ANEXĂ

1.   INTRODUCERE

1.1.   Contextul juridic și contextul de politică

Articolele 9, 10 și 11 din Directiva 2012/27/UE privind eficiența energetică („DEE”) și anexa VII la aceasta vizează contorizarea și facturarea consumului individual de energie. Modificările referitoare la contorizare și facturare, introduse prin revizuirea DEE prin intermediul unei directive de modificare (1), cuprind, în principal:

—	adăugarea unor noi dispoziții juridice, aplicabile în mod specific energiei termice, și anume articolele 9a, 9b, 9c, 10a, 11a și anexa VIIa; și

—	eliminarea energiei termice din domeniul de aplicare al dispozițiilor inițiale ale DEE (articolele 9, 10, 11 și anexa VII).

În ceea ce privește contorizarea și facturarea energiei electrice, corpusul legislativ existent al UE a fost consolidat în cadrul unei reformări a Directivei privind piața energiei electrice, care a fost adoptată ca parte a pachetului „Energie curată pentru toți europenii”.

Pentru gaze, legiuitorul (Parlamentul European și Consiliul) a inclus, la articolul 24 alineatul (14), în cadrul revizuirii DEE, o clauză de reexaminare pentru a asigura faptul că necesitatea unor modificări similare este luată în considerare în baza unei evaluări sau a unei propuneri a Comisiei cel mai târziu până la 31 decembrie 2021.

Pe scurt, DEE revizuită modifică în mod substanțial dispozițiile privind contorizarea și facturarea în ceea ce privește cerințele aplicabile energiei termice. Pentru energia electrică, aceste dispoziții rămân nemodificate până la aplicarea noilor dispoziții din Directiva reformată privind piața energiei electrice începând cu 1 ianuarie 2021 (2); pentru gaze, dispozițiile rămân nemodificate până când și cu excepția cazului în care legiuitorul adoptă alte modificări.

1.2.   Domeniul de aplicare și obiectul prezentului document

Prezenta recomandare are scopul de a facilita aplicarea eficace și coerentă a dispozițiilor DEE privind contorizarea și facturarea energiei termice. Aceasta completează parțial și înlocuiește parțial orientările publicate deja de către Comisie.

Nota de orientare din 2013 a Comisiei privind articolele 9-11 (3) rămâne relevantă pentru energia electrică și gaze, deoarece dispozițiile inițiale ale DEE privind energia electrică și gazele rămân în vigoare pentru moment. Totuși, pentru energia termică au fost modificate sau clarificate numeroase aspecte și, prin urmare, nota din 2013 va fi relevantă doar parțial după expirarea termenului pentru transpunerea dispozițiilor revizuite (25 octombrie 2020) (4).

De asemenea, Comisia a publicat orientări specifice pentru subcontorizarea energiei termice în clădirile cu mai multe unități (5). Abordarea generală a acestor orientări rămâne valabilă, la fel ca numeroase recomandări ale acestora.

1.3.   Prezentarea generală a modificărilor referitoare la contorizarea și facturarea energiei termice

Principalele diferențe introduse în cadrul DEE revizuite pentru cerințele de contorizare și facturare în ceea ce privește aprovizionarea cu energie termică sunt următoarele:

—

introducerea noțiunii de „utilizatori finali”, în plus față de noțiunea de „client final” deja existentă. Aceasta vizează, în special, clarificarea faptului că drepturile la informații privind facturarea și consumul (articolul 10a) se aplică și consumatorilor fără contracte individuale sau directe cu furnizorul de energie utilizată în sistemele colective de încălzire, răcire și producere de apă caldă din clădirile cu mai multe apartamente și clădirile mixte;

—	o distincție mai clară între contorizare și subcontorizare (articolele 9a și, respectiv, 9b);

—	cerința explicită ca statele membre să publice criteriile, metodologiile și procedurile utilizate pentru acordarea scutirilor de la cerința generală de subcontorizare din clădirile cu mai multe apartamente și clădirile mixte [articolul 9b alineatul (1)];

—	cerința necondiționată clarificată de a subcontoriza apa caldă menajeră din părțile rezidențiale ale clădirilor noi cu mai multe apartamente și ale clădirilor noi mixte [articolul 9b alineatul (2)];

—	noua cerință obligatorie ca statele membre să dispună de norme transparente și disponibile publicului privind repartizarea costurilor [articolul 9b alineatul (3)];

—	introducerea cerințelor privind citirea la distanță pentru contoare și repartitoarele de costuri pentru energia termică (articolul 9c);

—	consolidarea cerințelor pentru informații frecvente referitoare la facturare și la consum oriunde sunt disponibile dispozitive care pot fi citite de la distanță (de două sau de patru ori pe an începând cu 25 octombrie 2020 și lunar începând cu 1 ianuarie 2022) (articolul 10a și anexa VIIa);

—

introducerea unor informații mai utile și complete referitoare la facturare, bazate pe date privind consumul ajustate în funcție de variațiile climatice, inclusiv comparații relevante și noi elemente, cum ar fi informațiile privind mixul energetic aferent și emisiile de gaze cu efect de seră (GES), precum și privind procedurile disponibile de depunere a plângerilor sau mecanismele de soluționare a litigiilor (anexa VIIa).

2.   OBLIGAȚIA DE CONTORIZARE (ARTICOLUL 9a)

Noul articol 9a este format din două alineate, fiecare dintre acestea elaborând câte o cerință similară cu cele corespunzătoare din DEE inițială, și anume din articolul 9 alineatul (1) primul paragraf și din articolul 9 alineatul (3) primul paragraf. Împreună, acestea constituie obligația generală de a contoriza aprovizionarea cu energie termică.

Articolul 9a alineatul (1) cuprinde cerința generală de a asigura faptul că clienții finali (6) sunt dotați cu contoare (7) care reflectă cu acuratețe consumul lor real de energie. Spre deosebire de articolul 9 alineatul (1) din DEE inițială, această cerință nu este supusă niciunor condiții. Dispoziția nu include cerința ca respectivele contoare să furnizeze informații despre timpul efectiv de utilizare.

Articolul 9a alineatul (2) cuprinde o cerință mai specifică privind instalarea unui contor la schimbătorul de căldură sau la punctul de livrare în cazul în care energia termică pentru o clădire este furnizată de la o sursă centrală care deservește mai multe clădiri sau de la un sistem de încălzire centralizată ori de la un sistem de răcire centralizată.

Această dispoziție fusese inclusă deja în articolul 9 alineatul (3) din DEE inițială.

În numeroase situații, cerințele celor două dispoziții menționate mai sus se suprapun și conduc la același rezultat: acest lucru este valabil atunci când clientul final este aprovizionat cu energie termică exclusiv în scopuri legate de o singură clădire (în mod tipic pentru încălzirea spațiilor și pentru producerea de apă caldă menajeră). De asemenea, acest lucru este valabil atunci când o clădire este împărțită în mai multe unități, fiecare având propriul său schimbător de căldură/propria sa substație și în care ocupantul fiecărei unități este un client final care are propriul său contract direct cu rețeaua de încălzire centralizată/răcire centralizată (8). În ambele cazuri, dispozițiile de la articolul 9a implică necesitatea de a instala un contor la punctul de livrare/schimbătorul de căldură pentru spațiile fiecărui client final individual.

Totuși, cerințele sunt, de asemenea, complementare. În principiu, consumul poate să aibă loc în afara unei clădiri, de exemplu în scopul procesării energiei termice utilizate pe un sit industrial. Conform articolului 9a alineatul (1), aprovizionarea de acest tip trebuie, de asemenea, să fie contorizată. În mod similar, unii clienți finali pot fi aprovizionați pentru mai multe clădiri. Cu titlu de exemplu, un client final poate fi aprovizionat pentru mai multe clădiri de la aceeași rețea de termoficare. Dacă toate aceste clădiri sunt conectate la rețea printr-un singur punct, articolul 9a alineatul (1) în sine ar impune un singur contor. Totuși, în astfel de cazuri, articolul 9a alineatul (2) vizează să asigure faptul că se determină inclusiv consumul individual al fiecărei clădiri (9). Un alt exemplu ar putea fi un amplasament mare, de exemplu o bază militară, care are propria instalație ce furnizează încălzire, răcire sau apă caldă menajeră pentru mai multe clădiri de pe amplasament. În acest caz, ar fi relevant articolul 9a alineatul (2) [dar nu articolul 9a alineatul (1)].

Situațiile care implică sisteme de stocare a energiei termice pot să ridice anumite semne de întrebare cu privire la aplicarea articolului 9a. Un exemplu poate fi situația în care mai mulți clienți finali, utilizatori finali sau mai multe clădiri conectate la un sistem de stocare a energiei termice în acvifer (ATES) sunt aprovizionate cu energie termică dintr-o sursă geotermală subterană de mică adâncime colectivă. În acest caz, sistemul nu trebuie să fie considerat neapărat un sistem de termoficare conform articolului 9a alineatul (1) (10) și nici o sursă centrală de încălzire sau apă caldă menajeră conform articolului 9a alineatul (2), cu condiția ca:

—	energia termică să fie furnizată la o temperatură care trebuie să fie ridicată cu ajutorul unor pompe de căldură individuale pentru a fi utilă pentru încălzirea spațiilor sau pentru producerea de apă caldă menajeră; și

—	energia necesară pentru funcționarea pompelor de căldură să nu facă parte din serviciu, dar să fie plătită în mod individual de către fiecare client final sau utilizator final (11).

În acest caz, contorizarea energiei termice la temperatură scăzută nu este necesară conform articolului 9a.

De asemenea, în cazul în care un astfel de sistem este reversibil și furnizează și răcire, contorizarea răcirii obținute din sistemul de stocare subterană nu este necesară conform articolului 9a, dacă o astfel de operațiune este necesară pentru regenerarea sezonieră a sursei de energie termică și dacă sursa de răcire este regenerată exclusiv prin alternarea (sezonieră) a operațiunilor de încălzire/răcire (12).

În final, pot fi necesare considerații speciale în situațiile în care energia termică sub formă de apă caldă menajeră pregătită deja este furnizată, dintr-o rețea de termoficare sau dintr-o sursă externă similară, unei clădiri cu mai multe apartamente sau unei clădiri mixte în care ocupanții sunt în mod individual clienți finali ai furnizorului. În acest caz și având în vedere că DEE nu specifică dacă este necesar un contor de energie termică sau de apă pentru apa caldă menajeră, contoarele de apă din apartamentele individuale pot, în principiu, să fie suficiente dacă punctele de livrare se consideră a fi robinetele sau racordurile de alimentare din fiecare apartament/unitate. Totuși, acest lucru presupune că furnizorul de energie este singurul răspunzător pentru orice pierderi de energie termică, care se produc până la punctele de livrare respective din clădire. Dacă această ultimă situație nu este valabilă și având în vedere că pierderile de energie termică din rețelele de termoficare pot fi considerabile, ar fi necesar, de asemenea, să se amplaseze un contor de energie termică la punctul în care responsabilitatea furnizorului încetează. În caz contrar, va fi imposibil pentru clienții finali să constate dacă facturarea corespunde consumului real din punct de vedere energetic: furnizorul poate afirma că pierderile s-au produs în clădire, responsabilitatea sa nefiind angajată și, fără un contor de energie termică, nu va exista nicio posibilitate de a verifica în ce măsură acest lucru este adevărat.

3.   OBLIGAȚIA DE SUBCONTORIZARE [ARTICOLUL 9b ALINEATUL (1)]

Astfel cum se explică în considerentul 31 din directiva de modificare, drepturile legate de facturare, precum și informațiile privind facturarea sau consumul ar trebui să se aplice consumatorilor de încălzire, de răcire sau de apă caldă menajeră furnizată de o sursă centrală, chiar dacă aceștia nu au o relație contractuală directă, individuală, cu un furnizor de energie. Pentru a clarifica acest aspect din legislație, a fost introdus termenul de „subcontorizare”, care face trimitere la măsurarea consumului în unitățile individuale ale clădirilor cu mai multe apartamente sau ale clădirilor mixte în cazul în care aceste unități sunt aprovizionate dintr-o sursă centrală, iar ocupanții lor (13) nu au un contract direct sau individual cu furnizorul de energie (14).

Subcontorizarea se impune ca normă generală, în anumite condiții, conform articolului 9b. Aceasta a fost inclusă deja în articolul 9 alineatul (3) al doilea paragraf din DEE inițială, termenul pentru introducerea subcontorizării fiind 31 decembrie 2016. Termenul nu se regăsește în textul revizuit pentru simplul motiv că acesta a expirat deja.

Cerința prevăzută în noul articol 9b este, în esență, identică cu cerința cuprinsă în DEE inițială. Totuși, au fost aduse câteva clarificări; acestea sunt explicate mai jos.

În primul rând, textul primului paragraf indică acum mai clar natura condițiilor în care subcontorizarea este obligatorie, și anume „[…] în cazul în care acest lucru este fezabil din punct de vedere tehnic și rentabil, în sensul că este proporționat în raport cu posibilele economii de energie”. Acest lucru este reflectat, de asemenea, în considerentul 30, care prevede că „[…] rentabilitatea subcontorizării depinde de măsura în care costurile aferente sunt proporționale cu economiile de energie potențiale” și că „[…] [l]a evaluarea măsurii în care subcontorizarea este rentabilă, se poate ține seama de efectul altor măsuri concrete planificate pentru o anumită clădire, cum ar fi orice renovare viitoare”. Această clarificare confirmă abordarea adoptată în orientările specifice publicate de Comisie pentru a ajuta statele membre să aplice condițiile relevante (15) la punerea în aplicare a DEE inițiale.

În al doilea rând, această dispoziție precizează obligația statelor membre de a stabili în mod clar și de a publica „criteriile generale, metodologia și/sau procedurile” utilizate pentru a determina lipsa de fezabilitate tehnică și nerentabilitatea. Din nou, acest lucru este în conformitate cu abordarea adoptată în orientările specifice menționate mai sus. Comisia a considerat în mod constant că este necesar ca statele membre să fie explicite cu privire la modul în care condițiile devin operaționale și sunt aplicate în practică (16).

4.   OBLIGAȚIA SPECIFICĂ DE A SUBCONTORIZA APA CALDĂ MENAJERĂ ÎN PĂRȚILE REZIDENȚIALE ALE CLĂDIRILOR NOI [ARTICOLUL 9b ALINEATUL (2)]

Ca regulă generală, subcontorizarea consumului de apă caldă menajeră este necesară sub rezerva îndeplinirii condițiilor de fezabilitate tehnică și rentabilitate prevăzute la articolul 9b alineatul (1). Totuși, conform articolului 9b alineatul (2), se aplică o cerință necondiționată, mai strictă, în cazul special al clădirilor noi cu mai multe apartamente și al părților rezidențiale ale clădirilor mixte noi, care sunt dotate cu o sursă centrală de încălzire pentru apa caldă menajeră ori sunt aprovizionate cu apă caldă menajeră de la rețele de termoficare.

Justificarea acestei cerințe mai stricte este aceea că, în astfel de situații, se poate presupune, în general, că subcontorizarea apei calde menajere este atât fezabilă din punct de vedere tehnic, cât și rentabilă. Se poate presupune că, în clădirile noi cu mai multe apartamente și în părțile rezidențiale ale clădirilor mixte noi, costurile suplimentare ale contorizării consumului de apă caldă menajeră al locuințelor individuale sunt limitate, deoarece se pot adopta măsuri adecvate încă din faza de construcție. În același timp, nu există motive speciale să se preconizeze că cererea de apă caldă menajeră va scădea în mod sistematic sau semnificativ în timp, așadar se poate preconiza că beneficiile încurajării unor comportamente eficiente prin facturarea bazată pe consum și feedback (în ceea ce privește economiile potențiale generate) vor rămâne semnificative.

DEE revizuită nu specifică ce constituie o clădire „nouă” în sensul articolului 9b alineatul (2). Pe de o parte, ocupanții clădirilor nou construite puse la dispoziție pentru a fi ocupate pentru prima dată după termenul de transpunere (și anume, 25 octombrie 2020) s-ar putea aștepta ca respectiva clădire să fie dotată cu dispozitive de contorizare. Pe de altă parte, este posibil să nu fi fost planificată contorizarea dacă cererile de autorizații de construire au fost depuse înainte să aibă loc transpunerea la nivel național. Prin urmare, la transpunerea acestei dispoziții, statele membre pot dori să analizeze măsura în care satisfacerea așteptărilor este posibilă sau rezonabilă. În orice caz, clădirile noi pentru care au fost depuse cereri de autorizații de construire după termenul de transpunere intră în domeniul de aplicare al cerinței prevăzute la articolul 9b alineatul (2) și trebuie să fie dotate cu contoare.

Cerința se referă la un contor, dar nu specifică dacă acesta ar trebui să fie un contor de apă sau un contor de energie termică. În cazul în care unitățile individuale au propria lor substație, ce furnizează atât încălzire pentru spațiu, cât și energie pentru pregătirea apei calde menajere care are loc în unitate, și în cazul în care consumul total de energie al fiecărei substații este contorizat, cerința de la articolul 9b alineatul (2) se consideră îndeplinită. Cu alte cuvinte, în cazul în care pregătirea apei calde menajere se efectuează în fiecare unitate prin intermediul energiei termice furnizate de la o sursă centrală sau de la o substație de termoficare, consumul de energie aferent poate fi contorizat împreună cu consumul legat de încălzirea spațiilor.

5.   NORME DE REPARTIZARE A COSTURILOR PENTRU ENERGIA TERMICĂ [ARTICOLUL 9b ALINEATUL (3)]

În cazul în care este pus în aplicare un sistem de subcontorizare, valorile de măsurare sau indicii obținuți prin citirea dispozitivelor individuale (fie că este vorba despre contoare sau despre repartitoare de costuri pentru energia termică) se utilizează pentru a repartiza costul total între spațiile individuale acoperite de sistem. Există numeroase modalități pentru a efectua acest lucru și nu există în mod categoric cea mai bună modalitate (17), cel puțin nu pentru încălzirea sau răcirea spațiilor în cazul tipic al clădirilor cu mai multe apartamente sau al clădirilor mixte, în care unitățile individuale nu sunt independente una de cealaltă din punct de vedere termic, și anume când fluxurile de căldură care traversează pereții interiori nu sunt neglijabile în comparație cu fluxurile din anvelopa clădirii (pereții exteriori, acoperiș etc.).

Totuși, utilizarea metodelor de repartizare a costurilor care sunt percepute ca fiind echitabile și bazate pe principii solide facilitează în mare măsură acceptarea în rândul utilizatorilor. Prin urmare și astfel cum se recunoaște în considerentul 32 din directiva de modificare, transparența contabilizării consumului individual de energie termică poate facilita punerea în aplicare a subcontorizării. În DEE inițială, existența acestor norme naționale era opțională și doar aproximativ două treimi dintre statele membre au instituit astfel de norme. În prezent, DEE revizuită obligă statele membre să instituie norme transparente și disponibile publicului privind repartizarea costurilor (18).

Mai exact, articolul 9b alineatul (3) prevede că „[î]n cazul în care clădirile cu mai multe apartamente sau clădirile mixte sunt alimentate de la rețele de termoficare sau de răcire centralizată sau în cazul în care prevalează sistemele comune proprii de încălzire sau de răcire pentru astfel de clădiri, statele membre se asigură că sunt instituite norme naționale transparente și disponibile publicului privind repartizarea costurilor pentru consumul de încălzire, de răcire și de apă caldă menajeră în aceste clădiri, pentru a asigura transparența și acuratețea contabilizării consumului individual”. Deoarece în majoritatea statelor membre, dacă nu în toate, se găsesc clădiri în care este îndeplinită cel puțin una dintre condiții, până la 25 octombrie 2020, majoritatea, dacă nu chiar toate statele membre vor trebui să fi instituit astfel de norme sau să pună la dispoziția publicului normele existente.

Trebuie subliniat faptul că normele naționale privind repartizarea costurilor nu trebuie neapărat să definească fiecare detaliu privind modul de repartizare a costurilor. Statele membre pot opta să definească doar un cadru care să stabilească principiile sau parametrii cheie și să acorde autorităților regionale sau locale sau chiar părților interesate din clădirile individuale o oarecare flexibilitate pentru a specifica detalii suplimentare sau a conveni cu privire la acestea.

Totuși, indiferent de nivelul de detaliere, normele ar trebui să fie elaborate astfel încât să asigure faptul că realizarea anumitor obiective legate de DEE nu este subminată. În special, normele privind repartizarea costurilor trebuie să asigure faptul că principiul de facturare pe baza consumului real nu este subminat, în practică, de o legătură prea slabă între citirile dispozitivului unui anumit utilizator final și factura sa finală. Dacă se acordă prea puțină importanță citirilor individuale la calcularea procentului din costurile totale care le revine ocupanților individuali, stimulentul vizat pentru a utiliza energia în mod eficient va fi subminat. Pe de altă parte, este la fel de important ca această legătură să nu fie prea strânsă în situațiile în care consumul fiecărui utilizator nu este complet independent de consumul celorlalți și în care rezultatul ar putea fi acela că repartizarea costurilor între unitățile individuale ale clădirilor ar putea fi extrem de variată. O repartizare variată a costurilor poate să creeze sau să exacerbeze fragmentarea stimulentelor între ocupanți cu privire la investițiile în eficiența energetică la nivelul întregii clădiri (cum ar fi îmbunătățirile anvelopei clădirii). În cazul în care normele naționale ale statelor membre privind repartizarea costurilor sunt elaborate astfel încât nu atenuează acest risc, Comisia consideră că acest lucru ar putea să contravină articolului 19 din DEE, care obligă statele membre să evalueze și să ia măsurile adecvate pentru a aborda fragmentarea stimulentelor între proprietarii și/sau chiriașii clădirilor. Astfel cum s-a precizat deja, nu există o singură modalitate corectă de repartizare a costurilor, însă normele elaborate în mod corespunzător garantează un echilibru între stimulentele rezultate pentru ocupanți în calitate de indivizi și de comunitate. Normele de repartizare care nu stabilesc un astfel de echilibru și care permit rezultate extreme riscă să pericliteze realizarea obiectivelor urmărite de articolul 9b și, respectiv, de articolul 19. Instrumentele posibile utilizate de către unele state membre pentru obținerea acestor rezultate includ intervale admisibile pentru fracționarea costurilor repartizate conform citirilor individuale, limite maxime pentru abaterile facturilor individuale de la media clădirii sau sisteme de coeficienți de corecție care să reflecte pozițiile nefavorabile ale apartamentelor mai reci/mai expuse în mod natural dintr-o clădire.

În acest context, Comisia subliniază că nu ar trebui să se înțeleagă că obligația prevăzută la articolul 10a, ca facturarea să aibă la bază consumul real sau citirea repartitoarelor de costuri pentru energia termică, implică faptul că facturarea trebuie să se bazeze exclusiv pe citirile acestor dispozitive. În clădirile cu mai multe apartamente sau în clădirile mixte există într-adevăr motive întemeiate și obiective pentru a nu repartiza costurile exclusiv pe baza citirilor sau proporțional cu acestea, cel puțin în ceea ce privește încălzirea și răcirea spațiilor (a se vedea nota de subsol 16). La sfârșitul anului 2017 (19) au fost introduse la Curtea de Justiție două cereri de decizii preliminare cu privire la probleme cu relevanță potențială pentru această chestiune. Concluziile avocatului general în aceste cauze conexe, prezentate la 30 aprilie 2019, reflectă argumente similare cu privire la acest subiect (20).

6.   CITIREA LA DISTANȚĂ (ARTICOLUL 9c)

6.1.   Tranziția către dispozitive care pot fi citite de la distanță

Astfel cum a propus Comisia, un obiectiv specific al revizuirii DEE a fost acela de a „[r]esponsabiliza consumatorii de energie termică printr-un feedback mai bun și suficient de frecvent cu privire la consumul lor, inclusiv prin valorificarea progreselor tehnologice” (21).

În acest scop, DEE revizuită cuprinde cerințe noi pentru a promova utilizarea dispozitivelor care pot fi citite de la distanță ca factori esențiali de feedback frecvent pentru utilizatorii finali cu privire la consumul lor.

Directiva de modificare nu definește în termeni tehnici ceea ce constituie un dispozitiv care poate fi citit de la distanță. În considerentul 33 din Directiva (UE) 2018/2002 se prevede că „[d]ispozitivele care pot fi citite de la distanță nu necesită accesul la apartamente sau unități individuale pentru a putea fi citite”. Totuși, acest lucru ar trebui să fie înțeles ca o caracteristică minimă comună a dispozitivelor care pot fi citite de la distanță, dar nu neapărat ca fiind singura caracteristică. În considerentul 33 se prevede, de asemenea, că „[s]tatele membre sunt libere să decidă dacă tehnologiile walk-by sau drive-by pot fi considerate că ar permite sau nu citirea de la distanță”. Aceasta este o decizie importantă de luat de către statele membre, deoarece opțiunea lor are implicații directe pentru modul în care ar trebui să transpună și să aplice cerințele prevăzute la articolul 9c și în anexa VIIa. În cazul în care, de exemplu, un stat membru decide să considere că așa-numitele tehnologii walk-by sau drive-by permit citirea de la distanță, acesta ar putea considera că tehnologiile respective sunt suficiente pentru îndeplinirea obligațiilor de a introduce citirea de la distanță, cuprinse în articolul 9c. Totuși, acest lucru ar însemna, de asemenea, că condiția care declanșează obligația de a furniza informații frecvente, prevăzută la punctul 2 din anexa VIIa, ar fi îndeplinită în clădirile dotate cu astfel de sisteme. Cu alte cuvinte, dacă un dispozitiv este considerat ca permițând citirea de la distanță în sensul articolului 9c, acesta trebuie considerat ca atare și în sensul punctului 2 din anexa VIIa.

În schimb, dacă un stat membru decide să nu considere că tehnologiile walk-by sau drive-by permit citirea de la distanță, acesta ar trebui să prevadă o cerință de instalare a altor dispozitive sau sisteme mai avansate sau suplimentare în vederea respectării dispozițiilor de la articolul 9c (22). În această situație, condiția care declanșează obligațiile de a furniza informații frecvente, prevăzută la punctul 2 din anexa VIIa, ar fi îndeplinită numai când și dacă sunt introduse sistemele de tipul acestora din urmă.

Atunci când decid dacă să considere că tehnologiile walk-by/drive-by permit citirea de la distanță sau nu, statele membre pot diferenția această decizie în funcție de parametri obiectivi, cum ar fi tipurile de servicii energetice sau de dispozitive în cauză, tipul sau amplasarea clădirilor în cauză și dacă dispozitivele sunt utilizate pentru contorizare sau subcontorizare. De exemplu, se poate considera că dispozitivele drive-by/walk-by permit citirea de la distanță în scopul contorizării aprovizionărilor de la o rețea de răcire centralizată, dar nu în scopul contorizării aprovizionărilor de la o rețea de termoficare. În cazul în care statele membre decid să diferențieze în baza unor astfel de parametri, ele ar trebui să asigure faptul că normele aplicabile sunt clare și ușor de comunicat și de înțeles.

Este important pentru actorii de pe piață ca statele membre să adopte și să comunice deciziile lor naționale, care stabilesc dacă se consideră că tehnologiile walk-by/drive-by permit citirea de la distanță, cât mai curând posibil în cursul procesului de transpunere și, în orice caz, înainte de 25 octombrie 2020. În caz contrar, pentru proprietarii de clădiri și furnizorii de servicii care se pregătesc pentru instalații noi după această dată nu va fi clar care cerințe funcționale se vor aplica cu exactitate. În lipsa unor astfel de decizii, aceștia pot, desigur, să opteze, ca măsură de precauție, pentru soluții care pot fi citite de la distanță și care nu se bazează pe tehnologia walk-by/drive-by.

Nici dispozițiile juridice și nici considerațiile de mai sus nu vizează să introducă o relație ierarhică între tehnologiile walk-by/drive-by și tehnologiile bazate pe alte infrastructuri de comunicații. Întrucât o decizie de a considera că primele permit citirea de la distanță ar extinde gama de dispozitive care pot fi utilizate pentru respectarea articolului 9c în statul membru în cauză și, în acest sens, ar putea fi considerată soluția cea mai puțin dificilă, aceasta ar avea, de asemenea, implicații pentru respectarea anexei VIIa punctul 2, fapt ce ar antrena cel mai probabil mai multe dificultăți. Totuși, statele membre ar putea lua în considerare faptul că tehnologiile walk-by/drive-by vor restricționa, de regulă, frecvența cu care pot fi colectate datele în mod realist și rentabil, ceea ce, în schimb, limitează potențialele servicii suplimentare și beneficii conexe care pot rezulta de pe urma dispozitivelor. Cu titlu de exemplu, într-o rețea de termoficare în care datele înregistrate de contoare sunt transmise/colectate în mod automat o dată pe oră sau zilnic, aceste date vor reprezenta o valoare semnificativ mai mare în ceea ce privește utilizarea lor potențială pentru a optimiza funcționarea sistemelor, detectarea defectelor, serviciile de alertă etc., decât datele înregistrate de contoare care sunt colectate lunar prin intermediul tehnologiilor walk-by/drive-by.

6.2.   Dispozitivele instalate după 25 octombrie 2020

Articolul 9c din DEE revizuită impune introducerea treptată a contoarelor care pot fi citite de la distanță și a repartitoarelor de costuri pentru energia termică „[î]n sensul articolelor 9a și 9b”, și anume, indiferent dacă dispozitivele sunt utilizate pentru contorizare sau subcontorizare.

Tranziția la dispozitive care pot fi citite de la distanță este promovată în două moduri diferite. Primul este stabilit la articolul 9c alineatul (1), care prevede că contoarele și repartitoarele de costuri pentru energia termică instalate după 25 octombrie 2020 trebuie să fie dispozitive care pot fi citite de la distanță. Această cerință înseamnă, de exemplu, că contoarele instalate după această dată la orice puncte de racordare dintr-o rețea de termoficare, noi sau existente, vor trebui să fie dispozitive care pot fi citite de la distanță. De asemenea, cerința înseamnă că contoarele de energie termică, contoarele de apă caldă menajeră și repartitoarele de costuri pentru energia termică instalate după această dată ca parte a unui sistem de subcontorizare vor trebui să fie dispozitive care pot fi citite de la distanță (a se vedea, totuși, observațiile din secțiunea 6.3 de mai jos).

Conform articolului 9c alineatul (1), „[c]ondițiile de fezabilitate tehnică și de rentabilitate prevăzute la articolul 9b alineatul (1) se aplică în continuare”. Acest lucru nu ar trebui înțeles ca implicând faptul că obligația de citire de la distanță în sine, prevăzută la articolul 9c alineatul (1), este condiționată sau supusă criteriilor respective. Afirmația mai degrabă clarifică faptul că, în contextul instalării unui sistem pentru subcontorizare într-o clădire [care face obiectul articolului 9b alineatul (1), la care se referă articolul 9c alineatul (1)] după 25 octombrie 2020, fezabilitatea tehnică și rentabilitatea ar constitui în continuare motive valabile pentru scutiri de la cerința generală de subcontorizare, în special fiindcă cerința de citire de la distanță aplicabilă după această dată ar putea afecta, în unele cazuri, măsura în care este îndeplinit un criteriu sau altul. O situație în care acest lucru ar fi relevant ar fi situația în care sistemul de subcontorizare existent dintr-o anumită clădire și-a încheiat ciclul de viață tehnic și trebuie să fie înlocuit sau în care un sistem urmează să fie instalat pentru prima oară. În astfel de situații, ar fi justificată efectuarea unei evaluări a criteriilor prevăzute la articolul 9b alineatul (1) pentru a stabili dacă subcontorizarea în ansamblu ar fi fezabilă din punct de vedere tehnic și rentabilă, ținând seama de cerința privind citirea de la distanță. Cu alte cuvinte, trimiterea din articolul 9c alineatul (1) la „[c]ondițiile […] prevăzute la articolul 9b alineatul (1)” ar trebui să fie înțeleasă nu ca o condiționalitate separată legată de caracteristicile unui dispozitiv, ci ca parte a evaluării generale conform articolului 9b alineatul (1).

6.3.   Înlocuirile sau adăugările de dispozitive individuale de subcontorizare în instalațiile existente

Poate apărea o problemă specifică în ceea ce privește situațiile în care un dispozitiv existent, instalat deja, trebuie să fie înlocuit în mod prematur deoarece s-a defectat, a dispărut sau nu mai funcționează corect. În principiu, în astfel de cazuri se aplică, de asemenea, articolul 9c alineatul (1). Totuși, în cazul în care un dispozitiv care urmează să fie adăugat sau înlocuit este unul dintre numeroasele dispozitive care, împreună, constituie un sistem de subcontorizare pentru o clădire, este posibil ca, în anumite circumstanțe specifice, să nu fie posibil sau semnificativ să se înlocuiască dispozitivele care funcționează necorespunzător sau care lipsesc cu dispozitive care pot fi citite de la distanță:

—

pentru instalațiile cu repartitoare de costuri pentru energia termică, toate dispozitivele dintr-o instalație de subcontorizare dată trebuie să provină de la același producător și să fie de același tip pentru a respecta standardele europene (23). În cazul repartitoarelor de costuri pentru energia termică cu evaporare, alternativele care pot fi citite de la distanță pur și simplu nu sunt disponibile ca opțiune tehnică;

—

în cazul repartitoarelor electronice de costuri pentru energia termică, este posibil ca o versiune care poate fi citită de la distanță a unui model utilizat în altă parte în clădire să nu fie întotdeauna disponibilă, dar chiar dacă ar fi, capacitatea ar putea fi utilizată în mod limitat sau deloc, deoarece datele provenite de la restul dispozitivelor de subcontorizare, necesare pentru a elabora conturile de repartizare a costurilor, sunt oricum disponibile numai la intervale mai puțin frecvente după citirile manuale;

—	aceeași situație apare în cazul în care se adaugă corpuri de încălzire într-un apartament dintr-o clădire dotată cu repartitoare de costuri pentru energia termică care nu pot fi citite de la distanță;

—	o problemă similară apare, de asemenea, în cazul în care un contor individual de energie termică sau de apă caldă este înlocuit sau adăugat într-o clădire subcontorizată în care celelalte contoare nu pot fi citite de la distanță.

Prin urmare, Comisia consideră că, în circumstanțele specifice menționate mai sus, articolul 9c alineatul (1) nu ar trebui să fie interpretat ca împiedicând înlocuirea dispozitivelor individuale cu dispozitive care nu pot fi citite de la distanță atunci când acestea fac parte dintr-un sistem de subcontorizare bazat pe dispozitive care nu pot fi citite de la distanță, chiar și după expirarea termenului menționat la articolul 9c alineatul (1).

Pe de altă parte, cerința ca toate dispozitivele și instalațiile să poată fi citite de la distanță până la 1 ianuarie 2027, prevăzută la articolul 9c alineatul (2) (a se vedea secțiunea de mai jos) trebuie, de asemenea, să fie luată în considerare în cazul în care apare necesitatea unor înlocuiri izolate într-o clădire dotată cu dispozitive care nu pot fi citite de la distanță; în cazul în care dispozitivele de înlocuire nu pot fi citite de la distanță, riscul ca acestea să reprezinte costuri irecuperabile va crește pe măsură ce se apropie termenul din 2027.

6.4.   Instalații existente

Articolul 9c alineatul (2) prevede că „[c]ontoarele și repartitoarele de costuri pentru energia termică care nu pot fi citite de la distanță dar care au fost deja instalate se transformă astfel încât să poată fi citite de la distanță sau se înlocuiesc cu dispozitive care pot fi citite de la distanță până la 1 ianuarie 2027, cu excepția cazurilor în care statul membru în cauză demonstrează că acest lucru nu este rentabil”.

Această cerință vizează să asigure faptul că toți utilizatorii finali de spații contorizate sau subcontorizate vor obține, în cele din urmă, beneficiile care rezultă de pe urma dispozitivelor care pot fi citite de la distanță, în special furnizarea de informații lunare (a se vedea secțiunea 9), eliminarea nevoii recurente de a fi acasă pentru a acorda accesul cititorilor de contoare și, dacă este necesar, orice servicii suplimentare permise de aceste dispozitive (de exemplu, alerte privind scurgerile de apă caldă).

Prin urmare, posibilitatea de abatere de la această cerință trebuie să fie interpretată într-o manieră extrem de restrictivă, iar orice abateri ar trebui să fie specifice, justificate și documentate în mod corespunzător.

Termenul din 2027 – o dată situată la mai mult de 10 ani după data la care a fost publicată propunerea Comisiei – a avut scopul de a reduce la minimum riscul de costuri irecuperabile care rezultă din nevoia de a înlocui dispozitivele cu mult înainte ca acestea să se amortizeze. În orice caz, numeroase dispozitive sunt înlocuite într-un astfel de interval de timp din motive tehnice. Marea majoritate a noilor repartitoare de costuri pentru energia termică instalate în prezent sunt electronice și, de regulă, trebuie să fie înlocuite în termen de 10 ani din cauza constrângerilor legate de baterie. În ceea ce privește contoarele, majoritatea statelor membre au instituite cerințe de calibrare care, în practică, determină, de regulă, înlocuirea contoarelor la intervale de cel mult 10 ani. În cazul în care dispozitivele sunt mai vechi de 10 ani, în orice caz, acestea și-au încheiat, de regulă, ciclul de viață economic/s-au amortizat deja.

Din aceste motive, costurile irecuperabile legate de dispozitivele existente nu pot fi considerate o justificare adecvată pentru abaterea de la cerința de citire de la distanță. Ar trebui să existe circumstanțe mai specifice. Un exemplu în care s-ar putea dovedi, eventual, că respectarea cerinței nu este rentabilă ar fi acela în care o clădire este construită cu materiale care împiedică funcționarea corespunzătoare a tehnologiilor wireless disponibile în 2026 și în care punerea în aplicare a alternativelor cu fir ar fi costisitoare în mod disproporționat (de exemplu, dacă există cantități mari de fier în pereți și în podele).

6.5.   Considerații privind verificarea și asigurarea aplicării

Conform articolului 13 din DEE, statele membre au obligația de a stabili „[…] norme privind sancțiunile aplicabile în caz de nerespectare a dispozițiilor naționale adoptate în conformitate cu articolele 7-11 […]” și de a lua „[…] măsurile necesare pentru a asigura aplicarea dispozițiilor respective”. Sancțiunile prevăzute trebuie să fie eficiente, proporționale și disuasive.

Ca urmare a modificării DEE, domeniul de aplicare al acestei obligații acoperă în prezent atât unele dispoziții existente, cât și unele dispoziții noi, inclusiv noile cerințe de citire de la distanță prevăzute la articolul 9c (24).

Prin urmare, ca parte a responsabilității lor mai ample și a eforturilor lor de a asigura punerea eficace în aplicare și respectarea directivei, statele membre vor trebui să ia în considerare și modalitatea de verificare a conformității cu noile cerințe pentru citirea de la distanță. În acest sens, statele membre ar putea lua în considerare dacă oricare dintre procesele existente legate de Directiva europeană privind performanța energetică a clădirilor (25) sau dintre procesele instituite la nivel național ar putea fi adaptat pentru a servi, de asemenea, acestui scop. Totuși, cerințele de citire de la distanță se aplică nu numai clădirilor noi (pentru care sunt necesare, în mod normal, autorizații de construire) sau clădirilor existente care sunt vândute sau închiriate unui nou chiriaș (pentru care sunt obligatorii certificate de performanță energetică conform Directivei europene privind performanța energetică a clădirilor), ci se aplică indiferent de dimensiunea unei clădiri și de capacitatea instalației de încălzire. Acest lucru înseamnă că este posibil ca procesele existente legate de autorizațiile de construire, inspecțiile HVAC sau etichetele energetice/certificatele de performanță energetică să nu fie suficiente pentru a verifica respectarea noilor cerințe.

În ceea ce privește tranziția la citirea de la distanță pentru contoarele utilizate în sensul articolului 9a alineatul (1), o posibilitate ar putea fi ca statele membre să oblige operatorii de rețele de încălzire centralizată sau de răcire centralizată și operatorii oricăror alte instalații care aprovizionează clădiri multiple cu energie termică să documenteze îndeplinirea cerințelor și/sau să raporteze cu regularitate privind procentul de puncte de racordare din rețeaua lor care este contorizat cu contoare care pot fi citite de la distanță. Deoarece acest procent ar trebui, în principiu (26), să atingă 100 % cel mai târziu la 1 ianuarie 2027, statele membre ar putea să monitorizeze cifrele pentru a verifica dacă se înregistrează progrese suficiente în vederea îndeplinirii cerințelor înainte de expirarea termenului.

Pentru subcontorizare, ar putea fi avute în vedere obligații similare pentru părțile responsabile, însă, deoarece identitatea acestora diferă de la un stat membru la altul și poate depinde de tipul de închiriere sau de regimul de proprietate, un mix de abordări ar putea fi oportun. În cazul în care statele membre au un sistem de identificare sau de înregistrare a prestatorilor de servicii de subcontorizare, aceste sisteme ar putea contribui la identificarea operatorilor de la care ar putea fi colectate într-un mod rentabil informații privind tipul de echipamente prezente în fiecare clădire administrată de operatorii în cauză.

7.   INFORMAȚII PRIVIND FACTURAREA ȘI CONSUMUL (ARTICOLUL 10a)

7.1.   Termenii „utilizatori finali” și „clienți finali”

Una dintre clarificările esențiale din DEE revizuită provine din introducerea termenului „utilizatori finali” în articolul 10a, completând termenul existent de „clienți finali”.

DEE inițială definește „consumatorul final” ca fiind „o persoană fizică sau juridică care achiziționează energie pentru propriul său consum final” (27). Totuși, domeniul de aplicare al acestei definiții a făcut obiectul unor interpretări diferite. În Nota sa de orientare din 2013, Comisia a afirmat că utilizatorii finali individuali/gospodăriile individuale din clădirile cu mai multe apartamente, care au sisteme și contracte colective pentru aprovizionarea cu energie, ar trebui să fie considerate, de asemenea, clienți finali (28). Totuși, astfel cum se menționează la considerentul 31 din DEE revizuită, „[d]efiniția termenului «client final» poate fi înțeleasă în sensul că se referă numai la persoanele fizice sau juridice care achiziționează energie pe baza unui contract individual direct cu un furnizor de energie. Prin urmare, în sensul dispozițiilor relevante, ar trebui să fie introdusă noțiunea de «utilizator final» pentru a face trimitere la un grup mai larg de consumatori și ar trebui să includă, pe lângă clienții finali care achiziționează încălzire, răcire sau apă caldă menajeră pentru uz final propriu, și ocupanții unor clădiri individuale sau ai unor unități individuale ale unor clădiri cu mai multe apartamente sau ale unor clădiri mixte, în cazul în care aceste unități sunt aprovizionate dintr-o sursă centrală, iar ocupanții lor nu au un contract direct sau individual cu furnizorul de energie.”

În acest scop, cerința operativă din articolul 10a alineatul (1) face trimitere la „utilizatorii finali” și clarifică faptul că aceștia sunt:

(a)	persoanele fizice sau juridice care achiziționează încălzire, răcire sau apă caldă menajeră pentru propria lor utilizare finală (acești utilizatori finali sunt, de asemenea, clienți finali, astfel cum sunt definiți la articolul 2 punctul 23); sau

(b)

persoanele fizice sau juridice care ocupă o clădire individuală sau o unitate în cadrul unei clădiri cu mai multe apartamente sau al unei clădiri mixte aprovizionate cu încălzire, răcire sau apă caldă menajeră de la o sursă centrală și care nu au un contract direct sau individual cu furnizorul de energie.

Trebuie subliniat faptul că noțiunea de utilizatori finali include clienții finali. Prin urmare, atunci când dispozițiile fac trimitere la utilizatorii finali, nu ar trebui să fie înțelese ca excluzând clienții finali.

Această clarificare înseamnă că, de acum înainte, conform DEE revizuite, este dincolo de orice îndoială faptul că și consumatorii subcontorizați au dreptul la facturare bazată pe consum (29) și la informații privind consumul.

În sensul articolelor 9a, 9c, 10a și 11a, în contextul unei clădiri mixte sau cu mai multe apartamente, aprovizionate de la o rețea de încălzire centralizată sau de răcire centralizată sau dintr-o sursă centrală similară, pe baza unui singur contract cu un furnizor de energie, identitatea „clientului final” efectiv poate varia de la o situație la alta. În cazul în care clădirea are un singur proprietar, de regulă, dar nu neapărat, proprietarul va fi partea contractantă la contractul de furnizare cu furnizorul de energie. În mod similar, în cazul în care există mai mulți proprietari, adesea, dar nu întotdeauna, o asociație sau o comunitate de coproprietari va fi partea contractantă în raport cu furnizorul de energie. În unele situații, proprietarii deleagă anumite sarcini terțelor părți sau unui reprezentant, cum ar fi o societate de administrare (cunoscută, în unele țări, ca „sindic”); aceste părți pot fi, de asemenea, partea contractantă în raport cu furnizorul de energie. În cazul în care proprietarii au închiriat unități, chiriașii pot sau nu să aibă relații contractuale cu furnizorul de energie.

La transpunerea directivei revizuite, statele membre vor trebui să țină seama de diversitatea situațiilor care sunt relevante în jurisdicțiile lor. Totuși, indiferent de entitatea sau organismul care achiziționează energia în mod colectiv în numele ocupanților clădirii, este important ca punerea în aplicare să fie organizată astfel încât informațiile necesare conform anexei VIIa să fie furnizate efectiv și să poată fi utilizate, de asemenea, ca bază pentru informarea ocupanților fiecărui apartament/fiecărei unități. Faptul că definiția „clientului final” face trimitere la o persoană care achiziționează energie „pentru propriul său consum final” nu ar trebui să fie înțeles, de exemplu, ca implicând faptul că nu există niciun client final în situațiile în care o societate de administrare delegată sau un „sindic” este partea contractantă efectivă pentru furnizorul de energie al clădirii.

7.2.   Cine este responsabil pentru informațiile privind facturarea și consumul?

DEE nu specifică cui revine responsabilitatea de a furniza utilizatorilor finali informațiile privind facturarea și consumul, menționate la articolul 10a. Pentru utilizatorii finali care sunt și clienți finali (și achiziționează energie de la furnizorul de energie în cauză), ar fi logic ca furnizorul de energie să fie responsabil de furnizarea informațiilor. În schimb, este posibil ca furnizorul de energie să nu fie cel mai indicat pentru a avea responsabilitatea de informare a utilizatorilor finali cu care nu are o relație contractuală directă sau individuală. Prin urmare, articolul 10a alineatul (3) din DEE revizuită prevede în mod explicit că „[s]tatele membre decid cine este responsabil pentru furnizarea informațiilor prevăzute la alineatele (1) și (2) către utilizatorii finali care nu au un contract direct sau individual cu un furnizor de energie”. Care sunt entitățile cele mai indicate pentru a informa utilizatorii finali va depinde de circumstanțele naționale și de situațiile de închiriere specifice. Candidații potențiali ar putea fi proprietarii clădirilor, administratorii clădirilor, societățile de administrare delegate sau furnizorii de servicii, asociațiile de proprietari etc. La transpunerea directivei revizuite, statele membre trebuie să asigure faptul că responsabilitatea pentru informarea utilizatorilor finali este definită în mod clar pentru toate situațiile relevante.

7.3.   Facturarea pe baza consumului real

Articolul 10a obligă statele membre să asigure faptul că „informațiile privind facturarea și consumul sunt fiabile, exacte și au la bază consumul real sau citirea repartitoarelor de costuri pentru energia termică […]”.

Acest text este similar, dar nu identic cu cerința din DEE inițială de a asigura faptul că „informațiile cu privire la facturare sunt exacte și au la bază consumul real”.

Includerea „informațiilor privind consumul” este semnificativă și reflectă flexibilitatea DEE, deoarece, în prezent, îndeplinirea cerinței specificate în anexa VIIa punctul 2 este posibilă prin furnizarea de informații frecvente privind facturarea sau consumul. Informațiile privind consumul sunt mai ușor de furnizat, deoarece acestea se referă doar la cantitățile consumate, nu și la costurile implicate sau la orice alte elemente din informațiile privind facturarea.

Legiuitorul a considerat adecvat să adauge cuvintele „sau citirea repartitoarelor de costuri pentru energia termică” pentru a elimina orice îndoieli cu privire la faptul că această citire poate fi utilizată ca bază pentru facturare. Au fost exprimate astfel de îndoieli deoarece repartitoarele de costuri pentru energia termică sunt dispozitive care permit măsurarea energiei termice furnizate unui apartament individual într-un mod mai puțin direct și care, în anumite circumstanțe specifice, pot fi considerate a furniza o indicare mai puțin solidă a cantității de energie degajate efectiv de instalația de încălzire din apartamentul individual în cauză.

Totuși, dincolo de diferențele dintre contoarele de energie termică și repartitoarele de costuri pentru energia termică, trebuie subliniat că cerința ca informațiile privind facturarea și consumul să aibă la bază consumul real sau citirea repartitoarelor de costuri pentru energia termică nu ar trebui să fie interpretată ca impunând ca respectivele costuri pentru încălzirea sau răcirea spațiului să fie repartizate exclusiv pe baza citirii contoarelor individuale sau a repartitoarelor de costuri pentru energia termică. În contextul subcontorizării, acest lucru riscă să creeze rezultate negative în ceea ce privește echitatea și fragmentarea stimulentelor (a se vedea, de asemenea, secțiunea 5 de mai sus). Din punct de vedere tehnic, de obicei, apartamentele individuale din clădirile cu mai multe apartamente nu pot fi considerate independente din punct de vedere termic de restul clădirii. Ori de câte ori se produc diferențe de temperatură la nivelul pereților interiori sau al pereților despărțitori orizontali, energia termică traversează în mod natural pereții despărțitori, deoarece aceștia sunt rareori izolați termic la un nivel foarte ridicat în comparație cu pereții exteriori ai clădirilor. Prin urmare, unitățile individuale sunt încălzite, de regulă, nu numai cu energia termică emisă de corpurile de încălzire aflate în unitatea respectivă, ci și, cel puțin parțial, cu energia termică emisă în alte părți ale clădirii. Astfel cum s-a discutat deja în secțiunea 5, normele bine concepute privind repartizarea costurilor ar trebui să ia în considerare acest fapt.

Indiferent dacă emisia efectivă de energie termică din fiecare unitate este măsurată sau estimată cu ajutorul contoarelor individuale sau al repartitoarelor de costuri pentru energia termică, faptul că energia termică poate să traverseze pereții despărțitori interiori constituie un motiv întemeiat pentru a nu repartiza costurile totale pentru încălzire ale unei clădiri exclusiv pe baza citirilor obținute de la aceste dispozitive. Conform practicii curente (și bunelor practici), doar o anumită proporție a costurilor se bazează pe măsurători individuale, iar restul costurilor sunt repartizate ocupanților în baza altor factori (cum ar fi procentul din suprafața totală sau din volumul încălzit al clădirii pe care îl dețin apartamentele). Acest lucru este valabil chiar și atunci când unitățile individuale sunt dotate cu contoare de energie termică și nu cu repartitoare de costuri pentru energia termică. De asemenea, conform practicii curente, costul încălzirii spațiilor comune (scări, coridoare etc.) ale clădirii este împărțit între ocupanții unităților individuale. De obicei, costurile datorate pierderilor din instalațiile de la nivelul clădirii, precum și costurile pentru încălzirea spațiilor comune nu sunt controlate în mod direct de comportamentul utilizatorului individual și, de regulă, statele membre le includ printre costurile fixe în normele proprii privind repartizarea costurilor. Partea de cost fix din costurile totale pentru încălzire poate fi recuperată, de obicei, prin taxarea ocupanților proporțional cu dimensiunea respectivă a proprietății pe care o ocupă (de exemplu, suprafață sau volum).

În cazul în care informațiile furnizate se bazează pe citirea repartitorului de costuri pentru energia termică, acest lucru trebuie să se efectueze într-un mod clar și util pentru utilizatorul final. De exemplu, repartizarea costurilor pentru energia termică poate să implice aplicarea unor coeficienți tehnici legați de tipurile de corpuri de încălzire și/sau a unor coeficienți de corecție pentru amplasarea unui apartament într-o clădire. Acești parametri ar trebui să fie luați în considerare în informațiile furnizate utilizatorilor finali.

7.4.   Autocitire

DEE inițială obligă statele membre să asigure faptul că informațiile cu privire la facturare sunt exacte și au la bază consumul real, „în conformitate cu anexa VII punctul 1.1”, care, în schimb, specifică anumite frecvențe minime cu care trebuie să se furnizeze facturarea și informațiile privind facturarea. Articolul 10 prevede că „[a]ceastă obligație poate fi îndeplinită printr-un sistem de autocitire periodică de către consumatorii finali în cadrul căruia aceștia comunică citirile propriului contor furnizorului de energie”. De exemplu, acest lucru permite ca o factură anuală de regularizare să se bazeze pe citirile comunicate de client furnizorului de energie fără ca acesta din urmă să fie nevoit să viziteze spațiile pentru a citi contorul.

În contextul tranziției la dispozitive care pot fi citite de la distanță, autocitirea își va pierde relevanța în timp. Totuși, DEE revizuită permite autocitirea pentru energia termică, însă doar în anumite circumstanțe (30). În special, autocitirea nu este permisă în cazul subcontorizării încălzirii spațiilor pe baza repartitoarelor de costuri pentru energia termică. În acest scop ar fi necesar ca fiecare utilizator să comunice citirile pentru fiecare corp de încălzire, iar legiuitorul nu a considerat că acest lucru este realist sau de dorit.

Pentru contorizare sau alte situații de subcontorizare, de exemplu încălzirea sau răcirea spațiilor dotate cu contoare de energie termică sau consumul de apă caldă menajeră, autocitirea poate fi permisă, în principiu, dacă statul membru în cauză „dispune în acest sens”. Cu alte cuvinte, societățile de termoficare, administratorii clădirilor și alte entități responsabile pentru furnizarea informațiilor impuse conform articolului 10a către utilizatorii finali nu se pot baza pe autocitire pentru a îndeplini aceste obligații, cu excepția cazului în care statul membru în cauză a dispus în mod expres această posibilitate în măsurile naționale de transpunere.

7.5.   Disponibilitatea datelor și protecția vieții private

Articolul 10a alineatul (2) litera (a) prevede că „[…] dacă sunt disponibile informații privind facturile la energie și consumul anterior sau indexuri ale repartitoarelor de costuri pentru energia termică ale utilizatorilor finali, acestea să fie puse la dispoziția unui furnizor de servicii energetice desemnat de utilizatorul final, la cererea acestuia”. O dispoziție similară se regăsește în DEE inițială, însă noua directivă înlătură orice îndoieli cu privire la dreptul de acces la datele privind facturile la energie și consumul anterior sau indexurile repartitoarelor de costuri pentru energia termică, care se aplică pentru situațiile în care se utilizează subcontorizarea. Astfel, entitatea responsabilă pentru subcontorizare – indiferent dacă este vorba despre un administrator de clădire, un furnizor de servicii de subcontorizare sau oricine altcineva – va trebui să îi acorde oricărui utilizator final, la cerere, accesul la astfel de date într-un format adecvat și util. În contextul subcontorizării, acest lucru, în special, trebuie să fie înțeles ca incluzând atât citirile dispozitivului/dispozitivelor propriu/proprii al/ale utilizatorului, cât și suma citirilor întregii instalații, deoarece primele sunt utile numai împreună cu cele din urmă. La cerere, aceste informații ar trebui să includă și parametrii tehnici cheie, precum factorii de evaluare aplicați pentru corpurile de încălzire, pentru a permite verificarea independentă sau controale ale plauzibilității pentru calcularea repartizării costurilor de energie termică.

În același timp, articolul 10a alineatul (2) litera (a) garantează că informațiile privind facturarea legate de un contor principal care măsoară aprovizionarea unei clădiri subcontorizate mixte sau cu mai multe apartamente de la o rețea de încălzire centralizată sau de răcire centralizată pot fi puse direct la dispoziția furnizorilor de servicii energetice (31) responsabili pentru subcontorizare și repartizarea costurilor în clădirea în cauză. Acest lucru este important deoarece, pentru o repartizare exactă a costurilor, este necesar accesul la timp la valorile totale ale consumului. Accesul direct și la timp la informațiile privind facturarea, inclusiv la valorile de contorizare, este deosebit de important atunci când clădirile sunt subcontorizate cu dispozitive care pot fi citite de la distanță și când este necesară, prin urmare, furnizarea de informații de mai multe ori pe an. În astfel de cazuri, clientul rețelei de încălzire centralizată/răcire centralizată poate să solicite ca informațiile legate de contorul principal să fie puse la dispoziția unui furnizor de servicii energetice la alegerea sa, care ar putea fi societatea care furnizează servicii de subcontorizare.

Articolul 10a alineatul (2) litera (c) prevede că statele membre trebuie să asigure faptul că „tuturor utilizatorilor finali li se furnizează, odată cu factura, informații clare și ușor de înțeles, în conformitate cu punctul 3 din anexa VIIa”. Implicațiile acestei dispoziții sunt discutate în detaliu în secțiunea 9.3 de mai jos. Pentru utilizatorii finali fără contract direct/individual cu furnizorul de energie, „factura” ar trebui să fie înțeleasă, de asemenea, ca făcând trimitere la conturile de repartizare a costurilor pentru energia termică sau la orice altă cerere recurentă de plată pentru serviciile de încălzire/răcire/apă caldă menajeră în numele persoanei fizice sau juridice responsabile pentru furnizarea acestor servicii (32).

În final, o nouă dispoziție [articolul 10a alineatul (2) litera (d)] subliniază că statele membre trebuie să „[promoveze] securitatea cibernetică și [să asigure] protecția vieții private și a datelor utilizatorilor finali, în conformitate cu dreptul aplicabil al Uniunii”. Deși această dispoziție nu adaugă obligații specifice la cele aplicabile deja conform dreptului Uniunii [cum ar fi Regulamentul general privind protecția datelor (33)], dispoziția subliniază faptul că securitatea cibernetică, viața privată și protecția datelor sunt relevante și în contextul contorizării, al subcontorizării, al citirii de la distanță și al facturării energiei termice.

7.6.   Accesul pe cale electronică la facturi și informații privind facturarea

La fel ca în DEE inițială, DEE revizuită obligă statele membre să asigure faptul că li se oferă clienților finali opțiunea de a primi pe cale electronică facturile și informațiile privind facturarea [articolul 10a alineatul (2) litera (b)]. Ar trebui remarcat aici că se face trimitere doar la clienții finali și nu la utilizatorii finali, ceea ce înseamnă că DEE revizuită nu le conferă consumatorilor subcontorizați individuali dreptul de a opta pentru livrarea electronică. Legiuitorul UE a făcut această alegere în mod deliberat pentru a evita restrângerea libertății părților interesate implicate într-o anumită clădire sau pentru ca autoritățile naționale să decidă asupra modului de a organiza livrarea facturilor și a informațiilor privind facturarea la consumatorii subcontorizați.

8.   COSTURILE DE ACCES LA INFORMAȚIILE PRIVIND CONTORIZAREA, FACTURAREA ȘI CONSUMUL (ARTICOLUL 11a)

Noul articol 11a din DEE revizuită este aproape identic cu articolul 11 din DEE inițială. Totuși, ar trebui remarcate câteva diferențe.

În primul rând, noua dispoziție reflectă poziția clarificată a consumatorilor subcontorizați și, prin urmare, face trimitere la utilizatorii finali și nu doar la clienții finali (reamintind faptul că aceștia din urmă sunt o subcategorie a primul grup mai amplu).

În al doilea rând, noul articol clarifică faptul că alineatul (2) se aplică atât clădirilor cu mai multe apartamente, cât și clădirilor mixte.

În al treilea rând, se adaugă un nou alineat (3) pentru a clarifica faptul că, „[p]entru a asigura costuri rezonabile pentru serviciile de subcontorizare, după cum se menționează la alineatul (2), statele membre pot stimula concurența în respectivul sector al serviciilor luând măsuri adecvate, cum ar fi recomandarea sau promovarea în alt mod a recurgerii la licitații sau a utilizării de aparate și sisteme interoperabile care să faciliteze trecerea de la un furnizor de servicii la altul”. În timp ce realizarea de către un stat membru a acțiunilor menționate în această dispoziție este în mod clar opțională și nu obligatorie, legiuitorul a considerat utilă dispoziția, deoarece precizează exemple de măsuri specifice pe care statele membre le pot adopta pentru a stimula concurența în ceea ce privește furnizarea de servicii de subcontorizare în vederea reducerii la minimum a costurilor tranziției la dispozitive și sisteme care pot fi citite de la distanță.

În final, alineatul (2) din articolul 11 inițial a fost eliminat, deoarece DEE revizuită reduce domeniul său de aplicare la energia electrică și gaze și deoarece articolul 11 alineatul (2) inițial se referea doar la subcontorizarea energiei termice, fiind înlocuit, în prezent, cu noul articol 11a alineatul (2).

Pe lângă diferențele de elaborare discutate mai sus, trebuie menționat un alt aspect legat de acest subiect. În aprilie 2018, o instanță finlandeză a introdus la Curtea de Justiție (34) o cerere de decizie preliminară. Pe scurt, întrebarea adresată a fost dacă obligația de a asigura facturarea în mod gratuit ar trebui înțeleasă ca împiedicând reducerile acordate clienților care primesc facturile prin mijloace electronice. În Nota de orientare din 2013 (35), Comisia a afirmat că cerința de a asigura facturarea în mod gratuit nu împiedică reducerile oferite clienților care optează pentru o anumită metodă de livrare a facturării. În decizia sa din 2 mai 2019, Curtea de Justiție a exprimat un punct de vedere similar. Curtea a concluzionat că articolul 11 alineatul (1) trebuie interpretat ca neinterzicând, în condiții precum cele în discuție în litigiul principal, reducerea tarifelor de acces la rețeaua de energie electrică acordată de o întreprindere de vânzare cu amănuntul a energiei electrice exclusiv consumatorilor finali care au optat pentru factura electronică.

9.   CERINȚE PRIVIND FACTURAREA ȘI INFORMAȚIILE REFERITOARE LA CONSUM

9.1.   Facturarea anuală pe baza consumului real

Noua anexă VIIa prevede că, „[p]entru a permite utilizatorilor finali să își regleze propriul consum de energie, facturarea se efectuează pe baza consumului real sau a citirii repartitoarelor de costuri pentru energia termică cel puțin o dată pe an”. O cerință extrem de similară există în anexa VII din DEE inițială, însă formularea din anexa VIIa face trimitere la utilizatorii finali (și, astfel, se aplică consumatorilor subcontorizați). În plus, sintagma „ar trebui să fie efectuată” prezentă în anexa VII a fost înlocuită cu „se efectuează” în anexa VIIa, pentru a reflecta natura obligatorie a cerinței. Astfel cum se menționează în secțiunea 7.2, trebuie subliniat că, în contextul subcontorizării, cerința ca informațiile privind facturarea și consumul să aibă la bază consumul real sau citirea repartitoarelor de costuri pentru energia termică nu ar trebui să fie interpretată ca impunând ca respectivele costuri pentru încălzirea sau răcirea spațiului să fie repartizate exclusiv pe baza citirii contoarelor individuale sau a repartitoarelor de costuri pentru energia termică.

În esență, cerința asigură faptul că utilizatorii finali de energie termică sunt informați cu privire la consumul lor real cel puțin o dată pe an și că plata de către aceștia pentru consumul lor este calculată sau ajustată în consecință, de exemplu prin reglarea oricăror diferențe dintre suma reală datorată și sumele plătite în baza plăților forfetare periodice care nu se bazează pe consumul real sau pe citirea repartitoarelor de costuri pentru energia termică.

9.2.   Informații frecvente referitoare la facturare sau la consum

9.2.1.   Situațiile în care este necesară furnizarea de informații de mai multe ori pe an

Frecvența cu care utilizatorii finali sunt informați cu privire la consumul lor real de energie termică a fost un obiectiv-cheie al propunerii de revizuire a DEE și este reflectată la punctul 2 din noua anexă VIIa.

Conform DEE inițiale, furnizarea de informații de mai multe ori pe an este obligatorie „atunci când acest lucru este posibil din punct de vedere tehnic și justificat din punct de vedere economic”. În DEE revizuită, această condiționalitate a fost simplificată, astfel încât cerințele se aplică „în cazul în care au fost instalate contoare sau repartitoare de costuri pentru energia termică care pot fi citite de la distanță”.

Îndeplinirea sau neîndeplinirea acestei condiții trebuie să fie evaluată ținând seama de decizia fiecărui stat membru în ceea ce privește tipurile de dispozitive care se consideră că permit citirea de la distanță (a se vedea secțiunea 6.1).

Este posibil ca într-o clădire să existe atât dispozitive care pot fi citite de la distanță, cât și dispozitive care nu pot fi citite de la distanță. Aceste situații trebuie să fie luate în considerare de la caz la caz.

De exemplu: într-o clădire cu mai multe apartamente, aprovizionată de la o rețea de termoficare, în care dispozitivele instalate în fiecare unitate a clădirii sunt repartitoare de costuri pentru energia termică sau contoare care pot fi citite de la distanță, contorul principal al clădirii, care măsoară cantitatea totală de energie termică furnizată sau consumată, este posibil să nu poate fi citit de la distanță. În acest caz, un calcul efectiv al repartizării costurilor pentru energia termică se poate efectua, în principiu, numai atunci când este disponibilă și citirea contorului principal. O situație simulară ar putea apărea pentru o clădire cu un boiler comun, care funcționează, de exemplu, pe gaz sau păcură: și în această situație este posibil să nu fie disponibilă o valoare exactă pentru consumul total pentru fiecare perioadă mai mică de un an, în cazul în care contorul principal de gaz nu poate fi citit de la distanță sau dacă rezervorul de păcură sau arzătorul nu este dotat cu un indicator care să permită citirea de la distanță a consumului. Totuși, în astfel de cazuri este posibil să se efectueze un calcul aproximativ al repartizării pentru energia termică utilizând citirile de la dispozitivele individuale și extrapolând valoarea estimată pentru consumul total. S-ar putea pune ulterior întrebarea privind modul de reconciliere a cerinței prevăzute la articolul 10a alineatul (1), potrivit căreia „[…] informațiile privind facturarea și consumul sunt fiabile, exacte și au la bază consumul real sau citirea repartitoarelor de costuri pentru energia termică, în conformitate cu punctele 1 și 2 din anexa VIIa pentru toți utilizatorii finali”, cu faptul că, în lipsa valorilor obținute de mai multe ori pe an pentru consumul total (prin instalarea unui contor de gaz care poate fi citit de la distanță, prin citirea manuală mai frecventă a contorului de gaz principal, prin instalarea unui indicator de păcură conectat etc.), orice calcul efectuat al repartizării costurilor pentru energia termică poate fi doar aproximativ. Comisia consideră că necitirea contorului principal de mai multe ori pe an nu constituie o justificare pentru a nu le furniza utilizatorilor subcontorizați informații privind consumul de mai multe ori pe an, atât timp cât circumstanțele permit să se realizeze o estimare/aproximare echitabilă în mod rezonabil a calculului repartizării costurilor. În astfel de cazuri, ar trebui pur și simplu să se clarifice faptul că valorile obținute de mai multe ori pe an sunt parțial estimate/extrapolate. Valoarea informațiilor furnizate de mai multe ori pe an pentru consumator cel mai probabil va prevala asupra acurateței ușor reduse care rezultă din lipsa unei valori a consumului total.

Pe de altă parte, dacă o clădire subcontorizată este dotată cu un contor principal care poate fi citit de la distanță pentru o rețea de încălzire centralizată/răcire centralizată, însă dispozitivele utilizate pentru subcontorizare în clădire nu pot fi citite de la distanță, condiția din anexa VIIa punctul 2 nu este îndeplinită în ceea ce privește utilizatorii finali subcontorizați. În schimb, aceasta ar fi îndeplinită pentru rețeaua de încălzire centralizată/răcire centralizată și clientul său/clădirea în ansamblu. În acest caz, informațiile la nivel de clădire ar trebui să fie furnizate clientului final, în conformitate cu anexa VIIa punctul 2.

Un alt exemplu ar putea fi o clădire subcontorizată în care repartitoarele de costuri pentru energia termică pot fi citite de la distanță, însă în care contoarele de apă caldă menajeră nu pot fi citite de la distanță. În acest caz, fiecare serviciu poate fi tratat separat și pot fi furnizate informații de mai multe ori pe an pentru încălzirea spațiului, dar nu și pentru apa caldă menajeră.

9.2.2.   Frecvența minimă necesară

Implicația pe care o are condiționalitatea simplificată explicată mai sus este aceea că, oriunde sunt disponibile dispozitive care pot fi citite de la distanță, utilizatorilor finali trebuie să li se furnizeze informații frecvente, care pot fi informații privind facturarea sau, pur și simplu, informații privind consumul. După o perioadă de 22 de luni de la data la care directiva de modificare intră în vigoare, și anume de la 25 octombrie 2020, frecvența minimă necesară va fi similară cu cea prevăzută în DEE inițială, respectiv „cel puțin trimestrial, la cerere sau în cazul în care clienții finali (36) au optat să primească facturile pe cale electronică, iar în caz contrar de două ori pe an”. De la 1 ianuarie 2022, frecvența minimă poate fi lunară.

9.2.3.   Scutiri în afara sezoanelor de încălzire/răcire

Pentru încălzire și răcire, se poate acorda o scutire de la cerința de a se furniza informații lunare în afara sezoanelor de încălzire/răcire. Sezoanele de încălzire sau răcire pot varia în funcție de amplasare și jurisdicție sau în funcție de clădire. Posibilitatea de a face excepții de la cerința lunară poate fi înțeleasă ca o posibilitate de a suspenda furnizarea de informații în perioada în care nu se asigură încălzirea sau răcirea spațiilor prin instalația colectivă a clădirii.

9.2.4.   Distincția dintre furnizarea și punerea la dispoziție a informațiilor

Cerința potrivit căreia, în cazul în care au fost instalate contoare sau repartitoare de costuri pentru energia termică, care pot fi citite de la distanță, informațiile referitoare la facturare sau la consum care au la bază consumul real sau citirea repartitoarelor de costuri pentru energia termică trebuie să fie furnizate utilizatorilor finali la intervale mai mici de un an poate să declanșeze întrebări cu privire la ce anume constituie îndeplinirea cerinței. Comisia observă faptul că legiuitorul a lăsat deschise mijloacele de furnizare a informațiilor, făcând totodată o distincție clară între furnizarea informațiilor și punerea lor la dispoziție.

Cerința de bază este de a furniza informații utilizatorului. Acest lucru se poate efectua pe hârtie sau prin mijloace electronice, cum ar fi prin e-mail. De asemenea, informațiile pot fi puse la dispoziție prin intermediul internetului (și prin interfețe precum un portal web sau o aplicație pentru smartphone), însă în astfel de cazuri utilizatorul final trebuie să fie notificat într-un anumit mod, la intervalele regulate indicate, fiindcă în caz contrar nu se poate considera că informațiile au fost furnizate utilizatorului final cu frecvența respectivă, ci că doar au fost puse la dispoziție. Simpla punere la dispoziție a informațiilor și obligarea utilizatorului final să le găsească nu s-ar alinia la obiectivul general al acestei părți a DEE revizuite, și anume acela de a sensibiliza utilizatorii finali cu privire la consumul lor.

Este important, de asemenea, de subliniat această distincție subtilă, dar importantă deoarece legiuitorul a inclus punerea la dispoziție opțională, suplimentară a informațiilor prin intermediul internetului după cerința de bază de a furniza informații la intervale regulate: „Acestea se pot pune la dispoziție, de asemenea, prin intermediul internetului și se pot actualiza cât de frecvent posibil în funcție de dispozitivele și sistemele de măsurare utilizate”. Sintagma „de asemenea” nu a fost utilizată cu sensul de „în schimb”, ci pentru a semnala o posibilitate suplimentară. Orice altă interpretare ar lăsa prea mult loc pentru elaborarea și utilizarea unor sisteme care nu fac posibil feedbackul frecvent, evitând astfel respectarea cerinței de bază sau subminând realizarea obiectivului-cheie al DEE revizuite. Această interpretare este confirmată prin utilizarea formulării „pot, în schimb,” din anexa VIIa punctul 3, prin care intenția clară a legiuitorului a fost ca dispozițiile să constituie alternative. Pe scurt, „punerea la dispoziție” în mod continuu a informațiilor prin intermediul internetului nu este o alternativă sau un mijloc suficient de a respecta cerințele prevăzute în anexa VIIa punctul 2 privind furnizarea de informații de mai multe ori pe an, cu excepția cazului în care aceasta este combinată cu un tip de notificare activă a utilizatorului final la intervalele necesare.

9.2.5.   Conținutul informațiilor referitoare la facturare sau la consum furnizate de mai multe ori pe an

Astfel cum se menționează în secțiunea 7.3, DEE revizuită oferă flexibilitate în ceea ce privește natura informațiilor care trebuie să fie furnizate la intervale mai mici de un an conform anexei VIIa punctul 2.

Trebuie să fie incluse cel puțin informații de bază privind modul în care a evoluat consumul real (sau citirea repartitoarelor de costuri pentru energia termică). Aceste informații pot fi combinate, de exemplu, cu estimări privind modul în care tendința observată ar putea să afecteze consumul viitor al utilizatorului final și nivelul la care ar ajunge facturile sale în cazul în care consumul continuă în același mod.

În cazul în care facturarea are loc în același timp cu furnizarea informațiilor conform anexei VIIa punctul 2, dispozițiile de la punctul 3 din această anexă vor determina cerințele minime pentru conținutul informațiilor referitoare la facturare.

9.3.   Informații minime incluse în factură

Anexa VIIa punctul 3 specifică anumite elemente minime de informații care trebuie să fie puse la dispoziția utilizatorilor finali în facturi sau în documentele însoțitoare, cu cerințe diferite care depind de faptul dacă factura are la bază consumul real sau citirea repartitoarelor de costuri pentru energia termică. Trebuie remarcat că utilizatorii finali care ocupă părți ale unei clădiri care nu este dotată cu contoare individuale sau cu repartitoare de costuri pentru energia termică sau cei care își închiriază spațiile în baza unei chirii cu toate cheltuielile incluse („warm rent”) pot să nu primească niciodată facturi care au la bază consumul real sau citirea repartitoarelor de costuri pentru energia termică. Într-adevăr, în cazul chiriei cu toate cheltuielile incluse, utilizatorii finali pot chiar să nu primească deloc facturi de energie și, prin urmare, nu s-ar aplica niciuna dintre cerințele prevăzute la articolul 10a sau în anexa VIIa.

În comparație cu anexa VII din DEE inițială, textul noii anexe VIIa este formulat astfel încât să reflecte mai clar natura obligatorie a cerințelor pe care aceasta le conține, de exemplu omițând sintagme precum „după caz” sau „preferabil” (37).

Anexa VIIa conține, de asemenea, unele elemente complet noi, inclusiv o obligație ca facturile să conțină „informații privind procedurile de depunere a plângerilor, serviciile de mediere sau mecanismele alternative pertinente de soluționare a litigiilor, în conformitate cu dispozițiile aplicabile în statele membre”. La transpunerea acestei cerințe, statele membre ar trebui să identifice în mod public ce servicii ale Ombudsmanului sau ce mecanisme alternative de soluționare a litigiilor (38), dacă există, au competența juridică de a trata plângerile sau litigiile legate de contorizare, subcontorizare, facturare și repartizarea costurilor, astfel încât furnizorii de energie sau alte părți care emit facturi să poată să includă aceste informații în facturile lor.

9.3.1.   Facturarea pe baza consumului real/a citirii repartitoarelor de costuri pentru energia termică

Elementele de informații individuale care trebuie puse la dispoziție într-o factură sau în documentele însoțitoare, care au la bază consumul real sau citirea dispozitivelor, se bazează parțial pe anexa VII existentă și, parțial, sunt noi.

Deși nu toate aspectele necesită explicații, câteva dintre acestea trebuie subliniate.

La fel ca în DEE inițială, anexa VIIa punctul 3 litera (a) se referă la „prețurile reale”. Pentru clienții finali ai rețelelor de încălzire centralizată și de răcire centralizată, acest lucru va implica, de regulă, specificarea prețului total de plată, precum și a diverselor sale componente, cum ar fi tarifele/prețurile fixe, legate de consum și legate de capacitate. Pentru subcontorizare, acest lucru ar trebui să includă cel puțin procentul care îi revine unității individuale din costul pentru energia termică ce trebuie plătit, împreună cu citirile dispozitivelor și cu sumele totale pentru clădire din care acesta este derivat.

În ceea ce privește comparația cu consumul din aceeași perioadă a anilor anteriori [punctul 3 litera (c)], ar trebui remarcată obligația de a pune la dispoziție aceste informații sub formă grafică, datele fiind ajustate în funcție de variațiile climatice. Având în vedere cerințele privind protecția datelor și a vieții private (a se vedea, de asemenea, secțiunea 7.5), această cerință ar trebui înțeleasă ca aplicându-se doar pentru informațiile privind energia consumată de ocupantul actual, și anume același utilizator final căruia trebuie să i se pună la dispoziție informațiile.

În scopul ajustării în funcție de variațiile climatice, poate fi necesar să se formuleze ipoteze cu privire la ponderea energiei utilizate pentru producerea apei calde menajere în cazul în care energia nu este măsurată separat de necesitățile de încălzire a spațiului. În plus, pentru a calcula gradele-zile pentru încălzire („heating degree days” – HDD) sau gradele-zile pentru răcire („cooling degree days” – CDD) care sunt utilizate pentru a efectua ajustarea în funcție de variațiile climatice, sunt necesare date privind temperatura specifică amplasamentului sau temperatura exterioară reprezentativă. Pentru a fi utilizate în scopul informațiilor referitoare la facturare, aceste date trebuie să fie disponibile fără întârzieri semnificative. Statele membre și părțile responsabile cu furnizarea de informații referitoare la facturare trebuie să identifice sursele disponibile ale acestor date, care ar putea fi, eventual, naționale, regionale, locale sau specifice clădirii (dacă, de exemplu, o clădire este dotată cu un senzor exterior de la care pot fi obținute măsurători). De asemenea, acestea ar trebui să fie transparente cu privire la metodologia utilizată pentru a efectua ajustarea în funcție de variațiile climatice (39).

În ceea ce privește informațiile privind mixul de combustibili utilizat, acestea vor fi relativ clare în majoritatea clădirilor mixte sau cu mai multe apartamente, dotate cu propriul boiler colectiv, în special în cazul în care acesta este utilizat întotdeauna cu același tip de combustibil. În cazul în care boilerele pot fi utilizate cu mai multe tipuri de combustibili sau, de exemplu, dacă acestea utilizează un combustibil pilot la pornire, valorile medii anuale ar fi suficiente în scopul respectării cerințelor. În cazul în care clădirile sunt aprovizionate de la rețele de încălzire centralizată sau de răcire centralizată, persoana juridică sau fizică care este clientul final va avea dreptul, în temeiul aceleiași dispoziții, să primească informații privind mixul de combustibili utilizat pentru furnizarea serviciului de încălzire centralizată/răcire centralizată. În schimb, în clădirile mixte sau cu mai multe apartamente, aceste informații pot fi utilizate (40) pentru a furniza utilizatorilor finali care ocupă fiecare unitate informații privind mixul de combustibili.

Mijloacele utilizate pentru a furniza informații cu privire la mixul de combustibili pot fi utilizate, de asemenea, pentru a furniza informații privind ponderea energiei din surse regenerabile utilizată în încălzirea centralizată și răcirea centralizată, îndeplinind astfel parțial obligația statelor membre prevăzută la articolul 24 alineatul (1) din Directiva revizuită privind energia din surse regenerabile (RED II) (41), care prevede că „[s]tatele membre se asigură că se pun la dispoziția consumatorilor finali informații cu privire la performanța energetică și la ponderea energiei din surse regenerabile în sistemele lor de încălzire și răcire centralizată, într-un mod ușor accesibil, cum ar fi pe site-urile web ale furnizorilor, în facturile anuale sau la cerere”. RED II nu definește termenul „consumatori finali”, dar, astfel cum înțelege Comisia, termenul „utilizator final”, astfel cum este utilizat în DEE revizuită, acoperă pe deplin termenul „consumatori finali”, astfel cum este utilizat în articolul 24 alineatul (1) din RED II. În special, ambii termeni includ ocupanții unităților individuale din clădirile mixte/cu mai multe apartamente aprovizionate de la rețele de încălzire centralizată/răcire centralizată chiar dacă aceștia nu au niciun contract individual sau direct cu furnizorul (42). Prin urmare, dispoziția privind informațiile referitoare la facturare sau la consum pusă în aplicare conform DEE poate fi utilizată pentru a furniza informații privind ponderea energiei din surse regenerabile utilizată în rețelele de încălzire centralizată și răcire centralizată conform RED II. Aceasta poate fi o modalitate rentabilă de a respecta dispozițiile relevante atât ale DEE, cât și ale RED II, deoarece informațiile privind mixul de combustibili trebuie să includă ponderea energiei din surse regenerabile, în cazul în care aceasta face parte din mixul de combustibili.

Această modalitate de a îndeplini cerințele de furnizare de informații privind ponderea energiei din surse regenerabile din rețelele de încălzire centralizată și de răcire centralizată ar fi fără echivoc și, astfel, ar evita posibila contestare în justiție, în cazul în care informațiile privind mixul de combustibili ar include categoria de energie din surse regenerabile (cu posibila specificare a tipului/tipurilor acesteia), specificând o valoare zero (0) în situațiile în care nu există nicio componentă din surse regenerabile.

Divulgarea informațiilor privind mixul de combustibili, specificând componenta din surse regenerabile a furnizării de încălzire sau răcire, nu ar îndeplini pe deplin cerințele prevăzute la articolul 24 alineatul (1) din RED II decât dacă sunt incluse, de asemenea, informații privind performanța energetică a rețelelor de încălzire centralizată și/sau de răcire centralizată.

În ceea ce privește modul în care sunt furnizate informațiile, cerințele prevăzute în anexa VIIa punctul 3 litera (b) din DEE și în articolul 24 alineatul (1) din RED II sunt ușor diferite. Primele sunt ușor mai stricte, în sensul că informațiile privind mixul de combustibili trebuie să fie furnizate „în facturile [utilizatorilor finali] sau în documentele însoțitoare”, în timp ce RED II permite ca informațiile privind ponderea energiei din surse regenerabile și performanța energetică să fie furnizate „într-un mod ușor accesibil” prin intermediul site-ului web al furnizorului sau la cerere. În schimb, cerința prevăzută în RED II este ușor mai strictă, în sensul că se aplică tuturor clienților finali, pe când cerința prevăzută în DEE se aplică numai în contextul facturării care are la bază consumul real sau citirea repartitoarelor de costuri pentru energia termică.

În ceea ce privește informațiile referitoare la emisiile de gaze cu efect de seră anuale aferente, apar o serie de probleme în funcție de proveniența aprovizionărilor dintr-o singură sursă de combustibil, de exemplu un boiler colectiv pe gaz sau pe păcură dintr-o clădire sau proveniența acestora dintr-o rețea de încălzire centralizată sau de răcire centralizată. În ambele cazuri, trebuie să se acorde atenție modului și măsurii în care se reflectă impactul pierderilor de eficiență din clădire sau din rețea, precum și indicatorilor utilizați [de exemplu, absolut sau relativ/specific (kgCO2e/kJ), total sau per apartament etc.].

Operatorii de rețele de încălzire centralizată și de răcire centralizată trebuie să pună la dispoziție cel puțin emisiile medii anuale ale rețelei per unitate de energie facturată/furnizată (și anume, inclusiv impactul pierderilor din rețea), astfel încât să poată fi calculate emisiile absolute corespunzătoare pentru orice client final dat.

Pe această bază sau pe baza consumului propriu de combustibil al clădirii, consumatorii subcontorizați pot primi informații privind ponderea de emisii absolute (kg) aferente acestora, PRECUM ȘI emisiile lor medii relative/specifice, de exemplu care reflectă compoziția termoficării sau combustibilul utilizat și, dacă este cazul, sursele regenerabile de energie locale.

În orice caz, statele membre pot limita domeniul de aplicare al cerinței de a oferi informații privind emisiile de gaze cu efect de seră pentru a include numai furnizările de la rețelele de termoficare cu o putere termică instalată totală care depășește 20 MW. În cazul în care un stat membru optează să procedeze astfel, acest lucru permite, în special, scutirea rețelelor de termoficare de dimensiuni mici sau medii și a clădirilor subcontorizate cu propriile boilere de la necesitatea de a furniza astfel de informații. Trebuie subliniat că această posibilitate de a limita domeniul de aplicare al cerinței de a oferi informații nu se aplică informațiilor referitoare la mixul de combustibili, referindu-se doar la informațiile privind emisiile de gaze cu efect de seră anuale aferente.

În rețelele de încălzire centralizată sau de răcire centralizată în care clienții au posibilitatea de a opta pentru anumite produse „verzi” vândute ca fiind derivate dintr-un anumit mix de combustibili (de exemplu, 100 % din surse regenerabile) sau cu o anumită amprentă de emisii de gaze cu efect de seră diferită de media rețelei, acest lucru ar trebui contabilizat pentru a evita dubla contabilizare și furnizarea de informații eronate consumatorului. Orice astfel de vânzări ar trebui să fie excluse de la calculul mixului de combustibili mediu sau al amprentei GES pentru clienții finali. Dacă nu se procedează astfel, acest lucru ar putea constitui o încălcare a legislației UE în materie de protecție a consumatorilor (43).

Anexa VIIa punctul 3 litera (f) impune comparații între consumul utilizatorului și consumul unui utilizator final mediu normalizat sau de referință din aceeași categorie de utilizatori, așadar statele membre vor trebui să elaboreze sau să delege responsabilitatea de a elabora criterii de referință și categorii de utilizatori adecvate. Pentru subcontorizare, furnizorii de servicii de subcontorizare ar putea pune la dispoziție criterii de referință relevante și exacte pe baza datelor provenite de la clădirile din portofoliile lor. Pentru facturile electronice, astfel de comparații pot să fie puse la dispoziție online și, atunci, ar trebui să fie semnalate chiar în cadrul facturilor. Pentru facturile furnizate pe hârtie, comparațiile trebuie, desigur, să fie incluse în factura efectivă, astfel cum se întâmplă în cazul altor elemente care trebuie să fie incluse.

9.3.2.   Facturi care nu au la bază consumul real/citirea repartitoarelor de costuri pentru energia termică

Conform practicii curente (cel puțin în situațiile în care nu sunt disponibile dispozitive care pot fi citite de la distanță), orice facturi periodice/la intervale mai mici de un an se bazează pe estimările forfetare ale consumului anual. Aceste facturi nu trebuie să includă toate elementele enumerate mai sus, dar trebuie să conțină „o explicație clară și ușor de înțeles a modului în care suma care figurează pe factură a fost calculată și, cel puțin, informațiile menționate la literele (d) și (e)” din anexa VIIa punctul 3. Aceste cerințe se aplică, de asemenea, în situațiile în care facturile nu au niciodată la bază consumul real/citirea repartitoarelor de costuri pentru energia termică. Acest lucru este valabil pentru utilizatorii finali individuali din clădirile cu mai multe apartamente și din clădirile mixte care nu sunt subcontorizate și în care costurile energiei sunt transferate utilizatorilor finali prin taxe recurente sau contabilizarea costurilor pentru energia termică bazată exclusiv pe alți parametri, precum suprafața, volumul etc.

---

(1)  Directiva (UE) 2018/2002.

(2)  A se vedea articolele 70 și 73 din Directiva (UE) 2019/944 a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iunie 2019 privind normele comune pentru piața internă de energie electrică și de modificare a Directivei 2012/27/UE (JO L 158, 14.6.2019, p. 125).

(3)  SWD(2013) 448 final, Bruxelles, 6 noiembrie 2013, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?qid=1416394987283&uri=SWD:2013:448:FIN

(4)  În special, principiile stabilite la punctele 19-26, 50-54 și 56 din nota din 2013 sunt relevante și pentru noile dispoziții care vizează energia termică.

(5)  „Guidelines on good practice in cost-effective cost allocation and billing of individual consumption of heating, cooling and domestic hot water in multi-apartment and multi-purpose buildings” („Orientări privind bunele practici în ceea ce privește repartizarea rentabilă a costurilor și facturarea consumului individual de încălzire, răcire și apă caldă menajeră în clădirile cu mai multe apartamente și clădirile mixte”), empirica GmbH — Communication and Technology Research (Comunicare și cercetare tehnologică), Simon Robinson, Georg Vogt, decembrie 2016 https://ec.europa.eu/energy/en/studies/specific-guidance-sub-metering-thermal-energy-multi-unit-buildings-implementation-articles-9.

(6)  Consumatorul final este definit la articolul 2 punctul 23 din DEE ca fiind „o persoană fizică sau juridică care achiziționează energie pentru propriul său consum final”.

(7)  În comparație cu articolul 9, articolul 9a nu se referă la contoare „individuale”. Această diferență nu schimbă domeniul de aplicare al cerinței și este destinată doar consolidării distincției mai clare dintre contorizare și subcontorizare și dintre clienții finali și utilizatorii finali. În DEE revizuită, termenul „individual” este utilizat în principal în contextul subcontorizării.

(8)  Această situație nu este obișnuită, dar se întâlnește. O situație obișnuită este cea în care există mai mulți utilizatori finali, dar un singur client final – a se vedea, de asemenea secțiunea 7.1.

(9)  Trebuie remarcat faptul că responsabilitatea pentru instalarea acestor contoare la nivel de clădiri nu ar trebui să îi revină societății de termoficare, ci mai degrabă proprietarului sau administratorului clădirilor.

(10)  Termoficarea nu este definită în DEE, însă, conform Directivei privind energia din surse regenerabile, aceasta înseamnă „[…] distribuția de energie termică sub formă de abur [sau] apă fierbinte […] de la o sursă centrală [sau descentralizată] de producție, printr-o rețea, către mai multe clădiri sau locații, în scopul utilizării acesteia pentru încălzirea sau răcirea spațiilor sau în procese de încălzire […]”.

(11)  Deoarece energia termică care provine dintr-o sursă geotermală subterană de mică adâncime tinde să aibă temperaturi scăzute la care nu este utilă în mod direct (decât în combinație cu o pompă de căldură) pentru utilizările tipice de energie (încălzirea spațiilor, pregătirea apei calde menajere, procese de încălzire), se poate afirma că aceasta nu ar trebui să fie considerată neapărat termoficare sau o „sursă” de „încălzire” sau „apă caldă menajeră”. În legătură cu articolul 9a alineatul (2), o astfel de interpretare este consolidată și mai mult în cazul în care pompele de căldură utilizate (pentru a utiliza energia termică din sursa subterană) sunt plătite în mod individual deoarece, în acest caz, o componentă esențială a serviciului de încălzire nu provine dintr-o sursă centrală.

(12)  În aceste condiții, se poate afirma că nu există o aprovizionare netă cu răcire vândută de operatorul sistemului, ci o utilizare temporară a unei instalații de stocare utilizate pentru a furniza energie termică în perioadele mai reci.

(13)  Ocupanții pot fi gospodării, întreprinderi sau orice alte entități care au dreptul de a ocupa spațiile în cauză.

(14)  Ocupanții care au contracte individuale directe cu furnizorul de energie au aceste drepturi în virtutea faptului că sunt clienți finali (și anume, persoane fizice sau juridice care achiziționează energia în cauză pentru propria lor utilizare finală) conform articolelor 9a, 10a și 11a.

(15)  A se vedea nota de subsol 4.

(16)  A se vedea punctul 25 din SWD(2013) 448 final.

(17)  Pentru o discuție și o analiză a principiilor de repartizare a costurilor pentru energia termică, a se vedea, de exemplu, Castellazzi, L., „Analysis of Member States’ rules for allocating heating, cooling and hot water costs in multi-apartment/purpose buildings supplied from collective systems – Implementation of EED Article 9(3)” [„Analiza normelor statelor membre pentru repartizarea costurilor pentru încălzire, răcire și apă caldă în clădirile cu mai multe apartamente/mixte aprovizionate din sisteme colective – Punerea în aplicare a articolului 9 alineatul (3) din DEE”], EUR 28630 EN, Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2017, ISBN 978-92-7969286-4, doi:10.2760/40665, JRC106729 https://ec.europa.eu/jrc/en/publication/analysis-member-states-rules-allocating-heating-cooling-and-hot-water-costs-multi-apartmentpurpose.

(18)  Trebuie remarcat faptul că această cerință se aplică fără deosebire prevalenței contorizării și că normele ar trebui să acopere, de asemenea, situațiile în care datele individuale pentru consumul real sau citirile repartitorului de costuri pentru energia termică nu sunt disponibile deoarece s-a constatat că subcontorizarea nu este fezabilă din punct de vedere tehnic sau rentabilă.

(19)  A se vedea cauzele C-708/17 și C-725/17: http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=200142&pageIndex=0&doclang=RO&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=1928887 și http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=200154&pageIndex=0&doclang=RO&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=1928887.

(20)  http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=213510

(21)  A se vedea Evaluarea de impact a Comisiei, secțiunea 3, p. 26 [SWD(2016) 405 final].

(22)  În numeroase cazuri, o instalație walk-by/drive-by poate deveni „cu adevărat” citibilă de la distanță prin instalarea unuia sau a mai multor „portaluri” (gateways) în clădire. Aceste portaluri colectează semnalele de la dispozitive și le transmit prin internet sau prin rețele de telecomunicații la sistemele de date ale furnizorilor de servicii.

(23)  A se vedea EN834 secțiunea 6.5 și EN835 secțiunea 6.4.

(24)  Articolele 9a, 9b, 9c și 10a, adăugate prin Directiva (UE) 2018/2002, sunt cuprinse între „articolele 7-11”. Reformarea Directivei privind piața energiei electrice aduce modificări suplimentare articolului 13 din DEE, pentru a asigura faptul că articolul 11a este cuprins, de asemenea, în domeniul de aplicare al alineatului citat mai sus.

(25)  Directiva 2010/31/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 mai 2010 privind performanța energetică a clădirilor (JO L 153, 18.6.2010, p. 13), astfel cum a fost modificată.

(26)  Și anume, cu excepția cazului în care excepțiile specifice sunt justificate și documentate în mod corespunzător, a se vedea secțiunea 6.4.

(27)  Articolul 2 punctul 23 din DEE.

(28)  A se vedea punctul 9 din SWD(2013) 448 final.

(29)  În contextul subcontorizării, denumită uneori și „repartizare a costurilor pentru încălzire”.

(30)  Articolul 10a alineatul (1) al doilea paragraf prevede că „[î]n cazul în care un stat membru dispune în acest sens, obligația respectivă poate, mai puțin în ceea ce privește consumul subcontorizat bazat pe repartitoarele de costuri pentru energia termică conform articolului 9b, să fie îndeplinită printr-un sistem de autocitire periodică de către clientul final sau utilizatorul final, prin care acesta își citește contorul și transmite indexul. Factura se bazează pe o estimare a consumului sau pe o sumă forfetară numai în cazul în care consumatorul final sau utilizatorul final nu a transmis indexul contorului pentru o perioadă de facturare dată.”

(31)  Articolul 2 punctul 24 din DEE definește „furnizorul de servicii energetice” ca fiind o persoană fizică sau juridică care furnizează servicii energetice sau alte măsuri de îmbunătățire a eficienței energetice către instalația sau sediul consumatorului final.

(32)  Acest lucru include cererile de plată a taxelor recurente care includ costurile energiei din clădirile de tipul menționat la articolul 9b alineatul (1) în cazul în care s-a dovedit că subcontorizarea nu este rentabilă sau fezabilă din punct de vedere tehnic.

(33)  Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (JO L 119, 4.5.2016, p. 1). http://data.europa.eu/eli/reg/2016/679/2016-05-04.

(34)  A se vedea cauza C-294/18. http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=203750&pageIndex=0&doclang=RO&mode=req&dir=&occ=first&part=1&cid=1938672.

(35)  Document de lucru al serviciilor Comisiei — Notă de orientare privind articolele 9-11: contorizare, informații privind facturarea, costurile de acces la informațiile privind contorizarea și facturarea, punctele 50-52 [SWD(2013) 448 final].

(36)  Utilizarea sintagmei „clienți finali” aici, în loc de „utilizatori finali” reflectă faptul că DEE nu impune ca acești consumatori subcontorizați să aibă dreptul de a opta să primească facturarea prin mijloace electronice, a se vedea secțiunea 7.6. Într-o clădire subcontorizată, clientul final pentru clădire ar putea opta pentru facturarea prin mijloace electronice și, astfel, ar putea avea dreptul de a primi informații trimestrial, însă acest lucru nu implică în mod automat faptul că ocupanții individuali ai clădirii (care sunt utilizatori finali, dar nu clienți finali) au dreptul la astfel de informații mai des decât de două ori pe an înainte de 1 ianuarie 2022.

(37)  În cel puțin două cazuri, acest lucru nu s-a realizat în mod coerent în toate versiunile lingvistice. Comisia consideră că ar trebui emisă o rectificare formală pentru a aborda aceste neconcordanțe. Intenția din propunerea Comisiei a fost clară în această privință, a se vedea punctul 1.3.3. din secțiunea 4.3.2 din evaluarea de impact [Documentul de lucru al serviciilor Comisiei, SWD(2016) 0405 final].

(38)  Astfel cum sunt cele enumerate aici: https://ec.europa.eu/consumers/odr/main/?event=main.adr.show2.

(39)  Nu există un standard universal pentru modalitatea de a calcula gradele-zile și, în lipsa unor alternative mai bune, statele membre ar putea să încurajeze sau să impună utilizarea metodologiei utilizate de Eurostat: A se vedea https://ec.europa.eu/eurostat/cache/metadata/en/nrg_chdd_esms.htm (secțiunea 3.4).

(40)  De către oricine este responsabil pentru informarea consumatorilor subcontorizați/utilizatorilor finali, în conformitate cu deciziile adoptate de statele membre conform articolului 10a alineatul (3).

(41)  Directiva (UE) 2018/2001 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2018 privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile (JO L 328, 21.12.2018, p. 82).

(42)  Acest lucru este explicit în DEE revizuită (a se vedea, de asemenea, secțiunea 7.1). În RED II, acest lucru se poate deduce din utilizarea termenului mai restrâns de „client” la articolul 24 alineatul (2), care indică dorința legiuitorilor de a diferenția domeniul de aplicare al obligațiilor cuprinse la articolul 24 alineatele (1) și (2).

(43)  A se vedea, de asemenea, SWD(2016) 163 final, 25 mai 2016: Documentul de lucru al serviciilor Comisiei: Orientări privind implementarea/aplicarea Directivei 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale.

https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A52016SC0163.