19/Volumul 006

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

1

---

---

/

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

Notă introductivă

În conformitate cu articolul 58 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările la tratatele pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO L 157, 21.6.2005, p. 203), textele actelor instituțiilor și ale Băncii Centrale Europene adoptate înainte de data aderării, redactate de Consiliu sau Comisie ori de Banca Centrală Europeană în limbile bulgară și română sunt autentice, de la data aderării, în aceleași condiții ca și textele redactate în celelalte limbi oficiale ale Comunităților. Articolul menționat prevede, de asemenea, că textele se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene dacă și textele în limbile actuale au fost publicate.

În conformitate cu acest articol, prezenta ediție specială a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene se publică în limba română și conține textele actelor obligatorii cu aplicare generală. Prezenta ediție cuprinde actele adoptate din 1952 până la 31 decembrie 2006.

Textele care se publică sunt grupate în 20 de capitole, în funcție de clasificarea existentă în Repertoarul legislației comunitare în vigoare, după cum urmează:

01	Probleme generale, financiare și instituționale
02	Uniunea vamală și libera circulație a mărfurilor
03	Agricultură
04	Pescuit
05	Libera circulație a lucrătorilor și politica socială
06	Dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii
07	Politica în domeniul transporturilor
08	Politica în domeniul concurenței
09	Impozitare
10	Politica economică și monetară și libera circulație a capitalurilor
11	Relații externe
12	Energie
13	Politica industrială și piața internă
14	Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale
15	Protecția mediului, a consumatorilor și a sănătății
16	Știință, informare și cultură
17	Legislația privind întreprinderile
18	Politica externă și de securitate comună
19	Spațiul de libertate, securitate și justiție
20	Europa cetățenilor

Repertoarul menționat, care se publică bianual în limbile oficiale ale Uniunii Europene, se va publica ulterior și în limba română, urmând a fi incluse trimiteri la prezenta ediție specială. Astfel, repertoarul poate fi utilizat și ca index al prezentei ediții speciale.

Actele publicate în prezenta ediție specială se publică, cu câteva excepții, în forma în care au fost publicate în Jurnalul Oficial în limbile originare. Prin urmare, la utilizarea prezentei ediții speciale trebuie luate în considerare modificările ulterioare sau adaptările ori derogările adoptate de instituții sau de Banca Centrală Europeană ori care sunt prevăzute în Actul de aderare.

În mod excepțional, în anumite cazuri, când anexele tehnice de mari dimensiuni ale actelor se înlocuiesc ulterior cu alte anexe, se va face trimitere numai la ultimul act de înlocuire. Acesta este, în special, cazul anumitor acte care conțin listele codurilor vamale (capitolul 02), al actelor privind transportul, ambalarea și etichetarea substanțelor periculoase (capitolele 07 și 13), precum și al anumitor protocoale și anexe la Acordul privind SEE.

De asemenea, Statutul personalului se publică, în mod excepțional, în formă consolidată în care sunt incluse toate modificările până la sfârșitul anului 2005. Modificările efectuate după această dată se publică în versiunea originară.

Edițiile speciale cuprind două sisteme de numerotare:

(i)

numerotarea originară a paginilor Jurnalului Oficial și data publicării din edițiile în limbile olandeză, franceză, germană și italiană, începând cu 1 ianuarie 1973 din edițiile în limbile engleză și daneză, începând cu 1 ianuarie 1981 din ediția în limba greacă, începând cu 1 ianuarie 1986 din edițiile în limbile spaniolă și portugheză, începând cu 1 ianuarie 1995 din edițiile în limbile finlandeză și suedeză și începând cu 1 mai 2004 din edițiile în limbile cehă, estonă, letonă, lituaniană, malteză, maghiară, polonă, slovacă și slovenă. În numerotarea paginilor există întreruperi întrucât nu toate actele care au fost publicate la data respectivă sunt publicate în prezenta ediție specială. Atunci când se face trimitere la Jurnalul Oficial în citarea actelor, trebuie utilizate numerele paginilor originare;

(ii)	numerotarea paginilor din edițiile speciale, care este continuă și care nu trebuie utilizată pentru citarea actelor.

Până în iunie 1967, numerotarea paginilor Jurnalului Oficial începea de la pagina 1 în fiecare an. După această dată, fiecare număr a început cu pagina 1.

De la 1 ianuarie 1968, Jurnalul Oficial a fost împărțit în două părți:

—	Legislație („L”),

—	Comunicări și informări („C”).

La 1 februarie 2003, vechea denumire oficială de „Jurnal Oficial al Comunităților Europene” s-a schimbat, ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Nisa, aceasta fiind în prezent „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”.

---

19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

3

---

32002F0584

---

L 190/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DECIZIA-CADRU A CONSILIULUI

din 13 iunie 2002

privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre

(2002/584/JAI)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 31 literele (a) și (b) și articolul 34 alineatul (2) litera (b),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

În conformitate cu concluziile Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, în special punctul (35), ar trebui să fie eliminată, între statele membre, procedura formală de extrădare pentru persoanele care încearcă să se sustragă justiției după ce au făcut obiectul unei condamnări definitive și să fie accelerate procedurile de extrădare privind persoanele bănuite că ar fi săvârșit o infracțiune.

(2)	Programul de măsuri pentru punerea în aplicare a principiului recunoașterii reciproce a deciziilor penale prevăzut la punctul (37) din concluziile Consiliului de la Tampere și adoptat de Consiliu la 30 noiembrie 2000 (3) menționează aspectul executării reciproce a mandatelor de arestare.

(3)

Toate statele membre sau anumite state membre sunt părți la diferite convenții în domeniul extrădării, printre care Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 și Convenția europeană pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977. Țările nordice au legi de extrădare cu conținut identic.

(4)

De asemenea, următoarele trei convenții, privind, în totalitate sau parțial, extrădarea, au fost aprobate de statele membre și fac parte din acquis-ul Uniunii: Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune (4) din 19 iunie 1990 (cu privire la statele membre care sunt părți la convenția menționată anterior), Convenția privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 10 martie 1995 (5) și Convenția privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene din 27 septembrie 1996 (6).

(5)

Obiectivul stabilit pentru Uniune, și anume, de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, duce la eliminarea extrădării între statele membre și la înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autoritățile judiciare. Pe de altă parte, introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexității și a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. Relațiile de cooperare clasice care au dominat până în prezent între statele membre ar trebui să fie înlocuite cu un sistem de liberă circulație a deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinței de condamnare, cât și a celor definitive, într-un spațiu de libertate, securitate și justiție.

(6)	Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie-cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept „piatra de temelie” a cooperării judiciare.

(7)

Dat fiind faptul că obiectivul de a înlocui sistemul de extrădare multilateral întemeiat pe Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 nu poate fi suficient realizat de statele membre acționând unilateral și prin urmare, datorită dimensiunii și efectelor sale, poate fi mai bine realizat la nivelul Uniunii, Consiliul poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum se prevede la articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană și la articolul 5 din Tratatul de instituire a Comunității Europene. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut de acest ultim articol, prezenta decizie-cadru nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

(8)	Deciziile privind executarea mandatului european de arestare trebuie să facă obiectul unor controale suficiente, ceea ce înseamnă că o autoritate judiciară din statul membru în care a fost arestată persoana căutată va trebui să ia decizia de predare a acesteia.

(9)	Rolul autorităților centrale în executarea unui mandat european de arestare trebuie să se limiteze la un sprijin practic și administrativ.

(10)

Mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre. Punerea în aplicare a acestuia nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul din statele membre a principiilor enunțate la articolul 6 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, constatată de Consiliu, în aplicarea articolului 7 alineatul (1) din tratatul menționat anterior și cu consecințele prevăzute la alineatul (2) din același articol.

(11)	Mandatul european de arestare ar trebui să înlocuiască, în relațiile dintre statele membre, toate instrumentele anterioare privind extrădarea, inclusiv dispozițiile titlului III din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen cu privire la aceste aspecte.

(12)

Prezenta decizie-cadru respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și reflectate în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (7), în special în capitolul VI. Nimic din prezenta decizie-cadru nu poate fi interpretat ca o interdicție de a refuza predarea unei persoane împotriva căreia a fost emis un mandat european de arestare, atunci când există motive să se creadă, pe baza unor elemente obiective, că respectivul mandat de arestare a fost emis cu scopul de a urmări sau de a pedepsi o persoană pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, cetățenie, limbă, opinii politice sau orientare sexuală, sau de a aduce atingere situației acestei persoane pentru oricare din aceste motive. Prezenta decizie-cadru nu împiedică un stat membru să aplice normele sale constituționale privind respectarea dreptului la un proces echitabil, libertatea de asociere, libertatea presei și libertatea de exprimare în alte mijloace de informare în masă.

(13)	Nimeni nu ar trebui să fie îndepărtat, expulzat sau extrădat către un stat în care există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau la altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante.

(14)

Având în vedere că toate statele membre au ratificat Convenția Consiliului Europei pentru protecția persoanelor privind prelucrarea automată a datelor personale din 28 ianuarie 1981, este necesar ca datele cu caracter personal prelucrate în cadrul punerii în aplicare a prezentei decizii-cadru să fie protejate, în conformitate cu principiile respectivei convenții,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE-CADRU:

CAPITOLUL 1

PRINCIPII GENERALE

Articolul 1

Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia

(1)   Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii-cadru.

(3)   Prezenta decizie-cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Articolul 2

Domeniul de aplicare a mandatului european de arestare

(1)   Un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni sau, atunci când s-a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s-a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni.

(2)   Următoarele infracțiuni, în cazul în care sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum sunt definite acestea de dreptul statului membru emitent, duc la predarea pe baza unui mandat european de arestare, în condițiile prezentei decizii-cadru și fără verificarea dublei incriminări a faptei:

—	apartenența la o organizație criminală;

—	terorismul;

—	traficul de persoane;

—	exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă

—	traficul ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope;

—	traficul ilicit de arme, muniție și materiale explozive;

—

corupția;

—	frauda, inclusiv frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene, în sensul Convenției privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene din 26 iulie 1995;

—	spălarea produselor infracțiunii;

—	falsificarea, inclusiv falsificarea monedei euro;

—	criminalitatea informatică;

—	infracțiunile împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii animale pe cale de dispariție și traficul ilicit de specii și soiuri de plante pe cale de dispariție;

—	facilitarea intrării și a șederii ilegale;

—	omuciderea voluntară, loviturile și vătămările corporale grave;

—	traficul ilicit de organe și țesuturi umane;

—	răpirea, sechestrarea și luarea de ostateci;

—	rasismul și xenofobia;

—	jafurile organizate sau armate;

—	traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichitățile și operele de artă;

—	înșelăciunea;

—	racketul și extorcarea de fonduri;

—	contrafacerea și pirateria produselor;

—	falsificarea de documente administrative și traficul de falsuri;

—	falsificarea mijloacelor de plată;

—	traficul ilicit de substanțe hormonale și de alți factori de creștere;

—	traficul ilicit de materiale nucleare și radioactive;

—	traficul de vehicule furate;

—

violul;

—	incendierea cu intenție;

—	infracțiunile de competența Curții Penale Internaționale;

—	sechestrarea ilegală de aeronave și nave;

—	sabotajul.

(3)   Consiliul poate decide în orice moment, hotărând în unanimitate și după consultarea Parlamentului European, în condițiile prevăzute la articolul 39 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, să adauge alte categorii de infracțiuni la lista inclusă la alineatul (2) din prezentul articol. Consiliul examinează, pornind de la raportul prezentat de Comisie, în temeiul articolului 34 alineatul (3), dacă această listă trebuie extinsă sau modificată.

(4)   Pentru alte infracțiuni decât cele prevăzute la alineatul (2), predarea poate fi subordonată condiției ca faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare să constituie o infracțiune, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, oricare ar fi elementele constitutive sau calificarea acesteia.

Articolul 3

Motive de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare

Autoritatea judiciară a statului membru de executare (denumită în continuare „autoritate judiciară de executare”) refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:

1.	atunci când infracțiunea care se află la baza mandatului de arestare este acoperită de amnistie în statul membru executare, atunci când acesta ar avea competența să urmărească această infracțiune în temeiul dreptului său penal;

2.

atunci când din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv într-un stat membru pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare, sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul statului membru de condamnare;

3.	atunci când persoana care face obiectul mandatului european de arestare nu poate, datorită vârstei sale, să răspundă penal pentru faptele aflate la originea acestui mandat, în temeiul dreptului statului membru de executare.

Articolul 4

Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare

Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare:

1.

atunci când, într-unul dintre cazurile prevăzute la articolul 2 alineatul (4), fapta care stă la baza mandatului european de arestare nu constituie o infracțiune, în conformitate cu dreptul statului membru de executare; cu toate acestea, în materie de taxe și impozite, de vamă și schimb valutar, executarea mandatului european de arestare nu va putea fi refuzată pe motiv că dreptul statului membru de executare nu impune același tip de taxe sau impozite sau nu conține același tip de norme în materie de taxe, impozite, de vamă și schimb valutar, ca și dreptul statului membru emitent;

2.	atunci când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este urmărită penal în statul membru de executare pentru aceeași faptă care stă la baza mandatului european de arestare;

3.

atunci când autoritățile judiciare ale statului membru de executare au decis fie să nu înceapă urmărirea penală pentru infracțiunea care face obiectul mandatului european de arestare, fie să îi pună capăt, sau atunci când persoana căutată a făcut obiectul unei decizii definitive într-un stat membru pentru aceleași fapte care împiedică desfășurarea ulterioară a procedurilor;

4.	atunci când s-a prescris acțiunea penală sau pedeapsa, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, iar faptele sunt de competența acestui stat membru, în conformitate cu dreptul său penal;

5.

în cazul în care din informațiile aflate la dispoziția autorității judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de o țară terță, cu condiția ca, în caz de condamnare, sentința să fi fost executată sau să se afle în acel moment în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul țării de condamnare;

6.

în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern;

7.

atunci când mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care: (a) în conformitate cu dreptul statului membru de executare, au fost săvârșite în întregime sau parțial pe teritoriul statului membru de executare sau într-un loc considerat ca atare, sau (b) au fost săvârșite în afara teritoriului statului membru emitent, iar dreptul statului membru de executare nu autorizează urmărirea penală pentru aceleași infracțiuni săvârșite în afara teritoriului acestuia.

Articolul 5

Garanții pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale

Executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de executare poate fi subordonată prin dispozițiile dreptului statului membru de executare următoarelor condiții:

1.

atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță pronunțate printr-o decizie dată în absența uneia dintre părți și în cazul în care persoana în cauză nu a fost citată personal și nici informată în alt mod despre data și locul audierii care a dus la decizia dată în absență, predarea poate fi supusă condiției ca autoritatea judiciară emitentă să dea asigurări considerate suficiente pentru a garanta persoanei care face obiectul mandatului european de arestare că va avea posibilitatea să solicite o nouă procedură de judecată în statul membru emitent și să fie prezentă la judecată;

2.

în cazul în care infracțiunea pentru care a fost emis mandatul european de arestare este sancționată cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate cu caracter permanent, executarea respectivului mandat poate fi supusă condiției ca sistemul juridic al statului membru emitent să prevadă dispoziții care permit o reexaminare a pedepsei aplicate – la cerere sau cel târziu după douăzeci de ani– sau aplicarea unor măsuri de clemență pe care persoana le poate solicita, în conformitate cu dreptul sau practica statului membru emitent, în vederea neexecutării acestei pedepse sau măsuri;

3.

atunci când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale este resortisant sau rezident al statului membru de executare, predarea poate fi supusă condiției ca persoana, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate care au fost pronunțate împotriva sa în statul membru emitent.

Articolul 6

Stabilirea autorităților judiciare competente

(1)   Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

(2)   Autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a statului membru de executare, care este competentă să execute mandatul european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

(3)   Fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului despre autoritatea judiciară competentă, în conformitate cu dreptul intern.

Articolul 7

Recursul la autoritatea centrală

(1)   Fiecare stat membru poate desemna o autoritate centrală sau, atunci când sistemul juridic al acestuia prevede astfel, mai multe autorități centrale, pentru a asista autoritățile judiciare competente.

(2)   Un stat membru poate, în cazul în care se dovedește necesar din motive de organizare a sistemului său judiciar, să încredințeze autorității sau autorităților sale centrale transmiterea și primirea administrative a mandatelor europene de arestare, precum și a oricărei alte corespondențe oficiale în legătură cu acestea.

Statul membru care dorește să utilizeze posibilitățile prevăzute în prezentul articol comunică Secretariatului General al Consiliului informațiile referitoare la autoritatea centrală sau la autoritățile centrale desemnate. Aceste indicații sunt obligatorii pentru toate autoritățile statului membru emitent.

Articolul 8

Conținutul și forma mandatului european de arestare

(1)   Mandatul european de arestare conține următoarele informații, prezentate în conformitate cu formularul din anexă:

(a)	identitatea și cetățenia persoanei căutate;

(b)	numele, adresa, numerele de telefon și de fax și adresa electronică a autorității judiciare emitente;

(c)	indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2;

(d)	natura și încadrarea juridică a infracțiunii, în special cu respectarea articolului 2;

(e)	descrierea circumstanțelor comiterii infracțiunii, inclusiv a momentului, locului și gradului de implicare a persoanei căutate la infracțiune;

(f)	pedeapsa pronunțată, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă, sau seria de pedepse prevăzute pentru infracțiune de legea statului membru emitent;

(g)	în măsura posibilă, alte consecințe ale infracțiunii.

(2)   Mandatul european de arestare trebuie să fie tradus în limba oficială sau în una din limbile oficiale ale statului membru de executare. Orice stat membru poate, în momentul adoptării prezentei decizii-cadru sau ulterior, să indice, într-o declarație depusă la Secretariatul General al Consiliului, că acceptă o traducere în una sau mai multe alte limbi oficiale ale instituțiilor Comunităților Europene.

CAPITOLUL 2

PROCEDURA DE PREDARE

Articolul 9

Transmiterea unui mandat european de arestare

(1)   În cazul în care se cunoaște locul unde se află persoana căutată, autoritatea judiciară emitentă poate transmite direct autorității judiciare de executare mandatul european de arestare.

(2)   Autoritatea judiciară emitentă poate decide, în toate cazurile, să semnaleze persoana căutată în Sistemul de Informații Schengen (SIS).

(3)   O astfel de semnalare este efectuată în conformitate cu dispozițiile articolului 95 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, din 19 iunie 1990. O semnalare în SIS are valoarea unui mandat european de arestare, însoțit de informațiile prevăzute la articolul 8 alineatul (1).

Pentru o perioadă tranzitorie, până în momentul în care SIS va avea capacitatea să transmită toate informațiile menționate la articolul 8, semnalarea are valoare de mandat european de arestare, până la primirea originalului, în bună și cuvenită formă, de către autoritatea judiciară de executare.

Articolul 10

Procedura de transmitere a unui mandat european de arestare

(1)   În cazul în care autoritatea judiciară emitentă nu cunoaște autoritatea judiciară de executare competentă, aceasta efectuează cercetările necesare, în special prin intermediul punctelor de contact ale Rețelei Judiciare Europene (8), în vederea obținerii acestei informații de la statul membru de executare.

(2)   În cazul în care autoritatea judiciară emitentă dorește acest lucru, transmiterea poate fi efectuată prin intermediul sistemului securizat de telecomunicații al Rețelei Judiciare Europene.

(3)   În cazul în care nu este posibil să se recurgă la SIS, autoritatea judiciară emitentă poate face apel la serviciile Interpolului pentru a comunica mandatul european de arestare.

(4)   Autoritatea judiciară emitentă poate transmite mandatul european de arestare prin orice mijloc sigur care permite obținerea unei urme scrise a transmiterii, în condiții care să-i permită statului membru de executare să verifice autenticitatea acestuia.

(5)   Toate dificultățile legate de transmiterea sau de autenticitatea oricărui document necesar pentru executarea mandatului european de arestare sunt soluționate prin contacte directe între autoritățile judiciare implicate sau, după caz, prin intervenția autorităților centrale ale statelor membre.

(6)   În cazul în care autoritatea care primește un mandat european de arestare nu este competentă pentru a-i da curs, aceasta transmite din oficiu mandatul european de arestare autorității competente a statului său membru și informează despre aceasta autoritatea judiciară emitentă.

Articolul 11

Drepturile persoanei căutate

(1)   Atunci când o persoană căutată este arestată, autoritatea judiciară de executare competentă informează această persoană, în conformitate cu dreptul intern, despre existența și conținutul mandatului european de arestare, precum și despre posibilitatea care îi este oferită de a consimți la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă.

(2)   O persoană căutată care este arestată în scopul executării unui mandat european de arestare are dreptul de a fi asistată de un avocat și de un interpret, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare.

Articolul 12

Menținerea persoanei în detenție

Atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenție, în conformitate cu dreptul statului membru de executare. Punerea provizorie în libertate este posibilă în orice moment, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare, cu condiția ca autoritatea competentă a acestui stat membru să ia orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga persoanei căutate.

Articolul 13

Consimțământul la predare

(1)   În cazul în care persoana arestată indică faptul că ea consimte la predarea sa, acest consimțământ și, după caz, renunțarea sa expresă la drepturile conferite de „principiul specialității”, prevăzut la articolul 27 alineatul (2), sunt date în fața autorității judiciare de executare, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare.

(2)   Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca acest consimțământ și, după caz, renunțarea, prevăzute la alineatul (1) să fie obținute în condiții care să arate faptul că persoana le-a exprimat în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acestuia. În acest scop, persoana căutată are dreptul să fie asistată de un avocat.

(3)   Consimțământul și, după caz, renunțarea, prevăzute la alineatul (1) sunt consemnate într-un proces-verbal, în conformitate cu procedura prevăzută de dreptul intern al statului membru de executare.

(4)   Consimțământul este, în principiu, irevocabil. Fiecare stat membru poate să prevadă că acest consimțământ și, după caz, renunțarea, pot fi revocate, în conformitate cu normele aplicabile în dreptul intern. În acest caz, perioada cuprinsă între data consimțământului și cea a revocării acestuia nu este luată în considerare pentru stabilirea termenelor prevăzute la articolul 17. Un stat membru care dorește să recurgă la această posibilitate informează despre aceasta Secretariatul General al Consiliului, în momentul adoptării prezentei decizii-cadru, și indică modalitățile în care este posibilă revocarea consimțământului, precum și oricare modificare a acestora.

Articolul 14

Audierea persoanei căutate

În cazul în care persoana arestată nu consimte la predarea sa în modul prevăzut la articolul 13, aceasta are dreptul să fie audiată de autoritatea judiciară de executare, în conformitate cu dreptul statului membru de executare.

Articolul 15

Decizia de predare

(1)   Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie-cadru, predarea persoanei.

(2)   În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a-i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3 – 5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.

(3)   Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.

Articolul 16

Decizia în cazul concursului de cereri

(1)   În cazul în care mai multe state membre au emis un mandat european de arestare împotriva aceleași persoane, alegerea mandatului european de arestare care trebuie să fie executat se face de autoritatea judiciară de executare, ținând cont în mod corespunzător de toate circumstanțele și, în special, de gravitatea relativă și de locul comiterii infracțiunilor, de datele respective ale mandatelor europene de arestare, precum și de faptul că mandatul a fost emis pentru urmărirea penală sau pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Autoritatea judiciară de executare poate solicita avizul Eurojust (9) pentru a face alegerea prevăzută la alineatul (1).

(3)   În cazul unui conflict între un mandat european de arestare și o cerere de extrădare prezentată de un stat terț, decizia de acordare a priorității fie mandatului european de arestare, fie cererii de extrădare, este adoptată de autoritatea competentă a statului membru de executare, ținând cont în mod corespunzător de toate circumstanțele, în special de cele prevăzute la alineatul (1), precum și de cele menționate în convenția aplicabilă.

(4)   Prezentul articol nu aduce atingere obligațiilor statelor membre care decurg din Statutul Curții Penale Internaționale.

Articolul 17

Termene și proceduri pentru decizia de executare a mandatului european de arestare

(1)   Un mandat european de arestare se soluționează și se execută în regim de urgență.

(2)   În cazul în care persoana căutată consimte la predare, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 10 zile de la data consimțământului menționat anterior.

(3)   În celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei căutate.

(4)   În cazuri particulare, atunci când mandatul european de arestare nu poate fi executat în termenele prevăzute la alineatele (2) sau (3), autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre aceasta, indicând motivele. Într-un astfel de caz, termenele pot fi prelungite cu 30 de zile suplimentare.

(5)   Cât timp nici o decizie definitivă privind executarea mandatului european de arestare nu este luată de autoritatea judiciară de executare, aceasta se va asigura că sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective a persoanei.

(6)   Orice refuz de a executa un mandat european de arestare trebuie să fie motivat.

(7)   Atunci când, în circumstanțe excepționale, un stat membru nu poate respecta termenele stabilite în prezentul articol, acesta informează Eurojust, precizând motivele întârzierii. În afară de aceasta, un stat membru care a suferit, din partea altui stat membru, mai multe întârzieri în executarea unor mandate europene de arestare, informează Consiliul despre aceasta, în scopul evaluării, la nivelul statelor membre, a punerii în aplicare a prezentei decizii-cadru.

Articolul 18

Situația în așteptarea deciziei

(1)   Atunci când mandatul european de arestare a fost emis pentru desfășurarea urmăririi penale, autoritatea judiciară de executare trebuie:

(a)	fie să accepte audierea persoanei căutate, în conformitate cu articolul 19;

(b)	fie să accepte transferul temporar al persoanei căutate.

(2)   Condițiile și durata transferului temporar sunt stabilite de comun acord de autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare.

(3)   În caz de transfer temporar, persoana trebuie să se poată întoarce în statul membru de executare pentru a asista la audierile care o privesc, în cadrul procedurii de predare.

Articolul 19

Audierea persoanei în așteptarea deciziei

(1)   Persoana căutată este audiată de autoritatea judiciară, asistată de o altă persoană, desemnată în conformitate cu dreptul statului membru căruia îi aparține instanța judecătorească sesizată.

(2)   Audierea persoanei căutate se realizează în conformitate cu dreptul statului membru de executare și în condițiile stabilite de comun acord de autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare.

(3)   Autoritatea judiciară de executare competentă poate însărcina o altă autoritate judiciară a statului membru din care provine să participe la audierea persoanei căutate, pentru a garanta aplicarea corectă a prezentului articol și a condițiilor stabilite.

Articolul 20

Privilegii și imunități

(1)   Atunci când persoana căutată beneficiază de un privilegiu sau de o imunitate de jurisdicție sau de executare în statul membru de executare, termenele prevăzute la articolul 17 nu încep să curgă decât în cazul în care și din ziua în care autoritatea judiciară de executare a fost informată asupra faptului că acest privilegiu sau această imunitate au fost ridicate.

Statul membru de executare se asigură de faptul că sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective, în momentul în care persoana nu mai beneficiază de un asemenea privilegiu sau de o asemenea imunitate.

(2)   Atunci când ridicarea privilegiului sau a imunității depinde de o autoritate a statului membru de executare, autoritatea judiciară de executare îi transmite o cerere în acest sens, fără întârziere. Atunci când ridicarea privilegiului sau a imunității depinde de o autoritate a altui stat sau a unei organizații internaționale, cererea va fi adresată de autoritatea judiciară emitentă.

Articolul 21

Conflictul de obligații internaționale

Prezenta decizie-cadru nu aduce atingere obligațiilor statului membru de executare atunci când persoana căutată a fost extrădată către acest stat membru dintr-o țară terță și atunci când această persoană este protejată de dispozițiile acordului privind specialitatea, în temeiul căruia a fost extrădată. Statul membru de executare ia toate măsurile necesare pentru a solicita de îndată consimțământul statului din care a fost extrădată persoana căutată, astfel încât aceasta să poată fi predată statului membru emitent. Termenele prevăzute la articolul 17 nu încep să curgă decât din ziua în care principiul specialității încetează să se mai aplice. Până la primirea deciziei din partea statului din care a fost extrădată persoana căutată, statul membru de executare se asigură că sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective.

Articolul 22

Notificarea deciziei

Autoritatea judiciară de executare notifică de îndată autorității judiciare emitente decizia privind modul în care s-a dat curs mandatului european de arestare.

Articolul 23

Termenul pentru predarea persoanei

(1)   Persoana căutată este predată în cel mai scurt timp, la o dată convenită între autoritățile implicate.

(2)   Aceasta este predată în termen de cel mult 10 zile de la data deciziei finale privind executarea mandatului european de arestare.

(3)   În cazul în care predarea persoanei căutate în termenul prevăzut la alineatul (2) este împiedicată de un caz de forță majoră în oricare dintre statele membre, autoritatea judiciară de executare și autoritatea judiciară emitentă iau imediat legătura una cu cealaltă și convin asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de zece zile de la noua dată convenită.

(4)   În mod excepțional, predarea poate fi suspendată temporar din motive umanitare serioase, cum ar fi existența unor motive valabile pentru a crede că aceasta ar pune în mod evident în pericol viața sau sănătatea persoanei căutate. Executarea mandatului european de arestare are loc de îndată ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest aspect și convine cu aceasta asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită.

(5)   La expirarea termenelor prevăzute la alineatele (2) – (4), în cazul în care persoana se mai află în detenție, ea este pusă în libertate.

Articolul 24

Predarea amânată sau condiționată

(1)   Autoritatea judiciară de executare poate, după ce a decis executarea mandatului european de arestare, să amâne predarea persoanei căutate, pentru ca aceasta să poată fi urmărită penal în statul membru de executare sau, în cazul în care a fost deja condamnată, pentru a putea executa, pe teritoriul acestuia, o pedeapsă primită pe baza unei alte fapte decât cea prevăzută de mandatul european de arestare.

(2)   În loc să amâne predarea, autoritatea judiciară de executare poate preda temporar statului membru emitent persoana căutată, în condiții care urmează a fi stabilite de comun acord între autoritățile judiciare de executare și emitentă. Acordul se face în scris, iar toate autoritățile statului membru emitent sunt obligate să respecte condițiile acestuia.

Articolul 25

Tranzitul

(1)   Fiecare stat membru permite, cu excepția cazului în care folosește posibilitatea de refuz atunci când se solicită tranzitul unuia dintre resortisanții sau rezidenții săi, în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, tranzitul pe teritoriul său al unei persoane căutate care este predată, cu condiția să fi primit informații despre:

(a)	identitatea și cetățenia persoanei care face obiectul mandatului european de arestare;

(b)	existența unui mandat european de arestare;

(c)	natura și încadrarea juridică a infracțiunii;

(d)	descrierea circumstanțelor săvârșirii infracțiunii, inclusiv data și locul.

Atunci când persoana care face obiectul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale este resortisant sau rezident al statului membru de tranzit, tranzitul poate fi supus condiției ca persoana, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru de tranzit, pentru a efectua acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate care ar fi pronunțate împotriva sa în statul membru emitent.

(2)   Fiecare stat membru desemnează o autoritate însărcinată cu primirea cererilor de tranzit și a documentelor necesare, precum și a oricărei alte corespondențe oficiale privind cererile de tranzit. Statele membre comunică această desemnare Secretariatului General al Consiliului.

(3)   Cererea de tranzit, precum și informațiile prevăzute la alineatul (1), pot fi adresate autorității desemnate în temeiul alineatului (2), prin orice mijloc care permite păstrarea unei urme scrise a transmiterii. Statul membru de tranzit notifică decizia sa prin același procedeu.

(4)   Prezenta decizie-cadru nu se aplică în cazul utilizării căilor aeriene fără escală prevăzută. Cu toate acestea, în cazul în care are loc o aterizare forțată, statul membru emitent furnizează autorității desemnate în conformitate cu alineatul (2) informațiile prevăzute la alineatul (1).

(5)   Atunci când tranzitul se referă la o persoană care trebuie să fie extrădată de un stat terț către un stat membru, se va aplica mutatis mutandis prezentul articol. În special, expresia „mandat european de arestare” va fi înlocuită cu „cerere de extrădare”.

CAPITOLUL 3

EFECTELE PREDĂRII

Articolul 26

Computarea detenției executate în statul membru de executare

(1)   Statul membru emitent compută din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenție rezultând din executarea unui mandat european de arestare, ca urmare a condamnării la o pedeapsă sau măsură de siguranță privative de libertate.

(2)   În acest scop, toate informațiile privind durata detenției persoanei căutate pe baza mandatului european de arestare sunt transmise de autoritatea judiciară de executare sau de autoritatea centrală desemnată în temeiul articolului 7 autorității judiciare emitente în momentul predării.

Articolul 27

Eventuala urmărire penală pentru alte infracțiuni

(1)   Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relațiile sale cu alte state membre care au dat aceeași notificare, se prezumă că s-a dat consimțământul pentru ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deținută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia, alta decât cea care a motivat predarea, cu excepția situației în care, într-un anumit caz, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.

(2)   Cu excepția cazurilor prevăzute la alineatele (1) și (3), o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa.

(3)   Alineatul (2) nu se aplică în următoarele cazuri:

(a)	atunci când persoana nu a părăsit teritoriul statului membru căruia i-a fost predată în patruzeci și cinci de zile de la data eliberării sale definitive, deși a avut posibilitatea să o facă, sau atunci când s-a reîntors aici după ce l-a părăsit;

(b)	infracțiunea nu este sancționată cu o pedeapsă sau măsură de siguranță privative de libertate;

(c)	procedura penală nu duce la aplicarea unei măsuri care să restrângă libertatea individuală a persoanei;

(d)	atunci când persoana este pasibilă de o pedeapsă sau de o măsură care nu implică privarea de libertate, în special o pedeapsă pecuniară sau o măsură echivalentă, chiar dacă această pedeapsă sau măsură este susceptibilă de restrângerea libertății sale individuale;

(e)	atunci când persoana a acceptat să fie predată, renunțând, după caz, în același timp și la principiul specialității, în conformitate cu articolul 13;

(f)

atunci când persoana a renunțat în mod expres, după predarea sa, să beneficieze de principiul specialității pentru fapte specifice anterioare predării sale. Renunțarea se face în fața autorităților judiciare competente ale statului membru emitent și se consemnează în conformitate cu dreptul intern al acestui stat. Aceasta este redactată astfel încât să reiasă că persoana în cauză a exprimat-o în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acesteia. Persoana are dreptul, în acest scop, să fie asistată de un avocat;

(g)	atunci când autoritatea judiciară de executare care a predat persoana își dă consimțământul, în conformitate cu alineatul (4).

(4)   Cererea pentru consimțământ este prezentată autorității judiciare de executare, însoțită de informațiile menționate la articolul 8 alineatul (1), precum și de o traducere, astfel cum se prevede la articolul 8 alineatul (2). Consimțământul este dat atunci când infracțiunea pentru care este solicitat implică ea însăși obligația de predare, în conformitate cu prezenta decizie-cadru. Consimțământul este refuzat pentru motivele menționate la articolul 3 și, în caz contrar, poate fi refuzat doar pentru motivele menționate la articolul 4. Decizia este adoptată în cel mult 30 de zile de la data primirii cererii.

Pentru cazurile menționate la articolul 5, statul membru emitent trebuie să acorde garanțiile care sunt prevăzute aici.

Articolul 28

Predarea sau extrădarea ulterioară

(1)   Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relațiile sale cu alte state membre care au făcut aceeași notificare, se consideră că a fost acordat consimțământul pentru predarea unei persoane către un stat membru, altul decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia, cu excepția situației în care, într-un caz particular, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.

(2)   În orice situație, o persoană care a fost predată statului membru emitent în temeiul unui mandat european de arestare poate, fără consimțământul statului membru de executare, să fie predată unui alt stat membru decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, în următoarele cazuri:

(a)	atunci când, deși a avut posibilitatea să o facă, persoana căutată nu a părăsit teritoriul statului membru căruia i-a fost predată în 45 de zile de la data eliberării sale definitive, sau atunci când s-a întors pe teritoriul acestuia după ce l-a părăsit;

(b)

atunci când persoana căutată acceptă să fie predată unui stat membru, altul decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare. Consimțământul se dă autorităților judiciare competente ale statului membru emitent și se consemnează în conformitate cu dreptul intern al acestui stat. Este redactat astfel încât să reiasă că persoana în cauză a acționat în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acestuia. Persoana căutată are dreptul, în acest scop, să fie asistată de un avocat;

(c)	atunci când persoana căutată nu beneficiază de principiul specialității, în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) literele (a), (e), (f) și (g).

(3)   Autoritatea judiciară de executare consimte ca persoana vizată să fie predată unui alt stat membru, în conformitate cu următoarele norme:

(a)	cererea de consimțământ este prezentată în conformitate cu articolul 9, însoțită de informațiile menționate la articolul 8 alineatul (1), precum și de o traducere, astfel cum se prevede la articolul 8 alineatul (2);

(b)	consimțământul este dat atunci când infracțiunea pentru care este solicitat implică ea însăși obligația de predare, în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii-cadru;

(c)	decizia este adoptată în cel mult treizeci de zile de la data primirii cererii;

(d)	consimțământul este refuzat pentru motivele menționate la articolul 3 și, în caz contrar, nu mai poate fi refuzat decât pentru motivele menționate la articolul 4.

Pentru cazurile menționate la articolul 5, statul membru emitent trebuie să furnizeze garanțiile care sunt prevăzute în acesta.

(4)   Fără a aduce atingere alineatului (1), o persoană care a fost predată în temeiul unui mandat european de arestare nu este extrădată unui stat terț fără consimțământul autorității competente a statului membru care a predat-o. Acest consimțământ este acordat în conformitate cu convențiile prin care acest stat membru își asumă obligații, precum și cu dreptul său intern.

Articolul 29

Predarea unor obiecte

(1)   La cererea autorității judiciare emitente sau din proprie inițiativă, autoritatea judiciară de executare sechestrează și predă, în conformitate cu dreptul intern, obiectele:

(a)	care pot servi ca mijloace de probă, sau

(b)	care au fost dobândite de persoana căutată ca urmare a săvârșirii infracțiunii.

(2)   Predarea obiectelor prevăzute la alineatul (1) este efectuată chiar și în cazul în care mandatul european de arestare nu poate fi executat, ca urmare a decesului sau a evadării persoanei căutate.

(3)   Atunci când obiectele prevăzute la alineatul (1) sunt susceptibile de sechestru sau confiscare pe teritoriul statului membru de executare, acesta din urmă poate, în cazul în care obiectele sunt necesare unei proceduri penale în curs, să le păstreze temporar sau să le predea statului membru emitent, sub rezerva restituirii.

(4)   Drepturile pe care statul membru de executare sau părți terțe le-ar fi dobândit asupra obiectelor prevăzute la alineatul (1) sunt menținute. Atunci când există asemenea drepturi, statul membru emitent trimite obiectele statului membru de executare fără a percepe taxe, de îndată ce procedura penală s-a finalizat.

Articolul 30

Cheltuieli

(1)   Cheltuielile angajate pe teritoriul statului membru de executare pentru executarea mandatului european de arestare sunt suportate de acest stat membru.

(2)   Toate celelalte cheltuieli sunt în sarcina statului membru emitent.

CAPITOLUL 4

DISPOZIȚII GENERALE ȘI FINALE

Articolul 31

Raporturile cu alte instrumente legale

(1)   Fără a aduce atingere aplicării acestora în relațiile dintre statele membre și statele terțe, prezenta decizie-cadru înlocuiește, de la 1 ianuarie 2004, dispozițiile corespunzătoare ale următoarelor convenții aplicabile în materie de extrădare, în relațiile dintre statele membre:

(a)	Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957, Protocolul adițional al acesteia din 15 octombrie 1975, al doilea Protocol adițional al acesteia din 17 martie 1978 și Convenția europeană pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977, în partea referitoare la extrădare;

(b)	Acordul între cele douăsprezece state membre ale Comunităților Europene privind simplificarea și modernizarea modalităților de transmitere a cererilor de extrădare, din 26 mai 1989;

(c)	Convenția privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, din 10 martie 1995;

(d)	Convenția privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, din 27 septembrie 1996;

(e)	titlul III, capitolul 4, din Convenția de punere în aplicare din 19 iunie 1990 a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune.

(2)   Statele membre pot continua să aplice acordurile sau aranjamentele bilaterale sau multilaterale în vigoare la data adoptării prezentei decizii-cadru, în măsura în care acestea permit aprofundarea sau extinderea obiectivelor acesteia și contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare.

Statele membre pot încheia acorduri sau aranjamente bilaterale sau multilaterale după data intrării în vigoare a prezentei decizii-cadru, în măsura în care acestea permit aprofundarea sau extinderea conținutului acesteia și contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare, în special stabilind termene mai scurte decât cele fixate la articolul 17, extinzând lista infracțiunilor prevăzute la articolul 2 alineatul (2), limitând și mai mult motivele de refuz prevăzute la articolele 3 și 4 sau scăzând pragul prevăzut la articolul 2 alineatul (1) sau (2).

Acordurile și aranjamentele menționate la alineatul (2) nu pot afecta în nici un fel relațiile cu statele membre care nu sunt părți la acestea.

Statele membre notifică Consiliului și Comisiei, în termen de trei luni de la data intrării în vigoare a prezentei decizii-cadru, acordurile sau aranjamentele existente prevăzute la primul paragraf, pe care doresc să continue să le aplice.

De asemenea, statele membre notifică Consiliului și Comisiei orice acord sau aranjament nou prevăzut la paragraful (2), în termen de trei luni de la data semnării acestora.

(3)   În măsura în care convențiile sau acordurile prevăzute la alineatul (1) se aplică teritoriilor statelor membre sau unor teritorii pentru ale căror relații externe este responsabil un stat membru, cărora nu li se aplică prezenta decizie-cadru, aceste instrumente continuă să reglementeze relațiile existente între aceste teritorii și celelalte state membre.

Articolul 32

Dispoziție tranzitorie

C ererile de extrădare primite până la 1 ianuarie 2004 vor continua să fie reglementate de instrumentele existente în domeniul extrădării. Cererile primite după această dată vor fi guvernate de normele adoptate de statele membre, în temeiul prezentei decizii-cadru. Cu toate acestea, orice stat membru poate face, în momentul adoptării prezentei decizii-cadru, o declarație în care să indice faptul că, în calitate de stat membru de executare, va continua să examineze, în conformitate cu sistemul de extrădare aplicabil până la 1 ianuarie 2004, cererile referitoare la fapte săvârșite înaintea unei date indicate de acesta. Această dată nu poate fi ulterioară datei de 7 august 2002. Respectiva declarație va fi publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene. Aceasta poate fi retrasă în orice moment.

Articolul 33

Dispoziții privind Austria și Gibraltarul

(1)   Cât timp Austria nu va modifica articolul 12 alineatul (1) din „Auslieferungs- und Rechtshilfegesetz” și până la 31 decembrie 2008, ea își va putea autoriza autoritățile judiciare de executare să refuze executarea unui mandat european de arestare, în cazul în care persoana căutată este cetățean austriac, iar faptele care stau la baza mandatului european de arestare nu sunt susceptibile de pedeapsă, în conformitate cu dreptul austriac.

(2)   Prezenta decizie-cadru se aplică Gibraltarului.

Articolul 34

Punerea în aplicare

(1)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma dispozițiilor prezentei decizii-cadru până la 31 decembrie 2003.

(2)   Statele membre comunică Secretariatului General al Consiliului și Comisiei textul dispozițiilor care transpun în dreptul intern obligațiile care decurg din prezenta decizie-cadru. Astfel, fiecare stat membru poate indica faptul că va aplica de îndată prezenta decizie-cadru în relațiile sale cu statele membre care au făcut aceeași comunicare.

Secretariatul General al Consiliului comunică statelor membre și Comisiei informațiile primite în aplicarea articolului 7 alineatul (2), a articolului 8 alineatul (2), a articolului 13 alineatul (4) și a articolului 25 alineatul (2). Acesta va asigura, de asemenea, publicarea informațiilor în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

(3)   Pe baza informațiilor transmise de Secretariatul General al Consiliului, Comisia înaintează Parlamentului European și Consiliului, până la 31 decembrie 2004, un raport privind aplicarea prezentei decizii-cadru, însoțit, după caz, de propuneri legislative.

(4)   În cursul celui de-al doilea semestru al anului 2003, Consiliul va evalua în special aplicarea practică a dispozițiilor prezentei decizii-cadru de către statele membre, precum funcționarea SIS.

Articolul 35

Intrare în vigoare

Prezenta decizie-cadru intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

---

(1)  JO C 332 E, 27.11.2001, p. 305.

(2)  Aviz emis la 9 ianuarie 2002 (nepublicat în Jurnalul Oficial până la această dată)

(3)  JO C 12 E, 15.1.2001, p. 10.

(4)  JO L 239, 22.9.2000, p. 19.

(5)  JO C 78, 30.3.1995, p. 2.

(6)  JO C 313, 13.10.1996, p. 12.

(7)  JO C 364, 18.12.2000, p. 1.

(8)  Acțiunea comună 98/428/JAI a Consiliului din 29 iunie 1998 privind crearea Rețelei Judiciare Europene (JO L 191, 7.7.1998, p. 4).

(9)  Decizia 2002/187/JAI a Consiliului din 28 februarie 2002 de instituire a Eurojust, în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de criminalitate (JO L 63, 6.3.2002, p. 1).

---

ANEXĂ

MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE (1)

Prezentul mandat a fost emis de o autoritate judiciară competentă. Solicit ca persoana menționată mai jos să fie arestată și predată autorităților judiciare în vederea efectuării urmăririi penale și a executării unei pedepse sau măsuri de siguranță privative de libertate.

---

(1)  Prezentul mandat trebuie să fie redactat sau tradus într-una din limbile oficiale ale statului membru de executare, atunci când acesta din urmă este cunoscut, sau în orice altă limbă acceptată de acest stat.

---

19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

21

---

32002F0629

---

L 203/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DECIZIA-CADRU A CONSILIULUI

din 19 iulie 2002

privind combaterea traficului de persoane

(2002/629/JAI)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 29, articolul 31 litera (e), și articolul 34 alineatul (2) litera (b),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

Planul de acțiune al Consiliului și al Comisiei privind modalitățile optime de punere în aplicare a dispozițiilor Tratatului de la Amsterdam referitoare la crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție (3), Concluziile Consiliului European de la Tampere, din 15 și 16 octombrie 1999, Concluziile Consiliului European de la Santa Maria da Feira, din 19 și 20 iunie 2000, astfel cum figurează în tabloul de bord, și Parlamentul European în Rezoluția sa din 19 mai 2000 privind Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul European „Pentru noi acțiuni în domeniul combaterii traficului de femei” indică sau solicită acțiuni legislative împotriva traficului de persoane, în special definiții, incriminări și sancțiuni comune.

(2)

Acțiunea comună a Consiliului 97/154/JAI din 24 februarie 1997 privind combaterea traficului de persoane și exploatarea sexuală a copiilor (4) trebuie să fie urmată de măsuri legislative suplimentare pentru a reduce diferențele dintre abordările juridice ale statelor membre și pentru a contribui la dezvoltarea unei cooperări judiciare și polițienești eficiente împotriva traficului de persoane.

(3)	Traficul de persoane constituie o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale omului și a demnității umane și implică practici crude, cum ar fi abuzul și înșelarea persoanelor vulnerabile, precum și folosirea violenței, a amenințărilor, a dependenței pentru datorii și a constrângerii.

(4)

Protocolul Organizației Națiunilor Unite privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor și copiilor, care completează Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, reprezintă un pas decisiv către cooperarea internațională în acest domeniu.

(5)	Copiii sunt mai vulnerabili și sunt expuși, în consecință, unui risc mai mare de a deveni victime ale traficului de persoane.

(6)	Uniunea Europeană trebuie să completeze munca importantă realizată de organizațiile internaționale, în special de Organizația Națiunilor Unite.

(7)

Este necesar ca fapta penală gravă cum este traficul de persoane, să fie tratată nu numai prin acțiunile individuale ale fiecărui stat membru, dar și prin adoptarea unei abordări globale, din care definirea elementelor de drept penal comune tuturor statelor membre, în special în materie de sancțiuni efective, proporționale și disuasive, fac parte integrantă. În conformitate cu principiile subsidiarității și proporționalității, prezenta decizie-cadru se limitează la minimul cerut pentru a atinge aceste obiective la nivel comunitar și nu depășește ceea ce este necesar în acest scop.

(8)

Este necesar să se prevadă, împotriva autorilor acestor infracțiuni, sancțiuni suficient de severe pentru a include traficul de persoane în domeniul de aplicare al instrumentelor deja adoptate pentru combaterea criminalității organizate, cum ar fi Acțiunea comună 98/699/JAI a Consiliului din 3 decembrie 1998 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea sau sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii (5) și Acțiunea comună 98/733/JAI a Consiliului din 21 decembrie 1998 privind incriminarea participării la o organizație criminală în statele membre ale Uniunii Europene (6).

(9)

Prezenta decizie-cadru ar trebui să contribuie la prevenirea și la combaterea traficului de persoane prin completarea instrumentelor deja adoptate în acest domeniu, cum ar fi Acțiunea comună 96/700/JAI a Consiliului din 29 noiembrie 1996 de stabilire a unui program de încurajare și de schimburi destinat persoanelor responsabile de acțiunea împotriva traficului de persoane și a exploatării sexuale a copiilor (STOP) (7), Acțiunea comună 96/748/JAI a Consiliului din 16 decembrie 1996 de extindere a mandatului acordat Unității Droguri Europol (8), Decizia 293/2000/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 ianuarie 2000 de adoptare a unui program de acțiune comunitar (Programul Daphné) (2000-2003) privind măsurile preventive pentru combaterea violenței față de copii, adolescenți și femei (9), Acțiunea comună 98/428/JAI a Consiliului din 29 iunie 1998 de creare a unei Rețele Judiciare Europene (10), Acțiunea comună 96/277/JAI a Consiliului din 22 aprilie 1996 privind crearea unui cadru pentru schimbul de magistrați de legătură, în scopul îmbunătățirii cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii Europene (11) și Acțiunea comună 98/427/JAI a Consiliului din 29 iunie 1998 privind bunele practici de asistență judiciară în materie penală (12).

(10)	Acțiunea comună 97/154/JAI a Consiliului trebuie abrogată, în măsura în care aceasta se referă la traficul de persoane,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE-CADRU:

Articolul 1

Infracțiuni legate de traficul de persoane în scopul exploatării muncii lor sau a exploatării sexuale

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a acționa astfel încât următoarele acțiuni să fie pasibile de pedeapsă:

racolarea, transportul, transferul, cazarea, primirea ulterioară a unei persoane, inclusiv trecerea sau transferul controlului exercitat asupra acesteia: (a) atunci când se face uz de constrângere, de forță sau de amenințări, inclusiv răpirea, sau (b) atunci când se face uz de înșelăciune sau de fraudă sau (c) atunci când există abuz de autoritate sau de o situație de vulnerabilitate, astfel încât persoana nu are o altă alternativă reală și acceptabilă decât de a se supune acestui abuz sau (d) atunci când se oferă sau se primesc renumerații sau avantaje pentru a se obține consimțământul unei persoane care are autoritate asupra alteia,

în scopul exploatării muncii sau serviciilor acestei persoane, inclusiv sub formă, cel puțin, de prestare de muncă sau de servicii forțate sau obligatorii, de sclavie sau de practici similare sclaviei sau de servitute sau

în scopul exploatării prostituției altuia și a altor forme de exploatare sexuală, inclusiv pentru pornografie.

(2)   Consimțământul unei victime a traficului de persoane la exploatarea intenționată sau efectivă este irelevant atunci când a fost folosit oricare din mijloacele prevăzute la alineatul (1).

(3)   Când acțiunile prevăzute la alineatul (1) se referă la un copil, se pedepsesc ca o infracțiune de trafic de persoane, chiar dacă nu a fost folosit nici unul din mijloacele prevăzute la alineatul (1).

(4)   În sensul prezentei decizii-cadru, prin „copil” se înțelege orice persoană în vârstă de mai puțin de 8e ani.

Articolul 2

Instigarea, participarea, complicitatea și tentativa

Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a pedepsi instigarea, participarea, complicitatea sau tentativa la infracțiunile prevăzute la articolul 1.

Articolul 3

Sancțiuni

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare astfel încât infracțiunile prevăzute la articolele 1 și 2 să fie pasibile de sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive, susceptibile să antreneze extrădarea.

(2)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca infracțiunile prevăzute la articolul 1 să fie pasibile de pedepse privative de libertate, având o durată maximă care nu poate fi mai mică de opt ani, atunci când au fost săvârșite în următoarele împrejurări:

(a)	infracțiunea a pus în pericol viața victimei în mod deliberat sau din neglijență gravă;

(b)

infracțiunea a fost săvârșită împotriva unei victime care era vulnerabilă în mod deosebit. O victimă este considerată a fi vulnerabilă în mod deosebit, cel puțin atunci când nu a împlinit vârsta majoratului sexual prevăzută de legislația națională și când infracțiunea a fost săvârșită în scopul exploatării prostituției altuia și altor forme de exploatare sexuală, inclusiv pentru pornografie;

(c)	infracțiunea a fost săvârșită prin recurgerea la violențe grave sau a provocat un prejudiciu deosebit de grav victimei;

(d)	infracțiunea a fost săvârșită în cadrul unei organizații criminale în sensul Acțiunii comune 98/733/JAI, independent de nivelul pedepselor prevăzute de aceasta.

Articolul 4

Răspunderea persoanelor juridice

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că persoanele juridice pot fi ținute să răspundă pentru una dintre infracțiunile penale prevăzute la articolele 1 și 2, săvârșite în interesul lor de către orice persoană, acționând individual sau în calitate de membru al unui organism al persoanei juridice în cauză, care îndeplinește o funcție de conducere în cadrul persoanei juridice, în temeiul:

(a)	unei competențe de reprezentare a persoanei juridice sau

(b)	autorizației de a lua decizii în numele persoanei juridice sau

(c)	autorizației de a exercita controlul în cadrul persoanei juridice.

(2)   Pe lângă cazurile prevăzute la alineatul (1), fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că persoanele juridice pot fi ținute să răspundă în cazul în care controlul sau supravegherea necorespunzătoare din partea unei persoane prevăzute la alineatul (1) a permis săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la articolele 1 și 2, în interesul respectivei persoane juridice, de către o persoană aflată sub autoritatea sa.

(3)   Răspunderea persoanelor juridice în temeiul alineatelor (1) și (2) nu exclude urmărirea penală a persoanelor fizice autoare, instigatoare sau complice la săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la articolele 1 și 2.

(4)   În sensul prezentei decizii-cadru, prin „persoană juridică” se înțelege orice entitate care are acest statut în temeiul dreptului intern aplicabil, cu excepția statelor sau a altor organisme publice în exercitarea prerogativelor lor de putere publică și a organizațiilor internaționale publice.

Articolul 5

Sancțiuni aplicabile persoanelor juridice

Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că orice persoană juridică ținută să răspundă în temeiul articolului 4, este pasibilă de sancțiuni efective, proporționale și disuasive, care să includă amenzi penale sau nepenale și eventual alte sancțiuni, precum:

(a)	măsuri de excludere de la posibilitatea de a beneficia de un avantaj public sau de un ajutor public sau

(b)	măsuri de interzicere temporară sau permanentă a exercitării unei activități comerciale sau

(c)	punerea sub supraveghere judiciară sau

(d)	o măsură judiciară de dizolvare sau

(e)	închiderea temporară sau permanentă a unității care a servit la săvârșirea infracțiunii.

Articolul 6

Competență și urmărire

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența în privința infracțiunilor prevăzute la articolele 1 și 2, în următoarele cazuri:

(a)	infracțiunea a fost săvârșită, în totalitate sau parțial, pe teritoriul său sau

(b)	autorul infracțiunii este unul din resortisanții săi sau

(c)	infracțiunea a fost săvârșită în interesul unei persoane juridice stabilite pe teritoriul acelui stat membru.

(2)   Un stat membru poate decide să nu aplice sau să aplice doar în cazuri sau condiții specifice, regulile de competență definite la alineatul (1) literele (b) și (c), când infracțiunea în cauză a fost săvârșită în afara teritoriului său.

(3)   Un stat membru care, în temeiul legislației sale, nu-și extrădează proprii resortisanți, ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența în privința infracțiunilor prevăzute la articolele 1 și 2 și pentru a declanșa urmărirea penală, dacă este cazul, când sunt săvârșite de către resortisanții săi în afara teritoriului său.

(4)   Statele membre informează Secretariatul General al Consiliului și Comisia despre decizia lor de a aplica alineatul (2), indicând, dacă este necesar, cazurile sau condițiile speciale în care se aplică decizia lor.

Articolul 7

Protecția și asistența acordate victimelor

(1)   Statele membre se asigură că cercetarea sau urmărirea penală a infracțiunilor prevăzute de prezenta decizie-cadru nu depind de declarația sau de acuzația provenind de la o persoană care este victimă a infracțiunii, cel puțin în cazurile în care se aplică articolul 6 alineatul (1) litera (a).

(2)   Copiii care sunt victime ale unei infracțiuni prevăzute la articolul 1 ar trebui să fie considerați drept victime vulnerabile în mod deosebit, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2), articolul 8 alineatul (4) și cu articolul 14 alineatul (1) din Decizia-cadru 2001/220/JAI a Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procesului penal (13).

(3)   În cazul în care victima este un copil, statele membre iau toate măsurile posibile pentru a garanta un sprijin adecvat familiei sale. În special, atunci când acest lucru este necesar și posibil, fiecare stat membru aplică articolul 4 din Decizia-cadru 2001/220/JAI.

Articolul 8

Domeniul de aplicare teritorială

Prezenta decizie-cadru de aplică în Gibraltar.

Articolul 9

Aplicarea Acțiunii comune 97/154/JAI

Acțiunea comună 97/154/JAI încetează să se aplice în măsura în care se referă la traficul de persoane.

Articolul 10

Punerea în aplicare

(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se conforma dispozițiilor prezentei decizii-cadru până la 1 august 2004.

(2)   Statele membre transmit până la data prevăzută la alineatul (1), Secretariatului General al Consiliului și Comisiei, textul dispozițiilor de transpunere în legislația internă a obligațiilor pe care le impune prezenta decizie-cadru. Pe baza unui raport întocmit utilizând aceste informații și a unui raport al Comisiei, Consiliul verifică, până la 1 august 2005, dacă statele membre au luat măsurile necesare pentru a se conforma prezentei decizii-cadru.

Articolul 11

Intrarea în vigoare

Prezenta decizie-cadru intră în vigoare la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

---

(1)  JO C 62 E, 27.2.2001, p. 324.

(2)  JO C 35 E, 28.2.2002, p. 114.

(3)  JO C 19, 23.1.1999, p. 1.

(4)  JO L 63, 4.3.1997, p. 2.

(5)  JO L 333, 9.12.1998, p. 1. Acțiune comună, astfel cum a fost modificată ultima dată prin Decizia-cadru 2001/500/JAI (JO L 182, 5.7.2001, p. 1).

(6)  JO L 351, 29.12.1998, p. 1.

(7)  JO L 322, 12.12.1996, p. 7.

(8)  JO L 342, 31.12.1996, p. 4.

(9)  JO L 34, 9.2.2000, p. 1.

(10)  JO L 191, 7.7.1998, p. 4.

(11)  JO L 105, 27.4.1996, p. 1.

(12)  JO L 191, 7.7.1998, p. 1.

(13)  JO L 82, 22.3.2001, p. 1.

---

19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

25

---

32002D0630

---

L 203/5

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DECIZIA CONSILIULUI

din 22 iulie 2002

de stabilire a unui program-cadru privind cooperarea polițienească și judiciară în materie penală (AGIS)

(2002/630/JAI)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 30 alineatul (1), articolul 31 și articolul 34 alineatul (2) litera (c),

având în vedere inițiativa Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

Articolul 29 din Tratatul privind Uniunea Europeană menționează că obiectivul Uniunii este de a oferi cetățenilor un nivel ridicat de protecție într-un spațiu de libertate, securitate și justiție prin elaborarea unei acțiuni comune a statelor membre în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală, prin prevenirea rasismului și a xenofobiei și prin combaterea acestor fenomene.

(2)

Concluziile Consiliului European de la Tampere, din octombrie 1999 îndeamnă la intensificarea cooperării pentru prevenirea infracționalității și a combaterii acesteia, inclusiv a aceleia care utilizează noile tehnologii ale informației și ale comunicării în vederea realizării unui adevărat spațiu european de justiție. Importanța cooperării în acest domeniu a fost din nou subliniată în Planul de Acțiune intitulat „Prevenirea și controlul criminalității organizate: o strategie a Uniunii Europene pentru începutul noului mileniu” (3).

(3)	Articolul 12 din Decizia-cadru 2001/220/JAI a Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procesului penal (4) prevede o cooperare între statele membre care să favorizeze o protecție mai eficientă a intereselor victimelor în cadrul procesului penal.

(4)	Este necesar să se extindă dimensiunea europeană a proiectelor la trei state membre sau la două state membre și un stat candidat pentru a favoriza constituirea de parteneriate și schimbul de informații și de bune practici la nivel național.

(5)

Programele Grotius II – Penal (5), Stop II (6), Oisin II (7), Hippokrates (8) și Falcone (9), stabilite de Consiliu, au contribuit la consolidarea cooperării dintre serviciile polițienești și judiciare ale statelor membre și la îmbunătățirea înțelegerii reciproce a sistemelor polițienești, judiciare, juridice și administrative ale statelor membre menționate.

(6)	În urma aprobării Planului de Acțiune al Uniunii Europene în domeniul combaterii drogurilor (2000-2004) de către Consiliul European de la Feira, din iunie 2000, în prezentul program-cadru au fost incluse și acțiuni de combatere a traficului de droguri.

(7)

Stabilirea unui program-cadru unic, dorit în mod expres de Parlamentul European și de Consiliu cu ocazia adoptării programelor precedente, va permite îmbunătățirea acestei cooperări printr-o abordare coordonată și multidisciplinară care îi implică pe diferiții responsabili de prevenirea și combaterea infracționalității la nivelul Uniunii Europene. În acest timp, este necesar să se mențină o abordare echilibrată între diferitele acțiuni care urmăresc crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție.

(8)

Este de dorit să se asigure continuitatea acțiunilor susținute prin programul-cadru, prevăzându-se coordonarea lor într-un cadru unic de referință care să permită o raționalizare a procedurilor, o îmbunătățire a gestionării lor și a economiilor de scară. De asemenea, este important să fie exploatate din plin avantajele programului pe plan operațional, în special pentru autoritățile de aplicare a legii, să fie încurajată cooperarea dintre autoritățile de aplicare a legii din statele membre și să li se permită acestora să se familiarizeze mai bine cu metodele de lucru și cu constrângerile pe care trebuie să le respecte omologii lor din alte state membre.

(9)	Cheltuielile pe care le presupune programul-cadru trebuie să se încadreze în plafonul prevăzut în prezent la Rubrica 3 a perspectivelor financiare.

(10)	Creditele anuale ale programului-cadru trebuie să facă obiectul unei decizii a autorității bugetare în cursul procedurii bugetare.

(11)	Este necesar ca programul-cadru să fie accesibil statelor candidate, în calitate de parteneri și participanți la proiectele susținute de program. După caz, poate fi luată în considerare și participarea altor state la programul menționat.

(12)	Măsurile necesare punerii în aplicare a prezentei decizii trebuie să fie adoptate în conformitate cu procedurile prevăzute de aceasta, cu ajutorul unui comitet.

(13)	Pentru a crește valoarea adăugată a proiectelor puse în aplicare în cadrul prezentei decizii, se impune să se asigure coerența și complementaritatea între aceste proiecte și celelalte intervenții comunitare.

(14)	Este necesar să se prevadă o monitorizare și o evaluare regulate ale programului-cadru pentru a permite evaluarea eficienței proiectelor puse în aplicare în raport cu obiectivele fixate și, după caz, reajustarea priorităților.

(15)

O valoare de referință financiară, în sensul punctului 34 din Acordul Interinstituțional din 6 mai 1999 încheiat între Parlamentul European, Consiliu și Comisie privind disciplina bugetară și îmbunătățirea procedurii bugetare (10), este inclusă în prezenta decizie pentru toată durata programului, fără ca aceasta să afecteze competențele autorității bugetare, astfel cum au fost definite prin Tratatul de instituire a Comunității Europene,

DECIDE:

Articolul 1

Stabilirea programului-cadru

(1)   Prezenta decizie stabilește un program-cadru privind cooperarea polițienească și judiciară în materie penală în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție, denumit în continuare „program”.

(2)   Programul este stabilit pentru perioada 1 ianuarie 2003 – 31 decembrie 2007 și poate fi prelungit după această dată.

Articolul 2

Obiectivele programului

(1)   Programul contribuie la obiectivul general de a oferi cetățenilor Uniunii Europene un nivel ridicat de protecție într-un spațiu de libertate, securitate și justiție. În acest context, el urmărește în special:

(a)	să dezvolte, să pună în aplicare și să evalueze politicile europene în acest domeniu;

(b)

să încurajeze și să consolideze constituirea rețelelor, cooperarea reciprocă pe teme generale de interes comun pentru statele membre, schimbul și difuzarea de informații, de experiență și de bune practici, cooperarea locală și regională, îmbunătățirea și adaptarea formării și cercetarea științifică și tehnică;

(c)	să încurajeze statele membre să intensifice cooperarea cu statele candidate, cu alte state terțe și cu organizațiile internaționale și regionale competente.

(2)   Programul susține proiecte în următoarele domenii care țin de Titlul VI al Tratatului privind Uniunea Europeană:

(a)	cooperarea judiciară generală și penală, inclusiv formarea;

(b)	cooperarea între autoritățile de aplicare a legii;

(c)	cooperarea între autoritățile de aplicare a legii sau alte organisme publice sau private ale statelor membre cu rol în prevenirea și combaterea criminalității, organizate sau de alt tip;

(d)	cooperarea între statele membre pentru asigurarea unei protecții efective a intereselor victimelor în cadrul procedurilor penale.

Articolul 3

Accesul la program

(1)   Programul cofinanțează proiectele, cu o durată maximă de doi ani, prezentate de instituții și de organisme publice sau private, inclusiv de organizații profesionale, organizații neguvernamentale, asociații, organizații care reprezintă sectorul economic, institute de cercetare și institute de formare de bază și superioară pentru publicul vizat menționat la alineatul (3).

(2)   Pentru a putea beneficia de cofinanțare, proiectele trebuie să asocieze parteneri din cel puțin trei state membre sau din două state membre și un stat candidat și să urmărească obiectivele menționate la articolul 2. Statele candidate pot participa la proiecte pentru a se familiariza cu acquis-ul în acest domeniu și pentru a se pregăti în vederea aderării. Alte state terțe pot de asemenea să participe dacă aceasta este în interesul proiectelor.

(3)   Programul este destinat următorului public vizat:

(a)	practicieni din justiție: judecători, procurori, avocați, funcționari din ministere, funcționari din poliția judiciară, executori judecătorești, experți, interpreți judiciari, alte profesiuni asociate justiției;

(b)	funcționari și agenți din autoritățile de aplicare a legii: organismele publice competente din statele membre, în temeiul legislației interne, pentru prevenirea, detectarea și combaterea criminalității;

(c)	funcționari ai altor autorități publice și reprezentanți ai diverselor asociații, ai organizațiilor profesionale, din cercetare și din mediul de afaceri cu rol în prevenirea și combaterea criminalității, organizată sau de alt tip;

(d)	reprezentanți ai serviciilor care au ca sarcină să acorde asistență victimelor, inclusiv serviciile publice responsabile în materie de imigrație și de servicii sociale.

(4)   În cadrul obiectivelor menționate la articolul 2, programul poate cofinanța de asemenea:

(a)	proiecte specifice prezentate în conformitate cu alineatul (1) și care prezintă un interes special în raport cu prioritățile programului sau cu cooperarea cu statele candidate;

(b)	măsuri complementare, cum ar fi seminarii, reuniuni de experți sau alte acțiuni de difuzare a rezultatelor obținute în cadrul programului.

(5)   În cadrul obiectivelor menționate la articolul 2, programul poate de asemenea să acorde un sprijin financiar direct activităților incluse în programele anuale de activități ale organizațiilor neguvernamentale care îndeplinesc următoarele criterii:

(a)	să fie organizații non-profit;

(b)	să fie constituite în conformitate cu legislația unuia din statele membre;

(c)	să urmărească activități de dimensiune europeană și care presupun, în principiu, participarea a cel puțin jumătate din statele membre;

(d)	să urmărească activități care să includă unul sau mai multe dintre obiectivele menționate la articolul 2.

Articolul 4

Acțiunile programului

Programul cuprinde următoarele tipuri de acțiuni:

(a)

formare;

(b)	elaborarea și lansarea unor programe de schimburi și stagii;

(c)	studii și cercetare;

(d)	difuzarea rezultatelor obținute în cadrul programului;

(e)	încurajarea cooperării între autoritățile de aplicare a legii, autoritățile judiciare sau alte organisme publice sau private din statele membre cu rol în prevenirea și combaterea criminalității prin ajutorul pe care îl dau, de exemplu, la constituirea rețelelor;

(f)	conferințe și seminarii.

Articolul 5

Finanțarea programului

(1)   Valoarea de referință financiară pentru îndeplinirea prezentului program, pentru perioada 2003-2007, este de 65 de milioane EUR.

Creditele anuale sunt autorizate de către autoritatea bugetară în limita perspectivelor financiare.

(2)   Cofinanțarea unui proiect de către program exclude orice altă finanțare de către un alt program finanțat de bugetul general al Uniunii Europene.

(3)   Deciziile de finanțare conduc la încheierea de convenții de finanțare între Comisie și organizatori. Aceste decizii și convenții sunt supuse controlului financiar al Comisiei și verificărilor Curții de Conturi.

(4)   Intervenția financiară din partea bugetului general al Uniunii Europene nu poate depăși 70 % din costul total al proiectului.

(5)   Cu toate acestea, proiectele specifice și măsurile suplimentare menționate la articolul 3 alineatul (4) și activitățile menționate la articolul 3 alineatul (5) pot fi finanțate în proporție de 100 %, în limita a 10 % din pachetul financiar anual alocat programului pentru proiectele specifice menționate la articolul 3 alineatul (4) litera (a) și în limita a 5 % pentru măsurile suplimentare menționate la articolul 3 alineatul (4) litera (b).

Articolul 6

Punerea în aplicare a programului

(1)   Comisia răspunde de gestionarea și de punerea în aplicare a programului, în cooperare cu statele membre.

(2)   Programul este gestionat de Comisie în conformitate cu Regulamentul Financiar care se aplică bugetului general al Comunităților Europene.

(3)   Pentru punerea în aplicare a programului, Comisia:

(a)

elaborează un program de lucru anual care cuprinde obiective specifice, priorități tematice și, după caz, o listă de acțiuni specifice și de măsuri complementare; programul menține un echilibru între domeniile specificate la articolul 2 alineatul (2) și alocă cel puțin 15 % din finanțarea anuală fiecăruia dintre domeniile specificate la literele (a), (b) și (c) ale alineatului respectiv;

(b)	evaluează și selecționează proiectele prezentate și asigură gestionarea acestora.

(4)   Examinarea proiectelor prezentate se efectuează în conformitate cu procedura consultativă prevăzută la articolul 8. Examinarea programului de lucru anual, a proiectelor specifice și a măsurilor complementare menționate la articolul 3 alineatul (4) și a activităților menționate la articolul 3 alineatul (5), este efectuată în conformitate cu procedura de gestionare menționată la articolul 9.

(5)   În măsura în care sunt compatibile cu politicile respective, Comisia evaluează și selecționează proiectele prezentate de organizatori după următoarele criterii:

(a)	conformitatea cu obiectivele programului;

(b)	dimensiunea europeană a proiectului și deschiderea spre participare a statelor candidate;

(c)	compatibilitatea cu lucrările întreprinse sau prevăzute în cadrul priorităților politice ale Uniunii Europene în materie de cooperare judiciară generală și penală;

(d)	complementaritatea cu alte proiecte de cooperare încheiate, în curs sau viitoare;

(e)	capacitatea organizatorului de a pune în aplicare proiectul;

(f)	calitatea intrinsecă a proiectului în ceea ce privește concepția, organizarea, prezentarea și rezultatele preconizate;

(g)	valoarea totală a subvenției solicitate în cadrul programului și proporționalitatea sa la rezultatele obținute;

(h)	impactul rezultatelor preconizate asupra obiectivelor programului.

Articolul 7

Comitetul

(1)   Comisia este asistată de un Comitet compus din reprezentanți ai statelor membre și prezidat de reprezentantul Comisiei, denumit în continuare „Comitetul”.

(2)   Comitetul își adoptă regulamentul de ordine interioară la propunerea președintelui, pe baza modelului de regulament de ordine interioară care a fost publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

(3)   Comisia poate invita reprezentanți ai statelor candidate la întruniri de informare organizate după întrunirile Comitetului.

Articolul 8

Procedura consultativă

(1)   În cazul în care se face trimitere la prezentul articol, reprezentantul Comisiei prezintă Comitetului un proiect cu măsurile ce urmează să fie adoptate. Comitetul își dă avizul cu privire la acest proiect în termenul pe care președintele îl poate stabili în funcție de urgența subiectului, supunându-l la vot, după caz.

(2)   Avizul este consemnat în procesul-verbal; în afară de aceasta, fiecare stat membru are dreptul să solicite ca poziția sa să fie consemnată în procesul-verbal.

(3)   Comisia ține seama în cea mai mare măsură de avizul emis de Comitet. Aceasta informează Comitetul despre modul în care avizul este luat în considerare.

Articolul 9

Procedura de gestionare

(1)   În cazul în care se face trimitere la prezentul articol, reprezentantul Comisiei prezintă Comitetului un proiect cu măsurile ce urmează să fie adoptate. Comitetul își dă avizul cu privire la acest proiect în termenul pe care președintele îl poate stabili în funcție de urgența subiectului. Avizul este emis cu majoritatea prevăzută la articolul 205 alineatul (2) din Tratatul de instituire a Comunității Europene pentru deciziile pe care Consiliul trebuie să le adopte la propunerea Comisiei. În cadrul Comitetului, voturile reprezentanților statelor membre sunt ponderate în conformitate cu articolul menționat. Președintele nu participă la vot.

(2)   Comisia adoptă măsuri care se aplică imediat. Cu toate acestea, dacă măsurile nu sunt conforme cu avizul Comitetului, aceste măsuri sunt de îndată comunicate Consiliului de către Comisie. În acest caz, Comisia poate să amâne aplicarea măsurilor adoptate pentru o perioadă de trei luni de la data comunicării acestora.

(3)   Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate să ia o decizie diferită în perioada prevăzută la alineatul (2).

Articolul 10

Coerență și complementaritate

Comisia asigură, în cooperare cu statele membre, coerența și complementaritatea proiectelor cu celelalte politici comunitare.

Articolul 11

Monitorizare și evaluare

Comisia asigură o monitorizare regulată a programului. Aceasta informează Parlamentul European cu privire la programul de lucru adoptat și la lista proiectelor cofinanțate și prezintă Parlamentului European și Consiliului:

(a)	un raport anual privind punerea în aplicare a programului. Primul raport este prezentat până la 30 iunie 2004;

(b)	până la 30 iunie 2005, un raport interimar de evaluare privind punerea în aplicare a programului;

(c)	până la 30 septembrie 2006, o comunicare privind continuarea programului la care se anexează, după caz, o propunere corespunzătoare;

(d)	până la 30 iunie 2008, un raport final de evaluare a întregului program.

Articolul 12

Intrarea în vigoare

Prezenta decizie produce efecte de la data publicării sale în Jurnalul Oficial.

---

(1)  JO C 51 E, 26.2.2002, p. 345.

(2)  Aviz adoptat la 9 aprilie 2002 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(3)  JO C 124, 3.5.2000, p. 1.

(4)  JO L 82, 22.3.2001, p. 1.

(5)  JO L 186, 7.7.2001, p. 1 (Grotius II – Penal).

(6)  JO L 186, 7.7.2001, p. 7 (Stop II).

(7)  JO L 186, 7.7.2001, p. 4 (Oisin II).

(8)  JO L 186, 7.7.2001, p. 11.

(9)  JO L 99, 31.3.1998, p. 8.

(10)  JO C 172, 18.6.1999, p. 1.

---

19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

29

---

32002R1496

---

L 225/13

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

REGULAMENTUL (CE) NR. 1496/2002 AL COMISIEI

din 21 august 2002

de modificare a anexei I [normele de competență interne prevăzute la articolul 3 alineatul (2) și articolul 4 alineatul (2)] și a anexei II (lista instanțelor judecătorești și a autorităților competente) la Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială

COMISIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene,

având în vedere Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (1), în special articolul 3 alineatul (2), articolul 4 alineatul (2) și articolele 44 și 74,

întrucât:

(1)

În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, persoanele domiciliate într-un stat membru nu pot fi chemate în justiție înaintea instanțelor unui alt stat membru decât în temeiul normelor prevăzute la punctele 2-7 din capitolul II cu privire la competență. În temeiul articolului 3 alineatul (2), nu pot fi invocate împotriva lor mai ales normele de competență interne prevăzute în anexa I.

(2)	Prin urmare, dacă una dintre normele de competență prevăzute în anexa I este anulată într-un stat membru, conținutul listei trebuie să fie modificat în consecință.

(3)	Cererea de încuviințare a executării într-un stat membru a unei hotărâri pronunțate în alt stat și executorie în acesta din urmă trebuie depusă la autoritățile competente enumerate în anexa II la Regulamentul (CE) nr. 44/2001.

(4)	Articolul 38 și următoarele, precum și articolul 57 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, permit depunerea unei cereri de încuviințare a executării unui act autentic la un notar, în calitate de autoritate competentă.

(5)	Articolul 74 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 prevede că statele membre trebuie să notifice Comisiei textele de modificare a listei autorităților competente prezentate în anexele I-IV.

(6)

Țările de Jos au notificat Comisiei o modificare a normelor de competență interne prevăzute în anexa I și a listei instanțelor și autorităților competente prezentată în anexa II, iar Germania a notificat Comisiei o modificare a listei instanțelor și autorităților competente prezentată în anexa II; prin urmare, Regulamentul (CE) nr. 44/2001 trebuie modificat în consecință,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

Articolul 1

În anexa I la Regulamentul (CE) nr. 44/2001 se elimină a opta liniuță referitoare la Țările de Jos.

Articolul 2

În anexa II la Regulamentul (CE) nr. 44/2001 „în Germania, președintele unei camere a «Landgericht»” se înlocuiește cu următorul text:

„în Germania:

(a)	președintele unei camere a «Landgericht»;

(b)	un notar («…») în cadrul unei proceduri de încuviințare a executării unui act autentic.”

Articolul 3

În anexa II la Regulamentul (CE) nr. 44/2001, „în Țările de Jos, președintele «arrondissementsrechtbank»” se înlocuiește cu următorul text:

Articolul 4

Prezentul regulament intră în vigoare în a șaptea zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

---

(1)  JO L 12, 16.1.2001, p. 1.

---

19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

30

---

32002F0946

---

L 328/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DECIZIA-CADRU A CONSILIULUI

din 28 noiembrie 2002

privind consolidarea cadrului penal pentru a preveni facilitarea intrării, tranzitului și șederii neautorizate

(2002/946/JAI)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 29, articolul 31 litera (e) și articolul 34 alineatul (2) litera (b),

având în vedere inițiativa Republicii Franceze (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)	Unul dintre obiectivele Uniunii Europene este acela de a oferi cetățenilor un nivel ridicat de protecție într-un spațiu de libertate, securitate și justiție, prin elaborarea unei acțiuni comune a statelor membre în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală.

(2)	În acest cadru, trebuie să se ia măsuri pentru combaterea facilitării imigrației ilegale, atât în cazul în care aceasta reprezintă trecerea ilegală efectivă a frontierei, cât și atunci când are ca scop alimentarea rețelelor de exploatare a persoanelor.

(3)

În acest sens, este necesară realizarea unei apropieri între dispozițiile legale existente, în special în ceea ce privește, pe de o parte, definirea precisă a faptului ilicit în cauză și a excepțiilor, care face obiectul Directivei 2002/90/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2002 de definire a facilitării intrării, tranzitului și șederii neautorizate (3), și, pe de altă parte, normele minime în materie de sancțiuni, de răspundere a persoanelor juridice și de competență jurisdicțională, care fac obiectul prezentei decizii-cadru.

(4)	Este, de asemenea, esențial ca eventualele acțiuni să nu fie intentate doar persoanelor fizice și să se prevadă măsuri în ceea ce privește răspunderea persoanelor juridice.

(5)	Prezenta decizie-cadru completează celelalte instrumente adoptate pentru combaterea imigrației ilegale, a muncii fără forme legale, a traficului de persoane și a exploatării sexuale a copiilor.

(6)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezenta decizie-cadru reprezintă o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul Acordului încheiat între Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestor două state la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (4), care intră în domeniul de aplicare a articolului 1 punctul (E) din Decizia 1999/437/CE a Consiliului din 17 mai 1999 privind anumite norme de aplicare a respectivului acord (5).

(7)

Regatul Unit participă la prezenta decizie-cadru în conformitate cu articolul 5 din Protocolul de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, și cu articolul 8 alineatul (2) din Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind cererea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (6).

(8)

Irlanda participă la prezenta decizie-cadru în conformitate cu articolul 5 din Protocolul de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, și cu articolul 6 alineatul (2) din Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind cererea Irlandei de a participa la unele dintre dispozițiile acquis-ului Schengen (7),

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE-CADRU:

Articolul 1

Sancțiuni

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că faptele ilicite definite la articolele 1 și 2 din Directiva 2002/90/CE fac obiectul unor sancțiuni penale efective, proporționale și cu efect de descurajare, în măsură să conducă la extrădare.

(2)   După caz, sancțiunile penale prevăzute la alineatul (1) pot fi însoțite de următoarele măsuri:

—	confiscarea mijlocului de transport care a servit la săvârșirea infracțiunii;

—	interzicerea exercitării în mod direct sau printr-o persoană interpusă a activității profesionale în exercitarea căreia a fost săvârșită infracțiunea;

—	expulzarea.

(3)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca în cazul faptelor ilicite menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (a) și, după caz, la articolul 2 litera (a) din Directiva 2002/90/CE, dacă acestea sunt săvârșite în scop lucrativ, să se prevadă pedepse privative de libertate cu un maxim care nu poate fi mai mic de opt ani, dacă sunt săvârșite într-una dintre următoarele circumstanțe:

—	infracțiunea a fost săvârșită în cadrul activităților unei organizații criminale, astfel cum este definită de Acțiunea Comună 98/733/JAI (8);

—	săvârșirea infracțiunii a pus în pericol viața persoanelor care au făcut obiectul infracțiunii.

(4)   Pentru păstrarea coerenței regimului pedepselor statului membru în cauză, actele menționate la alineatul (3) pot face obiectul unei pedepse privative de libertate cu un maxim care nu poate fi mai mic de șase ani, cu condiția ca aceasta să fie una dintre pedepsele maxime cele mai severe prevăzute pentru infracțiuni de o gravitate comparabilă.

Articolul 2

Răspunderea persoanelor juridice

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că persoanele juridice pot fi ținute să răspundă pentru faptele ilicite menționate la articolul 1 alineatul (1), săvârșite în interesul lor de către orice persoană, acționând individual sau ca membru al unui organism al persoanei juridice în cauză, care îndeplinește o funcție de conducere în cadrul persoanei juridice, în temeiul:

—	unei competențe de reprezentare a persoanei juridice;

—	autorizației de a lua decizii în numele persoanei juridice sau

—	autorizației de a exercita controlul în cadrul persoanei juridice.

(2)   Pe lângă cazurile prevăzute la alineatul (1), fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că o persoană juridică poate fi ținută să răspundă în cazul în care controlul sau supravegherea necorespunzătoare efectuate de o persoană responsabilă la care face referire alineatul (1) au făcut posibilă săvârșirea faptelor ilicite menționate la articolul 1 alineatul (1) în interesul persoanei juridice în cauză, de către o persoană aflată sub autoritatea sa.

(3)   Răspunderea persoanei juridice în temeiul alineatelor (1) și (2) nu exclude urmărirea penală a persoanelor fizice autoare, instigatoare sau complice la săvârșirea infracțiunilor menționate la alineatul (1).

Articolul 3

Sancțiuni aplicate persoanelor juridice

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că o persoană juridică ținută să răspundă în temeiul articolului 2 alineatul (1) să fie pasibilă de sancțiuni efective, proporționale și cu efect de descurajare, care să includă amenzi penale sau fără caracter penal și eventual alte sancțiuni, precum:

(a)	măsuri de excludere de la posibilitatea de a beneficia de un avantaj public sau de un ajutor public;

(b)	măsuri de interzicere temporară sau permanentă de a desfășura o activitate comercială;

(c)	plasare sub supraveghere judiciară;

(d)	o măsură judiciară de dizolvare.

(2)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că persoana juridică ținută să răspundă în temeiul articolului 2 alineatul (2) este pasibilă de sancțiuni sau de măsuri efective, proporționale și cu efect de descurajare.

Articolul 4

Competență jurisdicțională

(1)   Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența jurisdicțională în cazul faptelor ilicite menționate la articolul 1 alineatul (1) și săvârșite:

(a)	în totalitate sau parțial pe teritoriul său;

(b)	de un resortisant al său sau

(c)	în interesul unei persoane juridice stabilite pe teritoriul său.

(2)   Sub rezerva articolului 5, fiecare stat membru poate decide să nu aplice sau să aplice doar în cazuri sau condiții speciale norma privind competența prevăzută:

—	la alineatul (1) litera (b);

—	la alineatul (1) litera (c).

(3)   Fiecare stat membru informează în scris pe Secretarul General al Consiliului cu privire la decizia sa de a aplica alineatul (2), menționând, după caz, circumstanțele sau condițiile speciale în care se aplică decizia respectivă.

Articolul 5

Extrădarea și urmărirea

(1)

(a) Fiecare stat membru care, în conformitate cu legislația sa internă, nu își extrădează resortisanții, ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența jurisdicțională în cazul faptelor ilicite menționate la articolul 1 alineatul (1), în cazul în care acestea sunt săvârșite de resortisanții săi în afara teritoriului său. (b) Fiecare stat membru din care provine un resortisant suspectat că ar fi săvârșit într-un alt stat membru una dintre faptele ilicite la care face referire articolul 1 alineatul (1) și care nu extrădează persoana respectivă spre celălalt stat membru doar pe motivul naționalității acesteia, sesizează autoritățile responsabile de cazul respectiv, pentru ca acestea să înceapă, după caz, urmărirea penală. Pentru a permite efectuarea urmăririi penale, dosarele, informațiile și documentele referitoare la infracțiunea săvârșită se transmit în conformitate cu procedurile prevăzute la articolul 6 alineatul (2) din Convenția Europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957. Statul membru reclamant este informat cu privire la începerea urmăririi penale și la rezultatul acesteia.

(2)   În sensul prezentului articol, noțiunea de „resortisant” al unui stat membru trebuie interpretată în conformitate cu toate declarațiile făcute de statul membru respectiv în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) literele (b) și (c) din Convenția Europeană privind extrădarea, după caz, astfel cum a fost modificată prin declarațiile aferente Convenției referitoare la extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene (9).

Articolul 6

Dreptul internațional privind refugiații

Prezenta decizie-cadru se aplică fără a aduce atingere protecției acordate refugiaților și solicitanților de azil în conformitate cu dreptul internațional privind refugiații sau altor instrumente internaționale referitoare la drepturile omului, în special fără a aduce atingere respectării de către statele membre a obligațiilor internaționale ce le revin în temeiul articolelor 31 și 33 din Convenția din 1951 privind statutul refugiaților, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la New York din 1967.

Articolul 7

Comunicarea de informații între statele membre

(1)   Dacă un stat membru este informat cu privire la una dintre faptele ilicite menționate la articolul 1 alineatul (1), care constituie o încălcare a legislației unui alt stat membru privind intrarea și șederea străinilor, statul membru respectiv îl informează pe acesta din urmă.

(2)   Fiecare stat membru care, pe motivul unei încălcări a propriei legislații privind intrarea și șederea străinilor, cere unui alt stat membru să înceapă urmărirea penală pentru săvârșirea faptelor ilicite menționate la articolul 1 alineatul (1), trebuie să specifice, printr-un raport oficial sau un certificat eliberat de autoritățile competente, dispozițiile legislației sale interne care au fost încălcate.

Articolul 8

Aplicarea teritorială

Prezenta decizie-cadru se aplică în Gibraltar.

Articolul 9

Punerea în aplicare

(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se conforma dispozițiilor prevăzute de prezenta decizie-cadru până la 5 decembrie 2004.

(2)   Până la aceeași dată, statele membre transmit Secretariatului General al Consiliului și Comisiei textul dispozițiilor care transpun în legislația lor internă obligațiile care decurg din prezenta decizie-cadru. Pe baza unui raport întocmit de Comisie utilizând aceste informații, Consiliul verifică până la 5 iunie 2005 în ce măsură statele membre s-au conformat prezentei decizii-cadru.

Articolul 10

Abrogare

Dispozițiile articolului 27 alineatele (2) și (3) din Convenția Schengen din 1990 se abrogă la data de 5 decembrie 2004. În cazul în care un stat membru pune în aplicare prezenta decizie-cadru în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) înaintea datei respective, dispozițiile menționate anterior încetează să fie aplicabile statului membru respectiv de la data punerii în aplicare.

Articolul 11

Intrarea în vigoare

Prezenta decizie-cadru intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial.

---

(1)  JO C 253, 4.9.2000, p. 6.

(2)  JO C 276, 1.10.2001, p. 244.

(3)  JO L 328, 5.12.2002, p. 17.

(4)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(5)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.

(6)  JO L 131, 1.6.2000, p. 43.

(7)  JO L 64, 7.3.2002, p. 20.

(8)  JO L 351, 29.12.1998, p. 1.

(9)  JO C 313, 23.10.1996, p. 12.

---

19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

33

---

32002L0090

---

L 328/17

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DIRECTIVA 2002/90/CE A CONSILIULUI

din 28 noiembrie 2002

de definire a facilitării intrării, tranzitului și șederii neautorizate

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 61 litera (a) și articolul 63 alineatul (3) litera (b),

având în vedere inițiativa Republicii Franceze (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)	Unul dintre obiectivele Uniunii Europene este crearea treptată a unui spațiu de libertate, securitate și justiție, care implică, în special, combaterea imigrației ilegale.

(2)	Este, prin urmare, necesară combaterea facilitării imigrației ilegale, atât în cazul în care aceasta reprezintă trecerea ilegală efectivă a frontierei, cât și atunci când are ca scop alimentarea rețelelor de exploatare a persoanelor.

(3)

În acest sens, este necesară realizarea unei apropieri a dispozițiilor juridice existente, în special în ceea ce privește, pe de o parte, definirea precisă a faptei ilicite în cauză și a excepțiilor, definire care face obiectul prezentei directive, și, pe de altă parte, normele minime în materie de sancțiuni, de răspundere a persoanelor juridice și de competență jurisdicțională, care fac obiectul Deciziei-cadru 2002/946/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2002 privind consolidarea cadrului penal pentru a preveni facilitarea intrării, tranzitului și șederii neautorizate (3).

(4)	Prezenta directivă are ca obiectiv definirea noțiunii de facilitare a imigrației ilegale și eficientizarea aplicării Deciziei-cadru 2002/946/JAI, în vederea prevenirii acestei infracțiuni.

(5)	Prezenta directivă completează alte instrumente adoptate pentru combaterea imigrației ilegale, a muncii ilegale, a traficului de persoane și a exploatării sexuale a copiilor.

(6)

În ceea ce privește Islanda și Norvegia, prezenta directivă constituie o dezvoltare a dispozițiilor acquis-ului Schengen în sensul acordului încheiat între Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestor două state la transpunerea, punerea în aplicare și dezvoltarea acquis-ului Schengen (4), care intră în sfera de aplicare a articolului 1 punctul (E) din Decizia 1999/437/CE a Consiliului din 17 mai 1999 privind anumite norme de aplicare a respectivului acord (5).

(7)	Regatul Unit și Irlanda participă la adoptarea și aplicarea prezentei directive în conformitate cu dispozițiile relevante ale tratatelor.

(8)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive, și prin urmare, nu are nici o obligație în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale. Având în vedere faptul că prezenta directivă reprezintă o dezvoltare a acquis-ului Schengen în temeiul dispozițiilor Titlului IV din partea a treia a Tratatului de instituire a Comunității Europene, Danemarca decide, în conformitate cu articolul 5 din protocolul menționat anterior, în termen de șase luni de la data adoptării de către Consiliu a prezentei directive, dacă o transpune sau nu în legislația sa internă,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

Articolul 1

Conduită ilicită

(1)   Fiecare stat membru adoptă sancțiuni adecvate aplicabile:

(a)	oricărei persoane care ajută în mod conștient o persoană care nu este resortisantă a unui stat membru să intre pe teritoriul unui stat membru sau să tranziteze pe teritoriul respectiv, încălcând legislația statului în cauză cu privire la intrarea sau tranzitul străinilor;

(b)	oricărei persoane care ajută în mod conștient, în scop lucrativ, o persoană care nu este resortisantă a unui stat membru să domicilieze pe teritoriul unui stat membru, încălcând legislația statului respectiv cu privire la șederea străinilor.

(2)   Fiecare stat membru poate decide să nu impună sancțiuni în cazul conduitei definite la alineatul (1) litera (a), aplicând propria legislație și practică internă, în cazul în care comportamentul respectiv are ca scop acordarea de ajutor umanitar persoanei în cauză.

Articolul 2

Instigarea, participarea și tentativa

Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că sancțiunile prevăzute la articolul 1 se aplică, de asemenea, oricărei persoane care:

(a)	este instigatoare sau

(b)	este complice sau

(c)	comite o tentativă

la una dintre faptele ilicite menționate în articolul 1 alineatul (1) litera (a) sau (b).

Articolul 3

Sancțiuni

Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru ca faptele ilicite menționate la articolele 1 și 2 să facă obiectul unor sancțiuni efective, proporționale și cu efect de descurajare.

Articolul 4

Punerea în aplicare

(1)   Statele membre asigură punerea în aplicare a actelor cu putere de lege și actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive înainte de 5 decembrie 2004. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Atunci când statele membre adoptă aceste acte, ele cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

(2)   Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele dispozițiilor de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă, precum și un tabel de corespondență între prezenta directivă și dispozițiile de drept intern adoptate. Comisia informează celelalte state membre cu privire la aceasta.

Articolul 5

Abrogare

Articolul 27 alineatul (1) din Convenția Schengen din 1990 se abrogă la 5 decembrie 2004. În cazul în care, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1), un stat membru pune în aplicare prezenta directivă înainte de data respectivă, dispoziția menționată anterior încetează să fie aplicabilă statului membru respectiv de la data punerii în aplicare.

Articolul 6

Intrarea în vigoare

Prezenta directivă intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Articolul 7

Destinatari

Prezenta directivă se adresează statelor membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

---

(1)  JO C 253, 4.9.2000, p. 1.

(2)  JO C 276, 1.10.2001, p. 244.

(3)  JO L 328, 5.12.2002, p. 1.

(4)  JO L 176, 10.7.1999, p. 36.

(5)  JO L 176, 10.7.1999, p. 31.

---

19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

35

---

32002D0956

---

L 333/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DECIZIA CONSILIULUI

din 28 noiembrie 2002

privind crearea unei rețele europene de protecție a personalităților

(2002/956/JAI)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 30 alineatul (1) literele (a) și (c) și articolul 34 alineatul (2) litera (c),

având în vedere inițiativa Regatului Spaniei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

În afară de Recomandarea Consiliului din 6 decembrie 2001 de stabilire a unei scale comune de evaluare a amenințărilor la adresa personalităților aflate în vizită în Uniunea Europeană (3), nu există legislație, norme sau vreun manual al Uniunii care să reglementeze în general protecția personalităților, fie că este vorba de personalități naționale sau de personalități comunitare sau străine.

(2)	Posibilitatea unor agresiuni sau a unor atentate împotriva acestor personalități nu poate fi exclusă.

(3)	Protecția personalităților incumbă statului membru gazdă. Măsurile de protecție ale statului membru gazdă se bazează doar pe dispozițiile legale în vigoare în acel stat membru și pe acordurile internaționale pertinente.

(4)	Creșterea numărului deplasărilor efectuate des personalități în Uniunea Europeană fac necesară înființarea unei filiere oficiale de comunicare și de consultare între autoritățile naționale,

DECIDE:

Articolul 1

(1)   Se înființează o rețea europeană de protecție a personalităților, denumită în continuare „rețea”.

(2)   Rețeaua este constituită din serviciile de poliție naționale și din alte servicii competente în materie de protecție a personalităților. Fiecare stat membru desemnează un punct de contact unic. Informațiile privind punctele de contact naționale desemnate, inclusiv modificările ulterioare, sunt transmise Secretariatului General al Consiliului, care le publică în Jurnalul Oficial.

Articolul 2

În sensul prezentei decizii, prin „personalitate” se înțelege orice persoană care beneficiază de un serviciu de protecție, în conformitate cu legislația internă a unui stat membru sau în temeiul normelor unei organizații sau instituții internaționale sau supranaționale.

Articolul 3

(1)   Activitatea rețelei este promovată de statul membru care exercită președinția Consiliului.

(2)   Statele candidate și Europol pot desemna, de asemenea, un punct de contact care să participe la rețea.

Președinția hotărăște, de la caz la caz, participarea Comisiei și a Secretariatului General al Consiliului la activitățile rețelei, astfel cum sunt menționate la articolul 4 literele (a), (b), (c) și (d).

Articolul 4

Rețeaua are următoarele obiective:

(a)

să promoveze schimbul de informații între serviciile care participă la rețea, în special în ceea ce privește: — informațiile și experiențele generale și tehnice în materie de protecție a personalităților; — informațiile privind criteriile cele mai adecvate în materie de selecție și de formare a personalului competent al serviciilor însărcinate cu protecția personalităților;

(b)	să promoveze dezvoltarea unui set de bune practici comune pentru activitățile operaționale întreprinse de serviciile care participă la rețea;

(c)	să încurajeze detașările reciproce de funcționari din serviciile care participă la rețea;

(d)

să permită serviciilor care participă la rețea să schimbe informații, să comunice și să elaboreze abordări comune cu privire la: — procedurile și cererile de autorizare de către statul membru gazdă a prezenței pe teritoriul său a serviciilor de protecție ale statului solicitant care însoțesc o personalitate; — metodele de acțiune comună pentru prevenirea agresiunilor și a atentatelor, inclusiv posibilitățile de mobilizare a funcționarilor și a resurselor; — protocoalele asupra priorității care trebuie acordată personalității protejate în circulația delegațiilor; — colaborarea cu serviciile competente de aplicare a legii și cu alte servicii publice; — recomandările privind mijloacele de informare în masă;

(e)

să favorizeze, în conformitate cu legislația internă, schimbul de informații operaționale privind aplicarea de măsuri de siguranță în cazurile în care protecția unei personalități trebuie să fie asigurată în cel puțin două state membre, fie prin intermediul punctelor de contact, fie prin contacte directe între serviciile competente, în funcție de indicațiile furnizate de punctele de contact.

Articolul 5

Rețeaua prezintă Consiliului un raport anual asupra evoluției activităților sale. Consiliul evaluează activitățile rețelei o dată la trei ani.

Articolul 6

Prezenta decizie produce efecte în ziua următoare datei adoptării sale de către Consiliu.

---

(1)  JO C 42, 15.2.2002, p. 14.

(2)  Aviz emis la 30 mai 2002 (nepublicat în Jurnalul Oficial până la această dată).

(3)  JO C 356, 14.12.2001, p. 1.

---

19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

37

---

32002D0996

---

L 349/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DECIZIA CONSILIULUI

din 28 noiembrie 2002

de instituire a unui mecanism de evaluare a sistemelor juridice și a punerii lor în aplicare pe plan național în lupta împotriva terorismului

(2002/996/JAI)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul privind Uniunea Europeană, în special articolul 29 și articolul 34 alineatul (1),

având în vedere inițiativa Regatului Spaniei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

întrucât:

(1)

Consiliul Justiție și Afaceri Interne, în cadrul reuniunii din 20 septembrie 2001, a decis, astfel cum se precizează la punctul (15) din Concluziile sale, să instruiască Comitetul de la articolul 36 să pună la punct o variantă mai simplă și mai rapidă a mecanismului de evaluare definit în Acțiunea comună 97/827/JAI din 5 decembrie 1997 de instituire a unui mecanism de evaluare a aplicării și a punerii în aplicare pe plan național a angajamentelor internaționale în domeniul luptei împotriva criminalității organizate (3), în vederea definirii modalităților unei evaluări între egali a dispozitivelor naționale de luptă împotriva terorismului.

(2)	Este necesar să se amelioreze sistemele juridice naționale în domeniul luptei împotriva terorismului și a punerii lor în aplicare.

(3)

Elaborarea oricărei dispoziții juridice și punerea sa în aplicare incumbă, în primul rând, fiecărui stat membru, deși, în cadrul Uniunii Europene, statele membre se informează reciproc în legătură cu conținutul dispozițiilor respective, cu scopul realizării unei eficiențe sporite în lupta împotriva terorismului.

(4)

Pe de altă parte, în conformitate cu termenii mandatului dat de Consiliul din 20 septembrie 2001 menționat anterior, se dorește instituirea unui mecanism care, în cadrul cooperării prevăzute în tratat, să permită statelor membre să își evalueze, pe o bază de egalitate și încredere reciprocă, sistemele juridice naționale respective în lupta împotriva terorismului, precum și punerea lor în aplicare,

DECIDE:

Articolul 1

Crearea mecanismului de evaluare

(1)   Se instituie un mecanism de evaluare între egali a dispozitivelor naționale în lupta împotriva terorismului, în cadrul cooperării internaționale dintre statele membre, în conformitate cu modalitățile definite în continuare.

(2)   Fiecare stat membru se angajează ca autoritățile sale naționale să coopereze strâns cu echipele de evaluare constituite în cadrul prezentei decizii, în vederea punerii acesteia în aplicare și cu respectarea normelor de drept și deontologie aplicabile la nivel național.

Articolul 2

Teme de evaluare

(1)   Pentru fiecare exercițiu, tema precisă de evaluare, precum și ordinea în care statele membre urmează să fie evaluate se definesc, la propunerea președinției, de comitetul de la articolul 36.

Pe de altă parte, în funcție de tema concretă reținută pentru evaluare, comitetul de la articolul 36 desemnează grupul de lucru al Consiliului, subordonat respectivului comitet, care va fi însărcinat cu realizarea acesteia sau, după caz, decide să o realizeze chiar el.

De asemenea, comitetul de la articolul 36 stabilește periodicitatea fiecărui exercițiu de evaluare.

(2)   Evaluarea este pregătită de președinția Consiliului, asistată de Secretariatul General al Consiliului, în special cu ajutorul experților naționali detașați în acest scop la acest organism. Comisia se asociază pe deplin lucrărilor.

(3)   Primul exercițiu de evaluare se va încheia până la jumătatea anului 2003.

Articolul 3

Desemnarea experților

(1)   Fiecare stat membru comunică Secretariatului General al Consiliului, la inițiativa președinției și în termen maxim de patru săptămâni de la data la care comitetul de la articolul 36 hotărăște începerea unei evaluări pe o temă concretă, numele a unu, doi sau trei experți care dețin, cu privire la tema asupra căreia se desfășoară evaluarea, o experiență aprofundată în domeniul luptei împotriva terorismului, și care sunt dispuși să participe la cel puțin un exercițiu de evaluare.

(2)   Președinția stabilește lista experților desemnați de statele membre și o transmite comitetului de la articolul 36 sau grupului de lucru desemnat în vederea evaluării.

Articolul 4

Echipa de evaluare

Pe baza listei menționate la articolul 3 alineatul (2), președinția alcătuiește o echipă de doi experți pentru evaluarea fiecărui stat membru, asigurându-se că aceștia nu au cetățenia statului respectiv.

Numele experților aleși pentru alcătuirea fiecărei echipe de evaluare este comunicat comitetului de la articolul 36 sau grupului de lucru desemnat în vederea evaluării.

Echipa de evaluare este asistată în toate activitățile sale de Secretariatul General al Consiliului și de Comisie.

Articolul 5

Elaborarea chestionarului

Președinția, asistată de Secretariatul General al Consiliului și de Comisie, elaborează un chestionar care servește la evaluarea tuturor statelor membre, în cadrul temei precise stabilite la articolul 2 alineatul (1), și îl supune spre aprobare comitetului de la articolul 36 sau grupului de lucru desemnat în vederea evaluării. După caz, se va cere avizul oricărui grup de lucru al Consiliului, competent în domeniul în care se desfășoară evaluarea. Acest chestionar este destinat colectării tuturor informațiilor utile pentru desfășurarea evaluării. Statul membru evaluat se asigură că răspunde la chestionar în termen de cel mult o lună și cât mai complet posibil, anexând, după caz, toate dispozițiile juridice și datele tehnice și practice necesare.

Articolul 6

Vizita de evaluare

După ce a primit răspunsul la chestionar, în cazurile considerate pertinente, echipa de evaluare se deplasează în statul membru evaluat în termen de cel mult șase săptămâni, pentru a clarifica răspunsurile la chestionar, în conformitate cu un program de vizită stabilit de statul membru vizitat pe baza unei propuneri a echipei de evaluare, cu scopul de a se întâlni cu autoritățile politice, administrative, polițienești, vamale sau judiciare, sau cu orice alt organism pertinent.

Articolul 7

Elaborarea proiectului de raport

În cel mult cincisprezece zile de la primirea răspunsurilor la chestionar sau de la vizita menționată la articolul 6, în cazul în care o asemenea vizită a avut loc, echipa de evaluare redactează un proiect de raport succint pe care îl adresează pentru avizare, în termen de șase săptămâni, statului membru evaluat. În cazul în care consideră că este necesar, aceasta își modifică raportul, în funcție de observațiile pe care i le trimite statul membru evaluat.

Articolul 8

Discutarea și adoptarea raportului

(1)   Președinția adresează în mod confidențial proiectul de raport membrilor comitetului de la articolul 36 sau grupului de lucru desemnat în vederea evaluării, împreună cu observațiile statului membru evaluat, care nu au fost reținute de echipa de evaluare.

(2)   Reuniunea comitetului de la articolul 36 sau a grupului de lucru desemnat în vederea evaluării debutează cu o prezentare a proiectului de raport de către membrii echipei de evaluare. Reprezentantul statului membru evaluat prezintă ulterior orice comentariu, informație sau explicație pe care le consideră necesare. Comitetul de la articolul 36 sau grupul de lucru desemnat în vederea evaluării discută ulterior proiectul de raport și adoptă concluziile în consens.

(3)   La terminarea unui exercițiu de evaluare complet, președinția informează Consiliul prin mijloace adecvate despre rezultatul exercițiilor de evaluare. Atunci când consideră necesar, Consiliul poate adresa orice recomandare statului membru respectiv și îl poate invita să îi raporteze, la rândul său, progresele realizate în termenul stabilit.

(4)   Cu respectarea articolului 9 alineatul (2), la terminarea unui exercițiu de evaluare complet, președinția informează Parlamentul European despre punerea în aplicare a mecanismului de evaluare.

Articolul 9

Confidențialitate

(1)   Experții echipelor de evaluare trebuie să respecte confidențialitatea oricărei informații obținute în cadrul misiunii lor. În acest scop, statele membre se asigură că experții desemnați în conformitate cu articolul 3 prezintă, după caz, un nivel de siguranță adecvat.

(2)   Raportul întocmit în cadrul prezentei decizii are un caracter rezervat. Cu toate acestea, statul membru evaluat poate face public raportul, pe proprie răspundere. În cazul în care dorește să publice numai unele părți ale raportului, acesta trebuie să obțină acordul Consiliului.

Articolul 10

Evaluarea mecanismului

Cel târziu la terminarea primului exercițiu de evaluare a tuturor statelor membre, Consiliul examinează modalitățile și domeniul de aplicare a mecanismului și adaptează, după caz, prezenta decizie.

Articolul 11

Data producerii efectelor

Prezenta decizie produce efecte de la data publicării sale în Jurnalul Oficial.

Articolul 12

Publicarea

Prezenta decizie se publică în Jurnalul Oficial.

---

(1)  JO C 151, 26.6.2002, p. 14.

(2)  Aviz emis la 24 septembrie 2002 (nepublicat în Jurnalul Oficial până la această dată).

(3)  JO L 344, 15.12.1997, p. 7.

---

19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

40

---

32003D0019

---

L 008/34

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DECIZIA CONSILIULUI

din 14 octombrie 2002

privind declasificarea anumitor părți din manualul SIRENE adoptat de către Comitetul executiv instituit prin Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985

(2003/19/CE)

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 207,

întrucât:

(1)

Prin deciziile din 14 decembrie 1993 [SCH/Com-ex (93) 22 rev] și 23 iunie 1998 [SCH/Com-ex (98) 17], Comitetul executiv instituit prin Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, care a fost înlocuit de către Consiliu în conformitate cu articolul 2 din Protocolul Schengen, clasifică drept „secret” manualul SIRENE, a cărui versiune finală a fost adoptată prin Decizia Comitetului executiv mai sus menționat din 28 aprilie 1999 [SCH/Com-ex (99) 5].

(2)	Manualul SIRENE și deciziile Comitetului executiv privind clasificarea acestuia fac parte din acquis-ul Schengen, astfel cum a fost definit de către Consiliu prin Decizia 1999/435/CE din 20 mai 1999.

(3)	Anumite părți din manualul SIRENE ar trebui declasificate.

(4)	Anumite părți din manualul SIRENE ar trebui declasificate la nivelul „Restreint UE”.

(5)

Este cazul ca din deciziile Comitetului executiv [SCH/Com-ex (93) 22 rev] și [SCH/Com-ex (98) 17] să se abroge prevederile referitoare la clasificarea manualului SIRENE, astfel încât deciziile viitoare privind clasificarea acestuia să poată fi luate în conformitate cu normele obișnuite privind clasificarea documentelor, astfel cum au fost definite în Decizia 2001/264/CE a Consiliului din 19 martie 2001 de adoptare a normelor de securitate ale Consiliului (1),

DECIDE:

Articolul 1

Manualul SIRENE se declasifică, cu excepția secțiunii 2.3 și a anexelor 1, 2, 3, 4, 5 și 6.

Articolul 2

Secțiunea 2.3 din manualul SIRENE, precum și anexele 1, 2, 3, 4, 5 și 6 se clasifică „Restreint UE”.

Articolul 3

Părțile declasificate din manualul SIRENE se publică în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Articolul 4

(1)   Se abrogă prevederile referitoare la manualul SIRENE din deciziile Comitetului executiv Schengen din 14 decembrie 1993 [SCH/Com-ex (93) 22 rev] și 23 iunie 1998 [SCH/Com-ex (98) 17].

(2)   Deciziile viitoare privind clasificarea manualului SIRENE se vor lua în conformitate cu dispozițiile Deciziei 2001/264/CE.

Articolul 5

Prezenta decizie produce efecte la data publicării în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

---

(1)  JO L 101, 11.4.2001, p. 1.

---

19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

41

---

32003L0008

---

L 026/41

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DIRECTIVA 2003/8/CE A CONSILIULUI

din 27 ianuarie 2003

de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de litigii

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 61 litera (c) și articolul 67,

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

întrucât:

(1)

Uniunea Europeană și-a stabilit ca obiectiv menținerea și dezvoltarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, în cadrul căruia se asigură libera circulație a persoanelor. Pentru realizarea treptată a unui astfel de spațiu, Comunitatea trebuie să adopte, între altele, măsurile în domeniul cooperării judiciare în materie civilă care sunt necesare pentru buna funcționare a pieței interne.

(2)	Articolul 65 litera (c) din tratat prevede, între altele, măsuri ce vizează eliminarea obstacolelor în calea bunei desfășurări a procedurilor civile, la nevoie prin înlesnirea compatibilității normelor de procedură civilă aplicabile în statele membre.

(3)	Consiliul European, întrunit la Tampere, la 15 și 16 octombrie 1999, a invitat Consiliul să stabilească standarde minime care să garanteze un nivel corespunzător de asistență judiciară în cauzele transfrontaliere în întreaga Uniune.

(4)	Toate statele membre sunt părți la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950. Materiile reglementate de prezenta directivă sunt conforme cu respectiva convenție, în special principiul egalității ambelor părți într-un litigiu.

(5)

Prezenta directivă vizează să promoveze acordarea asistenței judiciare în litigiile transfrontaliere oricărei persoane care nu dispune de resurse suficiente, atunci când această asistență este necesară pentru a asigura accesul efectiv la justiție. Accesul la justiție este un drept general recunoscut care este, de asemenea, reafirmat la articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

(6)	Nici lipsa de resurse a unei părți într-un litigiu, indiferent dacă aceasta are calitatea de reclamant sau pârât, nici dificultățile care decurg din caracterul transfrontalier al unui litigiu, nu trebuie să constituie obstacole în calea accesului efectiv la justiție.

(7)

Având în vedere că obiectivele prezentei directive nu pot fi suficient realizate de către statele membre, dar pot fi, prin urmare, mai bine realizate la nivel comunitar, Comunitatea poate lua măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul respectiv, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea acestor obiective.

(8)

Prezenta directivă are ca obiectiv principal garantarea unui nivel corespunzător al asistenței judiciare în litigiile transfrontaliere prin stabilirea anumitor standarde minime comune cu privire la asistența judiciară în astfel de litigii. O directivă a Consiliului este instrumentul legislativ cel mai adecvat pentru atingerea unui astfel de obiectiv.

(9)	Prezenta directivă se aplică în cazul litigiilor transfrontaliere în materie civilă și comercială.

(10)

Orice persoană implicată într-un litigiu în materie civilă sau comercială reglementată de prezenta directivă trebuie să aibă posibilitatea să își valorifice drepturile în instanță, chiar dacă situația financiară personală o împiedică să poată suporta cheltuielile de judecată. Asistența judiciară se consideră a fi corespunzătoare atunci când aceasta îi permite beneficiarului să aibă acces efectiv la justiție în condițiile prevăzute de prezenta directivă.

(11)

Asistența judiciară trebuie să acopere consilierea precontencioasă în vederea ajungerii la un acord înainte de inițierea unei proceduri judiciare, asistența judiciară în vederea sesizării unei instanțe și reprezentarea în justiție, precum și plata cheltuielilor de judecată sau exonerarea de la plata acestora.

(12)	Dreptul intern al statului membru în care se află instanța sau în care se solicită executarea hotărârii este cel care stabilește dacă cheltuielile de judecată pot include cheltuielile părții adverse pe care beneficiarul asistenței judiciare este obligat să le plătească.

(13)

Toți cetățenii Uniunii, indiferent unde își au domiciliul sau reședința obișnuită pe teritoriul unui stat membru, trebuie să fie eligibili pentru acordarea asistenței judiciare în litigiile transfrontaliere, în cazul în care îndeplinesc condițiile prevăzute de prezenta directivă. Acest lucru este valabil și pentru resortisanții unor țări terțe care își au reședința obișnuită pe teritoriul unui stat membru și care locuiesc în mod legal pe teritoriul unui stat membru.

(14)

Ar trebui ca statele membre să aibă libertatea de a stabili pragurile minime peste care se prezumă că o persoană poate să suporte cheltuielile de judecată, în condițiile definite de prezenta directivă. Aceste praguri se stabilesc ținând cont de diferiți factori obiectivi, precum veniturile, capitalul deținut sau situația familială.

(15)

Cu toate acestea, obiectivul prezentei directive nu ar putea fi atins în cazul în care nu s-ar fi dat posibilitatea solicitanților asistenței judiciare de a dovedi că nu pot suporta cheltuielile de judecată, chiar dacă resursele lor depășesc pragul stabilit de statul membru al instanței. Atunci când evaluează dacă asistența judiciară trebuie acordată pe această bază, autoritățile statului membru al instanței pot lua în considerare elemente care arată că solicitantul îndeplinește criteriile de admisibilitate financiară în statul membru în care acesta își are domiciliul sau reședința obișnuită.

(16)

Posibilitatea, în acest caz, de a recurge la alte mecanisme care asigură accesul efectiv la justiție nu constituie o formă de asistență judiciară. Cu toate acestea, prezenta posibilitate poate să conducă la prezumția că persoana în cauză poate să suporte cheltuielile de judecată în ciuda situației sale financiare nefavorabile.

(17)

Ar trebui ca statele membre să aibă posibilitatea de a respinge cererile de asistență judiciară privind acțiuni care sunt în mod evident neîntemeiate sau din motive legate de temeinicia acțiunii, în măsura în care se acordă consiliere în faza precontencioasă și se garantează accesul la justiție. Atunci când hotărăsc cu privire la temeinicia unei cereri, statele membre pot respinge orice cerere de asistență judiciară în cazul în care solicitantul pretinde daune-interese pentru atingere adusă reputației sale, în condițiile în care acesta nu a suferit nici un prejudiciu material sau financiar, sau în cazul în care este vorba de o revendicare ce decurge direct din activitățile comerciale ale solicitantului sau din activitățile acestuia în calitate de lucrător care desfășoară o activitate independentă.

(18)

Complexitatea sistemelor judiciare din statele membre și diferențele dintre acestea, precum și costurile inerente caracterului transfrontalier al litigiilor nu trebuie să împiedice accesul la justiție. Asistența judiciară trebuie, în consecință, să acopere costurile legate direct de caracterul transfrontalier al unui litigiu.

(19)

Pentru a stabili dacă este necesară prezența fizică a unei persoane la ședințe, instanțele de judecată dintr-un stat membru ar trebui să țină cont de toate avantajele pe care le oferă posibilitățile prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială (4).

(20)

În cazul în care se acordă asistența judiciară, aceasta trebuie să acopere întreaga procedură, inclusiv cheltuielile efectuate pentru executarea hotărârii; beneficiarul ar trebui să primească în continuare respectiva asistență în cazul în care o ale de atac este exercitată împotriva sa sau el exercită o cale de atac, în măsura în care condițiile referitoare la resursele financiare și la fondul litigiului continuă să fie îndeplinite.

(21)	Asistența judiciară trebuie să fie acordată în aceleași condiții, atât în cazul procedurilor judiciare tradiționale, cât și în cazul procedurilor extrajudiciare, precum medierea, atunci când legislația impune recurgerea la astfel de proceduri sau o instanță trimite părțile la o astfel de procedură.

(22)	De asemenea, asistența judiciară trebuie să fie acordată pentru executarea actelor autentice în alt stat membru, în condițiile definite de prezenta directivă.

(23)

Dat fiind că asistența judiciară se acordă de statul membru al instanței sau în care se solicită executarea, cu excepția consilierii acordate în faza precontencioasă în cazul în care solicitantul asistenței judiciare nu își are domiciliul sau reședința obișnuită în statul membru al instanței, acest stat membru trebuie să aplice propria legislație, în conformitate cu principiile prezentei directive.

(24)

Se cuvine ca asistența judiciară să fie acordată sau respinsă de autoritatea competentă din statul membru al instanței sau în care trebuie executată hotărârea. Acest lucru este valabil atât în cazul în care instanța soluționează cauza pe fond, cât și atunci când aceasta trebuie în primul rând să se pronunțe asupra competenței sale.

(25)	Cooperarea judiciară în materie civilă ar trebui organizată între statele membre pentru a încuraja informarea publicului și a specialiștilor, precum și pentru a simplifica și a accelera transmiterea cererilor de asistență judiciară între statele membre.

(26)

Mecanismele de comunicare și de transmitere prevăzute de prezenta directivă se inspiră direct din cele instituite prin Acordul european privind transmiterea cererilor de asistență judiciară semnat la Strasburg, la 27 ianuarie 1977, denumit în continuare „acordul din 1977”. Se stabilește un termen, care nu este prevăzut de acordul din 1977, pentru transmiterea cererilor de asistență judiciară. Un termen relativ scurt contribuie la buna funcționare a justiției.

(27)

Informațiile transmise în temeiul prezentei directive ar trebui să beneficieze de protecție. Dat fiind că Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (5) și Directiva 97/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul telecomunicațiilor (6) sunt aplicabile, nu este necesar ca prezenta directivă să prevadă dispoziții speciale cu privire la protecția datelor.

(28)	Stabilirea unui formular tip pentru cererile de asistență judiciară și pentru transmiterea cererilor de asistență judiciară în cazul litigiilor transfrontaliere va simplifica și va accelera procedurile.

(29)	În plus, aceste formulare de cerere, precum și formularele de cerere naționale, ar trebui să fie puse la dispoziția publicului la nivel european prin intermediul sistemului de informare al Rețelei Judiciare Europene, create în conformitate cu Decizia 2001/470/CE (7).

(30)	Măsurile necesare pentru punerea în aplicare a prezentei directive ar trebui luate în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a procedurilor pentru exercitarea competențelor de executare conferite Comisiei (8).

(31)	Ar trebui precizat că stabilirea unor standarde minime pentru litigiile transfrontaliere nu împiedică statele membre să adopte dispoziții mai favorabile pentru solicitanții de asistență judiciară și pentru beneficiarii acesteia.

(32)

Acordul din 1977 și Protocolul adițional la Acordul european privind transmiterea cererilor de asistență judiciară, semnat la Moscova, în 2001, se aplică în continuare în relațiile dintre statele membre și țările terțe care sunt părți la acordul din 1977 sau la protocol. Însă prezenta directivă are prioritate față de dispozițiile Acordului 1977 și ale Protocolului în relațiile dintre statele membre.

(33)	Regatul Unit și Irlanda, în conformitate cu articolul 3 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și Irlandei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul de instituire a Comunității Europene, au notificat dorința lor de participare la adoptarea prezentei directive.

(34)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentului regulament și, prin urmare, nu are obligații în temeiul acestuia și nu se supune aplicării sale,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

DOMENIU DE APLICARE ȘI DEFINIȚII

Articolul 1

Obiective și domeniu de aplicare

(1)   Scopul prezentei directive este de a îmbunătăți accesul la justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune cu privire la asistența judiciară acordată în astfel de litigii.

(2)   Prezenta directivă se aplică, în litigiile transfrontaliere, în materie civilă și comercială indiferent de tipul instanței. Ea nu se aplică în mod special materiilor fiscale, vamale sau administrative.

(3)   În scopul prezentei directive, „stat membru” înseamnă toate statele membre, cu excepția Danemarcei.

Articolul 2

Litigii transfrontaliere

(1)   În sensul prezentei directive, prin litigiu transfrontalier se înțelege orice litigiu în care partea care solicită asistență judiciară în temeiul prezentei directive își are domiciliul sau reședința obișnuită într-un alt stat membru decât cel al instanței sau decât cel în care se execută hotărârea.

(2)   Statul membru în care o parte își are domiciliul se stabilește în conformitate cu articolul 59 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (9).

(3)   Momentul relevant pentru a stabili dacă este vorba de un litigiu transfrontalier este momentul depunerii cererii, în conformitate cu prezenta directivă.

CAPITOLUL II

DREPTUL LA ASISTENȚĂ JUDICIARĂ

Articolul 3

Dreptul la asistență judiciară

(1)   Persoanele fizice implicate într-un litigiu reglementat de prezenta directivă au dreptul să beneficieze de asistență judiciară corespunzătoare, astfel încât să li se garanteze accesul efectiv la justiție, în conformitate cu condițiile stabilite de prezenta directivă.

(2)   Asistența judiciară se consideră a fi corespunzătoare atunci când garantează:

(a)	consilierea în faza precontencioasă, în vederea ajungerii la un acord înainte de inițierea unei proceduri judiciare;

(b)

asistența judiciară și reprezentarea în justiție, precum și exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată sau suportarea cheltuielilor de judecată ale beneficiarului, inclusiv cheltuielile menționate la articolul 7, precum și onorariile persoanelor împuternicite de instanță să execute anumite acte în timpul procedurii.

În statele membre în care partea care cade în pretenții este obligată la plata cheltuielilor părții adverse, asistența judiciară, în cazul în care beneficiarul cade în pretenții, acoperă cheltuielile efectuate de partea adversă, în cazul în care astfel de cheltuieli ar fi fost acoperite de asistența judiciară în cazul în care beneficiarul ar fi avut domiciliul sau reședința obișnuită în statul membru al instanței.

(3)   Statele membre nu sunt obligate să asigure asistență judiciară sau reprezentare în justiție în cadrul procedurilor special destinate să permită părților litigante să se apere singure, cu excepția cazului în care instanța sau orice altă autoritate competentă decide altfel, pentru a garanta egalitatea părților sau datorită complexității cauzei.

(4)   Statele membre pot solicita beneficiarilor asistenței judiciare să contribuie în mod rezonabil la cheltuielile de judecată ținând cont de condițiile menționate la articolul 5.

(5)   Statele membre pot dispune ca autoritatea competentă să poată hotărî că beneficiarii asistenței judiciare trebuie să ramburseze această asistență în tot sau în parte în cazul în care situația lor financiară s-a ameliorat în mod substanțial sau în cazul în care decizia de acordare a asistenței judiciare a fost luată pe baza unor informații incorecte furnizate de beneficiar.

Articolul 4

Nediscriminare

Statele membre acordă asistență judiciară fără discriminare cetățenilor Uniunii și cetățenilor țărilor terțe care locuiesc în mod legal într-un stat membru.

CAPITOLUL III

CONDIȚII DE ACORDARE A ASISTENȚEI JUDICIARE ȘI NIVELUL ACESTEIA

Articolul 5

Condiții privind resursele financiare

(1)   Statele membre acordă asistență judiciară persoanelor menționate la articolul 3 alineatul (1), aflate în incapacitate totală sau parțială de a suporta cheltuielile de judecată menționate la articolul 3 alineatul (2) din cauza situației lor economice, pentru a le garanta accesul efectiv la justiție.

(2)   Situația economică a unei persoane este evaluată de autoritatea competentă a statului membru al instanței, ținând cont de diferiți factori obiectivi, precum veniturile, capitalul deținut sau situația familială, inclusiv o evaluare a resurselor persoanelor care depind financiar de solicitant.

(3)   Statele membre pot stabili praguri peste care se prezumă că solicitantul asistenței judiciare poate suporta, în tot sau în parte, cheltuielile de judecată menționate la articolul 3 alineatul (2). Aceste praguri se definesc pe baza criteriilor stabilite la alineatul (2) din prezentul articol.

(4)   Pragurile definite în conformitate cu alineatul (3) din prezentul articol nu îi pot împiedica pe solicitanții asistenței judiciare ale căror resurse depășesc aceste praguri să beneficieze de asistență judiciară în cazul în care aceștia dovedesc că nu pot suporta cheltuielile de judecată menționate la articolul 3 alineatul (2) din cauza diferențelor de cost al vieții între statul membru în care își au domiciliul sau reședința obișnuită și statul membru al instanței.

(5)   Asistența judiciară poate să nu fie acordată solicitantului în cazul în care acesta are, în respectivul caz, un acces efectiv la alte mecanisme prin care sunt suportate cheltuielile de judecată menționate la articolul 3 alineatul (2).

Articolul 6

Condiții privind fondul litigiilor

(1)   Statele membre pot dispune ca cererile de asistență judiciară privind acțiuni care par a fi în mod evident neîntemeiate să poată fi respinse de autoritățile competente.

(2)   În cazul în care se oferă consiliere în faza precontencioasă, acordarea de asistență judiciară suplimentară poate fi refuzată sau poate înceta din motive privind temeinicia cauzei, cu condiția ca accesul la justiție să fie garantat.

(3)   Atunci când iau o hotărâre privind temeinicia unei cereri și fără a aduce atingere articolului 5, statele membre țin cont de importanța respectivei cauze pentru solicitant, dar pot lua în considerare și natura cauzei în cazul în care solicitantul pretinde daune-interese pentru atingere adusă reputației sale, în condițiile în care acesta nu a suferit nici un prejudiciu material sau financiar, sau în cazul în care este vorba de o revendicare ce decurge direct din activitățile comerciale ale solicitantului sau din activitățile acestuia în calitate de lucrător care desfășoară o activitate independentă.

Articolul 7

Cheltuieli legate de caracterul transfrontalier al unui litigiu

Asistența judiciară acordată în statul membru al instanței acoperă următoarele cheltuieli direct legate de natura transfrontalieră a litigiului:

(a)	interpretare;

(b)	traducerea documentelor solicitate de instanță sau de autoritatea competentă și prezentate de beneficiar, care sunt necesare pentru soluționarea litigiului și

(c)

cheltuielile de deplasare pe care solicitantul trebuie să le suporte atunci când prezența fizică la ședințe a persoanelor care trebuie să susțină cauza solicitantului este impusă de legislație sau de instanța din statul membru respectiv și atunci când instanța hotărăște că nu există nici o altă posibilitate ca respectivele persoanele să fie ascultate în mod corespunzător.

Articolul 8

Cheltuieli suportate de statul membru în care se află domiciliul sau reședința obișnuită

Statul membru în care solicitantul asistenței judiciare își are domiciliul sau reședința obișnuită acordă asistență judiciară, astfel cum se prevede la articolul 3 alineatul (2), necesară pentru a acoperi:

(a)

cheltuielile privind pentru asistența acordată de un avocat local sau de orice altă persoană autorizată de actele cu putere de lege să acorde consiliere juridică, efectuate în statul membru respectiv până când cererea de asistență judiciară, în conformitate cu prezenta directivă, este primită în statul membru al instanței;

(b)	traducerea cererii și a documentelor anexate necesare, atunci când cererea este depusă la autoritățile statului membru respectiv.

Articolul 9

Continuitatea asistenței judiciare

(1)   Asistența judiciară continuă să fie acordată beneficiarilor, în tot sau în parte, pentru a acoperi cheltuielile efectuate pentru a obține executarea hotărârii în statul membru al instanței.

(2)   Un beneficiar care a primit asistență judiciară în statul membru al instanței primește asistența judiciară prevăzută de legislația statului membru în care se solicită recunoașterea sau executarea hotărârii.

(3)   Asistența judiciară continuă să fie pusă la dispoziție în cazul exercitării unei căi de atac de către beneficiar sau împotriva acestuia, sub rezerva articolelor 5 și 6.

(4)   Statele membre pot adopta dispoziții privind reexaminarea cererii în orice fază a procedurii din motivele expuse la articolul 3 alineatele (3) și (5), articolul 5 și articolul 6, inclusiv procedurile menționate la alineatele (1)-(3) din prezentul articol.

Articolul 10

Proceduri extrajudiciare

De asemenea, asistența judiciară se extinde asupra procedurilor extrajudiciare, în condițiile definite de prezenta directivă, atunci când legislația impune recurgerea la astfel de proceduri sau o instanță trimite părțile la o astfel de procedură.

Articolul 11

Acte autentice

Asistența judiciară se acordă pentru executarea actelor autentice într-un alt stat membru, în condițiile definite de prezenta directivă.

CAPITOLUL IV

PROCEDURĂ

Articolul 12

Autoritatea care acordă asistența judiciară

Asistența judiciară se acordă sau se refuză de către autoritatea competentă a statului membru al instanței, fără a aduce atingere articolului 8.

Articolul 13

Depunerea și transmiterea cererilor de asistență judiciară

(1)   Cererile de asistență judiciară pot fi depuse fie:

(a)	la autoritatea competentă a statului membru în care solicitantul își are domiciliul sau reședința obișnuită (autoritatea expeditoare), fie

(b)	la autoritatea competentă a statului membru al instanței sau a statului membru în care hotărârea trebuie executată (autoritatea primitoare);

(2)   Cererile de asistență judiciară se completează, iar documentele anexate se traduc în:

(a)	limba oficială sau una dintre limbile statului membru al autorității primitoare competente, ce corespunde uneia din limbile instituțiilor Comunității sau

(b)	o altă limbă pe care statul membru respectiv a indicat că poate să o accepte în conformitate cu articolul 14 alineatul (3).

(3)   Autoritățile expeditoare competente pot hotărî să refuze transmiterea unei cereri în cazul în care aceasta este în mod evident:

(a)	neîntemeiată sau

(b)	în afara domeniului de aplicare a prezentei directive.

Condițiile menționate la articolul 15 alineatele (2) și (3) se aplică acestor decizii.

(4)   Autoritatea expeditoare competentă asistă solicitantul, asigurându-se ca cererea să fie însoțită de toate documentele anexate despre care știe că sunt solicitate pentru ca cererea să fie tratată. De asemenea, aceasta asistă solicitantul in furnizarea oricărei traduceri necesare a documentelor anexate, în conformitate cu articolul 8 litera (b).

Autoritatea expeditoare competentă transmite cererea autorității primitoare competente din celălalt stat membru în termen de 15 zile de la primirea cererii completate în mod corespunzător într-una dintre limbile menționate la alineatul (2), precum și a documentelor anexate traduse, în cazul în care este necesar, într-una dintre limbile respective.

(5)   Documentele transmise în conformitate cu prezenta directivă sunt exonerate de legalizare sau de orice formalitate echivalentă.

(6)   Statele membre nu au dreptul să perceapă nici o taxă pentru serviciile prestate în conformitate cu alineatul (4). Statele membre în care solicitantul asistenței judiciare își are domiciliul sau reședința obișnuită pot dispune ca acesta să ramburseze cheltuielile de traducere efectuate de autoritatea expeditoare competentă în cazul în care cererea de asistență judiciară este respinsă de autoritatea competentă.

Articolul 14

Autoritățile competente și regimul lingvistic

(1)   Statele membre desemnează autoritatea competentă sau autoritățile competente să trimită (autoritățile expeditoare) și să primească (autoritățile primitoare) cererea.

(2)   Fiecare stat membru pune la dispoziția Comisiei următoarele informații:

—	denumirile și adresele autorităților expeditoare sau primitoare competente menționate la alineatul (1);

—	razele teritoriale aflate în competența acestora;

—	mijloacele de care dispun pentru a primi cererea și

—	limbile care pot fi utilizate pentru completarea cererii.

(3)   Statele membre notifică Comisiei limba (limbile) oficială (oficiale) ale instituțiilor Comunității, alta (altele) decât propria limbă, pe care autoritatea primitoare competentă o (le) acceptă pentru completarea cererilor de asistență judiciară pe care le primește în conformitate cu prezenta directivă.

(4)   Statele membre comunică Comisiei informațiile menționate la alineatele (2) și (3) până la 30 noiembrie 2004. Orice modificare ulterioară a acestor informații se notifică Comisiei în cel mult două luni de la intrarea în vigoare a modificării în statul membru respectiv.

(5)   Informațiile menționate la alineatele (2) și (3) se publică în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Articolul 15

Tratarea cererilor

(1)   Autoritățile naționale competente să se pronunțe cu privire la cererile de asistență judiciară se asigură că solicitantul este pe deplin informat în legătură cu stadiul tratării cererii.

(2)   În cazul respingerii cererii, în tot sau în parte, se indică motivele respingerii.

(3)   Statele membre adoptă dispoziții pentru a revizui sau ataca hotărârile de respingere a cererilor de asistență judiciară. Statele membre pot să prevadă o excepție în cazurile în care cererea de asistență judiciară este respinsă de o instanță a cărei hotărâre pe fond nu poate face obiectul unei căi de atac potrivit dreptului intern sau în fața unei instanțe superioare.

(4)   În cazul în care căile de atac împotriva unei hotărâri prin care se respinge sau încetează asistența judiciară în temeiul articolului 6 au un caracter administrativ, acestea pot întotdeauna, în ultimă instanță, să facă obiectul controlului judecătoresc.

Articolul 16

Formular tip

(1)   Pentru a facilita transmiterea, se stabilește un formular tip pentru cererile de asistență judiciară și pentru transmiterea acestor cereri în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 17 alineatul (2).

(2)   Formularul tip pentru transmiterea cererilor de asistență judiciară se stabilește până la 30 mai 2003.

Formularul tip pentru cererile de asistență judiciară se stabilește până la 30 noiembrie 2004.

CAPITOLUL V

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 17

Comitet

(1)   Comisia este asistată de un comitet.

(2)   În cazul în care se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolele 3 și 7 din Decizia 1999/468/CE.

(3)   Comitetul își adoptă propriul regulament de procedură.

Articolul 18

Informare

Autoritățile naționale competente colaborează pentru a asigura informarea publicului larg și a specialiștilor cu privire la diferitele sisteme de asistență judiciară, în special prin intermediul Rețelei Judiciare Europene, înființată în conformitate cu Decizia 2001/470/CE.

Articolul 19

Dispoziții mai favorabile

Prezenta directivă nu împiedică statele membre să adopte dispoziții mai favorabile pentru solicitanții și beneficiarii asistenței judiciare.

Articolul 20

Relația cu alte instrumente

Prezenta directivă, în ceea ce privește relațiile dintre statele membre și cu privire la orice problemă căreia i se aplică, primează în fața dispozițiilor conținute în acordurile bilaterale și multilaterale încheiate de statele membre, inclusiv:

(a)	Acordul european privind transmiterea cererilor de asistență judiciară, semnat la Strasburg, la 27 ianuarie 1977, modificat prin Protocolul adițional la Acordul european privind transmiterea cererilor de asistență judiciară, semnat la Moscova, în 2001;

(b)	Convenția de la Haga, din 25 octombrie 1980 privind accesul internațional la justiție.

Articolul 21

Transpunerea în dreptul intern

(1)   Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 30 noiembrie 2004, cu excepția articolului 3 alineatul (2) litera (a) pentru care transpunerea prezentei directive în dreptul intern are loc până la 30 mai 2006. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Când statele membre adoptă respectivele acte, acestea conțin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o astfel de trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.

(2)   Statele membre comunică Comisiei textul principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 22

Intrarea în vigoare

Prezenta directivă intră în vigoare la data publicării în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Articolul 23

Destinatari

Prezenta directivă se adresează statelor membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

---

(1)  JO C 103 E, 30.4.2002, p. 368.

(2)  Aviz emis la 25 septembrie 2002 (nepublicat în Jurnalul Oficial până la această dată).

(3)  JO C 221, 17.9.2002, p. 64.

(4)  JO L 174, 27.6.2001, p. 1.

(5)  JO L 281, 23.11.1995, p. 31.

(6)  JO L 24, 30.1.1998, p. 1.

(7)  JO L 174, 27.6.2001, p. 25.

(8)  JO L 184, 17.7.1999, p. 23.

(9)  JO L 12, 16.1.2001, p. 1. Regulament, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1496/2002 al Comisiei (JO L 225, 22.8.2002, p. 13).

---

19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

48

---

32003L0009

---

L 031/18

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

DIRECTIVA 2003/9/CE A CONSILIULUI

din 27 ianuarie 2003

de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 63 primul paragraf punctul (1b),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social (3),

având în vedere avizul Comitetului Regiunilor (4),

întrucât:

(1)

O politică comună în domeniul azilului, cuprinzând un sistem european comun de azil, este un element constitutiv al obiectivului Uniunii Europene de stabilire progresivă a unui spațiu de libertate, securitate și justiție deschis celor care, forțați de împrejurări, caută în mod legitim protecție în Comunitate.

(2)

La reuniunea sa specială de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, Consiliul European a convenit să acționeze pentru instituirea unui sistem european comun de azil, bazat pe aplicarea integrală și globală a Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967, menținând astfel principiul nereturnării.

(3)	Concluziile de la Tampere prevăd că acest sistem european comun de azil ar trebui să cuprindă, în scurt timp, condiții minime comune pentru primirea solicitanților de azil.

(4)	Stabilirea unor standarde minime pentru primirea solicitanților de azil constituie un pas important pentru instituirea unei politici europene în domeniul azilului.

(5)

Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Prezenta directivă urmărește, în special, garantarea respectării depline a demnității umane și promovarea aplicării articolelor 1 și 18 din Carta menționată anterior.

(6)	În ceea ce privește tratamentul persoanelor care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive, statele membre trebuie să respecte anumite obligații care le revin în temeiul instrumentelor de drept internațional la care sunt părți și care interzic discriminarea.

(7)	Este necesară adoptarea unor standarde minime pentru primirea solicitanților de azil care să fie suficiente, în principiu, pentru a le garanta un nivel de trai demn și condiții de viață comparabile în toate statele membre.

(8)	Armonizarea condițiilor de primire a solicitanților de azil ar trebui să contribuie la limitarea mișcărilor secundare ale solicitanților de azil, influențate de diversitatea condițiilor de primire.

(9)	Primirea grupurilor cu nevoi speciale ar trebui să fie concepută special pentru a putea răspunde acestor nevoi.

(10)	Primirea solicitanților de azil deținuți ar trebui să fie concepută special pentru a răspunde nevoilor acestora în situația respectivă.

(11)	Pentru a asigura respectarea garanțiilor minime de procedură care constau în posibilitatea de a contacta organizații sau grupuri de persoane care acordă asistență judiciară, este necesară furnizarea informațiilor privind organizațiile și grupurile de persoane respective.

(12)	Este necesară limitarea posibilităților de abuz al sistemului de primire, prevăzându-se cazuri de limitare sau retragere a condițiilor de primire pentru solicitanții de azil.

(13)	Ar trebui să fie asigurate eficiența sistemelor de primire naționale și cooperarea dintre statele membre în ceea ce privește primirea solicitanților de azil.

(14)	Ar trebui să fie încurajată coordonarea adecvată între autoritățile competente cu privire la primirea solicitanților de azil și, prin urmare, ar trebui să fie favorizate relațiile armonioase între comunitățile locale și centrele de cazare.

(15)	Este în însăși natura standardelor minime ca statele membre să poată prevedea sau menține condiții mai favorabile pentru resortisanții țărilor terțe și pentru apatrizii care solicită unui stat membru protecție internațională.

(16)	În același spirit, statele membre sunt invitate să aplice dispozițiile prezentei directive procedurilor de examinare a solicitărilor altor forme de protecție decât cea care decurge din Convenția de la Geneva pentru resortisanții țărilor terțe și pentru apatrizi.

(17)	Este necesară evaluarea periodică a punerii în aplicare a prezentei directive.

(18)

Întrucât obiectivul acțiunii preconizate, și anume stabilirea unor standarde minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre, nu poate fi suficient îndeplinit de statele membre și, prin urmare, datorită dimensiunilor sau efectelor acțiunii propuse, poate fi mai bine realizat la nivel comunitar, Comunitatea poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității menționat la articolul 5 al tratatului. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat la articolul menționat, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea acestor obiective.

(19)

În conformitate cu articolul 3 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Regatul Unit și-a notificat, prin scrisoarea din 18 august 2001, dorința de a participa la adoptarea și aplicarea prezentei directive.

(20)	În conformitate cu articolul 1 din protocolul menționat anterior, Irlanda nu participă la adoptarea prezentei directive. În consecință, și fără a aduce atingere articolului 4 din protocolul menționat mai sus, dispozițiile prezentei directive nu se aplică Irlandei.

(21)

În conformitate cu articolele 1 și 2 ale Protocolului privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive și, prin urmare, nu este obligată în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale,

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

CAPITOLUL I

OBIECTIV, DEFINIȚII ȘI DOMENIU DE APLICARE

Articolul 1

Obiectiv

Prezenta directivă are ca obiectiv stabilirea unor standarde minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre.

Articolul 2

Definiții

În sensul prezentei directive:

(a)	„Convenția de la Geneva” înseamnă Convenția privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967;

(b)

„cerere de azil” înseamnă o cerere prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid, care poate fi interpretată ca o cerere de protecție internațională de către un stat membru, în temeiul Convenției de la Geneva. Oricare cerere de protecție internațională este prezumată a fi o cerere de azil, cu excepția cazului în care resortisantul unei țări terțe sau apatridul solicită în mod explicit o altă formă de protecție, care poate face obiectul unei cereri separate;

(c)	„solicitant” sau „solicitant de azil” înseamnă un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care a făcut o cerere de azil, cu privire la care nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă;

(d)

„membrii familiei” înseamnă în măsura în care familia era deja constituită în țara de origine, următorii membri ai familiei solicitantului, care sunt prezenți în același stat membru, în legătură cu cererea de azil: (i) soțul solicitantului de azil sau partenerul său necăsătorit cu care se află într-o relație stabilă, atunci când legislația sau practica statului membru în cauză tratează cuplurile necăsătorite într-un mod comparabil cu cel al cuplurilor căsătorite, în temeiul legislației sale privind străinii; (ii) copiii minori ai cuplului menționat la punctul (i) sau ai solicitantului, cu condiția să fie necăsătoriți și în întreținerea sa, indiferent dacă sunt născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau dacă au fost adoptați, în conformitate cu legislația internă;

(e)	„refugiat” înseamnă orice persoană care îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 1 punctul (A) din Convenția de la Geneva;

(f)	„statut de refugiat” înseamnă statutul acordat de un stat membru unei persoane refugiate care este admisă în această calitate pe teritoriul acestui stat membru;

(g)	„procedură” și „căi de atac” înseamnă procedurile și căile de atac prevăzute de statele membre în legislația lor internă;

(h)

„minori neînsoțiți” înseamnă persoane sub optsprezece ani, care sosesc pe teritoriul statelor membre neînsoțiți de un adult responsabil pentru aceștia prin lege sau obicei, și cât timp nu sunt efectiv în întreținerea unei astfel de persoane; definiția respectivă include, de asemenea, minorii care sunt lăsați neînsoțiți după intrarea lor pe teritoriul statelor membre;

(i)	„condiții de primire” înseamnă ansamblul măsurilor luate de statele membre în favoarea solicitanților de azil, în conformitate cu prezenta directivă;

(j)	„condiții materiale de primire” înseamnă condițiile de primire incluzând cazarea, hrana și îmbrăcămintea, furnizate în natură sau sub formă de alocații financiare sau tichete, precum și o alocație zilnică;

(k)	„detenție” înseamnă orice măsură de izolare a unui solicitant de azil de către un stat membru într-un loc determinat, în care solicitantul de azil este lipsit de libertatea de circulație;

(l)	„centru de cazare” înseamnă orice loc utilizat pentru cazarea colectivă a solicitanților de azil.

Articolul 3

Domeniul de aplicare

(1)   Prezenta directivă se aplică tuturor resortisanților țărilor terțe și apatrizilor care depun o cerere de azil la frontiera sau pe teritoriul unui stat membru, cât timp aceștia sunt autorizați să rămână pe teritoriul respectiv în calitate de solicitanți de azil, precum și membrilor familiilor acestora, în cazul în care sunt incluși în cererea de azil respectivă, în conformitate cu legislația internă.

(2)   Prezenta directivă nu se aplică cererilor de azil diplomatic sau teritorial prezentate reprezentanțelor statelor membre.

(3)   Prezenta directivă nu este aplicabilă atunci când se aplică Directiva 2001/55/CE a Consiliului din 20 iulie 2001 privind standardele minime pentru acordarea protecției temporare, în cazul unui aflux masiv de persoane deplasate și măsurile de promovare a unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri (5).

(4)   Statele membre pot decide să aplice prezenta directivă procedurilor de examinare a solicitărilor unor alte forme de protecție decât cea care decurge din Convenția de la Geneva pentru resortisanții țărilor terțe sau apatrizii care nu sunt considerați refugiați.

Articolul 4

Dispoziții mai favorabile

Statele membre pot adopta sau menține dispoziții mai favorabile cu privire la condițiile de primire a solicitanților de azil și a rudelor apropiate ale solicitantului care se află în același stat membru, atunci când depind de acesta sau, din motive umanitare, în măsura în care dispozițiile respective sunt compatibile cu prezenta directivă.

CAPITOLUL II

DISPOZIȚII GENERALE PRIVIND CONDIȚIILE DE PRIMIRE

Articolul 5

Informarea

(1)   Statele membre informează solicitanții de azil, într-un termen rezonabil, care să nu depășească cincisprezece zile de la data depunerii cererii de azil la autoritatea competentă, cel puțin despre avantajele de care pot beneficia și despre obligațiile pe care trebuie să le respecte cu privire la condițiile de primire.

Statele membre se asigură că solicitanților le sunt furnizate informații despre organizațiile sau grupurile de persoane care acordă asistență juridică specifică și despre organizațiile care îi pot ajuta sau informa cu privire la condițiile de primire disponibile, inclusiv îngrijirile medicale.

(2)   Statele membre se asigură că informațiile prevăzute la alineatul (1) sunt furnizate în scris și, pe cât posibil, într-o limbă pe care se presupune că solicitanții o înțeleg. După caz, informațiile respective pot fi furnizate și oral.

Articolul 6

Documente

(1)   Statele membre se asigură că solicitanții primesc, într-un termen de trei zile de la data depunerii cererii la autoritățile competente, un document emis pe numele lor, care să ateste statutul acestora de solicitant de azil sau care să ateste că sunt autorizați să rămână pe teritoriul statului membru cât timp cererea lor este în așteptare sau în curs de examinare.

În cazul în care titularul nu este liber să circule pe întreg teritoriul sau pe o parte a teritoriului statelor membre, documentul atestă, de asemenea, acest lucru.

(2)   Statele membre pot exclude aplicarea prezentului articol atunci când solicitantul de azil este în detenție și în timpul examinării unei cereri de azil prezentate la frontieră sau în cadrul unei proceduri de stabilire a dreptului solicitantului de azil de a intra legal pe teritoriul unui stat membru. În cazuri specifice, în timpul examinării cererii de azil, statele membre pot furniza solicitanților alte documente echivalente cu documentul menționat la alineatul (1).

(3)   Documentul menționat la alineatul (1) nu atestă neapărat identitatea solicitantului de azil.

(4)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a furniza solicitanților de azil documentul menționat la alineatul (1), care trebuie să fie valid în toată perioada în care aceștia sunt autorizați să rămână pe teritoriul sau la frontiera statului membru în cauză.

(5)   Statele membre pot furniza solicitanților de azil un document de călătorie, atunci când aceștia trebuie să fie prezenți în alt stat din motive umanitare grave.

Articolul 7

Șederea și libertatea de circulație

(1)   Solicitanții de azil pot circula liber pe teritoriul statului membru gazdă sau în interiorul unei zone care le-a fost stabilită de acest stat membru. Zona stabilită nu aduce atingere sferei inalienabile a vieții private și oferă suficientă libertate de acțiune pentru a garanta accesul la toate avantajele prevăzute de prezenta directivă.

(2)   Statele membre pot stabili locul reședinței solicitantului de azil, din motive de interes public sau de ordin public sau, după caz, în vederea examinării rapide și a monitorizării eficiente a cererii acestuia.

(3)   Atunci când se dovedește a fi necesar, din motive juridice sau de ordine publică, de exemplu, statele membre pot obliga un solicitant să rămână într-un loc stabilit, în conformitate cu legislația internă a acestora.

(4)   Statele membre pot prevedea că, pentru a beneficia de condițiile materiale ale primirii, solicitanții trebuie să-și aibă efectiv reședința într-un loc determinat, stabilit de statele membre. Deciziile respective, care pot fi cu caracter general, sunt adoptate de la caz la caz și se întemeiază pe legislația internă.

(5)   Statele membre prevăd posibilitatea de a acorda solicitanților de azil o autorizație temporară de a părăsi locul de reședință prevăzut la alineatele (2) și (4) și/sau zona care le-a fost atribuită, prevăzută la alineatul (1). Deciziile se iau de la caz la caz, obiectiv și imparțial și sunt motivate în cazul în care sunt negative.

Solicitantul nu trebuie să ceară o autorizație pentru a se prezenta în fața autorităților și instanțelor, în cazul în care prezența sa este necesară.

(6)   Statele membre cer solicitanților de azil să le comunice autorităților competente adresa lor și să le notifice orice schimbare de adresă în cel mai scurt timp.

Articolul 8

Familiile

În cazul în care acordă solicitantului o locuință, statele membre iau măsurile necesare pentru a menține, pe cât posibil, unitatea familiei care este prezentă pe teritoriul lor. Măsurile respective sunt puse în aplicare cu acordul solicitanților de azil.

Articolul 9

Examene medicale

Statele membre pot prevedea obligația solicitanților de a se supune unui examen medical, din motive de sănătate publică.

Articolul 10

Școlarizarea și educația minorilor

(1)   Statele membre acordă copiilor minori ai solicitanților de azil și solicitanților de azil minori accesul la sistemul educațional, în condiții similare celor prevăzute pentru resortisanții statului membru gazdă, cât timp nu se execută o măsură de expulzare a acestora sau a părinților lor. Educația poate fi furnizată în centrele de cazare.

Statele membre pot stipula că acest acces trebuie să fie limitat la sistemul educațional de stat.

Sunt considerați minori persoanele cu o vârstă inferioară vârstei majoratului legal din statul membru în care a fost depusă sau se examinează cererea de azil. Statele membre nu pot interzice accesul la studiile secundare, pentru singurul motiv că minorul a ajuns la vârsta majoratului.

(2)   Accesul la sistemul educațional nu poate fi amânat cu mai mult de trei luni de la data prezentării cererii de azil a minorului sau a părinților acestuia. Perioada respectivă poate fi prelungită la un an, atunci când se furnizează o educație specifică, în vederea facilitării accesului la sistemul educațional.

(3)   În cazul în care accesul la sistemul educațional prevăzut la alineatul (1) nu este posibil din cauza situației specifice a minorului, statul membru poate propune alte modalități de educație.

Articolul 11

Ocuparea forței de muncă

(1)   Statele membre stabilesc o perioadă, începând cu data depunerii cererii de azil, în care solicitantul nu are acces la piața muncii.

(2)   În cazul în care nu s-a luat nici o decizie în primă instanță timp de un an de la prezentarea cererii de azil și această întârziere nu-i poate fi imputată solicitantului, statele membre decid în ce condiții se acordă solicitantului accesul la piața muncii.

(3)   Accesul la piața muncii nu poate fi refuzat în perioada exercitării căilor de atac, atunci când acțiunea împotriva unei decizii negative adoptate printr-o procedură normală are efect suspensiv, până la notificarea unei decizii negative privind calea de atac.

(4)   Din motive legate de politica pieței muncii, statele membre pot acorda prioritate cetățenilor Uniunii și resortisanților statelor părți la Acordul privind Spațiul Economic European, precum și resortisanților legali din țările terțe.

Articolul 12

Formarea profesională

Statele membre pot autoriza accesul solicitanților de azil la formarea profesională, indiferent dacă aceștia au sau nu acces la piața muncii.

Accesul la o formare profesională în legătură cu un contract de muncă depinde de posibilitatea solicitantului de a avea acces la piața muncii, în conformitate cu articolul 11.

Articolul 13

Normele generale privind condițiile materiale de primire și îngrijirile medicale

(1)   Statele membre se asigură că solicitanții de azil au acces la condițiile materiale de primire din momentul prezentării cererii lor de azil.

(2)   Statele membre adoptă dispoziții privind condițiile materiale de primire pentru a garanta un nivel de trai adecvat pentru sănătatea solicitanților și pentru a le asigura subzistența.

Statele membre se asigură că nivelul de trai respectiv este garantat în cazul persoanelor cu nevoi speciale, în conformitate cu articolul 17, precum și în cazul persoanelor aflate în detenție.

(3)   Statele membre pot subordona acordarea în totalitate sau parțială a condițiilor materiale de primire și a îngrijirilor medicale condiției ca solicitanții să nu dispună de mijloace suficiente pentru a avea un nivel de trai adecvat pentru sănătate și pentru asigurarea subzistenței acestora.

(4)   Statele membre pot pretinde solicitanților să suporte sau să contribuie la costul condițiilor materiale de primire și al îngrijirilor medicale prevăzute în prezenta directivă, în conformitate cu alineatul (3), în cazul în care aceștia au resurse suficiente, de exemplu, în cazul în care aceștia au muncit o perioadă rezonabilă.

În cazul în care se dovedește că un solicitant dispunea de resurse suficiente pentru a acoperi condițiile materiale de primire și îngrijirile medicale la data la care aceste nevoi fundamentale au fost acoperite, statele membre îi pot cere solicitantului rambursarea.

(5)   Condițiile de primire materiale pot fi furnizate în natură sau sub formă de alocații financiare sau tichete, sau prin combinația acestor forme.

Atunci când statele membre oferă condițiile materiale de primire sub formă de alocații financiare sau de tichete, valoarea acestora din urmă este fixată în conformitate cu principiile definite în prezentul articol.

Articolul 14

Modalitățile condițiilor materiale de primire

(1)   Atunci când cazarea se acordă în natură, aceasta trebuie să fie sub una din următoarele forme sau într-o combinație a acestora:

(a)	localuri folosite pentru cazarea solicitanților pe durata examinării cererii de azil prezentate la frontieră;

(b)	centre de cazare oferind un nivel de trai adecvat;

(c)	case, apartamente, hoteluri private sau alte localuri adaptate pentru cazarea solicitanților.

(2)   Statele membre se asigură că solicitanții cărora li se acordă una dintre formele de cazare prevăzute la alineatul (1) literele (a), (b) și (c):

(a)	beneficiază de protecția vieții lor de familie;

(b)	au posibilitatea de a comunica cu rudele lor, cu consilierii juridici, cu reprezentanții Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (ICONUR) și cu organizațiile neguvernamentale (ONG) recunoscute de statele membre.

Statele membre acordă o atenție deosebită prevenirii violenței în interiorul localurilor și centrelor de cazare prevăzute la alineatul (1) literele (a) și (b).

(3)   Statele membre se asigură că, după caz, copiii minori ai solicitanților sau solicitanții minori sunt cazați cu părinții lor sau cu membrul adult al familiei responsabil pentru aceștia, prin lege sau cutumă.

(4)   Statele membre se asigură că solicitanții de azil nu sunt transferați de la un loc de cazare la altul decât atunci când este absolut necesar. Statele membre dau posibilitatea solicitanților de a-și informa consilierii juridici cu privire la transferul lor la o nouă adresă.

(5)   Persoanele care lucrează în centrele de cazare au o formare profesională corespunzătoare și au obligația de a respecta principiul confidențialității, prevăzut în dreptul intern, în ceea ce privește informațiile la care au acces datorită muncii lor.

(6)   Statele membre pot implica solicitanții de azil în gestionarea resurselor materiale și a unor aspecte nemateriale ale vieții din centrul de cazare, prin intermediul unui comitet sau consiliu consultativ reprezentativ al persoanelor cazate în centrul respectiv.

(7)   Consilierii juridici ai solicitanților de azil și reprezentanții ICONUR sau ai ONG-urilor care acționează în numele acesteia și sunt recunoscute de statul membru în cauză pot avea acces la centrele de cazare și la alte localuri de cazare a solicitanților de azil, pentru a le acorda asistență acestora. Nu se pot impune limite acestui acces decât pentru motive de siguranță a localurilor și centrelor de cazare, precum și a solicitanților de azil.

(8)   În ceea ce privește condițiile materiale de primire, statele membre pot stabili, cu titlu excepțional, și alte forme decât cele prevăzute în prezentul articol, pentru o perioadă rezonabilă, cât mai scurtă posibil, atunci când:

—	este necesară o primă evaluare a nevoilor speciale ale solicitantului;

—	condițiile materiale de primire prevăzute în prezentul articol nu sunt disponibile într-o anumită zonă geografică;

—	capacitățile de cazare disponibile în mod obișnuit sunt temporar epuizate;

—	solicitantul de azil se află în detenție sau la un punct la frontieră, într-un local pe care nu-l poate părăsi.

Aceste condiții diferite satisfac, în oricare dintre cazuri, nevoile fundamentale.

Articolul 15

Îngrijirile medicale

(1)   Statele membre se asigură că solicitanții primesc îngrijirile medicale necesare, care includ, cel puțin, îngrijirile de urgență și tratamentul de bază al bolilor.

(2)   Statele membre acordă asistența medicală sau de alt tip necesară solicitanților cu nevoi speciale.

CAPITOLUL III

LIMITAREA SAU RETRAGEREA BENEFICIULUI CONDIȚIILOR DE PRIMIRE

Articolul 16

Limitarea sau retragerea beneficiului condițiilor de primire

(1)   Statele membre pot limita sau retrage beneficiul condițiilor de primire în următoarele cazuri:

(a)

atunci când un solicitant de azil: — părăsește locul de reședință stabilit de autoritatea competentă, fără să o fi informat pe aceasta sau, în cazul în care este necesar, fără să fi obținut permisiunea acesteia sau — nu-și respectă obligația de a se prezenta autorităților, nu răspunde solicitărilor de a furniza informații sau nu participă la întâlnirile personale în legătură cu procedura de azil, într-un termen rezonabil stabilit de dreptul intern sau — a făcut deja o altă cerere în același stat membru. Atunci când solicitantul este găsit sau se prezintă de bună voie autorităților competente, se ia o decizie motivată în mod corespunzător, fondată pe motivele dispariției acestuia, în ceea ce privește restabilirea beneficiului acordării anumitor sau tuturor condițiilor de primire;

(b)

atunci când un solicitant de azil a ascuns faptul că dispune de resurse financiare și, prin urmare, a beneficiat în mod necorespunzător de condițiile materiale de primire. În cazul în care se dovedește că un solicitant dispunea de resurse suficiente pentru a-și acoperi condițiile materiale de primire și îngrijirile medicale la data la care aceste nevoi de bază i-au fost acoperite, statele membre îi pot cere rambursarea.

(2)   Statele membre pot refuza condițiile de primire în cazurile în care un solicitant de azil nu a putut demonstra că cererea de azil a fost depusă în cel mai rezonabil timp posibil de la data sosirii sale în statul membru în cauză.

(3)   Statele membre pot stabili sancțiunile aplicabile încălcărilor grave ale regulilor centrelor de cazare sau comportamentului deosebit de violent.

(4)   Deciziile de limitare, retragere sau refuz al beneficiului condițiilor de primire sau sancțiunile menționate la alineatele (1), (2) și (3) se iau, de la caz la caz, obiectiv și imparțial și sunt motivate. Deciziile respective sunt fondate pe situația particulară a persoanei în cauză, în special în cazul persoanelor menționate la articolul 17, ținând cont de principiul proporționalității. Statele membre asigură în orice situație accesul la îngrijirile medicale de urgență.

(5)   Statele membre se asigură că nu sunt limitate sau retrase condițiile materiale de primire înainte de adoptarea unei decizii negative.

CAPITOLUL IV

DISPOZIȚII PRIVIND PERSOANELE CU NEVOI SPECIALE

Articolul 17

Principiu general

(1)   În legislația internă de transpunere a dispozițiilor capitolului II privind condițiile materiale de primire și îngrijirile mediacle, statele membre țin seama de situația specială a persoanelor vulnerabile, precum minorii, minorii neînsoțiți, persoanele cu handicap, persoanele în vârstă, femeile însărcinate, părinții singuri cu copii minori și persoanele care au fost supuse torturilor, violurilor sau altor forme grave de violență psihologică, psihică sau sexuală.

(2)   Alineatul (1) nu se aplică decât persoanelor ale căror nevoi speciale au fost constatate în urma unei evaluări individuale a situației lor.

Articolul 18

Minorii

(1)   Interesul superior al copilului reprezintă un considerent primordial pentru statele membre, cu ocazia transpunerii dispozițiilor prezentei directive referitoare la minori.

(2)   Statele membre asigură minorilor care au fost victime ale oricărei forme de abuz, neglijență, exploatare, tortură, tratamente crude, inumane și degradante sau ale unor conflicte armate, accesul la servicii de reabilitare; ele asigură acordarea pentru victime a îngrijirilor de sănătate mintală adecvate și după caz, a asistenței calificate.

Articolul 19

Minorii neînsoțiți

(1)   Statele membre adoptă cât mai repede posibil măsurile necesare pentru a asigura reprezentarea necesară a minorilor neînsoțiți de către un tutore legal sau, dacă este necesar, de către un organism însărcinat cu sprijinirea și asigurarea bunăstării minorilor, sau orice formă corespunzătoare de reprezentare. Autoritățile competente evaluează periodic situația acestor minori.

(2)   Minorii neînsoțiți care prezintă o cerere de azil sunt plasați, de la data la care sunt admiși pe teritoriul respectiv până la data la care trebuie să părăsească statul membru în care a fost prezentată sau este examinată cererea de azil:

(a)	cu membrii adulți ai familiilor lor;

(b)	într-o familie gazdă;

(c)	în centre de cazare specializate pentru primirea minorilor;

(d)	în alte locuri de cazare adecvate pentru minori.

Statele membre pot plasa minorii neînsoțiți în vârstă de minimum 16 ani în centre de cazare destinate solicitanților de azil adulți.

Pe cât posibil, frații și surorile din aceeași familie sunt ținuți împreună, ținând cont de interesul superior al minorului în cauză și, în special, de vârsta și gradul de maturitate al acestuia. În cazul minorilor neînsoțiți, schimbările de rezidență sunt limitate pe cât posibil.

(3)   În interesul superior al minorului neînsoțit, statele membre încearcă să-i găsească cât mai repede posibil pe membrii familiei acestuia. În cazurile în care integritatea fizică sau viața unui minor sau a apropiaților săi ar putea fi amenințate, în special în cazul în care au rămas în țara de origine, colectarea, prelucrarea și difuzarea informațiilor privind persoanele respective trebuie să fie făcute confidențial, pentru a evita punerea în pericol a siguranței acestora.

(4)   Personalul care se ocupă de minorii neînsoțiți a avut sau are o formare profesională corespunzătoare, ținând cont de nevoile acestora și are obligația de respectare a principiului confidențialității, prevăzut în dreptul intern, în ceea ce privește informațiile la care are acces datorită muncii sale.

Articolul 20

Victimele torturii sau violenței

Statele membre se asigură, după caz, că persoanele care au suferit torturi, violuri sau alte forme de violență gravă, primesc tratamentul necesar pentru prejudiciile cauzate de actele respective.

CAPITOLUL V

CĂI DE ATAC

Articolul 21

Căi de atac

(1)   Statele membre se asigură că deciziile negative cu privire la acordarea avantajelor prevăzute în prezenta directivă sau deciziile adoptate în temeiul articolului 7 care afectează în mod individual solicitanții de azil pot face obiectul unei căi de atac în cadrul procedurilor prevăzute în dreptul intern. Cel puțin în ultimă instanță, este prevăzută posibilitatea unor căi de atac în fața unui organism judiciar.

(2)   Procedurile de acces la asistența juridică în asemenea cazuri sunt stabilite în dreptul intern.

CAPITOLUL VI

MĂSURI PENTRU CREȘTEREA EFICIENȚEI SISTEMULUI DE PRIMIRE

Articolul 22

Cooperarea

Statele membre informează periodic Comisia despre datele privind numărul de persoane, în funcție de vârstă și sex, care beneficiază de condițiile de primire, și îi furnizează acesteia informații complete despre tipul, numele și formatul documentelor menționate la articolul 6.

Articolul 23

Sistemul de orientare, de monitorizare și control

Statele membre se asigură că sunt stabilite măsuri pentru orientarea, monitorizarea și controlul corespunzătoare ale condițiilor de primire, respectând structura constituțională a acestora.

Articolul 24

Personalul și resursele

(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru ca autoritățile și celelalte organizații care pun în aplicare prezenta directivă să beneficieze de formarea de bază necesară, ținând cont de nevoile solicitanților de azil de ambele sexe.

(2)   Statele membre alocă resursele necesare pentru punerea în aplicare a dispozițiilor de drept intern adoptate pentru transpunerea prezentei directive.

CAPITOLUL VII

DISPOZIȚII FINALE

Articolul 25

Rapoarte

Până la 6 august 2006, Comisia prezintă Parlamentului European și Consiliului un raport privind aplicarea prezentei directive și propune, după caz, modificările necesare.

Până la 6 februarie 2006, statele membre transmit Comisiei orice informație necesară pentru pregătirea raportului, inclusiv datele statistice prevăzute la articolul 22.

După prezentarea raportului, cel puțin o dată la cinci ani, Comisia prezintă un raport Parlamentului European și Consiliului privind aplicarea prezentei directive.

Articolul 26

Transpunerea

(1)   Statele membre adoptă actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 6 februarie 2005. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

Atunci când statele membre adoptă aceste acte, ele cuprind o referire la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea referire la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei referiri.

(2)   Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele dispozițiilor de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.

Articolul 27

Intrarea în vigoare

Prezenta directivă intră în vigoare la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Articolul 28

Destinatari

Prezenta directivă se adresează statelor membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

---

(1)  JO C 213 E, 31.7.2001, p. 286.

(2)  Aviz emis la 25 aprilie 2002 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(3)  JO C 48, 21.2.2002, p. 63.

(4)  JO C 107, 3.5.2002, p. 85.

(5)  JO L 212, 7.8.2001, p. 12.

---

19/Volumul 06

RO

Jurnalul Ofícial al Uniunii Europene

56

---

32003R0343

---

L 050/1

JURNALUL OFÍCIAL AL UNIUNII EUROPENE

---

REGULAMENTUL (CE) NR. 343/2003 AL CONSILIULUI

din 18 februarie 2003

de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Europene, în special articolul 63 primul paragraf punctul (1) litera (a),

având în vedere propunerea Comisiei (1),

având în vedere avizul Parlamentului European (2),

având în vedere avizul Comitetului Economic și Social European (3),

întrucât:

(1)

O politică comună în domeniul azilului, incluzând un sistem european comun de azil, reprezintă un element constitutiv al obiectivului Uniunii Europene de a crea, în mod treptat, un spațiu de libertate, securitate și justiție deschis celor care, forțați de circumstanțe, caută în mod legitim protecție în Comunitate.

(2)

Consiliul European, cu ocazia reuniunii sale speciale de la Tampere, din 15 și 16 Octombrie 1999, a convenit să lucreze pentru instituirea unui sistem european comun de azil, întemeiat pe aplicarea integrală și globală a Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților din 1951, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la New York, din 31 ianuarie 1967, asigurându-se astfel că nici o persoană nu este trimisă înapoi unde riscă să fie persecutată, și anume menținând principiul nereturnării. În acest sens și fără a aduce atingere criteriilor responsabilității stipulate de prezentul regulament, statele membre, respectând toate principiul nereturnării, sunt considerate țări sigure de către resortisanții țărilor terțe.

(3)	Concluziile de la Tampere exprimă de asemenea faptul că acest sistem ar trebui să includă, pe termen scurt, o metodă clară și operațională pentru determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil.

(4)

O astfel de metodă ar trebui să se întemeieze pe criterii obiective și echitabile atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele în cauză. Ar trebui, în principiu, să facă posibilă determinarea rapidă a statului membru responsabil, astfel încât să garanteze accesul efectiv la procedurile pentru determinarea statutului de refugiat și să nu compromită obiectivul prelucrării rapide a cererilor de azil.

(5)

În ceea ce privește introducerea în faze succesive a unui sistem european comun de azil care ar trebui să ducă, pe termen lung, la o procedură comună și la un statut uniform, valabil în întreaga Uniune, pentru cei cărora li s-a acordat azil, se cuvine la acest moment, în timp ce se fac îmbunătățirile necesare în lumina experienței, să se confirme principiile pe care se fundamentează Convenția de determinare a statului responsabil cu examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre ale Comunității Europene (4), semnată la Dublin, pe 15 iunie 1990 (numită în continuare Convenția de la Dublin), a cărei punere în aplicare a stimulat procesul de armonizare a politicilor în materie de azil.

(6)	Unitatea familiei ar trebui păstrată în măsura în care este compatibilă cu celelalte obiective urmărite prin stabilirea criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil.

(7)

Prelucrarea împreună a cererilor de azil ale membrilor unei singure familii de către un singur stat membru face posibilă asigurarea unei examinări în detaliu a cererilor și o coerență a deciziilor luate. Statele membre ar trebui să poată deroga de la criteriul responsabilității, astfel încât să facă posibilă apropierea membrilor familiei atunci când este necesar pe motive umanitare.

(8)

Crearea progresivă a unui spațiu fără frontiere interne în care libera circulație a persoanelor este garantată în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene și stabilirea politicilor comunitare privind condițiile de intrare și ședere a resortisanților țărilor terțe, inclusiv eforturile comune către gestionarea frontierelor externe, face necesară stabilirea unui echilibru între criteriile responsabilității în spiritul solidarității.

(9)

Aplicarea prezentului regulament poate fi facilitată, iar eficiența sa consolidată, prin aranjamente bilaterale între statele membre pentru îmbunătățirea comunicării între serviciile competente, reducând termenele pentru procedura sau simplificând prelucrarea cererilor de preluare sau reprimire, sau stabilind procedurile privind executarea transferurilor.

(10)

Continuitatea dintre sistemul de determinare a statului membru responsabil stabilit prin Convenția de la Dublin și sistemul stabilit prin prezentul regulament ar trebui asigurată. În mod similar, ar trebui asigurată coerența între prezentul regulament și Regulamentul (CE) nr. 2725/2000 al Consiliului din 11 decembrie 2000 privind instituirea sistemului „EURODAC” pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente a Convenției de la Dublin (5).

(11)	Funcționarea sistemului Eurodac, astfel cum a fost stabilit prin Regulamentul nr. 2725/2000 și în special punerea în aplicare a articolelor 4 și 8 conținute de acesta, ar trebui să faciliteze punerea în aplicare prezentului regulament.

(12)	În ceea ce privește tratamentul persoanelor care intră sub incidența domeniului de aplicare a prezentului regulament, statele membre sunt legate prin obligațiile care le incumbă în temeiul instrumentelor de drept internațional la care sunt parte.

(13)	Măsurile necesare pentru punerea în aplicare a prezentului regulament ar trebui adoptate în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a normelor pentru exercitarea competențelor de executare delegate Comisiei (6).

(14)	Aplicarea prezentului regulament ar trebui evaluată periodic.

(15)	Regulamentul respectă drepturile fundamentale și principiile care sunt recunoscute în special de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (7). În special, acesta caută să asigure respectarea deplină a dreptului de azil garantat de articolul 18.

(16)

Dat fiind că obiectivul măsurii propuse, și anume stabilirea criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentată într-un stat membru de către un resortisant al unui stat terț, nu poate fi îndeplinită suficient și, având în vedere dimensiunea și efectele, poate fi prin urmare mai bine îndeplinită la nivel comunitar, Comunitatea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității astfel cum este menționat la articolul 5 al tratatului. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat de articolul menționat, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru a realiza acest obiectiv.

(17)

În conformitate cu articolul 3 al Protocolului privind poziția Marii Britanii și a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Regatul Unit și Irlanda au anunțat, prin scrisorile din 30 octombrie 2001 asupra dorinței lor de a lua parte la adoptarea și aplicarea prezentului regulament.

(18)

În conformitate cu articolele 1 și 2 ale Protocolului privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu ia parte la adoptarea prezentului regulament și nu este obligată prin acesta și nici nu face obiectul aplicării sale.

(19)	Convenția de la Dublin rămâne în vigoare și continuă să se aplice între Danemarca și statele membre care sunt obligate în temeiul prezentului regulament până când un acord care să permită participarea Danemarcei la regulament va fi încheiat,

ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:

CAPITOLUL I

OBIECT ȘI DEFINIȚII

Articolul 1

Prezentul regulament stabilește criteriile și mecanismele de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentată într-un stat membru de către un resortisant al unei țări terțe.

Articolul 2

În sensul prezentului regulament:

(a)	„resortisant al unei țări terțe” înseamnă orice persoană care nu este cetățean al Uniunii în sensul articolului 17 alineatul (1) al Tratatului de instituire a Comunității Europene;

(b)	„Convenția de la Geneva” înseamnă Convenția din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaților, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la New York, din 31 ianuarie 1967;

(c)

„cerere de azil” înseamnă cererea prezentată de un resortisant al unui stat terț care poate fi înțeleasă ca o cerere de protecție internațională din partea unui stat membru, în temeiul Convenției de la Geneva. Orice cerere pentru protecție internațională este prezumată a fi o cerere de azil, cu excepția cazului în care resortisantul statului terț cere, în mod explicit, un alt fel de protecție pentru care poate face cerere separat;

(d)	„solicitant” sau „solicitant de azil” înseamnă resortisantul unei țări terțe care a prezentat o cerere de azil cu privire la care nu s-a luat încă o decizie definitivă;

(e)

„examinarea cererii de azil” înseamnă orice măsură de examinare, decizie sau hotărâre pronunțată cu privire la cererea de azil de către o autoritate competentă în conformitate cu dreptul intern cu excepția procedurilor de determinare a statului membru responsabil în conformitate cu prezentul regulament;

(f)	„retragerea cererii de azil” înseamnă acțiunea prin care solicitantul de azil încetează procedura inițiată prin prezentarea cererii sale de azil, în conformitate cu dreptul intern, fie în mod explicit, fie în mod tacit;

(g)	„refugiat” înseamnă orice resortisant al unei țări terțe care beneficiază de statutul definit prin Convenția de la Geneva și autorizat să rezide în această calitate pe teritoriul unui stat membru;

(h)

„minor neînsoțit” înseamnă persoana necăsătorită, sub vârsta 18 ani, care sosește pe teritoriul statului membru neînsoțit de un adult responsabil pentru el în temeiul legii sau al cutumei și atât timp cât aceștia nu sunt luați în întreținere efectiv de o asemenea persoană; include minori care sunt lăsați neînsoțiți după ce au intrat pe teritoriul statelor membre;

(i)

„membri ai familiei” înseamnă, în măsura în care familia exista deja în țara de origine, următorii membri ai familiei solicitantului care sunt prezenți pe teritoriul statelor membre: (i) soțul solicitantului de azil sau partenerul său necăsătorit într-o relație stabilă, atunci când legislația sau practica statului membru în cauză rezervă cuplurile necăsătorite un tratament comparabil cu cel rezervat cuplurilor căsătorite, în temeiul legislației sale privind străinii; (ii) copiii minori ai cuplurilor în sensul punctului (i) sau ai solicitantului, cu condiția că ei să fie necăsătoriți și care se află în întreținerea sa și indiferent dacă sunt născuți din căsătorie sau în afara căsătoriei sau adoptați astfel cum se definește prin dreptul intern; (iii) tatăl, mama sau tutorele atunci când solicitantul sau refugiatul este minor și necăsătorit;

(j)

„permis de ședere” însemnă orice autorizație eliberată de autoritățile statelor membre care autorizează un resortisant al unui țări terțe să stea pe teritoriul său, inclusiv documentele care materializează autorizația de a rămâne pe teritoriu în cadrul unui regim de protecție temporară sau până ce încetează circumstanțele care împiedică ducerea la îndeplinire a unei măsuri de îndepărtare, cu excepția vizelor și a autorizațiilor de ședere eliberate în perioada necesară pentru determinarea statului membru responsabil, astfel cum este stabilit prin prezentul regulament sau în timpul examinării unei cereri de azil sau a unei cereri de permis de ședere;

(k)

„viza” înseamnă autorizația sau decizia statului membru necesară în vederea tranzitului sau a intrării pentru o ședere intenționată în acel stat membru sau în mai multe state membre. Tipul vizei este determinat în conformitate cu următoarele definiții: (i) „viza de ședere de lungă durată” înseamnă autorizația sau decizia statului membru necesară în vederea intrării pentru o ședere intenționată în acel stat membru pentru o perioadă care depășește trei luni; (ii) „viza de ședere de scurtă durată” înseamnă autorizația sau decizia statului membru necesară în vederea intrării pentru o ședere intenționată în acel stat membru sau în mai multe state membre pentru o perioadă a cărei durată totală nu depășește trei luni; (iii) „viza de tranzit” înseamnă autorizația sau decizia statului membru necesară în vederea intrării pentru tranzitarea teritoriului acelui stat membru sau al altor state membre, cu excepția tranzitului aeroportuar; (iv) „viza de tranzit aeroportuar” înseamnă autorizația sau decizia care permite unui resortisant al unui stat terț care este supus, în mod specific, acestei cerințe să treacă prin zona de tranzit a unui aeroport și aceasta fără a intra pe teritoriul național al statului membru în cauză, în timpul unei escale sau al unui transfer între două secțiuni ale unui zbor internațional.

CAPITOLUL II

PRINCIPII GENERALE

Articolul 3

(1)   Statele membre examinează cererea de azil prezentată de un resortisant al unei țări terțe oricăruia dintre ele, la frontieră sau pe teritoriul statului membru în cauză. Cererea este examinată de un singur stat membru și anume acela pe care criteriile stabilite de capitolul III îl desemnează responsabil.

(2)   Prin derogare de la alineatul (1), fiecare stat membru poate examina o cerere pentru azil care îi este prezentată de un resortisant al unei țări terțe, chiar dacă această examinare nu este responsabilitatea sa în temeiul criteriilor prezentate de prezentul regulament. În acest caz, acel stat membru devine statul membru responsabil în sensul prezentului regulament și își asumă obligațiile asociate acestei responsabilități. După caz, acesta informează statul membru anterior responsabil, statul membru care conduce o procedură pentru determinarea statului membru responsabil sau statul membru căruia i-a fost solicitat să preia sau să reprimească solicitantul.

(3)   Orice stat membru își rezervă dreptul, în conformitate cu legislația sa internă, de a trimite un solicitant de azil către o țară terță, în conformitate cu dispozițiile Convenției de la Geneva.

(4)   Solicitantul de azil este informat în scris într-o limbă pe care se presupune, în mod rezonabil, că o înțelege cu privire la aplicarea prezentului regulament, termenele și efectele acestuia.

Articolul 4

(1)   Procesul de determinare a statului membru responsabil în temeiul prezentului regulament începe imediat ce cererea de azil este prezentată pentru prima oară într-un stat membru.

(2)   O cerere de azil se prezumă că a fost prezentată odată ce un formular depus de solicitantul de azil sau un proces-verbal întocmit de autorități a ajuns la autoritățile competente ale statului membru în cauză. Atunci când o cerere nu este făcută în scris, perioada dintre declarația de intenție și întocmirea procesului-verbal ar trebui să fie cât mai scurtă cu putință.

(3)   În sensul prezentului regulament, situația unui minor care însoțește solicitantul de azil și răspunde definiției unui membru al familiei menționată la articolul 2 litera (i) nu este disociată de aceea a părintelui sau a tutorelui și este de competența statului membru responsabil pentru examinarea cererii de azil a părintelui sau tutorelui, chiar dacă minorul nu este solicitant de azil individual. Același tratament se aplică copiilor născuți după sosirea solicitantului de azil pe teritoriul statelor membre, fără a fi nevoie să se inițieze o nouă procedură de preluare a acestora.

(4)   Atunci când cererea de azil este prezentată autorităților competente ale unui stat membru de către un solicitant care se află pe teritoriul altui stat membru, determinarea statului membru responsabil se face de către statul membru pe al cărui teritoriu se află solicitantul de azil. Acest din urmă stat membru este informat, fără întârziere, de către statul membru care a primit cererea și apoi, în sensul prezentului regulament, este considerat statul membru în care s-a prezentat cererea de azil.

Solicitantul este informat în scris despre acest transfer și despre data la care acesta a avut loc.

(5)   Un solicitant de azil care se află în alt stat membru și acolo prezintă o cerere de azil după retragerea cererii sale în timpul procedurii de determinare a statului membru responsabil este reprimit, în condițiile prevăzute la articolul 20, de către statul membru în care s-a prezentat cererea de azil, în vederea finalizării procedurii de determinare a statului membru responsabil de examinarea cererii de azil.

Această obligație încetează în cazul în care solicitantul de azil a părăsit între timp teritoriile statelor membre pentru o perioada de cel puțin trei luni sau a obținut un permis de ședere din partea unui stat membru.

CAPITOLUL III

IERARHIA CRITERIILOR

Articolul 5

(1)   Criteriile pentru determinarea statului membru responsabil sunt aplicate în ordinea în care acestea sunt prezentate în acest capitol.

(2)   Statul membru responsabil în conformitate cu aceste criterii este determinat pe baza situației existente în momentul în care solicitantul de azil a prezentat prima oară cererea sa de azil unui stat membru.

Articolul 6

În cazul în care solicitantul de azil este un minor neînsoțit, statul membru responsabil de examinarea cererii veste acela unde un membru al familiei sale are se află în mod legal, cu condiția că aceasta să fie în interesul superior al copilului.

În absența unui membru al familiei, statul membru responsabil de examinarea cererii este acela în care minorul și-a prezentat cererea de azil.

Articolul 7

În cazul în care solicitantul de azil are un membru al familiei, indiferent dacă familia s-a format anterior în țara de origine, căruia i-a fost permis să rezide în calitate de refugiat într-un stat membru, acel stat membru este responsabil de examinarea cererii de azil, cu condiția că persoana în cauză să dorească aceasta.

Articolul 8

În cazul în care solicitantul de azil are un membru al familiei într-un stat membru a cărui cerere nu a făcut încă obiectul unei prime decizii pe fond, statul membru este responsabil de examinarea cererii de azil, cu condiția că persoana în cauză să dorească aceasta.

Articolul 9

(1)   În cazul în care solicitantul de azil se află în posesia unui permis de ședere valabil, statul membru care a eliberat documentul este responsabil de examinarea cererii de azil.

(2)   În cazul în care solicitantul de azil deține o viză valabilă, statul membru care a eliberat viza este responsabil de examinarea cererii de azil, cu excepția cazului în care viza a fost eliberată în reprezentarea sau pe baza autorizării scrise a altui stat membru. În acest caz, acest din urmă stat membru este responsabil de examinarea cererii de azil. Atunci când un stat membru consultă mai întâi autoritatea centrală a unui alt stat membru, în special din motive de securitate, răspunsul celui din urmă la consultare nu reprezintă autorizare scrisă în sensul prezentei dispoziții.

(3)   În cazul în care solicitantul de azil este titularul unuia sau a mai multor permise de ședere sau vize valabile eliberate de diferite state membre, responsabilitatea examinării cererii de azil este asumată de statele membre în următoarea ordine:

(a)	statul membru care a eliberat permisul de ședere care conferă dreptul la cea mai lungă ședere sau, atunci când perioadele de valabilitate sunt identice, statul membru care a eliberat permisul de ședere cu data de expirare cea mai îndepărtată;

(b)	statul membru care a eliberat viza cu cea mai îndepărtată dată de expirare atunci când vizele sunt de același tip;

(c)	atunci când vizele sunt de tip diferit, statul membru care a eliberat viza cu cea mai lungă perioadă de valabilitate sau, atunci când perioadele de valabilitate sunt identice, statul membru care a eliberat viza cu data de expirare cea mai îndepărtată.

(4)   Atunci când solicitantul de azil este titularul numai al unuia sau al mai multor permise de ședere care au expirat cu mai puțin de doi înainte ani sau al uneia sau mai multor vize care au expirat cu mai puțin de șase luni înainte și care i-au permis acestuia să intre pe teritoriul statului membru, alineatele (1), (2) și (3) se aplică atât timp cât solicitantul nu a părăsit teritoriile statelor membre.

Atunci când solicitantul de azil este titularul unuia sau a mai multor permise de ședere care au expirat de mai mult de doi ani sau al uneia sau mai multor vize care au expirat de mai mult de șase luni și care i-au permis acestuia să intre pe teritoriul unui stat membru și când acesta nu a părăsit teritoriile statelor membre, statul membru în care este depusă cererea este responsabil.

(5)   Faptul că permisul de ședere sau viza a fost eliberat pe baza unei identități false sau uzurpate sau prin prezentarea unor documente falsificate, contrafăcute sau care nu sunt valabile, nu împiedică atribuirea responsabilității statului membru care le-a eliberat. Cu toate acestea, statul membru care a eliberat permisul de ședere sau viza nu este responsabil dacă poate stabili că s-a comis o fraudă după ce permisul sau viza au fost eliberate.

Articolul 10

(1)   Atunci când se stabilește, pe baza probelor sau a dovezilor circumstanțiale astfel cum sunt descrise în cele două liste menționate la articolul 18 alineatul (3), inclusiv datele la care face referire capitolul III al Regulamentului (CE) nr. 2725/2000, că un solicitant de azil a trecut ilegal frontiera într-un stat membru pe uscat, pe mare sau pe calea aerului venind dintr-o țară terță, statul membru în care s-a intrat astfel este responsabil de examinarea cererii de azil. Aceasta responsabilitate încetează la 12 luni de la data la care a avut loc trecerea ilegală a frontierei.

(2)   Atunci când un stat membru nu poate sau nu mai poate fi responsabil în conformitate cu alineatul (1), și atunci când se stabilește, pe baza probelor sau a dovezilor circumstanțiale astfel cum sunt descrise în cele două liste menționate la articolul 18 alineatul (3), că solicitantul de azil – care a intrat ilegal pe teritoriile statelor membre sau în împrejurări de intrare care nu pot fi stabilite – la momentul prezentării cererii a locuit anterior pentru o perioada continuă de cel puțin cinci luni într-un stat membru, acel stat membru este responsabil de examinarea cererii de azil.

În cazul în care solicitantul a locuit pentru perioade de timp de cel puțin cinci luni în mai multe state membre, statul membru la ultimei șederi este responsabil de examinarea cererii.

Articolul 11

(1)   Atunci când un resortisant al unei țări terțe intră pe teritoriul unui stat membru în care este exonerat de obligația de a deține viză, acel stat membru este responsabil de examinarea cererii sale de azil.

(2)   Principiul menționat la alineatul (1) nu se aplică în cazul în care resortisantul unei țări terțe prezintă cererea sa de azil în alt stat membru, în care de asemenea este exonerat de obligația de a deține viză. În acest caz, acest din urmă stat membru este responsabil de examinarea cererii de azil

Articolul 12

Atunci când cererea de azil este formulată într-o zonă de tranzit internațional al unui aeroport al unui stat membru de către un resortisant al unei țări terțe, acel stat membru este responsabil de examinarea cererii.

Articolul 13

Atunci când nici un stat membru responsabil de examinarea cererii nu poate fi desemnat pe baza criteriilor menționate în prezentul regulament, primul stat membru în care a fost prezentată cererea de azil este responsabil de examinarea acesteia.

Articolul 14

Atunci când mai mulți membri ai familiei prezintă cereri de azil în același stat membru simultan sau la date destul de apropiate pentru ca procedurile de determinare a statului membru responsabil să se desfășoare împreună și când aplicarea criteriilor menționate de prezentul regulament ar duce la separarea lor, statul membru responsabil este determinat pe baza următoarelor dispoziții:

(a)	responsabilitatea pentru examinarea cererilor de azil ale tuturor membrilor familiei aparține statului membru pe care criteriile îl indică ca fiind responsabil de a prelua de cel mai mare număr de membri ai familiei;

(b)	în celelalte cazuri, responsabilitatea aparține statului membru pe care criteriile îl indică ca fiind responsabil de examinarea cererii celui mai în vârstă dintre aceștia.

CAPITOLUL IV

CLAUZA UMANITARĂ

Articolul 15

(1)   Orice stat membru, chiar și atunci când nu este responsabil în temeiul criteriilor menționate de prezentul regulament, poate reuni membrii unei familii, precum și alte rude aflate în întreținere, pe motive umanitare bazate în special pe considerente familiale sau culturale. În acest caz, acel stat membru, la cererea altui stat membru, examinează cererea de azil a persoanei în cauză. Persoanele în cauză trebuie să își dea consimțământul.

(2)   Atunci când persoana în cauză depinde de asistența altora, pe motiv de graviditate sau copil nou născut, boală gravă, handicap grav sau bătrânețe, statele membre lasă împreună sau reunesc, în mod normal, solicitantul de azil cu altă rudă prezentă pe teritoriul unuia din statele membre, cu condiția că legaturile de familie să fi existat în țara de origine.

(3)   În cazul în care solicitantul de azil este minor neînsoțit care are rude în alt stat membru care pot avea grijă de el, statele membre reunesc minorul cu rudele sale, dacă este posibil, cu excepția cazului în care aceasta nu este în interesul superior al copilului.

(4)   În cazul în care statul membru astfel solicitat accede la această solicitare, responsabilitatea pentru examinarea cererii îi este transferată.

(5)   Condițiile și procedurile pentru punerea în aplicare a acestui articol, inclusiv, după caz, mecanismele de conciliere pentru soluționarea divergențelor între statele membre cu privire la nevoia de a reuni persoanele în cauză, sau cu privire la locul în care acest lucru ar trebui să se facă, sunt adoptate în conformitate cu procedura menționată la articolul 27 alineatul (2).

CAPITOLUL V

PRELUAREA ȘI REPRIMIREA

Articolul 16

(1)   Statul membru responsabil de examinarea cererii de azil în conformitate cu prezentul regulament este obligat să:

(a)	preia, în conformitate cu dispozițiile prevăzute la articolele 17–19, un solicitant de azil care a prezentat o cerere într-un stat membru diferit;

(b)	finalizeze examinarea cererii de azil;

(c)	reprimească, în condițiile prevăzute la articolul 20, un solicitant a cărui cerere se află în curs de examinare și care se află pe teritoriul altui stat membru fără permisiune;

(d)	reprimească, în condițiile prevăzute la articolul 20, un solicitant care și-a retras cererea aflată în curs de examinare și care a prezentat o cerere în alt stat membru;

(e)	reprimească, în condițiile prevăzute la articolul 20, un resortisant al unei țări terțe a cărui cerere a respins-o și care se află pe teritoriul altui stat membru fără permisiune.

(2)   Atunci când un stat membru eliberează un permis de ședere unui solicitant, obligațiile specificate la alineatul (1) sunt transferate acelui stat membru.

(3)   Obligațiile specificate la alineatul (1) încetează atunci când resortisantul țării terțe a părăsit teritoriul statelor membre pentru o perioadă de cel puțin trei luni, cu excepția cazului în care resortisantul țării terțe este titularul unui permis de ședere valabil eliberat de statul membru responsabil.

(4)   Obligațiile specificate la alineatul (1) literele (d) și (e) încetează de asemenea de îndată ce statul membru responsabil de examinarea cererii adoptă și a pus în aplicare în mod efectiv ca urmare a retragerii sau respingerii cererii, dispozițiile necesare ca resortisantul țării terțe să se poată deplasa în țara sa de origine sau în altă țară spre care poate călători în mod legal.

Articolul 17

(1)   Atunci când un stat membru în care s-a prezentat o cerere de azil consideră că alt stat membru este responsabil de examinarea cererii, acesta poate, pe cât de repede posibil și în orice caz în trei luni de la data la care a fost prezentată cererea în sensul articolului 4 alineatul (2), sesiza celălalt stat membru să preia solicitantul.

Atunci când cererea de preluare a unui solicitant nu este făcută în termenul de trei luni, responsabilitatea pentru examinarea cererii de azil aparține statului membru în care s-a prezentat cererea.

(2)   Statul membru solicitant poate cere un răspuns urgent în cazurile în care cererea de azil s-a prezentat ca urmare a refuzării permisiunii de a intra sau de a rămâne, a unei arestări pentru ședere ilegală sau ca urmare a comunicării sau executării unei hotărâri de îndepărtare și/sau atunci când solicitantul de azil este ținut în detenție.

Cererea menționează motivele care justifică un răspuns urgent și perioada în care este așteptat un răspuns. Această perioadă este de cel puțin o săptămână.

(3)   În ambele situații, cererea de preluare de către alt stat membru este prezentată folosindu-se un formular standard și include probele sau dovezile circumstanțiale astfel cum sunt descrise în cele două liste menționate la articolul 18 alineatul (3) și/sau elemente relevante din declarația solicitantului de azil care permit autorităților statului membru solicitat să verifice dacă acesta este responsabil în temeiul criteriilor prevăzute de prezentul regulament.

Normele privind determinarea și procedurile de transmitere a cererilor sunt adoptate în conformitate cu procedura menționată la articolul 27 alineatul (2).

Articolul 18

(1)   Statul membru solicitat face cercetările necesare și hotărăște asupra cererii de preluare solicitantului de azil în termen de două luni de la data la care cererea a fost primită.

(2)   În procedura de determinare a statului membru responsabil cu examinarea cererii de azil stabilită de prezentul regulament, se folosesc elemente de probă și dovezi circumstanțiale.

(3)   În conformitate cu procedura prevăzută la articolul 27 alineatul (2) se stabilesc două liste și se revizuiesc periodic, care indică elementele de probă și dovezile circumstanțiale în conformitate cu următoarele criterii:

(a)

Elemente de probă: (i) Se referă la probele formale care determină responsabilitatea în temeiul prezentului regulament, atâta timp cât nu sunt respinse prin proba contrară. (ii) Statele membre pun la dispoziție comitetului menționat la articolul 27 modele ale diferitelor tipuri de documente administrative, în conformitate cu tipologia stabilită în lista cu probele formale.

(b)

Dovezi circumstanțiale: (i) Se referă la elemente indicative care deși refutabile, pot fi suficiente, în anumite cazuri, în funcție de valoarea probatorie atribuită acestora. (ii) Valoarea lor probatorie, în ceea ce privește responsabilitatea pentru examinarea cererii de azil este evaluată de la caz la caz.

(4)   Cerința privind proba nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru o bună aplicare a prezentului regulament.

(5)   În absența unor probe formale, statul membru solicitat își recunoaște responsabilitatea dacă dovezile circumstanțiale sunt coerente, verificabile și suficient de detaliate pentru a stabili responsabilitatea.

(6)   Atunci când statul membru solicitant a invocat urgența, în conformitate cu dispozițiile articolului 17 alineatul (2), statul membru solicitat depune toate eforturile pentru a se conforma termenului cerut. În cazuri excepționale, când se poate demonstra că examinarea cererii de preluare a unui solicitant este complexă, statul membru solicitat poate răspunde după termenul cerut, dar în orice caz în termen de o lună. În astfel de situații, statul membru solicitat trebuie să comunice decizia sa de amânare a răspunsului statului membru solicitant în termenul cerut inițial.

(7)   Absența răspunsului la expirarea termenului de două luni menționat la alineatul (1) și a termenului de o lună menționat la paragraful 6 echivalează cu acceptarea cererii și determină obligația de a prelua persoana în cauză, inclusiv o bună organizarea sosirii acesteia.

Articolul 19

(1)   Atunci când statul membru solicitat acceptă că să preia solicitantul, statul membru în care s-a prezentat cererea de azil notifică solicitantului de azil decizia de a nu examina cererea precum și obligația de a-l transfera către statul membru responsabil.

(2)   Decizia menționată la alineatul (1) stabilește motivele pe care este întemeiată. Aceasta conține detalii privind termenul de realizare a transferului și, dacă este necesar, conține informații referitoare la locul și data la care solicitantul trebuie să se prezinte, în cazul în care acesta se deplasează către statul membru responsabil prin mijloace proprii. Această decizie poate face obiectul unei căi de atac sau al unei revizuiri. Această cale de atac sau revizuire nu au efect suspensiv asupra executării transferului, cu excepția cazului în care instanțele judecătorești sau organele competente hotărăsc aceasta, de la caz la caz, dacă legislația internă o permite.

(3)   Transferul solicitantului din statul membru în care s-a prezentat cererea de azil către statul membru responsabil se face în conformitate cu dreptul intern al primului stat membru, după consultări între cele două state membre în cauză, cât de repede posibil, și în cel mult șase luni de la acceptarea cererii de a prelua solicitantul sau de la decizia privind calea de atac sau revizuirea atunci când acestea au efect suspensiv.

Dacă este necesar, solicitantului de azil i se va furniza de către statul membru solicitant un permis de liberă trecere conform cu modelul adoptat în temeiul procedurii menționate la articolul 27 alineatul (2).

Statul membru responsabil informează statul membru solicitant, după caz, asupra sosirii în siguranță a solicitantului de azil sau asupra faptului că acesta nu s-a prezentat în termenul stabilit.

(4)   Atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, responsabilitatea aparține statului membru în care s-a prezentat prima dată cererea. Acest termen poate fi prelungit până la maxim un an în cazul în care transferul nu a putut fi efectuat datorită reținerii în închisoare a solicitantului de azil sau până la 18 luni în cazul în care solicitantul de azil se sustrage procedurii.

(5)   Norme suplimentare privind efectuarea transferurilor pot fi adoptate în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 27 alineatul (2).

Articolul 20

(1)   Un solicitant de azil este reprimit în conformitate cu articolul 4 alineatul (5) și articolul 16 alineatul (1) literele (c), (d) și (e) după cum urmează:

(a)	cererea de reprimire a solicitantului de azil trebuie să conțină informații care să permită statului membru solicitat să verifice dacă este responsabil;

(b)

statul membru solicitat să reprimească solicitantul este obligat să facă verificările necesare și să răspundă cererii, cât de curând posibil, și să nu depășească sub nici o formă termenul de o lună de la sesizare. Atunci când cererea se bazează pe date obținute din sistemul EURODAC, acest termen se reduce la două săptămâni;

(c)	atunci când statul membru solicitat nu comunică decizia sa în termenul de o lună sau de două săptămâni menționat la litera (b), se consideră că a acceptat să reprimească solicitantul de azil;

(d)

un stat membru care acceptă să reprimească un solicitant de azil este obligat să readmită persoana respectivă pe teritoriul său. Transferul se efectuează în conformitate cu dreptul intern al statului membru solicitant, după consultări între statele membre în cauză, de îndată este posibil, și cel târziu în șase luni de la acceptarea cererii de preluare de către un alt stat membru sau de la decizia privind calea de atac sau revizuirea atunci când au efect suspensiv;

(e)

statul membru solicitant notifică solicitantului de azil decizia cu privire la reprimirea sa de către statul membru responsabil. Decizia stabilește motivele pe care se întemeiază. Aceasta conține detalii privind termenul în care se efectuează transferul și, dacă este necesar, conține informații referitoare la data și locul la care solicitantul trebuie să se prezinte, în cazul în care acesta se deplasează spre statul membru responsabil prin mijloace proprii. Această decizie poate face obiectul unei căi de atac sau al unei revizuiri. Calea de atac sau revizuirea acestei decizii nu au efect suspensiv asupra executării transferului, cu excepția cazului în care instanțele judecătorești sau organele competente hotărăsc aceasta, de la caz la caz, dacă legislația internă o permite. Dacă este necesar, solicitantului de azil i se va furniza de către statul membru solicitant un permis de liberă trecere conform cu modelul adoptat în temeiul procedurii menționate la articolul 27 alineatul (2). Statul membru responsabil informează statul membru solicitant, după caz, asupra sosirii în siguranță a solicitantului de azil sau asupra faptului că acesta nu s-a prezentat în termenul stabilit.

(2)   Atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, responsabilitatea aparține statului membru în care s-a prezentat prima dată cererea. Acest termen poate fi prelungit până la maxim un an în cazul în care transferul sau examinarea cererii nu au putut fi efectuate datorită reținerii în închisoare a solicitantului de azil sau până la optsprezece luni în cazul în care solicitantul de azil se sustrage procedurii.

(3)   Normele privind probele și dovezile circumstanțiale și interpretarea acestora și determinarea și procedurile de transmitere a cererilor se adoptă în conformitate cu procedura menționată al articolul 27 alineatul (2).

(4)   Norme suplimentare privind efectuarea transferurilor pot fi adoptate în conformitate cu procedura menționată la articolul 27 alineatul (2).

CAPITOLUL VI

COOPERAREA ADMINISTRATIVĂ

Articolul 21

(1)   Fiecare stat membru comunică oricărui alt stat membru care cere aceasta date cu caracter personal referitoare la solicitantul de azil care sunt adecvate, relevante și neexcesive, pentru:

(a)	determinarea statului membru responsabil cu examinarea cererii de azil;

(b)	examinarea cererii de azil;

(c)	punerea în aplicare a oricărei obligații în temeiul prezentului regulament.

(2)   Informațiile prevăzute la alineatul (1) pot acoperi numai:

(a)	datele de identificare ale solicitantului și, după caz, ale membrilor familiei sale (nume complet și, după caz, numele anterior, porecle sau pseudonime, cetățenia-actuală și anterioară, data și locul nașterii);

(b)	documentele de identitate și de călătorie (referințe, durata de valabilitate, data eliberării, autoritatea emitentă, locul eliberării etc.);

(c)	alte informații necesare pentru stabilirea identității solicitantului, inclusiv amprente digitale prelucrate în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2725/2000;

(d)	locurile de ședere și itinerarele de călătorie;

(e)	permisele de ședere sau vizele eliberate de un stat membru;

(f)	locul în care a fost prezentată cererea;

(g)	data depunerii oricărei cereri anterioare de azil, data prezentării actualei cereri, stadiul la care s-a ajuns cu procedura și conținutul deciziei luate, după caz.

(3)   De asemenea și în măsura în care este necesar pentru examinarea cererii de azil, statul membru responsabil poate cere altui stat membru să îl informeze asupra motivelor pe care și-a întemeiat solicitantul de azil cererea și, după caz, asupra motivelor oricărei decizii luate în ceea ce privește solicitantul. Statul membru poate refuza să răspundă cererii primite, în cazul în care comunicarea acestor informații este de natură să aducă atingere intereselor esențiale ale statului membru sau protecției libertăților și drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză sau ale altora. În orice caz, comunicarea informațiilor solicitate este subordonată consimțământului scris din partea solicitantului de azil.

(4)   Orice cerere de informații prezintă motivele pe care se întemeiază și, atunci când scopul ei este să verifice dacă există un criteriu care poate determina responsabilitatea statului membru solicitat, menționează pe ce dovezi, inclusiv informații relevante din surse de încredere referitoare la metodele și mijloacele prin care solicitanții de azil intră pe teritoriul statelor membre sau pe ce element specific și verificabil din declarația solicitantului de azil se întemeiază. Se înțelege că astfel de informații relevante din surse de încredere nu sunt suficiente prin ele însele a determina responsabilitatea și competența statului membru în temeiul prezentului regulament, dar acestea pot contribui la evaluarea altor indicații referitoare la solicitantul de azil.

(5)   Statul membru solicitat este obligat să răspundă în termen de șase săptămâni.

(6)   Schimbul de informații se efectuează la cererea unui stat membru și are loc numai între autoritățile a căror desemnare de către fiecare stat membru a fost comunicată Comisiei, care informa celelalte state membre cu privire la aceasta.

(7)   Informațiile schimbate pot fi folosite numai în scopurile prevăzute la alineatul (1). În fiecare stat membru, aceste informații nu pot fi comunicate, în funcție de tipurile lor și de competențele autorităților destinatere, decât autorităților și instanțelor judecătorești însărcinate cu:

(a)	determinarea statului membru responsabil cu examinarea cererii de azil;

(b)	examinarea cererii de azil;

(c)	punerea în aplicare a oricărei obligații în temeiul prezentului regulament.

(8)   Statul membru care transmite informația se asigură că este corectă și actualizată. În cazul în care statul membru a transmis informații care nu sunt corecte sau care nu ar fi trebuit transmise, statul membru destinatar este informat imediat despre aceasta. Acestea sunt obligate să corecteze astfel de informații sau să le șteargă.

(9)   Solicitantul de azil are dreptul de a fi informat, la cerere, asupra oricăror date prelucrate care îl privesc.

În cazul în care acesta constată că informațiile au fost prelucrate cu încălcarea prezentului regulament sau a Directivei 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (8), în special deoarece sunt incomplete sau inexacte, el are dreptul ca aceste date să fie corectate, șterse sau blocate.

Autoritatea care corectează, șterge sau blochează datele informează, după caz, statul membru care transmite sau primește informația.

(10)   În fiecare stat membru în cauză se ține o evidență în dosarul individual al persoanei în cauza sau/și într-un registru a transmiterii sau primirii informațiilor schimbate.

(11)   Informațiile schimbate sunt păstrate pe o perioadă care să nu depășească pe aceea în scopul căreia sunt schimbate.

(12)   Atunci când datele nu sunt prelucrate automat sau nu sunt conținute, sau nu se intenționează a fi înregistrate într-un dosar, fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a asigura respectarea prezentului articol prin verificări eficiente.

Articolul 22

(1)   Comisiei îi sunt notificate de către statele membre autoritățile responsabile pentru îndeplinirea obligațiilor care decurg din prezentul regulament și asigură că aceste autorități au resursele necesare pentru îndeplinirea sarcinilor lor și în special pentru a răspunde în termenul prevăzut la cererile de informații, cererile de preluare și a cererilor de reprimire a solicitanților de azil.

(2)   Normele privind instituirea mijloacelor de transmisie electronică sigură între autoritățile menționate la alineatul (1) pentru transmiterea cererilor și asigurarea că expeditorii primesc în mod automat o dovadă electronică a recepției sunt stabilite în conformitate cu procedura menționată la articolul 27 alineatul (2).

Articolul 23

(1)   Statele membre pot stabili între ele, pe baze bilaterale, aranjamente administrative cu privire la detaliile practice de punere în aplicare a prezentului regulament pentru a facilita aplicarea și a mări eficiența acestuia. Astfel de aranjamente se pot referi la:

(a)	schimbul de ofițeri de legătură;

(b)	simplificarea procedurilor și scurtarea termenelor referitoare la transmiterea și examinarea cererilor de preluare sau reprimire a solicitanților de azil.

(2)   Aranjamentele menționate la alineatul (1) sunt comunicate Comisiei. Comisia verifică dacă aranjamentele prevăzute la alineatul (1) litera (b) nu încalcă prezentul regulament.

CAPITOLUL VII

DISPOZIȚII TRANZITORII ȘI DISPOZIȚII FINALE

Articolul 24

(1)   Prezentul regulament înlocuiește Convenția de determinare a statului responsabil cu examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul din statele membre ale Comunității Europene, semnată la Dublin, la 15 iunie 1990 (Convenția de la Dublin).

(2)   Cu toate acestea, pentru a asigura continuitatea regimului de determinare a statului membru responsabil pentru o cerere de azil, atunci când o cerere de azil a fost prezentată după data menționată la articolul 29 alineatul (2), faptele care pot atribui responsabilitatea unui stat membru în temeiul prezentului regulament sunt luate în considerare, chiar dacă ele preced aceasta dată, cu excepția faptelor menționate la articolul 10 alineatul (2).

(3)   Atunci când, în Regulamentul (CE) nr. 2725/2000 se face trimitere la Convenția de la Dublin, o astfel de trimitere se consideră făcută la prezentul regulament.

Articolul 25

(1)   Termenele prevăzute de prezentul regulament se calculează după cum urmează:

(a)	atunci când termenul este exprimat în zile, săptămâni sau luni se calculează de la momentul la care apare un eveniment sau este efectuat un act, ziua în care evenimentul apare sau în care este efectuat actul nu este calculată în termenul în cauză;

(b)

un termen exprimat în săptămâni sau luni se încheie la expirarea zilei din ultima săptămână sau lună care reprezintă aceeași zi a săptămânii sau aceeași dată ca ziua în care actul sau evenimentul de la care s-a calculat termenul a avut loc. În cazul în care, într-un termen exprimat în luni, ziua în care ar trebui să expire termenul nu apare în ultima lună, termenul se încheie la expirarea ultimei zile din acea lună;

(c)	termenele includ sâmbete, duminici și sărbătorile oficiale în oricare din statele membre în cauză.

(2)   Cererile și răspunsurile sunt trimise folosind orice mijloc care furnizează o dovadă de primire.

Articolul 26

În ceea ce privește Republica Franceză, prezentul regulament se aplică numai pe teritoriul său european.

Articolul 27

(1)   Comisia este sprijinitîă de un Comitet.

(2)   Atunci când se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolele 5 și 7 ale Deciziei 1999/468/CE.

Perioada menționată la articolul 5 alineatul (6) din Decizia 1999/468/CE ce se stabilește la trei luni.

(3)   Comitetul își stabilește regulamentul de procedură.

Articolul 28

La cel mult trei ani de la data menționată la articolul 29 alineatul (1), Comisia raportează Parlamentului European și Consiliului cu privire la aplicarea prezentului regulament și, după caz, propune modificările necesare. Statele membre transmit Comisiei toate informațiile necesare pentru pregătirea acestui raport, cel târziu cu șase luni înainte de expirarea termenului.

După prezentarea acestui raport, Comisia raportează Parlamentului European și Consiliului cu privire la aplicarea prezentului regulament în același timp cu prezentarea rapoartelor cu privire la punerea în aplicare a sistemului Eurodac prevăzut la articolul 24 alineatul (5) din Regulamentul (CE) nr. 2725/2000.

Articolul 29

Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Se aplică cererilor de azil prezentate începând din prima zi din a șasea lună următoare intrării sale în vigoare și, de la acea dată, se aplică oricărei cereri de preluare sau de reprimire a solicitanților de azil, indiferent de data la care cererea a fost prezentată. Statul membru responsabil cu examinarea unei cereri de azil prezentate înainte de acea dată este determinat în conformitate cu criteriile menționate de Convenția de la Dublin.

---

(1)  JO C 304 E, 30.10.2001, p. 192.

(2)  Aviz emis la 9 aprilie 2002 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial).

(3)  JO C 125, 27.5.2002, p. 28.

(4)  JO C 254, 19.8.1997, p. 1.

(5)  JO L 316, 15.12.2000, p. 1.

(6)  JO L 184, 17.7.1999, p. 23.

(7)  JO C 364, 18.12.2000, p. 1.

(8)  JO L 281, 23.11.1995, p. 31.

---