(1)   În cursul procedurii administrative menționate în capitolul III, solicitanții beneficiază de garanțiile prevăzute la alineatele (2)-(6) din prezentul articol.

(2)   Autoritatea decizională sau, după caz, alte autorități sau organizații competente însărcinate de statele membre în acest scop informează solicitanții, într-o limbă pe care aceștia o înțeleg sau despre care se presupune în mod rezonabil că o înțeleg, cu privire la următoarele:

Toate informațiile menționate la prezentul paragraf sunt furnizate cât mai curând posibil pentru a le permite solicitanților să își exercite drepturile garantate prin prezentul regulament și să își respecte în mod corespunzător obligațiile prevăzute la articolul 9. Informațiile menționate la primul paragraf literele (a)-(e) de la prezentul alineat sunt furnizate solicitantului cel târziu în momentul înregistrării cererii de protecție internațională. Informațiile respective se transmit prin intermediul broșurii menționate la alineatul (7) în format fie fizic, fie electronic și, dacă acest lucru este necesar, se comunică verbal. Informațiile sunt furnizate minorilor într-un mod adaptat copiilor și cu implicarea reprezentantului sau a persoanei menționate la articolul 23 alineatul (2) litera (a) din prezentul regulament.

Solicitantului i se oferă posibilitatea de a confirma că a primit informațiile. Această confirmare se consemnează în dosarul solicitantului. În cazul în care solicitantul refuză să confirme primirea informațiilor, în dosarul său se introduce o notă în acest sens.

(3)   În cursul procedurii administrative, solicitanților li se oferă serviciile unui interpret în scopul înregistrării și al depunerii unei cereri și, după caz, pentru interviul individual, ori de câte ori nu se poate asigura în alt mod o comunicare adecvată. Serviciile de interpretare sunt plătite din fonduri publice.

(4)   Autoritățile competente oferă solicitanților, cât mai curând posibil și înainte de termenul pentru depunerea unei cereri în conformitate cu articolul 28 alineatul (1), posibilitatea de a comunica cu Înaltul Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați sau cu orice altă organizație care oferă consultanță juridică sau alt tip de consiliere solicitanților în conformitate cu dreptul intern.

(5)   Autoritatea decizională se asigură că solicitanții și, dacă este cazul, reprezentanții lor sau consilierii lor juridici ori alți consilieri recunoscuți ca atare ori autorizați în acest scop în temeiul dreptului intern pentru a oferi consultanță juridică (denumiți în continuare „consilieri juridici”) au acces la informațiile menționate la articolul 34 alineatul (2) literele (b) și (c) care sunt necesare pentru examinarea cererilor, precum și la informațiile furnizate de experții menționați la articolul 34 alineatul (3), atunci când autoritatea decizională a luat în considerare aceste informații în scopul luării unei decizii cu privire la cererea lor.

(6)   Autoritatea decizională înștiințează solicitanții în scris cât mai curând posibil cu privire la decizia adoptată în ceea ce privește cererea acestora. În cazul în care un reprezentant sau un consilier juridic îl reprezintă din punct de vedere juridic pe solicitant, autoritatea decizională poate comunica decizia reprezentantului sau consilierului juridic în cauză, în loc să o comunice solicitantului.

(7)   Agenția pentru Azil, în strânsă cooperare cu Comisia și cu fiecare stat membru, redactează broșuri care conțin informațiile necesare în conformitate cu prezentul articol. Respectivele broșuri sunt elaborate astfel încât să permită statelor membre să le completeze cu informații suplimentare specifice statului membru în cauză și să țină seama de particularitățile solicitanților vulnerabili, cum ar fi minorii sau persoanele cu dizabilități.

(1)   Solicitantul își prezintă cererea în statul membru prevăzut la articolul 17 alineatele (1) și (2) din Regulamentul (UE) 2024/1351.

(2)   Solicitantul cooperează pe deplin cu autoritățile competente menționate la articolul 4 în ceea ce privește aspectele reglementate de prezentul regulament, în special prin:

În cazul în care autoritățile competente decid să păstreze oricare dintre documentele menționate la primul paragraf litera (f), acestea se asigură că solicitantul primește imediat copii ale originalelor. În cazul unui transfer în temeiul articolului 46 din Regulamentul (UE) 2024/1351, autoritățile competente returnează astfel de documente solicitantului în momentul transferului.

(3)   Solicitantul acceptă primirea oricărei comunicări din partea autorităților competente la cel mai recent loc unde locuiește sau la cea mai recentă adresă, la numărul de telefon sau la adresa de e-mail indicată de el însuși autorităților competente, în special în cazul în care depune o cerere în conformitate cu articolul 28.

Statele membre stabilesc în dreptul intern metoda de comunicare și momentul în care comunicarea este considerată ca fiind primită de solicitant.

(4)   Solicitantul își respectă obligațiile de a raporta autorităților competente la un moment stabilit sau la intervale rezonabile sau de a rămâne într-o zonă geografică desemnată pe teritoriul statului membru în conformitate cu Directiva (UE) 2024/1346, astfel cum i-a impus statul membru în care este obligat să fie prezent în conformitate cu Regulamentul (UE) 2024/1351.

(5)   Fără a se aduce atingere perchezițiilor efectuate din motive de securitate, în cazul în care acest lucru este necesar și justificat în mod corespunzător pentru examinarea unei cereri, autoritățile competente pot solicita percheziționarea solicitantului sau a obiectelor sale în conformitate cu dreptul intern. Autoritatea competentă îi precizează solicitantului motivele percheziției și le include în dosarul solicitantului. Orice percheziție personală a solicitantului în conformitate cu prezentul regulament se efectuează de o persoană de același sex, cu respectarea deplină a principiilor demnității umane și a integrității fizice și psihice.

(1)   Solicitanții au dreptul de a rămâne pe teritoriul statului membru în care au obligația de a fi prezenți în conformitate cu articolul 17 alineatul (4) din Regulamentul (UE) 2024/1351 până la adoptarea de către autoritatea decizională a unei decizii privind cererea în cadrul procedurii administrative prevăzute la capitolul III.

(2)   Dreptul de a rămâne nu constituie un drept de a primi un permis de ședere și nu îi conferă solicitantului dreptul de a călători pe teritoriul altor state membre fără un document de călătorie, astfel cum este prevăzut la articolul 6 alineatul (3) din Directiva (UE) 2024/1346.

(3)   Solicitantul nu are dreptul de a rămâne pe teritoriul statului membru în cauză pe durata procedurii administrative în cazul în care persoana face obiectul unei predări către un alt stat membru în temeiul obligațiilor aferente unui mandat european de arestare emis în conformitate cu Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului (21).

(4)   Statele membre pot prevedea o excepție de la dreptul solicitantului de a rămâne pe teritoriul lor pe durata procedurii administrative în cazul în care solicitantul:

(5)   Un stat membru poate extrăda, preda sau transfera un solicitant către o țară terță sau o instanță internațională în temeiul alineatului (4) litera (b) numai în cazul în care autoritatea competentă consideră că o astfel de decizie de extrădare, predare sau transfer nu va duce la o returnare directă sau indirectă care să încalce obligațiile statului membru respectiv prevăzute de dreptul internațional și de dreptul Uniunii.

(1)   Fără a se aduce atingere articolului 38 alineatul (1) și articolului 55 alineatul (4), înainte ca autoritatea decizională să ia o decizie cu privire la inadmisibilitatea unei cereri în conformitate cu articolul 38, solicitantului i se oferă posibilitatea de a avea un interviu individual privind admisibilitatea (denumit în continuare „interviu de admisibilitate”).

(2)   În cadrul interviului de admisibilitate, solicitantului i se oferă posibilitatea de a furniza argumente care să indice cauza pentru care motivele legate de inadmisibilitate prevăzute la articolul 38 nu i s-ar aplica.

(1)   Înainte de adoptarea unei decizii de către autoritatea decizională cu privire la fondul unei cereri de protecție internațională, solicitantului i se oferă posibilitatea de a avea un interviu individual privind fondul cererii sale (denumit în continuare „interviu pe fond”). Interviul pe fond se poate desfășura în același timp cu interviul de admisibilitate, cu condiția ca solicitantul să fi fost informat în prealabil cu privire la această posibilitate și să se fi putut consulta cu consilierul său juridic în conformitate cu articolul 15 sau cu o persoană însărcinată cu furnizarea de consiliere juridică în conformitate cu articolul 16.

(2)   În cadrul interviului pe fond, solicitantului i se oferă posibilitatea de a prezenta elementele necesare pentru a-și motiva cererea în conformitate cu Regulamentul (UE) 2024/1347, iar acesta furnizează, cât mai cuprinzător posibil, elementele menționate la articolul 4 alineatul (2) din regulamentul menționat. Solicitantului i se oferă posibilitatea de a da explicații cu privire la elementele care ar putea lipsi sau la eventualele incoerențe sau contradicții din declarațiile sale.

(1)   Interviurile individuale astfel cum sunt prevăzute la articolele 11 și 12 se desfășoară în conformitate cu condițiile stabilite în prezentul regulament.

(2)   În cazul depunerii unei cereri de protecție internațională în conformitate cu articolul 31, adultului responsabil menționat în dispoziția respectivă i se oferă posibilitatea unui interviu individual în temeiul articolelor 11 și 12. Solicitantului i se oferă de asemenea posibilitatea de a participa la interviul respectiv, cu condiția să nu se aplice alineatul (11) litera (c) de la prezentul articol.

(3)   Interviurile individuale se desfășoară în condiții care asigură o respectare a vieții private și o confidențialitate corespunzătoare și care permit solicitanților să prezinte motivele cererii lor în mod cuprinzător.

(4)   Se asigură prezența la interviul individual a consilierului juridic al solicitantului în cazul în care solicitantul a decis să se prevaleze de asistență juridică în conformitate cu secțiunea III din prezentul capitol.

(5)   În cadrul interviurilor individuale, se pun la dispoziție serviciile unui interpret capabil să asigure o comunicare adecvată între solicitant și persoana care efectuează interviurile.

Se poate asigura și prezența unui mediator cultural în timpul interviurilor individuale.

Statele membre acordă prioritate interpreților și mediatorilor culturali care au beneficiat de formare, cum ar fi formarea menționată la articolul 8 alineatul (4) litera (m) din Regulamentul (UE) 2021/2303.

Statele membre se asigură că interpreții și mediatorii culturali sunt informați cu privire la conceptele-cheie și la terminologia esențială relevante pentru examinarea cererilor de protecție internațională, de exemplu prin intermediul unui model de broșură sau al unui ghid. Comunicarea are loc în limba pe care o preferă solicitantul, cu excepția cazului în care există o altă limbă pe care acesta o înțelege și în care poate comunica în mod clar.

(6)   Interviurile individuale sunt conduse de către personalul autorității decizionale.

În cazul în care există un număr disproporționat de resortisanți ai unor țări terțe sau de apatrizi care prezintă cereri în aceeași perioadă, ceea ce face imposibilă desfășurarea în timp util de interviuri individuale cu fiecare solicitant, autoritatea decizională poate fi asistată temporar de personalul altor autorități ale statului membru respectiv, care beneficiază în prealabil de formare relevantă ce include elementele enumerate la articolul 8 din Regulamentul (UE) 2021/2303 pentru a efectua astfel de interviuri sau de Agenția pentru Azil în conformitate cu articolul 5.

(7)   Persoana care efectuează interviul:

(8)   Personalul care intervievează solicitanții, inclusiv experții trimiși de Agenția pentru Azil:

(9)   La cererea solicitantului și dacă acest lucru este posibil, autoritatea decizională se asigură că intervievatorii și interpreții sunt de sexul pe care îl preferă solicitantul, cu excepția cazului în care aceasta are motive să considere că o astfel de solicitare nu are legătură cu dificultatea solicitantului de a prezenta motivele cererii sale în mod cuprinzător.

(10)   Prin derogare, autoritatea decizională poate organiza interviul individual prin videoconferință în cazul în care acest lucru este justificat în mod corespunzător de circumstanțe.

Într-un astfel de caz, autoritatea decizională asigură măsurile necesare pentru dotările corespunzătoare, standardele procedurale și tehnice, asistență juridică și interpretare, ținând seama de orientările Agenției pentru Azil.

(11)   Interviul de admisibilitate sau interviul pe fond, după caz, poate fi omis în cazul în care:

Omiterea unui interviu individual în temeiul literei (c) de la primul paragraf nu afectează în mod negativ decizia autorității decizionale. În cazul în care interviul individual este omis în temeiul literei menționate, autoritatea decizională acordă solicitantului posibilitatea efectivă de a prezenta informații suplimentare în scris.

Atunci când există îndoieli privind capacitatea sau posibilitatea solicitantului de a fi intervievat, autoritatea decizională consultă un cadru medical pentru a stabili dacă solicitantul este temporar în incapacitatea sau imposibilitatea de a fi intervievat sau dacă situația sa este de durată. În cazul în care, după consultarea cadrului medical, este clar că starea care face ca solicitantul să fie în incapacitatea sau imposibilitatea de a fi intervievat are un caracter temporar, autoritatea decizională amână interviul individual până când solicitantul este apt sau în măsură să fie intervievat.

În cazul în care solicitantul este în imposibilitatea de a participa la interviul individual din cauza unor circumstanțe specifice independente de voința sa, autoritatea decizională reprogramează interviul individual.

(12)   Solicitanții se prezintă la interviul individual și au obligația de a răspunde personal la întrebările adresate.

(13)   În cadrul interviului individual, solicitantului i se permite să fie asistat de un consilier juridic, inclusiv atunci când interviul este organizat prin videoconferință.

Absența consilierului juridic nu împiedică autoritatea decizională să desfășoare interviul.

Statele membre pot prevedea în dreptul intern că, în cazul în care la interviul individual participă un consilier juridic, acesta poate interveni numai la sfârșitul interviului individual.

(14)   Fără a aduce atingere articolului 11 alineatul (1) și articolului 12 alineatul (1) și cu condiția să se fi depus suficiente eforturi pentru a se asigura că solicitantului i s-a oferit posibilitatea unui interviu individual, absența unui interviu individual nu împiedică autoritatea decizională să ia o decizie cu privire la cererea de protecție internațională.

(1)   Autoritatea decizională sau orice altă autoritate ori orice alți experți care o asistă în conformitate cu articolul 5 și articolul 13 alineatul (6) la desfășurarea interviurilor individuale întocmesc un raport detaliat și faptic care conține toate elementele principale ale interviului individual sau o transcriere a interviului ori o transcriere a înregistrării unui astfel de interviu, care trebuie incluse în dosarul solicitantului.

(2)   Interviurile individuale se înregistrează cu ajutorul mijloacelor de înregistrare audio. Solicitantul este informat în prealabil cu privire la faptul că se efectuează o astfel de înregistrare și la scopul înregistrării respective. Se acordă o atenție deosebită cerințelor solicitanților care au nevoie de garanții procedurale speciale. Autoritatea decizională include înregistrarea în dosarul solicitantului.

(3)   La încheierea interviului individual sau într-un anumit termen înainte ca autoritatea decizională să ia o decizie, solicitantului i se oferă posibilitatea de a formula observații sau de a oferi clarificări verbal sau în scris cu privire la orice traducere incorectă sau orice neînțelegeri ori alte erori faptice care apar în raport, în transcrierea interviului sau în transcrierea înregistrării. În acest scop, solicitantul este informat cu privire la întregul conținut al raportului, al transcrierii interviului sau al transcrierii înregistrării, beneficiind de asistență din partea unui interpret, dacă este necesar.

(4)   Solicitantului i se cere să confirme că conținutul raportului sau transcrierea interviului reflectă în mod corect interviul individual. În cazul în care solicitantul refuză să confirme conținutul, motivele refuzului respectiv se consemnează în dosarul său. Un astfel de refuz nu împiedică autoritatea decizională să ia o decizie cu privire la cerere. În cazul în care există îndoieli cu privire la declarațiile solicitantului din cursul interviului individual, înregistrarea audio prevalează.

(5)   Nu este necesar ca solicitantului să i se ceară să formuleze observații sau să ofere clarificări cu privire la raport sau la transcrierea interviului și nici să confirme că conținutul raportului sau transcrierea interviului reflectă în mod corect interviul în cazul în care:

(6)   Solicitanții și, în cazul în care au fost numiți, reprezentanții acestora și consilierii lor juridici au acces la raportul sau la transcrierile menționate la alineatul (1) cât mai curând posibil după interviu și, în orice caz, în timp util înainte ca autoritatea decizională să ia o decizie.

Accesul la înregistrare se acordă și în cadrul procedurii căii de atac.

(1)   Solicitanții au dreptul de a consulta, în mod efectiv, un consilier juridic sau un alt tip de consilier în chestiuni referitoare la cererile lor în toate etapele procedurii.

(2)   Fără a aduce atingere dreptului solicitantului de a-și alege propriul consilier juridic sau propriul consilier de alt tip pe cheltuiala proprie, un solicitant poate solicita consiliere juridică gratuită în cadrul procedurii administrative prevăzute în capitolul III, în conformitate cu articolul 16, și asistență și reprezentare juridice gratuite în cadrul procedurii căii de atac prevăzute în capitolul V în conformitate cu articolul 17.

Solicitantul este informat cât mai curând posibil și cel târziu la înregistrarea cererii în conformitate cu articolul 27 cu privire la dreptul său de a solicita consiliere juridică gratuită sau asistență și reprezentare juridice gratuite.

(3)   Statele membre pot să prevadă acordarea în mod gratuit de asistență și reprezentare juridice în cadrul procedurii administrative în conformitate cu dreptul intern.

(4)   Statele membre pot organiza furnizarea de consiliere juridică și de asistență și reprezentare juridice în conformitate cu sistemele lor interne.

(1)   La cererea solicitantului, statele membre furnizează consiliere juridică gratuită în cadrul procedurii administrative prevăzute la capitolul III.

În sensul primului paragraf, accesul efectiv la consiliere juridică gratuită poate fi asigurat încredințându-i-se unei persoane sarcina de a furniza consiliere juridică, în etapa administrativă a procedurii, mai multor solicitanți în același timp.

(2)   În scopul procedurii administrative, consilierea juridică gratuită cuprinde cel puțin furnizarea de:

(3)   Fără a aduce atingere alineatului (1), furnizarea de consiliere juridică gratuită în cadrul procedurii administrative poate fi exclusă în cazul în care:

(4)   În scopul punerii în aplicare a prezentului articol, statele membre pot solicita asistență din partea Agenției pentru Azil. În plus, se poate acorda sprijin financiar statelor membre prin intermediul fondurilor Uniunii, în conformitate cu actele juridice care reglementează astfel de fonduri.

(1)   În cadrul procedurii căii de atac, statele membre se asigură, la cererea solicitantului, că acestuia i se furnizează asistență și reprezentare juridice gratuite. Astfel de asistență și reprezentare juridice gratuite includ pregătirea actelor de procedură necesare în temeiul dreptului intern, pregătirea căii de atac și, în eventualitatea unei audieri, participarea la audierea respectivă în fața unei instanțe.

(2)   Furnizarea de asistență și reprezentare juridice gratuite în cadrul procedurii căii de atac poate fi exclusă de statele membre în cazul în care:

(3)   În cazul în care decizia de a nu acorda asistență și reprezentare juridice gratuite este luată de către o autoritate, alta decât o instanță, pe motiv că se consideră că în ce privește calea de atac, aceasta nu are perspective concrete de succes sau este abuzivă, solicitantul are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe împotriva acestei decizii. În acest scop, solicitantul are dreptul de a solicita asistență și reprezentare juridice gratuite.

(1)   Un consilier juridic care reprezintă juridic un solicitant în temeiul dreptului intern primește acces la informațiile din dosarul solicitantului pe baza cărora este sau trebuie luată o decizie.

(2)   Accesul la informațiile sau la sursele din dosarul solicitantului poate fi interzis în conformitate cu dreptul intern în cazul în care divulgarea informațiilor sau a surselor ar periclita securitatea națională, securitatea organizațiilor sau a persoanelor care furnizează informațiile sau securitatea persoanelor la care se referă informațiile sau în cazul în care s-ar prejudicia interesele investigației aferente examinării cererilor de protecție internațională de către autoritățile competente ale statelor membre sau relațiile internaționale ale statelor membre ori în cazul în care informațiile sau sursele sunt clasificate în temeiul dreptului intern. În aceste cazuri, autoritatea decizională:

În ceea ce privește litera (b) de la primul paragraf, statele membre acordă accesul la informații sau la surse unui consilier juridic care îl reprezintă din punct de vedere juridic pe solicitant și care a fost supus unui control de securitate, în măsura în care informațiile sunt relevante pentru examinarea cererii sau pentru luarea unei decizii de retragere a protecției internaționale.

(3)   Consilierul juridic al solicitantului sau persoana căreia i s-a încredințat furnizarea de consiliere juridică, care consiliază, asistă sau reprezintă un solicitant are acces la zonele restricționate, precum centrele de custodie publică și zonele de tranzit, cu scopul de a furniza respectivului solicitant consiliere, asistență sau reprezentare în conformitate cu Directiva (UE) 2024/1346.

(1)   Consilierea, asistența și reprezentarea juridice gratuite sunt oferite de consilieri juridici sau de alți consilieri recunoscuți ca atare ori autorizați în acest scop în temeiul dreptului intern pentru a consilia, a asista sau a reprezenta solicitanții sau de organizații neguvernamentale acreditate în temeiul dreptului intern pentru a furniza solicitanților reprezentare sau servicii juridice.

(2)   Statele membre stabilesc norme procedurale specifice privind modalitățile de depunere și prelucrare a cererilor pentru acordarea de consiliere, asistență și reprezentare juridice gratuite în ceea ce privește cererile de protecție internațională sau aplică normele existente privind cereri similare de drept intern, cu condiția ca aceste norme să nu fie mai stricte sau să nu facă imposibil sau excesiv de dificil accesul la consiliere juridică gratuită sau la asistență și reprezentare juridice gratuite.

(3)   Statele membre stabilesc norme specifice privind excluderea furnizării de consiliere, asistență și reprezentare juridice gratuite în conformitate cu articolul 16 alineatul (3) și, respectiv, cu articolul 17 alineatul (2).

(4)   Statele membre pot, de asemenea, impune limite pecuniare sau termene pentru acordarea de consiliere, asistență și reprezentare juridice gratuite, cu condiția ca aceste limite să nu fie arbitrare și să nu restricționeze în mod nejustificat accesul la consiliere, asistență și reprezentare juridice gratuite. În ceea ce privește onorariile și alte costuri, condițiile oferite solicitanților nu sunt mai puțin favorabile decât cele de care beneficiază în general resortisanții proprii în chestiuni referitoare la asistența juridică.

(5)   Statele membre îi pot impune solicitantului rambursarea totală sau parțială a costurilor suportate în legătură cu furnizarea de asistență și reprezentare juridice în cazul în care situația financiară a solicitantului se îmbunătățește considerabil în cursul procedurii sau în cazul în care decizia de a oferi asistență și reprezentare juridice gratuite a fost luată pe baza unor informații false furnizate de solicitant. În acest scop, solicitanții informează imediat autoritățile competente cu privire la orice modificare semnificativă a situației lor financiare.

(1)   Autoritățile competente evaluează individual dacă solicitantul are nevoie de garanții procedurale speciale, cu ajutorul unui interpret, dacă este necesar. Respectiva evaluare poate fi integrată în procedurile naționale existente sau în evaluarea menționată la articolul 25 din Directiva (UE) 2024/1346 și nu este necesar să ia forma unei proceduri administrative. În cazul în care dreptul intern prevede astfel, evaluarea poate fi pusă la dispoziția autorității decizionale și rezultatele evaluării pot fi transmise acesteia din urmă, sub rezerva consimțământului solicitantului.

(2)   Evaluarea menționată la alineatul (1) este inițiată cât mai curând posibil după prezentarea unei cereri pentru a se identifica dacă un solicitant prezintă sau nu prime indicii că ar putea necesita garanții procedurale speciale. Identificarea respectivă se bazează pe semne vizibile, pe declarațiile sau comportamentul solicitantului sau pe orice documente relevante. În cazul minorilor, se iau în considerare, de asemenea, declarațiile părinților, ale adultului responsabil de minor în temeiul dreptului sau al practicii statului membru în cauză, sau ale reprezentantului solicitantului. Când înregistrează cererea, autoritățile competente includ în dosarul solicitantului informații privind orice astfel de prime indicii și pun respectivele informații la dispoziția autorității decizionale.

(3)   Evaluarea menționată la alineatul (1) continuă după depunerea cererii, ținându-se seama de orice informație din dosarul solicitantului.

Evaluarea menționată la alineatul (1) se încheie cât mai curând posibil și în orice caz în termen de 30 de zile. Aceasta se revizuiește în cazul în care apar modificări relevante în situația solicitantului sau când nevoia de garanții procedurale speciale devine evidentă după finalizarea evaluării.

(4)   Autoritatea competentă poate trimite solicitantul, sub rezerva consimțământului său prealabil, la medicul sau psihologul corespunzător sau la un alt profesionist pentru consiliere cu privire la nevoia solicitantului de garanții procedurale speciale, acordând prioritate cazurilor în care există indicii că este posibil ca solicitanții să fi fost victime ale torturii, ale violului sau ale unei alte forme grave de violență psihologică, fizică, sexuală sau bazată pe gen și că acest lucru le-ar putea afecta negativ capacitatea de a participa efectiv la procedură. În cazul în care solicitantul consimte să fie trimis în conformitate cu prezentul paragraf, se consideră că acest consimțământ include consimțământul pentru transmiterea, către autoritatea competentă, a rezultatelor trimiterii.

Autoritatea decizională ține cont de consilierea oferită în temeiul primului paragraf atunci când decide cu privire la tipul de garanții procedurale speciale care pot fi acordate solicitantului.

După caz și fără a aduce atingere examinării medicale, evaluarea menționată la alineatul (1) poate fi integrată în examinările medicale menționate la articolele 24 și 25.

(5)   Personalul relevant al autorităților competente, precum și orice medic, psiholog sau alt profesionist care oferă consiliere cu privire la necesitatea unor garanții procedurale speciale beneficiază de formare pentru a putea recunoaște semnele de vulnerabilitate ale unui solicitant ce ar putea necesita garanții procedurale speciale și pentru a răspunde acestor necesități atunci când sunt identificate.

(1)   În situația în care solicitanții au fost identificați ca necesitând garanții procedurale speciale, acestora li se furnizează sprijinul necesar pentru a li se permite să beneficieze de drepturile prevăzute în temeiul prezentului regulament și să-și îndeplinească obligațiile stipulate de acesta, pe toată durata procedurii de protecție internațională.

(2)   În cazul în care autoritatea decizională consideră, inclusiv pe baza evaluării efectuate de o altă autoritate națională relevantă, că sprijinul necesar menționat la alineatul (1) de la prezentul articol nu poate fi furnizat în cadrul procedurii accelerate de examinare menționate la articolul 42 sau al procedurii la frontieră menționate la articolul 43, acordând o atenție deosebită victimelor torturii, violului sau ale altor forme grave de violență psihologică, fizică, sexuală sau bazată pe gen, autoritatea decizională nu aplică sau încetează să aplice procedurile respective în cazul solicitantului.

(1)   Atunci când pun în aplicare prezentul regulament, autoritățile competente acordă o importanță primordială interesului superior al copilului.

(2)   Autoritatea decizională evaluează interesul superior al copilului în conformitate cu articolul 26 din Directiva (UE) 2024/1346.

(3)   Autoritatea decizională oferă minorului posibilitatea unui interviu individual, inclusiv în cazul în care se prezintă o cerere în numele acestuia în conformitate cu articolul 32 și cu articolul 33 alineatul (1), cu excepția cazului în care acest lucru nu este în interesul superior al copilului. În acest caz, autoritatea decizională își motivează decizia de a nu oferi unui minor posibilitatea unui interviu individual.

Interviul individual al unui minor este condus de o persoană care are cunoștințele necesare privind drepturile și nevoile speciale ale minorilor. Interviul se desfășoară într-o manieră adaptată copiilor și contextului, luându-se în considerare vârsta și gradul de maturitate al copilului.

(4)   În cazul în care un minor este însoțit, interviul individual se desfășoară în prezența unui adult responsabil de minor în temeiul dreptului sau al practicii statului membru în cauză și, dacă a fost numit un consilier juridic, în prezența acestuia. De asemenea, statele membre pot desfășura interviul individual cu minorul respectiv, atunci când acest lucru este necesar și este în interesul superior al copilului, în prezența unei persoane care deține competențele, experiența și cunoștințele necesare. Din motive justificate și numai în cazul în care acest lucru este în interesul superior al copilului, autoritatea decizională poate intervieva minorul în absența unui adult responsabil, cu condiția să se asigure că minorul este asistat în timpul interviului de o persoană care deține competențele, experiența și cunoștințele necesare pentru a proteja interesul superior al minorului.

(5)   Decizia privind cererea unui minor este pregătită de personalul relevant al autorității decizionale. Personalul relevant respectiv deține cunoștințele necesare și a beneficiat de formare corespunzătoare cu privire la drepturile și nevoile speciale ale minorilor.

(1)   Autoritățile competente se asigură că minorii neînsoțiți sunt reprezentați și asistați astfel încât să li se permită să beneficieze de drepturile, precum și să respecte obligațiile care le revin în temeiul prezentului regulament, al Regulamentului (UE) 2024/1351, al Directivei (UE) 2024/1346 și al Regulamentului (UE) 2024/1358.

(2)   În cazul în care o cerere este prezentată de o persoană neînsoțită care susține că este minoră sau despre care se crede, din motive obiective, că este minoră, autoritățile competente:

Reprezentantul și persoana menționată la primul paragraf litera (a) de la prezentul alineat pot fi aceleași cu persoanele prevăzute la articolul 27 din Directiva (UE) 2024/1346. Aceștia se întâlnesc cu minorul neînsoțit și țin seama de opiniile minorului cu privire la nevoile sale, potrivit vârstei și gradului de maturitate ale minorului.

În cazul în care autoritatea competentă ajunge la concluzia că un solicitant care susține că este minor are fără îndoială peste 18 ani, aceasta nu are obligația de a numi un reprezentant în conformitate cu prezentul alineat.

Atribuțiile reprezentantului sau ale persoanei menționate la primul paragraf litera (a) de la prezentul alineat încetează în cazul în care autoritățile competente, în urma evaluării vârstei menționate la articolul 25 alineatul (1), nu presupun că solicitantul este minor sau consideră că solicitantul nu este minor sau în cazul în care solicitantul nu mai este un minor neînsoțit.

(3)   În situația în care există un număr disproporționat de cereri depuse de minori neînsoțiți sau în alte situații excepționale, termenul pentru desemnarea unui reprezentant astfel cum este menționat la alineatul (2) primul paragraf litera (b) poate fi prelungit cu 10 zile lucrătoare, fără a se aduce atingere alineatului (2) al treilea paragraf.

(4)   Atunci când o organizație este desemnată în temeiul alineatului (2), aceasta numește o persoană fizică pentru îndeplinirea sarcinilor menționate la prezentul articol în ceea ce privește minorul neînsoțit.

(5)   Autoritatea competentă informează imediat:

Reprezentantul și persoana menționată la alineatul (2) primul paragraf litera (a) au acces la conținutul documentelor relevante din dosarul minorului, inclusiv la materialele informative specifice pentru minorii neînsoțiți.

(6)   Persoana menționată la alineatul (2) primul paragraf litera (a) se întâlnește cu minorul neînsoțit și îndeplinește, printre altele, următoarele sarcini, împreună cu consilierul juridic atunci când este cazul:

(7)   Atât timp cât nu a fost numit un reprezentant, statele membre pot autoriza persoana menționată la alineatul (2) primul paragraf litera (a) să acorde minorului asistență la înregistrarea și depunerea cererii sau să depună cererea în numele minorului în conformitate cu articolul 33.

(8)   Reprezentantul se întâlnește cu minorul neînsoțit și îndeplinește, printre altele, următoarele sarcini, împreună cu consilierul juridic atunci când este cazul:

În cursul interviului individual, reprezentantul și consilierul juridic au posibilitatea de a adresa întrebări sau de a formula observații în cadrul stabilit de persoana care conduce interviul.

Autoritatea decizională poate solicita ca respectivul minor neînsoțit să fie prezent la interviul individual, chiar dacă reprezentantul sau consilierul juridic este prezent.

(9)   Reprezentantul își îndeplinește sarcinile în conformitate cu principiul interesului superior al copilului și are calificările, cunoștințele și experiența necesare, fiind format în acest sens. Reprezentanții beneficiază de formare periodică pentru îndeplinirea sarcinilor lor și nu au antecedente judiciare, în special în ceea ce privește orice infracțiuni sau delicte comise asupra copiilor.

Reprezentantul este înlocuit numai dacă autoritățile competente consideră că sarcinile reprezentantului sau ale persoanei respective nu au fost îndeplinite în mod corespunzător. Organizațiile sau persoanele fizice ale căror interese intră în conflict sau ar putea eventual intra în conflict cu cele ale minorului neînsoțit nu sunt numite drept reprezentanți.

(10)   Autoritățile competente încredințează unei persoane fizice care acționează drept reprezentant sau unei persoane potrivite pentru a-și asuma în mod provizoriu rolul de reprezentant un număr proporțional și limitat de minori neînsoțiți și, în condiții normale, nu mai mult de 30 de minori neînsoțiți simultan, pentru a se asigura că persoana respectivă poate să-și îndeplinească sarcinile în mod eficace.

În situația în care există un număr disproporționat de cereri prezentate de minori neînsoțiți sau în alte situații excepționale, numărul minorilor neînsoțiți per reprezentant poate fi mărit până la maximum 50 de minori neînsoțiți.

Statele membre se asigură că există autorități administrative sau judiciare ori alte entități responsabile de supravegherea periodică a faptului că reprezentanții și persoanele desemnate în temeiul alineatului (2) primul paragraf litera (a) își îndeplinesc sarcinile în mod corespunzător, inclusiv prin revizuirea la intervale regulate a cazierelor judiciare ale reprezentanților numiți și ale persoanelor desemnate, pentru a identifica eventualele incompatibilități cu rolul lor. Respectivele autorități administrative sau judiciare ori alte entități examinează plângerile depuse de minori neînsoțiți împotriva reprezentanților numiți sau a persoanelor desemnate în temeiul alineatului (2) primul paragraf litera (a).

(1)   În cazul în care consideră că este relevant pentru examinarea unei cereri de protecție internațională, autoritatea decizională solicită, sub rezerva consimțământului solicitantului, o examinare medicală a solicitantului sub aspectul semnelor sau simptomelor care ar putea indica persecuții sau vătămări grave suferite în trecut și este informată cu privire la rezultatele acestei examinări medicale.

(2)   În cazul unui minor, examinarea medicală se efectuează numai dacă părintele, adultul responsabil de minor în temeiul dreptului sau al practicii statului membru în cauză, reprezentantul sau persoana menționată la articolul 23 alineatul (2) litera (a) și, în cazul în care dreptul intern prevede acest lucru, solicitantul își dau consimțământul.

Examinarea medicală este gratuită pentru solicitant și este plătită din fonduri publice.

După caz, controalele medicale și ale vulnerabilității menționate la articolul 12 din Regulamentul (UE) 2024/1356 pot fi luate în considerare pentru examinarea medicală menționată la prezentul articol.

(3)   În cazul în care nu se efectuează nicio examinare medicală în conformitate cu alineatul (1), autoritatea decizională informează solicitanții că pot, din proprie inițiativă și pe cheltuiala proprie, să se supună unei examinări medicale cu privire la semnele și simptomele care ar putea indica persecuții sau vătămări grave suferite în trecut.

(4)   Rezultatele examinărilor medicale menționate la alineatul (1) sau (3) sunt prezentate autorității decizionale și solicitantului în cel mai scurt timp posibil și sunt evaluate de autoritatea decizională în coroborare cu celelalte elemente ale cererii.

(5)   Examinarea medicală este cât mai puțin invazivă cu putință și este efectuată numai de cadre medicale calificate. Aceasta se efectuează într-un mod care respectă demnitatea persoanei.

(6)   Refuzul unui solicitant de a se supune unei examinări medicale sau decizia de a se supune unei examinări medicale din proprie inițiativă, în cazul în care o astfel de examinare nu are loc într-un interval de timp adecvat ținând cont de disponibilitatea programărilor pentru examinări medicale în statul membru responsabil, nu împiedică autoritatea decizională să ia o decizie cu privire la cererea de protecție internațională.

(1)   În cazul în care, ca urmare a declarațiilor solicitantului, a unor dovezi documentare disponibile sau a altor elemente pertinente, există îndoieli cu privire la faptul că un solicitant este minor, autoritățile decizionale, în cadrul examinării unei cereri, pot efectua o evaluare multidisciplinară, inclusiv o evaluare psihosocială, realizată de profesioniști calificați, pentru determinarea vârstei solicitantului. Evaluarea vârstei nu se bazează exclusiv pe aspectul fizic sau pe comportamentul solicitantului. În scopul evaluării vârstei, documentele disponibile se consideră autentice, cu excepția cazului în care există dovezi contrare, și declarațiile minorilor sunt luate în considerare.

(2)   În cazul în care persistă îndoieli cu privire la vârsta unui solicitant în urma evaluării multidisciplinare, se poate recurge la examinări medicale, ca măsură de ultimă instanță pentru a stabili vârsta solicitantului respectiv în cadrul examinării unei cereri. În cazul în care rezultatul evaluării vârstei menționate la prezentul alineat nu este concludent în ceea ce privește vârsta solicitantului sau include o grupă de vârstă sub 18 ani, statele membre presupun că solicitantul este minor.

(3)   Eventuala examinare medicală realizată în scopul prevăzut la alineatul (2) este cât mai puțin invazivă cu putință și este efectuată într-un mod care respectă pe deplin demnitatea persoanei. Aceasta este realizată de cadre medicale care au cunoștințe și experiență în materie de evaluare a vârstei.

În cazul în care se aplică prezentul alineat, rezultatele examinării medicale și ale evaluării multidisciplinare sunt analizate împreună, permițând astfel obținerea celui mai fiabil rezultat posibil.

(4)   În cazul în care se recurge la examinări medicale pentru a evalua vârsta unui solicitant, autoritatea competentă se asigură că solicitanții, părinții lor, adultul responsabil de solicitant în temeiul dreptului sau al practicii statului membru în cauză, reprezentanții lor ori persoana menționată la articolul 23 alineatul (2) litera (a) sunt informați, înainte de examinarea cererii de protecție internațională, într-o limbă pe care o înțeleg și într-un mod adaptat copiilor și adecvat vârstei lor, despre posibilitatea evaluării eventuale a vârstei prin intermediul unei examinări medicale. Sunt incluse informații privind metoda de examinare și posibilele consecințe pe care rezultatul examinării medicale le-ar putea avea asupra examinării cererii, precum și privind posibilitatea solicitantului de a refuza efectuarea examinării medicale și consecințele unui astfel de refuz. Toate documentele referitoare la examinarea medicală sunt incluse în dosarul solicitantului.

(5)   Examinarea medicală pentru evaluarea vârstei solicitanților se efectuează numai în cazul în care solicitanții, părinții lor, adultul responsabil menționat la alineatul (4) de la prezentul articol, reprezentanții lor ori persoana menționată la articolul 23 alineatul (2) litera (a) își dau consimțământul după primirea informațiilor prevăzute la alineatul (4) de la prezentul articol.

(6)   Refuzul solicitanților, al părinților, al adultului responsabil menționat la alineatul (4) de la prezentul articol, al reprezentantului sau al persoanei menționate la articolul 23 alineatul (2) litera (a) referitor la efectuarea unei examinări medicale pentru evaluarea vârstei solicitantului nu împiedică autoritatea decizională să ia o decizie cu privire la cererea de protecție internațională. Un astfel de refuz poate fi considerat doar o prezumție relativă că solicitantul nu este minor.

(7)   Un stat membru poate recunoaște deciziile privind evaluarea vârstei adoptate de alte state membre în cazul în care evaluările vârstei au fost efectuate în conformitate cu dreptul Uniunii.

(1)   Se consideră că o cerere de protecție internațională a fost prezentată atunci când un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid, inclusiv un minor neînsoțit, comunică personal unei autorități competente, astfel cum este menționată la articolul 4 alineatele (1) și (2), faptul că dorește să primească protecție internațională din partea unui stat membru.

În cazul în care funcționarii autorității competente au îndoieli că o anumită declarație trebuie interpretată drept cerere de protecție internațională, aceștia întreabă persoana în mod expres dacă dorește sau nu să primească protecție internațională.

(2)   Autoritățile responsabile de centrele de primire în conformitate cu Directiva (UE) 2024/1346 sunt informate, dacă este relevant, de faptul că a fost prezentată o cerere. Pentru resortisanții țărilor terțe supuși screeningului menționat la articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2024/1356, statele membre pot alege să aplice prezentul alineat numai după încheierea screeningului.

(1)   Fără a aduce atingere obligațiilor de colectare și transmitere a datelor în conformitate cu articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2024/1358, autoritățile competente pentru înregistrarea cererilor, autoritățile unui alt stat membru menționate la articolul 5 alineatul (1) litera (b) din prezentul regulament sau experții trimiși de Agenția pentru Azil care le oferă asistență pentru această sarcină înregistrează cererea cu promptitudine și, în orice caz, nu mai târziu de cinci zile de la data prezentării acesteia. În acest scop, înregistrează următoarele informații, care pot proveni din formularul de screening menționat la articolul 17 din Regulamentul (UE) 2024/1356:

În cazul în care datele menționate la primul paragraf literele (a) și (b) au fost deja obținute de către statele membre înaintea prezentării cererii, acestea nu sunt solicitate din nou.

(2)   În cazul în care o persoană pretinde că nu are cetățenie, acest fapt se înregistrează în mod clar până când se stabilește dacă persoana este apatridă.

(3)   În cazul în care o cerere este prezentată unei autorități însărcinate cu primirea cererilor de protecție internațională, dar care nu este responsabilă de înregistrarea cererilor, autoritatea respectivă informează autoritatea responsabilă de înregistrarea cererilor cu promptitudine și în termen de trei zile lucrătoare de la data prezentării cererii. Autoritatea responsabilă de înregistrarea cererilor înregistrează cererea cât mai curând posibil și nu mai târziu de cinci zile de la data la care a primit informațiile.

(4)   În cazul în care informațiile sunt colectate de către autoritatea decizională sau de o altă autoritate care îi oferă asistență în vederea examinării cererii, în momentul înregistrării se pot colecta, de asemenea, date suplimentare care sunt necesare pentru examinarea cererii.

(5)   În cazul în care există un număr disproporționat de resortisanți ai unor țări terțe sau de apatrizi care prezintă o cerere în aceeași perioadă, ceea ce face imposibilă înregistrarea cererilor în termenele prevăzute la alineatele (1) și (3), cererea se înregistrează nu mai târziu de 15 zile de la data la care a fost prezentată.

(6)   Fără a aduce atingere dreptului solicitantului de a prezenta elemente noi în sprijinul cererii, în cazul unei cereri ulterioare, atunci când informațiile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) și (d) și la alineatul (2) se află deja la dispoziția autorității competente, este posibil ca aceasta să nu trebuiască să colecteze datele respective.

(7)   Pentru resortisanții țărilor terțe supuși screeningului menționat la articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2024/1356, alineatele (1)-(6) de la prezentul articol se aplică numai după încheierea screeningului.

(1)   Solicitantul depune cererea la autoritatea competentă a statului membru în care este prezentată cererea cât mai curând posibil, în termen de 21 de zile de la data înregistrării cererii, cu excepția cazului în care se aplică alineatul (6) de la prezentul articol, cu condiția să i se dea posibilitatea efectivă de a face acest lucru în conformitate cu prezentul articol. În cazul în care cererea nu este depusă la autoritatea decizională, autoritatea competentă informează prompt autoritatea decizională că a fost depusă o cerere.

(2)   În urma unui transfer în conformitate cu articolul 46 din Regulamentul (UE) 2024/1351, solicitantul depune cererea la autoritățile competente ale statului membru responsabil cât mai curând posibil și nu mai târziu de 21 de zile de la data la care solicitantul se identifică în fața autorităților competente ale statului membru responsabil.

(3)   Cererea se depune personal la data și locul indicate și, în cazul în care este comunicată o oră, la ora respectivă. Autoritățile competente comunică solicitantului data și locul respective. Autoritățile competente pot comunica solicitantului o oră.

Statele membre pot prevedea în dreptul intern că o cerere este considerată a fi depusă personal atunci când autoritatea competentă verifică faptul că solicitantul este prezent fizic pe teritoriul statului membru în momentul înregistrării sau al depunerii cererii.

(4)   Prin derogare de la alineatul (3), statele membre pot prevedea în dreptul intern posibilitatea ca solicitantul să depună o cerere prin intermediul unui formular, inclusiv în cazul în care acesta nu se poate prezenta personal din cauza unor circumstanțe grave de durată, independente de voința sa, cum ar fi încarcerarea sau spitalizarea pe termen lung. Cererea se consideră depusă cu condiția ca solicitantul să transmită formularul în termenul prevăzut la alineatul (1) și cu condiția ca autoritatea competentă să ajungă la concluzia că au fost îndeplinite condițiile prevăzute la prezentul alineat. În astfel de cazuri, termenul pentru examinarea cererii începe să curgă de la data la care autoritatea competentă primește formularul.

(5)   În scopul alineatului (3) primul paragraf, în cazul în care un număr disproporționat de resortisanți ai unor țări terțe sau de apatrizi prezintă o cerere de protecție internațională în aceeași perioadă, ceea ce face imposibilă programarea fiecărui solicitant la o întrevedere în termenul prevăzut la alineatul (1), solicitantul este programat la o întrevedere pentru depunerea cererii sale la o dată care nu survine mai târziu de două luni de la data înregistrării cererii.

(6)   La depunerea unei cereri, solicitanții trebuie să prezinte cât mai curând posibil toate elementele și documentele de care dispun, menționate la articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul (UE) 2024/1347, care sunt necesare pentru motivarea cererii lor. După depunerea cererii, în special în cadrul interviului individual, solicitanților li se permite să prezinte orice elemente suplimentare relevante pentru examinarea acesteia, până la luarea, în cadrul procedurii administrative, a unei decizii cu privire la cererea în cauză.

Pentru depunerea respectivelor elemente suplimentare, statele membre pot stabili un termen, în interiorul perioadei respective, pe care solicitantul se străduiește să îl respecte.

(7)   Statele membre pot organiza accesul la procedură astfel încât prezentarea, înregistrarea sau depunerea cererii să aibă loc în același timp. În astfel de cazuri, statele membre se asigură că toți solicitanții beneficiază de garanțiile prevăzute la articolul 8 alineatele (2)-(6). Atunci când prezentarea, înregistrarea sau depunerea cererii au loc în același timp, solicitanților li se permite să depună toate elementele și documentele de care dispun, menționate la articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul (UE) 2024/1347, necesare pentru motivarea cererii lor în timpul interviului individual.

În plus, solicitanților li se permite să prezinte orice noi elemente relevante pentru examinarea cererii lor, până la luarea, în cadrul procedurii administrative, a unei decizii cu privire la cererea în cauză. Pentru depunerea respectivelor elemente suplimentare, statele membre pot stabili un termen, în interiorul perioadei respective, pe care solicitantul se străduiește să îl respecte.

(1)   Autoritățile competente ale statului membru în care se prezintă o cerere de protecție internațională furnizează solicitantului, în momentul înregistrării cererii, un document pe numele său care indică faptul că a fost prezentată și înregistrată o cerere. Documentul respectiv rămâne valabil până în momentul eliberării documentului menționat la alineatul (4).

În urma unui transfer în conformitate cu articolul 46 din Regulamentul (UE) 2024/1351, autoritățile competente ale statului membru responsabil furnizează solicitantului, atunci când acesta se identifică în fața lor, un document pe numele său care indică faptul a fost prezentată și înregistrată o cerere și că persoana a fost transferată. Documentul rămâne valabil până în momentul eliberării documentului menționat la alineatul (4).

(2)   Documentul menționat la alineatul (1) nu trebuie furnizat în cazul în care, până la momentul înregistrării, poate fi eliberat documentul menționat la alineatul (4).

(3)   Documentul menționat la alineatul (1) se retrage în momentul eliberării documentului menționat la alineatul (4).

(4)   Autoritățile competente ale statului membru în care se depune cererea în conformitate cu articolul 28 alineatele (1) și (2) eliberează, cât mai curând posibil după depunerea cererii, un document care include cel puțin următoarele elemente, care sunt actualizate după cum este necesar:

(5)   Nu este necesar să se elibereze niciunul dintre documentele menționate la prezentul articol în cazul în care și atât timp cât solicitantul se află în custodie publică sau în închisoare.

La eliberarea din custodie publică sau închisoare, solicitantului i se furnizează documentul menționat la alineatul (1) sau (4). În cazul în care, la eliberare, solicitantului i se furnizează documentul menționat la alineatul (1), acesta primește cât mai curând posibil documentul menționat la alineatul (4).

(6)   În cazul minorilor însoțiți, documentele menționate la prezentul articol eliberate pentru unul dintre părinții solicitantului sau pentru un adult responsabil de minor în temeiul dreptului sau al practicii statului membru în cauză pot acoperi și minorul, dacă este cazul.

(7)   Documentele menționate la prezentul articol nu trebuie să constituie dovada identității, dar sunt considerate mijloace suficiente pentru ca solicitanții să se poată identifica în fața autorităților naționale și să aibă acces la drepturile lor pe durata procedurii de protecție internațională.

(8)   Documentele menționate la alineatele (1) și (4) precizează data înregistrării cererii.

(9)   Documentul menționat la alineatul (4) este valabil pentru o perioadă de până la 12 luni sau până când solicitantul este transferat către un alt stat membru în conformitate cu Regulamentul (UE) 2024/1351. În cazul în care documentul respectiv este eliberat de statul membru responsabil, perioada de valabilitate a documentului se reînnoiește astfel încât să acopere perioada în care solicitantul are dreptul de a rămâne pe teritoriul său. Perioada de valabilitate a documentului nu constituie un drept de a rămâne în cazul în care acest drept a încetat sau a fost suspendat în conformitate cu prezentul regulament.

(1)   În situația în care există indicații cu privire la faptul că resortisanți ai țărilor terțe sau apatrizi aflați în centre de custodie publică sau la puncte de trecere a frontierei, inclusiv în zonele de tranzit, la frontierele externe, ar putea dori să prezinte o cerere de protecție internațională, autoritățile competente în temeiul articolului 4 le furnizează informații cu privire la posibilitatea de a face acest lucru.

(2)   În cazul în care un solicitant prezintă o cerere într-un centru de custodie publică, într-un penitenciar sau la un punct de trecere a frontierei, inclusiv în zonele de tranzit, la frontierele externe, autoritățile competente în temeiul articolului 4 stabilesc modalități privind serviciile de interpretare, în măsura în care este necesar pentru a facilita accesul la procedura de protecție internațională.

(3)   Organizațiile și persoanele cărora li se permite în temeiul dreptului intern să ofere consultanță și consiliere au acces efectiv la solicitanții aflați în centre de custodie publică sau la punctele de trecere a frontierei, inclusiv în zonele de tranzit, la frontierele externe. Acest acces poate face obiectul unui acord prealabil cu autoritățile competente.

Statele membre pot impune limite cu privire la acces, astfel cum este menționat la primul paragraf, în temeiul dreptului intern, în cazul în care acestea sunt necesare în mod obiectiv pentru asigurarea securității, a ordinii publice sau a gestionării administrative a unui punct de trecere a frontierei, inclusiv în zonele de tranzit, sau a unui centru de custodie publică, cu condiția ca accesul să nu fie restrâns în mod drastic sau să devină imposibil.

(1)   În cazul unui adult care necesită asistență pentru a-și exercita capacitatea juridică în conformitate cu dreptul intern (denumit în continuare „adult dependent”), un adult responsabil de acesta în temeiul dreptului sau al practicii statului membru în cauză poate prezenta și depune o cerere în numele adultului dependent.

(2)   Adultul dependent este prezent la depunerea cererii, cu excepția cazului în care există motive întemeiate pentru care acesta se găsește în imposibilitatea sau incapacitatea de a fi prezent sau a cazului în care cererea este depusă prin intermediul unui formular, dacă dreptul intern prevede această posibilitate.

(1)   Un minor însoțit are dreptul de a depune o cerere în nume propriu în cazul în care are capacitate juridică în conformitate cu dreptul intern al statului membru în cauză. În cazul în care minorul însoțit nu are capacitate juridică în conformitate cu dreptul intern al statului membru în cauză, un părinte sau un alt adult, cum ar fi un ocrotitor legal sau un serviciu de protecție a copilului, responsabil de minor în temeiul dreptului sau al practicii statului membru în cauză, depune cererea în numele minorului.

(2)   În cazul unui minor însoțit care nu are capacitate juridică în conformitate cu dreptul intern al statului membru în cauză și care este prezent în momentul în care părintele sau alt adult responsabil de minor în temeiul dreptului sau al practicii statului membru în cauză prezintă sau depune cererea de protecție internațională pe teritoriul aceluiași stat membru, în special dacă acest minor nu dispune de alte mijloace legale de ședere pe teritoriul respectivului aceluiași stat membru, se consideră că prezentarea și depunerea unei cereri de către un părinte sau de către un alt adult responsabil de minor în temeiul dreptului sau al practicii statului membru în cauză constituie în același timp prezentarea și depunerea unei cereri de protecție internațională în numele minorului.

Statele membre pot decide să aplice primul paragraf și în cazul unui minor însoțit care s-a născut sau care este prezent în cursul procedurii administrative.

(3)   În cazul în care părintele sau adultul responsabil de minorul însoțit menționat la alineatul (2) depune cererea în numele minorului, minorul este prezent la depunerea cererii, cu excepția cazului în care există motive întemeiate pentru care minorul se găsește în imposibilitatea sau incapacitatea de a fi prezent sau a cazului în care cererea în numele minorului este depusă prin intermediul unui formular, dacă dreptul intern prevede o astfel de posibilitate.

(1)   Un minor neînsoțit are dreptul de a depune o cerere în nume propriu dacă are capacitate juridică în conformitate cu dreptul intern al statului membru în cauză. În acest scop, minorul neînsoțit este informat cu privire la vârsta capacității juridice în statul membru responsabil de examinarea cererii sale de protecție internațională. În cazul în care minorul neînsoțit nu are capacitate juridică în conformitate cu dreptul intern al statului membru în cauză, un reprezentant sau o persoană astfel cum se menționează la articolul 23 alineatul (2) litera (a) depune cererea în numele său.

Primul paragraf de la prezentul alineat se aplică fără a aduce atingere dreptului minorilor neînsoțiți la consiliere juridică și la asistență și reprezentare juridice în conformitate cu articolele 15 și 16.

(2)   În cazul unui minor neînsoțit care nu are capacitate juridică în conformitate cu dreptul intern al statului membru în cauză, cererea se depune în termenul prevăzut la articolul 28 alineatul (1), ținându-se seama de interesul superior al copilului.

(3)   În cazul în care reprezentantul unui minor neînsoțit sau o persoană astfel cum se menționează la articolul 23 alineatul (2) litera (a) depune cererea în numele minorului, minorul este prezent la depunerea cererii, cu excepția cazului în care există motive întemeiate pentru care minorul se găsește în imposibilitatea sau incapacitatea de a fi prezent sau a cazului în care cererea este depusă prin intermediul unui formular, dacă dreptul intern prevede o astfel de posibilitate.

(1)   Autoritatea decizională examinează cererile de protecție internațională și ia decizii cu privire la acestea în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale prevăzute în capitolul II.

(2)   Autoritatea decizională ia decizii cu privire la cererile de protecție internațională în urma unei examinări corespunzătoare în ceea ce privește admisibilitatea sau fondul unei cereri. Autoritatea decizională examinează cererile în mod obiectiv, imparțial și pe bază individuală. În scopul examinării unei cereri, autoritatea decizională ține seama de următoarele:

(3)   Personalul care examinează cererile și ia decizii cu privire la acestea are cunoștințele corespunzătoare și beneficiază în prealabil de formare, inclusiv de formarea relevantă în temeiul articolului 8 din Regulamentul (UE) 2021/2303, referitoare la standardele relevante aplicabile în domeniul legislației în materie de azil și refugiați. Membrii personalului în cauză au posibilitatea, de fiecare dată când este necesar, să consulte experți cu privire la anumite aspecte, cum ar fi cele medicale, culturale, religioase, legate de sănătatea mintală, de copii sau de problematica egalității de gen. În cazul în care este necesar, aceștia pot transmite întrebări Agenției pentru Azil, în conformitate cu articolul 10 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul (UE) 2021/2303.

(4)   Documentele evaluate de autoritatea decizională ca fiind relevante pentru examinarea cererilor sunt traduse, dacă este necesar, pentru o astfel de examinare.

Traducerea respectivelor documente relevante sau a unor părți din acestea poate fi furnizată de alte entități și plătită din fonduri publice în conformitate cu dreptul intern al statului membru în cauză. Solicitantul poate asigura pe propria cheltuială traducerea altor documente. Pentru cereri ulterioare, solicitantului îi poate reveni responsabilitatea traducerii documentelor.

(5)   Autoritatea decizională poate acorda prioritate examinării unei cereri de protecție internațională, în special atunci când:

(1)   Examinarea în scopul stabilirii dacă o cerere este inadmisibilă în conformitate cu articolul 38 alineatul (1) literele (a), (b), (c) și (d) și cu articolul 38 alineatul (2) se încheie cât mai curând posibil în termen de două luni de la data depunerii cererii.

În cazul menționat la articolul 38 alineatul (1) litera (e), autoritatea decizională încheie examinarea în termen de 10 zile lucrătoare.

Cererea nu este considerată admisibilă doar pe baza faptului că nu este luată nicio decizie de inadmisibilitate în termenele stabilite la prezentul alineat și la alineatul (2).

(2)   Autoritatea decizională poate prelungi termenele prevăzute la alineatul (1) primul paragraf cu cel mult două luni în cazul în care:

(3)   Autoritatea decizională încheie procedura accelerată de examinare cât mai curând posibil și nu mai târziu de trei luni de la data depunerii cererii.

(4)   Autoritatea decizională se asigură că o procedură de examinare pe fond, cu condiția să nu fie o procedură accelerată de examinare, se încheie cât mai curând posibil în termen de șase luni de la data depunerii cererii, fără a se aduce atingere unei examinări adecvate și complete.

(5)   Autoritatea decizională poate prelungi termenul de șase luni menționat la alineatul (4) cu o perioadă de maximum șase luni, în cazul în care:

(6)   În cazul în care o cerere face obiectul unei proceduri de transfer astfel cum se prevede la articolul 46 din Regulamentul (UE) 2024/1351, termenul menționat la alineatul (4) de la prezentul articol începe să curgă de la data la care cererea este depusă în conformitate cu articolul 28 alineatul (2).

(7)   Autoritatea decizională poate amâna încheierea procedurii de examinare în cazul în care nu se poate aștepta în mod rezonabil luarea unei decizii în termenele prevăzute la alineatul (4) din cauza unei situații nesigure în țara de origine, estimată a fi temporară. În aceste cazuri, autoritatea decizională:

Statul membru informează Comisia și Agenția pentru Azil cât mai curând posibil cu privire la amânarea procedurilor pentru respectiva țară de origine. În orice caz, autoritatea decizională încheie procedura de examinare într-un termen de 21 de luni de la depunerea cererii.

(8)   Statele membre stabilesc termene pentru încheierea procedurii de examinare în cazurile în care o instanță anulează decizia autorității decizionale și trimite cazul spre reexaminare. Termenele respective sunt mai scurte decât termenele prevăzute la prezentul articol.

(1)   O decizie cu privire la o cerere de protecție internațională se transmite în scris și i se comunică solicitantului cât mai curând posibil, în conformitate cu dreptul intern al statului membru în cauză. În cazul în care solicitantul este reprezentat din punct de vedere juridic de un reprezentant sau de un consilier juridic, autoritatea competentă poate notifica decizia reprezentantului sau consilierului juridic în loc să o notifice solicitantului.

(2)   În cazul în care o cerere este respinsă ca inadmisibilă, ca neîntemeiată sau ca vădit neîntemeiată în ceea ce privește statutul de refugiat sau statutul conferit prin protecție subsidiară, ca retrasă în mod explicit sau ca retrasă în mod implicit, decizia precizează motivele de fapt și de drept ale respingerii.

(3)   Solicitantul este informat în scris cu privire la rezultatul deciziei și la modul în care poate contesta o decizie de respingere a unei cereri ca inadmisibilă, ca neîntemeiată sau ca vădit neîntemeiată în ceea ce privește statutul de refugiat sau statutul conferit prin protecție subsidiară ori ca retrasă în mod implicit. Informațiile respective pot fi furnizate în cadrul deciziei privind o cerere de protecție internațională. În cazul în care solicitantul nu este asistat de un consilier juridic, informațiile respective sunt furnizate într-o limbă pe care solicitantul o înțelege sau despre care se presupune în mod rezonabil că o înțelege.

(4)   În cazul în care solicitantul este asistat de un consilier juridic care îl reprezintă din punct de vedere juridic, informațiile menționate la alineatul (3) pot fi furnizate numai consilierului juridic respectiv, fără a fi traduse într-o limbă pe care solicitantul o înțelege sau despre care se presupune în mod rezonabil că o înțelege. Într-un astfel de caz, faptul că se acordă sau nu protecție internațională este comunicat în scris, spre informare, solicitantului într-o limbă pe care acesta o înțelege sau despre care se presupune în mod rezonabil că o înțelege, împreună cu informații generale privind modul de contestare a deciziei.

(5)   În cazul cererilor în numele minorilor sau în numele adulților dependenți și în cazul în care toate cererile se întemeiază pe exact aceleași motive ca cererea adultului responsabil de respectivul minor sau adult dependent, autoritatea decizională poate lua, în urma unei evaluări individuale efectuate pentru fiecare solicitant, o decizie unică ce îi vizează pe toți solicitanții, cu excepția cazului în care această acțiune ar duce la divulgarea situației personale a unui solicitant, ceea ce i-ar putea pune în pericol interesele, în special în cazurile care implică violență bazată pe gen, trafic de persoane și persecuție pe motive de gen, de orientare sexuală, de identitate de gen sau de vârstă. În astfel de cazuri, se emite și se notifică o decizie separată persoanei vizate în conformitate cu alineatul (1).

(1)   Autoritatea decizională poate evalua admisibilitatea unei cereri, în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale prevăzute la capitolul II, și poate fi autorizată în temeiul dreptului intern să respingă o cerere ca inadmisibilă în cazul în care se aplică oricare dintre următoarele motive:

(2)   Autoritatea decizională respinge o cerere ca inadmisibilă în cazul în care cererea este o cerere ulterioară în care nu au apărut sau nu au fost prezentate de către solicitant noi elemente relevante, astfel cum sunt menționate la articolul 55 alineatele (3) și (5), referitoare la examinarea menită să stabilească dacă solicitantul îndeplinește condițiile pentru a fi beneficiar de protecție internațională în conformitate cu Regulamentul (UE) 2024/1347 sau referitoare la motivul inadmisibilității aplicat anterior.

(1)   O cerere nu este examinată pe fond în cazul în care:

(2)   Atunci când examinează o cerere pe fond, autoritatea decizională decide dacă solicitantul îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerat refugiat și, în caz negativ, stabilește dacă solicitantul este eligibil pentru protecție subsidiară în conformitate cu Regulamentul (UE) 2024/1347.

(3)   Autoritatea decizională respinge o cerere ca neîntemeiată în cazul în care a stabilit că solicitantul nu îndeplinește condițiile pentru obținerea protecției internaționale în temeiul Regulamentului (UE) 2024/1347.

(4)   Autoritatea decizională poate fi autorizată în temeiul dreptului intern să declare o cerere neîntemeiată ca fiind vădit neîntemeiată dacă, la momentul încheierii examinării, se aplică oricare dintre circumstanțele menționate la articolul 42 alineatele (1) și (3).

(1)   Un solicitant poate, din proprie inițiativă și în orice moment în cursul procedurii, să își retragă cererea. Cererea se retrage în scris de către solicitant personal sau retragerea este prezentată de consilierul său juridic, care îl reprezintă din punct de vedere juridic în conformitate cu dreptul intern.

(2)   La momentul retragerii cererii, autoritățile competente informează solicitantul în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) litera (c) cu privire la consecințele procedurale ale unei astfel de retrageri, într-o limbă pe care acesta o înțelege sau despre care se presupune în mod rezonabil că o înțelege.

(3)   În cazul în care retragerea explicită are loc în fața unei alte autorități competente decât autoritatea decizională, autoritatea respectivă informează autoritatea decizională cu privire la retragere. Autoritatea decizională adoptă o decizie prin care se declară că cererea a fost retrasă în mod explicit. Decizia respectivă este definitivă și nu face obiectul unei căi de atac, astfel cum este menționată în capitolul V din prezentul regulament.

(4)   În cazul în care, în etapa retragerii explicite a cererii de către solicitant, autoritatea decizională a constatat deja că solicitantul nu îndeplinește condițiile pentru a obține protecție internațională în temeiul Regulamentului (UE) 2024/1347, aceasta poate încă să ia o decizie de respingere a cererii ca neîntemeiată sau ca vădit neîntemeiată.

(1)   O cerere este declarată drept retrasă în mod implicit în cazul în care:

(2)   În cazul în care autoritatea care evaluează dacă cererea este retrasă în mod implicit este o autoritate competentă diferită de autoritatea decizională, iar autoritatea respectivă consideră că cererea trebuie considerată ca atare, autoritatea respectivă informează autoritatea decizională în consecință. Autoritatea decizională adoptă o decizie prin care se declară că cererea a fost retrasă în mod implicit.

(3)   La momentul retragerii cererii, în cazul în care solicitantul este prezent, autoritatea competentă îl informează, în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) litera (c), cu privire la toate consecințele procedurale ale unei astfel de retrageri într-o limbă pe care acesta o înțelege sau despre care se presupune în mod rezonabil că o înțelege.

(4)   Înainte de a adopta o decizie prin care cererea este declarată ca retrasă implicit, autoritatea competentă poate suspenda procedura pentru a-i oferi solicitantului posibilitatea de a justifica sau de a rectifica omisiunile sau acțiunile menționate la alineatul (1).

(5)   O cerere poate fi respinsă ca neîntemeiată sau ca vădit neîntemeiată în cazul în care autoritatea decizională a constatat, în etapa retragerii implicite a cererii, că solicitantul nu îndeplinește condițiile pentru obținerea protecției internaționale în temeiul Regulamentului (UE) 2024/1347.

(1)   Fără a aduce atingere articolului 21 alineatul (2), în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale prevăzute la capitolul II, autoritatea decizională accelerează examinarea pe fond a unei cereri de protecție internațională, în cazul în care:

În cazul în care Agenția pentru Azil a furnizat o notă de îndrumare privind o țară de origine în conformitate cu articolul 11 din Regulamentul (UE) 2021/2303, care arată că a avut loc o modificare semnificativă în țara terță în cauză de la publicarea datelor relevante de către Eurostat, statele membre utilizează nota de îndrumare respectivă ca referință pentru aplicarea primului paragraf litera (j) de la prezentul alineat.

(2)   În cazul în care autoritatea decizională consideră că examinarea cererii implică chestiuni de drept sau de fapt care sunt prea complexe pentru a fi examinate în cadrul unei proceduri accelerate de examinare, aceasta poate continua examinarea pe fond în conformitate cu articolul 35 alineatul (4) și cu articolul 39. În acest caz, solicitantul în cauză este informat cu privire la modificarea procedurii.

(3)   Procedura accelerată de examinare poate fi aplicată minorilor neînsoțiți numai în cazul în care:

În cazul în care Agenția pentru Azil a furnizat o notă de îndrumare privind o țară de origine, în conformitate cu articolul 11 din Regulamentul (UE) 2021/2303, care arată că a avut loc o modificare semnificativă în țara terță în cauză de la publicarea datelor relevante de către Eurostat, statele membre utilizează nota de îndrumare respectivă ca referință pentru aplicarea primului paragraf litera (e) de la prezentul alineat.

(1)   În urma screeningului desfășurat în conformitate cu Regulamentul (UE) 2024/1356, după caz și cu condiția ca solicitantul să nu fi fost încă autorizat să intre pe teritoriul statelor membre, un stat membru poate, în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale prevăzute la capitolul II, să examineze o cerere în cadrul unei proceduri la frontieră în cazul în care cererea respectivă a fost prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid care nu îndeplinește condițiile de intrare pe teritoriul unui stat membru, astfel cum sunt prevăzute la articolul 6 din Regulamentul (UE) 2016/399. Procedura la frontieră poate avea loc:

(2)   Fără a aduce atingere articolului 51 alineatul (2) și articolului 53 alineatul (2), solicitanții care fac obiectul procedurii la frontieră nu sunt autorizați să intre pe teritoriul unui stat membru. Orice măsură luată de statele membre pentru a preveni intrarea neautorizată pe teritoriul lor este în conformitate cu Directiva (UE) 2024/1346.

(3)   Prin derogare de la articolul 51 alineatul (2) primul paragraf ultima teză, solicitantul nu este autorizat să intre pe teritoriul statului membru în cazul în care:

În cazurile menționate la primul paragraf de la prezentul alineat, când solicitantul a făcut obiectul unei decizii de returnare emise în conformitate cu Directiva 2008/115/CE sau i s-a refuzat intrarea în conformitate cu articolul 14 din Regulamentul (UE) 2016/399, se aplică articolul 4 din Regulamentul (UE) 2024/1349.

(4)   Fără a aduce atingere mecanismului de monitorizare prevăzut la articolul 14 din Regulamentul (UE) 2021/2303 și în completarea acestuia, fiecare stat membru prevede un mecanism pentru monitorizarea drepturilor fundamentale în legătură cu procedura la frontieră care îndeplinește criteriile prevăzute la articolul 10 din Regulamentul (UE) 2024/1356.

(1)   În cazul în care se aplică o procedură la frontieră, pot fi luate decizii cu privire la următoarele aspecte:

(2)   În cazul în care numărul de solicitanți depășește numărul menționat la articolul 47 alineatul (1) și în scopul de a stabili cui să i se aplice o procedură la frontieră în temeiul articolului 42 alineatul (1) literele (c), (f) sau (j) sau al articolului 42 alineatul (3) litera (b), se acordă prioritate următoarelor categorii de cereri:

(3)   În cazul în care se aplică procedura la frontieră minorilor și membrilor familiilor acestora, se acordă prioritate examinării cererilor lor.

Statele membre pot acorda, de asemenea, prioritate examinării cererilor anumitor resortisanți ai țărilor terțe sau, în cazul apatrizilor, ale unor persoane care și-au avut anterior reședința obișnuită într-o țară terță, care, în cazul unei decizii negative, au perspective mai mari de a fi returnați, după caz, în țara lor de origine, în țara în care își aveau anterior reședința obișnuită, într-o țară terță sigură sau într-o primă țară de azil în sensul prezentului regulament.

(1)   Un stat membru examinează o cerere în cadrul unei proceduri la frontieră în cazurile menționate la articolul 43 alineatul (1) atunci când se aplică oricare dintre circumstanțele menționate la articolul 42 alineatul (1) literele (c), (f) sau (j).

(2)   În cazul în care se aplică circumstanțele menționate la articolul 42 alineatul (1) litera (f) și fără a aduce atingere articolului 54, statele membre iau măsurile adecvate pentru a menține, pe cât posibil, unitatea familiei în cadrul procedurii la frontieră.

(3)   În sensul alineatului (2), pentru a menține unitatea familiei, prin „membri de familie ai solicitantului” se înțelege, în măsura în care familia exista deja înainte ca solicitantul să sosească pe teritoriul statelor membre, următorii membri de familie ai solicitantului care sunt prezenți pe teritoriul aceluiași stat membru în legătură cu cererea de protecție internațională:

În sensul literelor (b), (c) și (d) de la primul paragraf, în temeiul unei evaluări individuale, un minor este considerat necăsătorit în cazul în care căsătoria sa nu s-ar putea încheia în conformitate cu dreptul intern al statului membru în cauză, în special având în vedere vârsta legală pentru căsătorie.

(4)   În cazul în care, pe baza informațiilor obținute în cadrul monitorizării efectuate în temeiul articolelor 14 și 15 din Regulamentul (UE) 2021/2303, Comisia are motive să considere că un stat membru nu respectă cerințele prevăzute la articolul 54 alineatul (2), aceasta recomandă, fără întârziere, suspendarea aplicării procedurii la frontieră în cazul familiilor cu minori în temeiul articolului 53 alineatul (2) litera (b). Comisia face publică recomandarea respectivă.

Statul membru în cauză ține seama în cea mai mare măsură de recomandarea Comisiei în ceea ce privește obligațiile care îi revin în temeiul articolului 53 alineatul (2) litera (b) și în vederea remedierii oricăror deficiențe identificate pentru a asigura respectarea deplină a cerințelor prevăzute la articolul 54 alineatul (2). Statul membru în cauză informează Comisia cu privire la măsurile luate pentru ca recomandarea să producă efecte.

(1)   Comisia calculează, prin intermediul unor acte de punere în aplicare, numărul care corespunde capacității adecvate a fiecărui stat membru, utilizând formula prevăzută la alineatul (4).

Fără a aduce atingere alineatului (3), Comisia stabilește, de asemenea, prin intermediul unor acte de punere în aplicare, numărul maxim de cereri pe care un stat membru are obligația să le examineze anual în cadrul procedurii la frontieră. Respectivul număr maxim este de două ori mai mare decât numărul obținut prin utilizarea formulei prevăzute la alineatul (4) de la 12 iunie 2026, de trei ori mai mare decât numărul obținut prin utilizarea formulei prevăzute la alineatul (4) de la 13 iunie 2027 și de patru ori mai mare decât numărul obținut prin utilizarea formulei prevăzute la alineatul (4) de la 13 iunie 2028.

(2)   În cazul în care se atinge capacitatea adecvată a unui stat membru astfel cum este menționată la alineatul (1) primul paragraf, statul membru respectiv nu mai are obligația de a efectua proceduri la frontieră în cazurile menționate la articolul 43 alineatul (1), în cazul în care se aplică circumstanțele menționate la articolul 42 alineatul (1) litera (j).

(3)   În cazul în care un stat membru a examinat numărul maxim de cereri menționat la alineatul (1) al doilea paragraf, statul membru respectiv nu mai are obligația de a efectua proceduri la frontieră în cazurile menționate la articolul 43 alineatul (1), în cazul în care se aplică circumstanțele menționate la articolul 42 alineatul (1) litera (c) sau (j). Statul membru respectiv continuă totuși să examineze în cadrul procedurii la frontieră cererile resortisanților țărilor terțe cărora li se aplică circumstanțele menționate la articolul 42 alineatul (1) litera (f) și la articolul 42 alineatul (3) litera (b).

(4)   Numărul menționat la alineatul (1) primul paragraf se calculează înmulțind numărul prevăzut la articolul 46 cu suma trecerilor ilegale ale frontierei externe, a sosirilor în urma operațiunilor de căutare și salvare și a refuzurilor de intrare la frontiera externă înregistrate în statul membru în cauză în ultimii trei ani și împărțind rezultatul astfel obținut la suma trecerilor ilegale ale frontierei externe, a sosirilor în urma operațiunilor de căutare și salvare și a refuzurilor de intrare la frontiera externă înregistrate în ansamblul Uniunii în aceeași perioadă conform celor mai recente date Frontex și Eurostat disponibile.

(5)   Primul astfel de act de punere în aplicare menționat la alineatul (1) se adoptă de către Comisie la 12 august 2024 și, ulterior, la data de 15 octombrie din trei în trei ani.

După adoptarea de către Comisie a unui act de punere în aplicare astfel cum este menționat la alineatul (1), fiecare stat membru se asigură, în termen de șase luni de la adoptarea celui de-al doilea și a tuturor astfel de acte de punere în aplicare ulterioare, că dispune de capacitatea adecvată prevăzută în actul de punere în aplicare respectiv. În sensul primului astfel de act de punere în aplicare, statele membre se asigură că dispun de capacitatea adecvată prevăzută în actul de punere în aplicare respectiv înainte de 12 iunie 2026.

(1)   În cazul în care numărul de solicitanți care fac obiectul procedurii de azil la frontieră într-un stat membru în orice moment, în combinație cu numărul de persoane care fac obiectul unei proceduri de returnare la frontieră instituite în temeiul Regulamentului (UE) 2024/1349 sau, după caz, al unei proceduri echivalente de returnare la frontieră instituite în temeiul dreptului intern, este cel puțin egal cu numărul prevăzut în ceea ce privește statul membru în cauză în actul de punere în aplicare al Comisiei menționat la articolul 47 alineatul (1) primul paragraf, statul membru respectiv poate notifica acest lucru Comisiei.

(2)   În cazul în care un stat membru notifică Comisiei informațiile în conformitate cu alineatul (1), prin derogare de la articolul 45 alineatul (1), statul membru respectiv nu este obligat să examineze în cadrul unei proceduri la frontieră cererile prezentate de solicitanți astfel cum sunt menționați la articolul 42 alineatul (1) litera (j) în momentul în care numărul de solicitanți care fac obiectul procedurii la frontieră în statul membru respectiv este cel puțin egal cu numărul menționat la articolul 47 alineatul (1) primul paragraf.

(3)   Măsura prevăzută la alineatul (2) se aplică pe baza fluxului de intrări și ieșiri, iar statul membru în cauză are obligația de a continua examinarea în cadrul unei proceduri la frontieră a cererilor prezentate de solicitanți astfel cum sunt menționați la articolul 42 alineatul (1) litera (j) de îndată ce numărul solicitanților care fac obiectul procedurii la frontieră în statul membru respectiv în orice moment este mai mic decât numărul menționat la articolul 47 alineatul (1) primul paragraf.

(4)   Măsura prevăzută la alineatul (2) poate fi aplicată de un stat membru pentru restul aceluiași an calendaristic începând cu ziua următoare datei notificării în temeiul alineatului (1).

(1)   Notificarea menționată la articolul 48 conține următoarele informații:

(2)   Statele membre pot notifica Comisiei informațiile în conformitate cu articolul 48 din prezentul regulament ca parte a notificării menționate la articolele 58 și 59 din Regulamentul (UE) 2024/1351, după caz.

(3)   În cazul în care un stat membru notifică Comisiei informațiile în conformitate cu articolul 48, statul membru în cauză informează celelalte state membre în consecință.

(4)   Un stat membru care aplică măsura menționată la articolul 48 informează lunar Comisia cu privire la următoarele elemente:

Comisia monitorizează aplicarea măsurii menționate la articolul 48 din prezentul regulament și, în acest scop, examinează informațiile furnizate de statele membre. În cadrul raportului menționat la articolul 9 din Regulamentul (UE) 2024/1351, Comisia furnizează o evaluare a aplicării măsurii menționate la articolul 48 din prezentul regulament în fiecare stat membru.

(1)   Prin derogare de la articolul 28 din prezentul regulament, cererile care fac obiectul unei proceduri la frontieră se depun în termen de cel mult cinci zile de la înregistrarea pentru prima dată sau, în urma unui transfer efectuat în temeiul articolului 67 alineatul (11) din Regulamentul (UE) 2024/1351, în termen de cinci zile de la data la care solicitantul sosește în statul membru de relocare în urma unui astfel de transfer, cu condiția ca solicitantului să i se ofere posibilitatea efectivă de a face acest lucru. Nerespectarea termenului de cinci zile nu afectează continuarea aplicării procedurii la frontieră.

(2)   Procedura la frontieră are o durată cât mai scurtă posibil, permițând în același timp o examinare completă și corectă a cererilor. Fără a aduce atingere celui de al treilea paragraf de la prezentul articol, durata maximă a procedurii la frontieră este de 12 săptămâni de la data înregistrării cererii până când solicitantul nu mai are dreptul de a rămâne și nu este autorizat să rămână. După această perioadă, solicitantul este autorizat să intre pe teritoriul statului membru, cu excepția cazului în care se aplică articolul 4 din Regulamentul (UE) 2024/1349.

Statele membre stabilesc dispoziții privind durata procedurii de examinare, prin derogare de la articolul 35, a examinării de către o instanță a unei cereri de a rămâne depusă în conformitate cu articolul 68 alineatele (4) și (5) și, după caz, a procedurii căii de atac. Durata prevăzută garantează că toate etapele procedurale respective sunt finalizate în termen de 12 săptămâni de la data înregistrării cererii.

Termenul de 12 săptămâni poate fi prelungit la 16 săptămâni dacă statul membru în care este transferată persoana în temeiul articolului 67 alineatul (11) din Regulamentul (UE) 2024/1351 aplică procedura la frontieră.

(1)   În cazul în care se aplică condițiile pentru procedura la frontieră, statele membre pot efectua procedura de stabilire a statului membru responsabil cu examinarea cererii, astfel cum se prevede în Regulamentul (UE) 2024/1351, în locurile în care va fi efectuată procedura la frontieră, fără a aduce atingere termenelor stabilite la articolul 51 alineatul (2) din prezentul regulament.

(2)   În cazul în care sunt îndeplinite condițiile de aplicare a procedurii la frontieră în statul membru din care este transferat solicitantul, procedura la frontieră poate fi aplicată de către statul membru în care este transferat solicitantul în conformitate cu articolul 67 alineatul (11) din Regulamentul (UE) 2024/1351, fără a aduce atingere termenelor stabilite la articolul 51 alineatul (2) din prezentul regulament.

(1)   Procedura la frontieră se aplică minorilor neînsoțiți numai în circumstanțele menționate la articolul 42 alineatul (3) litera (b). În cazul în care există îndoieli cu privire la vârsta solicitantului, autoritățile competente desfășoară prompt o evaluare a vârstei în conformitate cu articolul 25.

(2)   Statele membre nu aplică sau încetează să aplice procedura la frontieră în orice etapă a procedurii în cazul în care:

În cazurile menționate la primul paragraf de la prezentul alineat, autoritatea competentă autorizează intrarea solicitantului pe teritoriul statului membru și aplică procedura corespunzătoare prevăzută în capitolul III.

(1)   În cursul examinării cererilor care fac obiectul unei proceduri la frontieră, un stat membru impune solicitanților, în temeiul articolului 9 din Directiva (UE) 2024/1346 și fără a aduce atingere articolului 10 din directiva respectivă, să locuiască la frontiera externă sau în apropierea acesteia ori în zonele de tranzit, ca regulă generală, ori în alte locuri anume desemnate pe teritoriul lor, ținându-se seama pe deplin de circumstanțele geografice specifice ale statului membru respectiv.

(2)   Fără a aduce atingere articolului 47, statele membre se asigură că familiile cu minori locuiesc în centre de primire adecvate nevoilor lor, după evaluarea interesului superior al copilului, și asigură un nivel de trai adecvat pentru dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală și socială a minorului, cu respectarea deplină a cerințelor capitolului IV din Directiva (UE) 2024/1346.

(3)   Fiecare stat membru notifică Comisiei, până la 11 aprilie 2026, locurile în care se va desfășura procedura la frontieră, inclusiv atunci când aplică articolul 45. Statele membre se asigură că aceste locuri au o capacitate suficientă pentru examinarea cererilor care intră sub incidența articolului 45. Orice modificare a identificării locurilor în care se desfășoară procedura la frontieră este notificată Comisiei în termen de două luni de la operarea modificărilor.

(4)   Cerința de a locui într-un anumit loc în conformitate cu alineatele (1), (2) și (3) nu este considerată drept autorizație de intrare și de ședere pe teritoriul unui stat membru.

(5)   În cazul în care un solicitant care face obiectul procedurii la frontieră trebuie să fie transferat către o autoritate decizională sau o instanță de prim grad competentă în scopul unei astfel de proceduri sau trebuie să fie transferat în scopul primirii de tratament medical, o astfel de călătorie nu constituie în sine o intrare pe teritoriul unui stat membru.

(1)   O cerere prezentată în cazul în care nu s-a luat încă o decizie definitivă cu privire la o cerere anterioară a aceluiași solicitant este considerată o prezentare suplimentară, nu o nouă cerere.

Respectiva prezentare suplimentară este examinată în statul membru responsabil în cadrul examinării în curs derulate în contextul procedurii administrative sau în cadrul oricărei proceduri a căii de atac în curs, în măsura în care instanța competentă poate lua în considerare elementele care stau la baza prezentării suplimentare.

(2)   Orice nouă cerere prezentată într-un stat membru după luarea unei decizii definitive cu privire la o cerere anterioară a aceluiași solicitant este considerată o cerere ulterioară și este examinată de statul membru responsabil.

(3)   O cerere ulterioară face obiectul unei examinări preliminare în care autoritatea decizională stabilește dacă au apărut sau au fost prezentate de către solicitant elemente noi care:

(4)   Examinarea preliminară se efectuează pe baza declarațiilor scrise sau a unui interviu individual în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale prevăzute în capitolul II. În special, interviul individual poate fi omis în cazurile în care, din declarațiile scrise, reiese clar că cererea nu prezintă elemente noi astfel cum sunt menționate la alineatul (3).

(5)   Elementele prezentate de solicitant sunt considerate noi numai în cazul în care solicitantul nu a fost în măsură, din motive independente de voința sa, să prezinte aceste elemente în contextul cererii anterioare. Nu este nevoie să se ia în considerare eventualele elementele care ar fi putut fi prezentate anterior de către solicitant, cu excepția cazului în care acestea cresc în mod semnificativ probabilitatea ca cererea să nu fie inadmisibilă sau ca solicitantul să se califice pentru protecție internațională sau dacă cererea anterioară a fost respinsă ca retrasă implicit în conformitate cu articolul 41, fără o examinare pe fond.

(6)   În cazul în care solicitantul a prezentat elemente noi sau au apărut elemente noi, astfel cum sunt menționate la alineatul (3), cererea este examinată ulterior pe fond, cu excepția cazului în care cererea poate fi considerată inadmisibilă pe baza unui alt motiv prevăzut la articolul 38 alineatul (1).

(7)   În cazul în care solicitantul nu a prezentat elemente noi sau nu au apărut elemente noi, astfel cum sunt menționate la alineatul (3), cererea se respinge ca inadmisibilă în temeiul articolului 38 alineatul (2).

(1)   Se consideră că o țară terță care a ratificat și respectă Convenția de la Geneva în limitele derogărilor sau ale limitărilor stabilite de țara terță respectivă, astfel cum se permite în temeiul convenției menționate, asigură o protecție efectivă. În cazul limitărilor geografice stabilite de țara terță, existența protecției pentru persoanele care nu intră în domeniul de aplicare al Convenției de la Geneva se evaluează în conformitate cu criteriile stabilite la alineatul (2).

(2)   În alte cazuri decât cele menționate la alineatul (1), se consideră că țara terță asigură o protecție efectivă numai în cazul în care sunt îndeplinite cel puțin următoarele criterii:

(1)   O țară terță poate fi considerată ca primă țară de azil pentru un solicitant numai în cazul în care în țara respectivă:

(2)   Conceptul de primă țară de azil poate fi aplicat numai cu condiția ca solicitantul să nu poată furniza elemente care să justifice motivul pentru care conceptul de primă țară de azil nu îi este aplicabil, în cadrul unei evaluări individuale.

(3)   O țară terță poate fi considerată drept primă țară de azil pentru un minor neînsoțit numai dacă acest lucru nu contravine interesului superior al acestuia și în cazul în care autoritățile statelor membre au primit mai întâi asigurarea din partea autorităților țării terțe în cauză că minorul neînsoțit va fi preluat de autoritățile respective și că va beneficia imediat de protecție efectivă astfel cum este definită la articolul 57.

(4)   În cazul în care o cerere este respinsă ca inadmisibilă ca rezultat al aplicării conceptului de primă țară de azil, autoritatea decizională:

(5)   În cazul în care țara terță în cauză nu readmite solicitantul pe teritoriul său sau nu răspunde într-un termen stabilit de autoritatea competentă, solicitantul are acces la procedură în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale prevăzute în capitolul II și în capitolul III secțiunea I.

(1)   O țară terță poate fi desemnată drept țară terță sigură numai în cazul în care în țara respectivă:

(2)   Desemnarea unei țări terțe drept țară terță sigură atât la nivelul Uniunii, cât și la nivel național poate să prevadă excepții pentru anumite părți ale teritoriului său sau pentru categorii clar identificabile de persoane.

(3)   Evaluarea faptului dacă o țară terță poate fi desemnată drept țară terță sigură în conformitate cu prezentul regulament se bazează pe o serie de surse de informații relevante și disponibile, inclusiv informații din partea statelor membre, a Agenției pentru Azil, a Serviciului European de Acțiune Externă, a Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați, a Consiliului Europei și a altor organizații internaționale relevante.

(4)   Conceptul de țară terță sigură poate fi aplicat:

(5)   Conceptul de țară terță sigură poate fi aplicat numai dacă:

(6)   O țară terță poate fi considerată drept țară terță sigură pentru un minor neînsoțit numai dacă acest lucru nu contravine interesului superior al acestuia și în cazul în care autoritățile statelor membre au primit mai întâi asigurarea din partea autorităților țării terțe în cauză că minorul neînsoțit va fi preluat de autoritățile respective și că va avea imediat acces la protecție efectivă astfel cum este definită la articolul 57.

(7)   În cazul în care Uniunea și o țară terță ajung la un acord în temeiul articolului 218 din TFUE conform căruia migranții admiși în temeiul acordului respectiv vor fi protejați în conformitate cu standardele internaționale relevante și cu respectarea deplină a principiului nereturnării, condițiile de la prezentul articol privind statutul de țară terță sigură pot fi considerate îndeplinite fără a aduce atingere alineatelor (5) și (6).

(8)   În cazul în care o cerere este respinsă ca inadmisibilă ca rezultat al aplicării conceptului de țară terță sigură, autoritatea decizională:

(9)   În cazul în care țara terță în cauză nu admite sau nu readmite solicitantul pe teritoriul său, solicitantul are acces la procedură în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale prevăzute în capitolul II și în capitolul III secțiunea I.

(1)   Țările terțe sunt desemnate drept țări terțe sigure la nivelul Uniunii în conformitate cu condițiile stabilite la articolul 59 alineatul (1).

(2)   Comisia reexaminează situația din țările terțe care sunt desemnate drept țări terțe sigure cu sprijinul Agenției pentru Azil și pe baza celorlalte surse de informații menționate la articolul 59 alineatul (3).

(3)   Agenția pentru Azil îi furnizează Comisiei, la cererea acesteia, informații și analize cu privire la anumite țări terțe care ar putea fi avute în vedere în scopul desemnării drept țări terțe sigure la nivelul Uniunii. Comisia tratează cu promptitudine orice cerere a unui stat membru de a evalua dacă o țară terță ar putea fi desemnată drept țară terță sigură la nivelul Uniunii.

(4)   Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu articolul 74 în ceea ce privește suspendarea desemnării unei țări terțe drept țară terță sigură la nivelul Uniunii, sub rezerva condițiilor stabilite la articolul 63.

(1)   O țară terță poate fi desemnată drept țară de origine sigură în conformitate cu prezentul regulament doar în cazul în care, pe baza situației juridice, a aplicării legii într-un regim democratic și a circumstanțelor politice generale, se poate demonstra că, în general, în țara respectivă nu se recurge la persecuție, astfel cum este definită la articolul 9 din Regulamentul (UE) 2024/1347 și că nu există un risc real de vătămări grave, astfel cum sunt definite la articolul 15 din regulamentul respectiv.

(2)   Desemnarea unei țări terțe drept țară de origine sigură atât la nivelul Uniunii, cât și la nivel național poate să prevadă excepții pentru anumite părți ale teritoriului său sau pentru categorii clar identificabile de persoane.

(3)   Evaluarea faptului dacă o țară terță este o țară de origine sigură în conformitate cu prezentul regulament se bazează pe o serie de surse de informații relevante și disponibile, inclusiv informații din partea statelor membre, a Agenției pentru Azil, a Serviciului European de Acțiune Externă, a Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați și a altor organizații internaționale relevante, și ține seama, în cazurile în care este disponibilă, de analiza comună a informațiilor privind țara de origine menționată la articolul 11 din Regulamentul (UE) 2021/2303.

(4)   La efectuarea evaluării menționate la alineatul (3) se ține seama, printre altele, de măsura în care se asigură protecție împotriva persecuțiilor sau a vătămărilor grave prin:

(5)   Conceptul de țară de origine sigură poate fi aplicat doar dacă:

(1)   Țările terțe sunt desemnate drept țări terțe de origine sigure la nivelul Uniunii în conformitate cu condițiile stabilite la articolul 61.

(2)   Comisia reexaminează situația din țările terțe care sunt desemnate drept țări de origine sigure, cu sprijinul Agenției pentru Azil și pe baza celorlalte surse de informații menționate la articolul 61 alineatul (3).

(3)   Agenția pentru Azil îi furnizează Comisiei, la cererea acesteia, informații și analize cu privire la anumite țări terțe care ar putea fi avute în vedere în scopul desemnării drept țări de origine sigure la nivelul Uniunii. Comisia tratează cu promptitudine orice cerere a unui stat membru de a evalua dacă o țară terță ar putea fi desemnată drept țară de origine sigură la nivelul Uniunii.

(4)   Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu articolul 74 în ceea ce privește suspendarea desemnării unei țări terțe drept țară de origine sigură la nivelul Uniunii, sub rezerva condițiilor stabilite la articolul 63.

(1)   În eventualitatea unor schimbări semnificative ale situației unei țări terțe care este desemnată drept țară terță sigură sau drept țară de origine sigură la nivelul Uniunii, Comisia efectuează o evaluare argumentată a îndeplinirii de către țara terță respectivă a condițiilor prevăzute la articolul 59 sau 61 și, în cazul în care Comisia consideră că aceste condiții nu mai sunt îndeplinite, adoptă un act delegat în conformitate cu articolul 74 pentru a suspenda desemnarea țării terțe respective drept țară terță sigură sau drept țară de origine sigură la nivelul Uniunii pe o perioadă de șase luni.

(2)   Comisia reexaminează în permanență situația din țara terță menționată la alineatul (1), luând în considerare, printre altele, informațiile furnizate de statele membre și de Agenția pentru Azil cu privire la modificările ulterioare ale situației din această țară terță.

(3)   În cazul în care Comisia a adoptat un act delegat în conformitate cu alineatul (1) de suspendare a desemnării unei țări terțe drept țară terță sigură sau drept țară de origine sigură la nivelul Uniunii, aceasta prezintă, în termen de trei luni de la data adoptării respectivului act delegat, o propunere, în conformitate cu procedura legislativă ordinară, de modificare a prezentului regulament în vederea retragerii desemnării țării terțe respective drept țară terță sigură sau drept țară de origine sigură la nivelul Uniunii.

(4)   În cazul în care Comisia nu prezintă o propunere astfel cum este menționată la alineatul (3) în termen de trei luni de la adoptarea actului delegat menționat la alineatul (1), actul delegat de suspendare a desemnării țării terțe drept țară terță sigură sau drept țară de origine sigură la nivelul Uniunii încetează să producă efecte. În cazul în care Comisia prezintă o astfel de propunere în termen de trei luni de la adoptarea actului delegat menționat la alineatul (1), Comisia este împuternicită, pe baza unei evaluări argumentate, să prelungească valabilitatea actului delegat respectiv pentru o perioadă de șase luni, cu posibilitatea ca prelungirea respectivă să fie reînnoită o singură dată.

(5)   Fără a aduce atingere alineatului (4), în cazul în care propunerea prezentată de Comisie în vederea retragerii desemnării unei țări terțe drept țară terță sigură sau drept țară de origine sigură la nivelul Uniunii nu este adoptată în termen de 15 luni de la data la care propunerea a fost prezentată de către Comisie, suspendarea desemnării țării terțe drept țară terță sigură sau drept țară de origine sigură la nivelul Uniunii încetează să producă efecte.

(1)   Statele membre pot menține sau adopta dispoziții legislative care să permită desemnarea la nivel național a țărilor terțe sigure sau a țărilor de origine sigure, altele decât cele desemnate la nivelul Uniunii, în scopul examinării cererilor de protecție internațională.

(2)   În cazul în care desemnarea unei țări terțe drept țară terță sigură sau drept țară de origine sigură la nivelul Uniunii a fost suspendată în temeiul articolului 63 alineatul (1), statele membre nu desemnează țara respectivă drept țară terță sigură sau țară de origine sigură la nivel național.

(3)   În cazul în care desemnarea unei țări terțe drept țară terță sigură sau drept țară de origine sigură la nivelul Uniunii a fost suspendată în conformitate cu procedura legislativă ordinară, un stat membru poate notifica Comisiei faptul că, în urma unor modificări ale situației din țara respectivă, consideră că aceasta îndeplinește din nou condițiile prevăzute la articolul 59 alineatul (1) și la articolul 61.

Notificarea include o evaluare argumentată a îndeplinirii de către țara respectivă a condițiilor prevăzute la articolul 59 alineatul (1) și la articolul 61, inclusiv o explicație cu privire la schimbările specifice ale situației din țara terță care au ca rezultat îndeplinirea din nou de către țara în cauză a condițiilor respective.

În urma notificării, Comisia solicită Agenției pentru Azil să îi furnizeze informații și analize cu privire la situația din țara terță.

Statul membru notificator poate desemna țara terță respectivă drept țară terță sigură sau țară de origine sigură la nivel național numai în cazul în care Comisia nu ridică nicio obiecție cu privire la această desemnare.

Dreptul Comisiei de a formula obiecții este limitat la o perioadă de doi ani de la data la care a fost retrasă desemnarea țării terțe respective drept țară terță sigură sau drept țară de origine sigură la nivelul Uniunii. Orice obiecție din partea Comisiei este formulată în termen de trei luni de la data fiecărei notificări de către statul membru și după reexaminarea corespunzătoare a situației din țara terță respectivă, având în vedere condițiile prevăzute la articolul 59 alineatul (1) și la articolul 61 din prezentul regulament.

În cazul în care consideră că aceste condiții sunt îndeplinite, Comisia poate prezenta, în conformitate cu procedura legislativă ordinară, o propunere de modificare a prezentului regulament pentru a desemna țara terță respectivă drept țară terță sigură sau drept țară de origine sigură la nivelul Uniunii.

(4)   Statele membre notifică Comisiei și Agenției pentru Azil țările terțe care sunt desemnate drept țări terțe sigure sau drept țări de origine sigure la nivel național până la 12 iunie 2026 și imediat după fiecare desemnare sau schimbare a desemnărilor. Statele membre informează Comisia și Agenția pentru Azil o dată pe an cu privire la celelalte țări terțe sigure cărora li se aplică conceptul în ceea ce privește anumiți solicitanți, astfel cum se menționează la articolul 59 alineatul (4) litera (b).