate cu alineatul (1) nu se aplică datorită faptului că există alți factori suficient de semnificativi pentru desfășurarea procedurilor penale care înclină puternic balanța în favoarea unei jurisdicții diferite, autoritățile competente ale statelor membre iau în considerare factorii suplimentari respectivi pentru a conveni asupra celei mai potrivite jurisdicții. Factorii suplimentari respectivi includ, în special, următoarele:

—	locul în care se află inculpatul sau inculpații după arestare și posibilitățile de a asigura predarea sau extrădarea acestora către celelalte posibile jurisdicții,

—	cetățenia sau reședința inculpaților,

—	teritoriul unui stat în care s-au înregistrat majoritatea pagubelor,

—	interese importante ale victimelor,

—	interese importante ale inculpaților,

—	locul în care se află probe importante,

—	protecția martorilor vulnerabili sau intimidați a căror mărturie este importantă pentru procedurile în cauză,

—	reședința celor mai importanți martori și posibilitatea acestora de a călători în statul în care s-a săvârșit în majoritate infracțiunea,

—	stadiul la care s-a ajuns în cadrul procedurilor privind faptele în cauză,

—	existența unor proceduri conexe în curs,

—	dinamica procedurilor.

Articolul 16

Cooperarea cu Eurojust

(1)   Orice autoritate națională are libertatea, în orice stadiu al unei proceduri naționale:

(a)	de a solicita avizul Eurojust;

(b)	de a lua decizia de a sesiza Eurojust cu privire la cazuri specifice care ridică problema celei mai potrivite jurisdicții.

(2)   Atunci când, în cazurile care sunt de competența Eurojust, nu este posibil să se ajungă la un acord privind cea mai potrivită jurisdicție a unui stat membru pentru a dirija procedurile penale privind fapte specifice, dezacordul, precum și situațiile în care nu s-a ajuns la un acord în termen de 10 luni de la începerea consultărilor directe, sunt adresate Eurojust de către oricare dintre statele membre implicate.

Articolul 17

Cazurile în care nu s-a ajuns la un acord

În situații excepționale, în care

(a)	nu s-a ajuns la un acord chiar și după intervenția Eurojust în temeiul articolului 16; sau

(b)	în cazurile care nu sunt de competența Eurojust, în care consultările directe s-au încheiat printr-un dezacord sau în situațiile în care nu s-a ajuns la un acord în termen de 6 luni de la inițierea consultărilor directe,

statele membre informează Eurojust cu privire la motivele pentru care nu s-a ajuns la un acord.

CAPITOLUL 5

DISPOZIȚII DIVERSE

Articolul 18

Alte schimburi de informații

(1)   Atunci când autoritățile competente ale unui stat membru descoperă, prin orice fel de mijloace, că faptele care fac obiectul procedurilor în curs sau prevăzute a avea loc în acel stat membru au făcut obiectul unor proceduri în privința cărora a fost pronunțată o hotărâre definitivă în alt stat membru, autoritatea care face notificarea din primul stat membru poate informa autoritatea destinatară din cel de al doilea stat membru cu privire la această situație și îi poate transmite acesteia toate informațiile relevante.

(2)   Atunci când autoritatea destinatară descoperă, fie prin intermediul notificării, fie prin orice alte mijloace, că faptele care au făcut obiectul procedurilor în privința cărora a fost pronunțată o hotărâre definitivă în statul său membru fac obiectul unor proceduri în curs sau prevăzute a avea loc în alt stat membru, autoritatea destinatară poate lua în considerare posibilitatea de a solicita informații suplimentare care i-ar permite să evalueze, în mod corespunzător, posibilitatea de a redeschide procedurile, în temeiul legislației naționale.

CAPITOLUL 6

DISPOZIȚII GENERALE ȘI FINALE

Articolul 19

Regimul lingvistic

Fiecare stat membru va indica într-o declarație depusă la Secretariatul General al Consiliului limbile în care acceptă notificarea menționată la articolul 5 și limbile în care va răspunde la notificare.

Articolul 20

Relația cu alte instrumente juridice și alte înțelegeri

(1)   În măsura în care alte instrumente juridice sau înțelegeri permit ca obiectivele acestei decizii-cadru să fie extinse și ajută la simplificarea sau la facilitarea procedurii prin care autoritățile naționale efectuează schimburi de informații referitoare la procedurile în curs, inițiază consultări directe și încearcă să convină asupra celei mai potrivite jurisdicții pentru a dirija procedurile penale privind fapte specifice care intră în competența a două sau mai multe state membre, statele membre pot:

(a)	continua aplicarea acordurilor sau a înțelegerilor bilaterale sau multilaterale în vigoare în momentul intrării în vigoare a prezentei decizii-cadru;

(b)	încheia acorduri sau înțelegeri bilaterale sau multilaterale după momentul intrării în vigoare a prezentei decizii-cadru.

(2)   Acordurile și înțelegerile menționate la alineatul (1) nu pot afecta în niciun fel relațiile cu statele membre care nu constituie părți la acestea.

(3)   Statele membre informează Secretariatul General al Consiliului și Comisia, în termen de trei luni de la data intrării în vigoare a prezentei decizii-cadru, cu privire la acordurile sau înțelegerile existente menționate la alineatul (1) litera (a) pe care doresc să continue să le aplice.

De asemenea, statele membre informează Secretariatul General al Consiliului și Comisia cu privire la orice nou acord sau înțelegere, în sensul alineatului (1) litera (b), în termen de trei luni de la data semnării sale.

(4)   Prezenta decizie-cadru nu aduce atingere Deciziei 2008/…/JAI.

Articolul 21

Punerea în aplicare

Statele membre iau măsurile necesare pentru a se conforma dispozițiilor prezentei decizii-cadru până la ….

Statele membre comunică până la aceeași dată Secretariatului General al Consiliului și Comisiei textul dispozițiilor care transpun în legislația lor națională obligațiile care le revin în temeiul prezentei decizii-cadru.

Articolul 22

Raport

Până la …, Comisia prezintă Parlamentului European și Consiliului un raport de evaluare a măsurii în care statele membre au adoptat măsurile necesare pentru a se conforma prezentei decizii-cadru, însoțit, dacă este necesar, de propuneri legislative.

Articolul 23

Intrarea în vigoare

Prezenta decizie-cadru intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

---

(1)  Aviz din … (încă nepublicat în Jurnalul Oficial).

(2)  JO C 53, 3.3.2005, p. 1.

(3)  JO L 239, 22.9.2000, p. 19.

(4)  JO … (încă nepublicat în Jurnalul Oficial).

(5)  JO L 350, 30.12.2008, p. 60.

---

---