1. 

Prezentele cereri de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru ( 2 ), precum și a articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 3 ).

2. 

Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii între doamna Maria Elisabeth Bauer și doamna Martina Broßonn, pe de o parte, și foștii angajatori ai defuncților soți ai acestora, și anume Stadt Wuppertal (Germania) și, respectiv, domnul Volker Willmeroth în calitatea sa de proprietar al întreprinderii TWI Technische Wartung und Instandsetzung Volker Willmeroth e. K. (denumit în continuare „domnul Willmeroth”), pe de altă parte, cu privire la refuzul acestora de a le plăti o indemnizație financiară pentru concediu anual plătit neefectuat de soții lor înainte de deces.

3. 

Dreptul muncii este, în mod cert, unul dintre principalele domenii în care normele prevăzute de Uniune pot fi invocate în cadrul unor litigii între particulari ( 4 ).

4. 

În același timp, lipsa efectului direct orizontal al directivelor, care rezultă din jurisprudența constantă a Curții ( 5 ), poate părea ca fiind de natură să afecteze efectivitatea concretă a drepturilor sociale fundamentale în cadrul litigiilor pe care instanțele naționale sunt chemate să le soluționeze ( 6 ).

5. 

Totuși, acest inconvenient poate fi redus, chiar neutralizat, atunci când o dispoziție a dreptului Uniunii care are rang de drept primar și, mai exact, o dispoziție a cartei, are calitățile necesare pentru a fi invocată direct în cadrul unui litigiu între particulari.

6. 

Ca și alte drepturi sociale fundamentale recunoscute de cartă, dreptul oricărui lucrător la o perioadă anuală de concediu plătit, consacrat la articolul 31 alineatul (2) din aceasta, are vocația de a guverna raporturile de muncă care sunt, în mare parte, raporturi de drept privat. Având în vedere, pe de o parte, jurisprudența constantă a Curții citată anterior referitoare la lipsa efectului direct orizontal al directivelor, care sunt numeroase în dreptul social al Uniunii, și, pe de altă parte, jurisprudența recentă a Curții care pare favorabilă posibilității de a invoca direct în cadrul litigiilor dintre particulari dispozițiile cartei care au caracter imperativ și autosuficient ( 7 ), nu este nicidecum surprinzător faptul că se solicită Curții să stabilească dacă articolul 31 alineatul (2) din cartă poate fi invocat direct în cadrul unui litigiu între particulari pentru a înlătura aplicarea unor dispoziții naționale contrare.

7. 

Punctul de plecare al reflecției care se impune în această privință este, în opinia noastră, faptul că drepturile fundamentale recunoscute de cartă trebuie, în principiu, pentru a nu rămâne literă moartă, să poată fi protejate, și, prin urmare, să poată fi invocate în mod direct în fața instanțelor naționale. Trebuie să se constate de asemenea exclusiv faptul că toate dispozițiile cartei nu beneficiază de o posibilitate echivalentă de a fi invocate. Prin urmare, atunci când Curtea trebuie să stabilească dacă o dispoziție a cartei poate sau nu poate fi invocată în mod direct în fața unei instanțe naționale în scopul de a înlătura aplicarea dispozițiilor naționale care sunt contrare acesteia, Curtea trebuie să țină seama de modul de redactare a dispoziției menționate, interpretată în coroborare cu explicațiile cu privire la aceasta ( 8 ).

8. 

Prezentele cauze ne determină, în principal, în considerațiile care urmează, să expunem motivele pentru care considerăm că articolul 31 alineatul (2) din cartă are caracteristicile necesare pentru a putea fi invocat în mod direct în cadrul unui litigiu între particulari pentru a înlătura aplicarea unor dispoziții naționale contrare.

9.

Potrivit articolul 31 alineatul (2) din cartă, „[o]rice lucrător are dreptul […] la o perioadă anuală de concediu plătit”.

10.

Articolul 7 din Directiva 2003/88, intitulat „Concediul anual”, are următorul cuprins:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale.

(2)   Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.”

11.

Articolul 17 din directiva menționată prevede că statele membre pot deroga de la unele dintre dispozițiile sale. Cu toate acestea, nu se admite nicio derogare în ceea ce privește articolul 7 din directivă.

12.

Articolul 7 alineatul 4 din Bundesurlaubsgesetz (Legea federală privind concediul) ( 9 ) din 8 ianuarie 1963, în versiunea sa din 7 mai 2002 ( 10 ), prevede:

„În cazul în care tot sau o parte din concediu nu se mai poate acorda ca urmare a încetării raportului de muncă, angajatul are dreptul la o compensație financiară.”

13.

Articolul 1922 alineatul 1 din Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil) ( 11 ) prevede, sub titlul „Moștenirea cu titlu universal”:

„În cazul decesului unei persoane (succesiune), patrimoniul acesteia (moștenirea) este transferat în întregime către una sau mai multe persoane (succesori).”

14.

Doamna Bauer este unica moștenitoare a soțului său, decedat la 20 decembrie 2010, care a fost angajat al Stadt Wuppertal, o instituție de drept public. Aceasta din urmă a respins acțiunea formulată de doamna Bauer privind acordarea unei compensații de 5857,75 euro, care corespunde cu 25 de zile de concediu anual neefectuat la care soțul său avea dreptul la data decesului.

15.

Doamna Broßonn este unica moștenitoare a soțului său, care a fost angajat al domnului Willmeroth începând cu luna aprilie 2003 și care a decedat la 4 ianuarie 2013, după ce s‑a aflat, începând cu luna iulie 2012, în incapacitate de muncă pentru cauză de boală. Domnul Willmeroth a respins cererea formulată de doamna Broßonn privind acordarea unei compensații de 3702,72 euro, care corespunde cu 32 de zile de concediu neefectuat la care soțul său, care dispunea de un concediu anual de 35 de zile, avea dreptul la data decesului.

16.

Doamnele Bauer și Broßonn au sesizat fiecare Arbeitsgericht (Tribunalul pentru Litigii de Muncă, Germania) competent cu o cerere prin care au solicitat plata compensațiilor respective. Aceste cereri au fost admise, iar apelurile declarate de Stadt Wuppertal și de domnul Willmeroth împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță au fost ulterior respinse de Landesarbeitsgericht (Tribunalul Superior pentru Litigii de Muncă, Germania) competent. Stadt Wuppertal și domnul Willmeroth au sesizat Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania) cu un recurs îndreptat împotriva acestor decizii.

17.

În ordonanțele de trimitere, adoptate în fiecare dintre aceste două cauze, instanța de trimitere amintește că Curtea a statuat deja, în Hotărârea din 12 iunie 2014, Bollacke (C‑118/13, denumită în continuare „Hotărârea Bollacke”, EU:C:2014:1755), că articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor legislații sau unor practici naționale care prevăd că dreptul la concediu anual plătit se stinge fără a conferi dreptul la o indemnizație financiară pentru concediu anual plătit neefectuat în cazul în care raportul de muncă încetează ca urmare a decesului lucrătorului. Totuși, instanța respectivă ridică problema dacă acest lucru este de asemenea valabil atunci când dreptul național exclude ca o astfel de compensație financiară să poată face parte din masa succesorală. Coroborate, articolul 7 alineatul 4 din BUrlG și articolul 1922 alineatul 1 din BGB ar avea astfel drept consecință faptul că dreptul la concediu al defunctului se stinge la data decesului și, prin urmare, nu se poate transforma într‑un drept la o indemnizație compensatorie și nici nu poate face parte din masa succesorală. Instanța de trimitere precizează în această privință că orice altă interpretare a dispozițiilor menționate ar fi contra legem și, prin urmare, nu poate fi reținută.

18.

În plus, întrucât Curtea a admis că dreptul la concediu anual plătit se putea stinge după cincisprezece luni de la încheierea anului de referință, nemaiputând răspunde finalității acestui drept, și anume de a‑i permite lucrătorului să se odihnească și să dispună de o perioadă de destindere și de recreere ( 12 ), iar această finalitate nu pare să mai poată fi realizată după ce persoana în cauză a decedat, instanța de trimitere ridică problema dacă stingerea dreptului la concediu sau la o indemnizație financiară pentru concediu anual plătit neefectuat este exclusă cu adevărat sau dacă trebuie să se considere că concediul anual minim plătit garantat de Directiva 2003/88 și de cartă urmărește de asemenea să asigure protecția moștenitorilor lucrătorului decedat.

19.

În acest context, instanța de trimitere ridică problema dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 și articolul 31 alineatul (2) din cartă pot, ele însele, avea ca efect obligarea angajatorului la plata unei indemnizații compensatorii către moștenitorii lucrătorului. Arătând că cauza Willmeroth (C‑570/16) opune doi particulari, instanța menționată ridică, în plus, problema dacă eventualul efect direct al acestor dispoziții are în acest caz și un caracter orizontal.

20.

În aceste condiții, Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare. Prima întrebare a fost formulată în termeni identici în cauzele Bauer (C‑569/16) și Willmeroth (C‑570/16), în timp ce cea de a doua este ridicată numai în cadrul cauzei Willmeroth (C‑570/16):

21.

Prin intermediul primei întrebări, care este formulată în mod identic în cele două cauze conexate Bauer (C‑569/16) și Willmeroth (C‑570/16), instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor legislații sau unor practici naționale, precum cele în discuție în litigiul principal, care prevăd că, în cazul în care un raport de muncă încetează ca urmare a decesului lucrătorului, dreptul la concediul anual plătit se stinge fără a conferi dreptul la o indemnizație financiară pentru concediu anual plătit neefectuat și care, prin urmare, fac imposibilă plata către moștenitorii defunctului a unei asemenea indemnizații.

22.

În cazul unui răspuns afirmativ la această primă întrebare, instanța de trimitere urmărește să afle în continuare dacă moștenitorul lucrătorului decedat poate invoca în mod direct articolul 7 din Directiva 2003/88 sau articolul 31 alineatul (2) din cartă împotriva angajatorului, indiferent dacă acesta din urmă este o persoană de drept public sau de drept privat, pentru a obține plata unei indemnizații financiare pentru concediu anual plătit neefectuat.

23.

Reamintim că, în Hotărârea Bollacke, Curtea a statuat deja, în ceea ce privește aceleași dispoziții ale dreptului german, că articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor legislații sau unor practici naționale, precum cele în discuție în litigiul principal, care prevăd că dreptul la concediul anual plătit se stinge fără a conferi dreptul la o indemnizație financiară pentru concediu anual plătit neefectuat, în cazul în care raportul de muncă încetează ca urmare a decesului lucrătorului.

24.

Cu toate acestea, instanța de trimitere consideră însă că Curtea nu s‑a pronunțat cu privire la problema dacă dreptul la o compensație financiară face parte din masa succesorală, chiar și atunci când dreptul succesiunilor național exclude acest lucru. Potrivit interpretării date de instanța de trimitere, rezultă din dreptul german că dreptul la concediu al defunctului s‑a stins la decesul acestuia și că, prin urmare, acesta nu putea fi transformat într‑un drept la o indemnizație compensatorie în sensul articolului 7 alineatul 4 din BUrlG după decesul acestuia, un astfel de drept la o indemnizație financiară pentru concediu anual plătit neefectuat nemaiputând face parte, așadar, din masa succesorală în temeiul articolului 1922 alineatul 1 din BGB. Articolul 7 alineatul 4 din BUrlG coroborat cu articolul 1922 alineatul 1 din BGB nu ar putea fi, așadar, interpretat în sensul că drepturile la concediu ale unui lucrător decedat în perioada în care se afla în activitate se transmit moștenitorilor acestuia. Precizăm că este vorba despre stadiul dreptului german, după cum rezultă din jurisprudența Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă), astfel cum demonstrează citarea de către această instanță a propriilor hotărâri ( 13 ).

25.

Pe de altă parte, această instanță nu exclude ca jurisprudența Curții referitoare la dreptul la o indemnizație financiară pentru concediu anual plătit neefectuat în cazul decesului lucrătorului să poată evolua pe baza ideii potrivit căreia faptul ca moștenitorul lucrătorului să beneficieze de o asemenea indemnizație ar putea să nu corespundă finalității atribuite de Curte dreptului la concediul anual plătit ( 14 ).

26.

În opinia noastră, aceste argumente nu sunt de natură să repună în discuție soluția adoptată de Curte în Hotărârea Bollacke.

27.

Dimpotrivă, cu excepția situației în care este lipsită de efect în aplicarea sa concretă, această soluție implică în mod necesar transmiterea prin succesiune a dreptului la o indemnizație financiară pentru concediu anual plătit neefectuat către moștenitorii lucrătorului decedat. Cu alte cuvinte, din moment ce Curtea a statuat că dreptul la concediul anual și cel la obținerea unei plăți în acest temei constituie cele două aspecte ale unui drept unic ( 15 ), că indemnizația financiară pentru concediu anual plătit neefectuat este menită să compenseze imposibilitatea ca lucrătorul să beneficieze efectiv de dreptul său la concediul anual plătit ( 16 ) și este indispensabilă pentru asigurarea efectului util al acestuia din urmă ( 17 ), și că, în consecință, dreptul la concediul anual plătit nu încetează ca urmare a decesului lucrătorului ( 18 ), trebuie să se deducă în mod necesar că moștenitorii acestuia trebuie să aibă posibilitatea de a‑și exercita dreptul la concediul anual plătit de care dispunea lucrătorul respectiv, și aceasta sub forma unei compensații financiare. O soluție contrară ar avea ca efect lipsirea retroactivă a lucrătorului decedat de dreptul său la concediul anual plătit, ca urmare a unui „eveniment fortuit, care nu poate fi controlat nici de lucrător, nici de angajator” ( 19 ).

28.

De altfel, mai multe elemente demonstrează că Curtea a luat în considerare în Hotărârea Bollacke dimensiunea succesorală a soluției pe care a dedus‑o.

29.

Astfel, trebuie să se sublinieze că atât articolul 7 alineatul 4 din BUrlG, cât și articolul 1922 alineatul 1 din BGB sunt citate în partea din Hotărârea Bollacke referitoare la dreptul german. Legislațiile naționale la care se face referire în dispozitivul acestei hotărâri se raportează, așadar, la aceste două dispoziții ( 20 ).

30.

În plus, reiese din descrierea faptelor care figurează în Hotărârea Bollacke că Curtea era perfect conștientă de faptul că litigiul principal se întemeia pe respingerea de către angajator a cererii efectuate de doamna Bollacke prin care solicita o indemnizație financiară pentru concediu anual plătit neefectuat de către soțul său, pentru motivul că acest angajator avea îndoieli în legătură cu aspectul dacă dreptul era transmisibil pe cale succesorală ( 21 ).

31.

În plus, era deja clar în stadiul Hotărârii Bollacke că se punea în discuție jurisprudența Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) potrivit căreia un drept la indemnizație financiară pentru concediu anual plătit neefectuat la încetarea raportului de muncă nu ar lua naștere în cazul în care acest raport încetează ca urmare a decesului lucrătorului. Astfel, Landesarbeitsgericht Hamm (Tribunalul Superior pentru Litigii de Muncă din Hamm, Germania) avea îndoieli cu privire la temeinicia jurisprudenței naționale menționate, în lumina jurisprudenței Curții referitoare la articolul 7 din Directiva 2003/88 ( 22 ).

32.

În sfârșit, problema dacă dreptul la o indemnizație financiară pentru concediu anual plătit neefectuat este asociat persoanei lucrătorului, astfel încât numai acesta din urmă l‑ar putea solicita pentru a putea realiza, chiar și la o dată ulterioară, obiectivele de repaus și de destindere asociate acordării concediului anual plătit, reieșea în mod expres din formularea celei de a doua întrebări adresate de Landesarbeitsgericht Hamm (Tribunalul Superior pentru Litigii de Muncă din Hamm).

33.

Deducem din aceste constatări că întrebările care se află la originea prezentelor trimiteri preliminare erau deja prezente în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Bollacke. Prin urmare, Curtea a pronunțat hotărârea ținând seama de dimensiunea succesorală a acestei cauze.

34.

Așadar, este necesar să se confirme interpretarea reținută de Curte în Hotărârea Bollacke, și anume că articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor legislații sau unor practici naționale, precum cele în discuție în litigiul principal, care prevăd că, în cazul în care raportul de muncă încetează ca urmare a decesului lucrătorului, dreptul la concediul anual plătit se stinge fără a conferi dreptul la o indemnizație financiară pentru concediu anual plătit neefectuat și care, în consecință, fac imposibilă plata către moștenitorii defunctului a unei asemenea indemnizații.

35.

Este necesar ca, în prezent, să se determine care sunt consecințele pe care instanța de trimitere trebuie să le deducă din constatarea incompatibilității dintre articolul 7 din Directiva 2003/88 și dreptul național în cauză în cadrul litigiilor cu care este sesizată.

36.

În ceea ce privește, în primul rând, obligația instanțelor naționale de a încerca să efectueze o „interpretare conciliantă” ca urmare a posibilității de invocare a interpretării conforme pentru a „dezamorsa incompatibilitatea” constatată ( 23 ), trebuie să se indice poziția exprimată de Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă), potrivit căreia ar fi imposibil să se interpreteze articolul 7 alineatul 4 din BUrlG și articolul 1922 alineatul 1 din BGB în conformitate cu articolul 7 din Directiva 2003/88, astfel cum a fost interpretat de Curte. Instanța de trimitere consideră că se confruntă astfel cu limita interpretării conforme reprezentată de interpretarea contra legem, în urma unei aprecieri despre care amintește că este exclusiv de competența instanțelor naționale ( 24 ).

37.

În această privință, trebuie amintit că Curtea s‑a pronunțat în mod repetat în sensul că „obligația statelor membre, care rezultă dintr‑o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum și îndatorirea acestora de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligații se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv autorităților judiciare în cadrul competențelor acestora” ( 25 ).

38.

Potrivit Curții, „[r]ezultă că, la aplicarea dreptului național, instanțele naționale chemate să îl interpreteze sunt ținute să ia în considerare ansamblul normelor dreptului respectiv și să aplice metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru interpretarea sa, în măsura posibilului, în lumina literei și a spiritului directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit prin aceasta și pentru a se conforma astfel articolului 288 al treilea paragraf TFUE” ( 26 ).

39.

Desigur, Curtea a statuat că „principiul interpretării conforme a dreptului național cunoaște anumite limite. Astfel, obligația instanței naționale de a se referi la dreptul Uniunii atunci când interpretează și aplică normele relevante ale dreptului intern este limitată de principiile generale ale dreptului și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național” ( 27 ).

40.

Totuși, în acest context, Curtea a afirmat în mod clar că „cerința unei interpretări conforme include obligația instanțelor naționale de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu obiectivele unei directive” ( 28 ).

41.

Prin urmare, potrivit Curții, o instanță națională nu poate considera în mod valabil că se găsește în imposibilitatea de a interpreta dispoziția națională în cauză în conformitate cu dreptul Uniunii, pentru simplul motiv că a interpretat, în mod constant, dispoziția respectivă într‑un sens care nu este compatibil cu dreptul menționat ( 29 ).

42.

Având în vedere această evocare a jurisprudenței Curții, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă dispozițiile naționale în discuție în litigiul principal, și anume articolul 7 alineatul 4 din BUrlG și articolul 1922 alineatul 1 din BGB se pretează unei interpretări care să fie conformă cu Directiva 2003/88. În această privință, ea ar trebui să țină seama de faptul că, pe de o parte, aceste dispoziții naționale sunt formulate într‑un mod relativ larg și general ( 30 ) și, pe de altă parte, pare să reiasă din chiar deciziile de trimitere că incompatibilitatea dreptului național cu dreptul Uniunii se întemeiază pe interpretarea pe care Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) o dă dispozițiilor respective ( 31 ). Prin urmare, se pare că, interpretarea pe care Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) o dă normelor naționale în discuție în litigiul principal, este cauza pentru care lucrătorul este, ca urmare a decesului său, lipsit de dreptul la un concediu anual plătit, în ceea ce privește latura sa financiară destinată să compenseze imposibilitatea pentru acest lucrător de a fi putut beneficia în mod efectiv de acest drept înainte de încetarea raportului său de muncă.

43.

În al doilea rând, în ipoteza în care această instanță ar continua să considere că se află în mod efectiv în imposibilitatea de a efectua o interpretare a dreptului național conformă cu articolul 7 din Directiva 2003/88, trebuie să se examineze dacă acest articol are efect direct și, după caz, dacă doamnele Bauer și Broßonn îl pot invoca împotriva angajatorilor respectivi ai soților lor decedați.

44.

În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, „în toate cazurile în care dispozițiile unei directive sunt, în ceea ce privește conținutul, necondiționate și suficient de precise, particularii au dreptul să le invoce în fața instanțelor naționale împotriva statului fie atunci când acesta nu a transpus în termenele stabilite directiva în dreptul național, fie atunci când a transpus în mod incorect directiva în cauză” ( 32 ).

45.

În Hotărârea din 24 ianuarie 2012 pronunțată în cauza Dominguez ( 33 ), Curtea a statuat că articolul 7 din Directiva 2003/88 îndeplinea aceste criterii, „dat fiind că pune în sarcina statelor membre, în termeni neechivoci, o obligație de rezultat precisă și care nu este supusă niciunei condiții cu privire la aplicarea normei pe care o prevede, constând în acordarea unui concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni oricărui lucrător” ( 34 ). Pe de altă parte, în opinia Curții în aceeași hotărâre, „[c]hiar dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 lasă statelor membre o anumită marjă de apreciere în adoptarea condițiilor de obținere și de acordare a dreptului la concediul anual plătit pe care îl prevede, această împrejurare nu afectează însă caracterul precis și necondiționat al obligației prevăzute la acest articol”. Curtea observă în această privință că „articolul 7 din Directiva 2003/88 nu se numără printre dispozițiile [acestei] directive[…] de la care articolul 17 din aceasta permite să se deroge”. Prin urmare, în opinia acesteia, „se poate determina protecția minimă care trebuie, în orice caz, să fie pusă în aplicare de statele membre în temeiul acestui articol 7” ( 35 ). La punctul 36 din Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez ( 36 ), Curtea indică astfel că „articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 îndeplinește condițiile cerute pentru a produce un efect direct”.

46.

În ceea ce privește mai precis articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88, recunoașterea efectului său direct pare să rezulte din Hotărârea Bollacke, în care Curtea a arătat că această dispoziție „nu impune nicio altă condiție pentru nașterea dreptului la o indemnizație financiară în afară de cea referitoare, pe de o parte, la încetarea raportului de muncă și, pe de altă parte, la faptul că lucrătorul nu a efectuat în întregime concediul anual la care avea dreptul la data încetării acestui raport” ( 37 ). Pe de altă parte, potrivit Curții în aceeași hotărâre, dreptul la o indemnizație financiară prevăzut la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 „este conferit în mod direct prin [această] directiv[ă]” ( 38 ).

47.

În prezent, trebuie să se examineze dacă, în fiecare dintre prezentele cauze conexate, moștenitorul lucrătorului decedat poate invoca în mod direct articolul 7 din Directiva 2003/88 împotriva angajatorului, indiferent dacă acesta din urmă este o persoană de drept public sau de drept privat, pentru a obține plata unei indemnizații financiare pentru concediu anual plătit neefectuat, cu alte cuvinte beneficiul laturii financiare a dreptului la concediul anual plătit.

48.

Este cert că, având în vedere jurisprudența constantă a Curții privind refuzul de a recunoaște un efect direct orizontal directivelor ( 39 ), doamnele Bauer și Broßonn nu se află într‑o poziție de egalitate în vederea garantării protecției efective a dreptului la concediul anual plătit dobândit de soții lor decedați.

49.

Întrucât soțul doamnei Bauer a fost angajat de Stadt Wuppertal, care este o entitate de drept public, aceasta se poate prevala fără dificultăți împotriva entității respective de dreptul său la o indemnizație financiară pentru concediu anual plătit neefectuat, despre care reamintim că îi este conferit în mod direct de articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88. Astfel, trebuie amintit că, „în cazul în care justițiabilii pot invoca o directivă nu împotriva unui particular, ci a unui stat, aceștia pot invoca directiva în cauză indiferent de calitatea în care acționează statul menționat: de angajator sau de autoritate publică. Astfel, în ambele cazuri, trebuie să se evite posibilitatea ca statul să obțină avantaje de pe urma încălcării de către acesta a dreptului Uniunii” ( 40 ). În temeiul acestor considerații, Curtea a admis că „dispozițiile necondiționate și suficient de precise ale unei directive pot fi invocate de către justițiabili nu numai împotriva unui stat membru și a tuturor organelor administrației sale, precum autoritățile descentralizate […], ci și […] împotriva unor organisme sau entități care sunt supuse autorității sau controlului statului ori care dispun de puteri exorbitante în raport cu cele care rezultă din normele aplicabile în relațiile dintre particulari” ( 41 ).

50.

În consecință, în contextul cauzei Bauer (C‑569/16), trebuie să se răspundă Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) că o instanță națională, sesizată cu un litigiu între un particular și o entitate de drept public, este obligată, în cazul în care nu este posibilă interpretarea dreptului național aplicabil în conformitate cu articolul 7 din Directiva 2003/88, să asigure, în cadrul competențelor sale, protecția juridică care decurge pentru justițiabili din acest articol și să garanteze efectul deplin al acestuia, lăsând neaplicată, dacă este necesar, orice dispoziție națională contrară.

51.

În schimb, situația contencioasă a doamnei Broßonn este mai complicată, soțul ei fiind angajat de către o persoană de drept privat. Or, rezultă din jurisprudența constantă a Curții că o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva unei asemenea persoane în fața unei instanțe naționale ( 42 ). Astfel, în pofida faptului că, potrivit articolului 1 alineatul (3) din aceasta, Directiva 2003/88 se aplică tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice, calea ce poate conduce la faptul că dreptul Uniunii garantează în mod direct doamnei Broßonn acordarea unei indemnizații financiare pentru concediu anual plătit neefectuat se va dovedi mai dificilă și nu lipsită de obstacole. Cu toate acestea, vom încerca să o indicăm într‑un mod suficient de clar, astfel încât justițiabilii să o poată utiliza pe viitor mai ușor pentru a asigura protecția efectivă a dreptului fundamental reprezentat de dreptul la concediul anual plătit.

52.

În această privință, trebuie amintit că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că „drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii” ( 43 ). Întrucât articolul 7 alineatul 4 din BUrlG constituie punerea în aplicare a Directivei 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru ( 44 ), care a fost codificată prin Directiva 2003/88, articolul 31 alineatul (2) din cartă are vocația de a se aplica în cauza principală.

53.

Odată cu această precizare, considerăm că o instanță națională, sesizată cu un litigiu între doi particulari, este obligată, atunci când nu este posibilă interpretarea dreptului național aplicabil în conformitate cu articolul 7 din Directiva 2003/88, să asigure, în cadrul competențelor sale, protecția juridică care decurge pentru justițiabili din articolul 31 alineatul (2) din cartă și să garanteze efectul deplin al acestei dispoziții, lăsând neaplicată, dacă este necesar, orice dispoziție națională contrară. În opinia noastră, articolul 31 alineatul (2) din cartă are calitățile necesare pentru a fi invocat în mod direct în cadrul unui litigiu între particulari pentru a lăsa neaplicate dispozițiile naționale care au ca efect privarea unui lucrător de dreptul său la o perioadă anuală de concediu plătit. Astfel, propunem Curții să adopte o soluție analogă celei pe care a reținut‑o în ceea ce privește principiul general al nediscriminării pe motive de vârstă ( 45 ) și celei pe care a reținut-o cu privire la articolele 21 și 47 din cartă ( 46 ).

54.

Amintim că, potrivit articolului 31 alineatul (2) din cartă, „[o]rice lucrător are dreptul […] la o perioadă anuală de concediu plătit”. Astfel cum a arătat deja Curtea, dreptul la concediul anual plătit este consacrat expres la acest articol din cartă, căreia articolul 6 alineatul (1) TUE îi recunoaște aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor ( 47 ).

55.

Din explicațiile cu privire la articolul 31 alineatul (2) din cartă reiese că această dispoziție „se întemeiază pe Directiva 93/104 […], precum și pe articolul 2 din Carta socială europeană și pe punctul 8 din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor” ( 48 ). Reamintim că Directiva 93/104 a fost codificată ulterior prin Directiva 2003/88 și că, astfel cum rezultă din modul de redactare a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 ( 49 ), dispoziție de la care această directivă nu permite să se deroge, orice lucrător beneficiază de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni. Astfel cum a statuat Curtea în mod repetat, acest drept la concediu anual plătit trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită, a cărui punere în aplicare de către autoritățile naționale competente poate fi efectuată numai în limitele prevăzute în mod expres chiar în Directiva 2003/88 ( 50 ).

56.

Rezultă din corpusul normativ astfel descris că dreptul la concediul anual plătit este un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită, consacrat în prezent la articolul 31 alineatul (2) din cartă și concretizat de Directiva 2003/88.

57.

Prezentele cauze oferă Curții ocazia de a permite, printr‑o jurisprudență care se bazează pe necesitatea de a garanta efectivitatea drepturilor sociale fundamentale, dreptului la un concediu anual plătit să fie calificat nu numai ca principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită, ci și, mai ales, ca drept social fundamental deplin ( 51 ). Prin urmare, invităm Curtea să consolideze posibilitatea invocării în instanță a drepturilor sociale fundamentale care au calitățile necesare ce le permit să fie invocate în mod direct în cadrul unor litigii între particulari.

58.

Urmând grila de analiză stabilită de Curte în Hotărârea Association de médiation sociale, ne pare întemeiat din punct de vedere juridic să se recunoască articolului 31 alineatul (2) din cartă posibilitatea de a fi invocat în mod direct în cadrul litigiilor între particulari pentru a lăsa neaplicate dispozițiile naționale care au ca efect privarea lucrătorilor de dreptul lor la o perioadă anuală de concediu plătit.

59.

În hotărârea respectivă, Curtea și‑a reiterat refuzul de a recunoaște directivelor un efect direct orizontal, reamintind jurisprudența sa constantă potrivit căreia nici chiar o dispoziție clară, precisă și necondiționată a unei directive care are ca obiect să confere drepturi sau să impună obligații particularilor nu poate fi aplicată ca atare în cadrul unui litigiu care se poartă exclusiv între particulari ( 52 ).

60.

Instanța de trimitere a arătat că se găsea în imposibilitatea de a pune în aplicare remediul pentru lipsa efectului direct orizontal al directivelor care constă în interpretarea dreptului său național în conformitate cu directiva în cauză. Prin urmare, Curtea trebuia să verifice dacă, prin analogie cu ceea ce a statuat în Hotărârea din 19 ianuarie 2010, Kücükdeveci ( 53 ), articolul 27 din cartă ( 54 ), singur sau coroborat cu dispozițiile Directivei 2002/14/CE ( 55 ), putea fi invocat în cadrul unui litigiu între particulari pentru a lăsa neaplicată, eventual, dispoziția națională neconformă cu această directivă.

61.

După ce a indicat că articolul 27 din cartă era într‑adevăr aplicabil litigiului principal, Curtea a pus accentul pe faptul că, astfel cum reiese cu claritate din modul de redactare a articolului menționat, pentru a produce efecte depline, trebuie prevăzute reglementări detaliate prin dispoziții de drept al Uniunii sau de drept național ( 56 ).

62.

Curtea arată în această privință că „interdicția de a exclude din calculul efectivelor întreprinderii o categorie determinată de lucrători care au intrat inițial în cadrul persoanelor care trebuiau luate în considerare cu ocazia calculului menționat, prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2002/14 și adresată statelor membre, nu poate fi dedusă, ca normă juridică direct aplicabilă, nici din cuprinsul articolului 27 din cartă, nici din explicațiile privind articolul menționat” ( 57 ).

63.

Acest lucru îi permite să observe că „împrejurările din cauza principală se deosebesc de cele în care s‑a pronunțat Hotărârea [din 19 ianuarie 2010, Kücükdeveci (C‑555/07, EU:C:2010:21)], întrucât principiul nediscriminării în funcție de vârstă în discuție în cauza din urmă, consacrat la articolul 21 alineatul (1) din cartă, este suficient prin el însuși pentru a conferi particularilor un drept subiectiv care poate fi invocat ca atare” ( 58 ).

64.

Curtea deduce de aici că „articolul 27 din cartă nu poate fi invocat ca atare într‑un litigiu precum cel principal în scopul de a concluziona că dispoziția națională neconformă Directivei 2002/14 trebuie înlăturată” ( 59 ).

65.

Curtea precizează că „[a]ceastă constatare nu poate fi infirmată prin coroborarea articolului 27 din cartă cu dispozițiile Directivei 2002/14, dat fiind că, în măsura în care acest articol nu este suficient prin el însuși pentru a conferi particularilor un drept invocabil ca atare, situația nu poate fi diferită în cazul unei astfel de coroborări” ( 60 ).

66.

Partea lezată prin neconformitatea dreptului național cu dreptul Uniunii trebuie să se limiteze în acest caz la remediul care constă în „invoca[rea] jurisprudenț[ei] provenit[e] din Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich și alții (C‑6/90 și C‑9/90, [EU:C:1991:428]), pentru a obține, dacă este cazul, reparația prejudiciului suferit” ( 61 ).

67.

În Hotărârea Association de médiation sociale, Curtea a dat astfel semnalul că nu toate dispozițiile cartei menționate în titlul IV din aceasta, intitulat „Solidaritatea”, pot fi invocate în mod direct în cadrul unor litigii între particulari. Astfel, Curtea a putut atenua unele temeri privind presupusa sa tendință de a admite în sens larg faptul că drepturile sociale fundamentale recunoscute de cartă pot fi invocate în mod direct în cadrul unor litigii între particulari.

68.

S‑a putut sublinia că soluția adoptată de Curte în această hotărâre nu este lipsită de inconveniente în ceea ce privește protecția efectivă a drepturilor sociale fundamentale ( 62 ). Se poate considera de asemenea că articolul 52 alineatul (5) din cartă nu numai că nu excludea, dar chiar permitea în mod expres ca o dispoziție a cartei care recunoaște un „principiu” să poată fi invocată în mod direct în fața instanțelor naționale în scopul controlului legalității unor măsuri naționale de punere în aplicare a dreptului Uniunii.

69.

În aceste condiții, este de asemenea de înțeles că Curtea, în calitatea sa de interpret al cartei și cu respectarea deplină a principiului separației puterilor, se consideră ținută de modul de redactare a dispozițiilor cartei, în special atunci când acestea din urmă recunosc un drept sau un principiu care face trimitere, astfel cum prevede articolul 27 din cartă, la „cazurile și […] condițiile prevăzute de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale”.

70.

Potrivit acestei logici, se poate considera că, în Hotărârea Association de médiation sociale, Curtea a respectat, fără a se exprima în mod clar în acest sens, summa divisio dintre principiile proclamate de cartă, care ar putea fi invocate în instanță în mod limitat și indirect, și drepturile recunoscute de cartă, care pot beneficia de posibilitatea deplină și directă de a fi invocate în instanță.

71.

În orice caz, nu intrăm în dezbaterea cu privire la efectele respective ale drepturilor și principiilor recunoscute de cartă și la gradul lor de invocabilitate, într‑atât ne pare incontestabil, având în vedere însuși modul de redactare a articolului 31 alineatul (2) din cartă, ca o perioadă anuală de concediu plătit să constituie un drept pentru lucrători ( 63 ).

72.

Preferăm să ne concentrăm pe ceea ce reiese în mod expres din Hotărârea Association de médiation sociale, și anume aspectul că nici Directiva 2002/14, nici articolul 27 din cartă, indiferent dacă sunt analizate în mod izolat sau coroborate, nu pot conferi particularilor un drept care să poată fi invocat în mod direct ca atare în cadrul unui litigiu orizontal.

73.

Cu alte cuvinte, juxtapunerea la dispoziția respectivă din cartă a unei norme de drept derivat al Uniunii menite să o clarifice nu este de natură să permită posibilitatea de a invoca în mod direct această dispoziție ( 64 ). În același timp, rezultă din raționamentul Curții în Hotărârea Association de médiation sociale că posibilitatea de a invoca direct dispozițiile cartei în cadrul litigiilor orizontale nu este exclusă din start. O asemenea invocabilitate este posibilă întrucât articolul relevant din cartă este suficient prin el însuși pentru a conferi particularilor un drept care să poată fi invocat ca atare ( 65 ). Potrivit Curții, această situație nu se regăsește în cazul articolului 27 din cartă pentru care, astfel cum reiese din modul său de redactare, „trebuie prevăzute reglementări detaliate prin dispoziții de drept al Uniunii sau de drept național” ( 66 ), ca acesta să producă efecte depline.

74.

Logica inerentă raționamentului Curții în Hotărârea Association de médiation sociale ne pare astfel să se întemeieze pe ideea potrivit căreia o directivă care concretizează un drept fundamental recunoscut de o dispoziție a cartei nu poate conferi dispoziției respective calitățile necesare pentru a fi invocată în mod direct în cadrul unui litigiu între particulari, atunci când se constată că dispoziției menționate nu i se pot recunoaște în sine, nici în raport cu textul sau cu explicațiile care o privesc, asemenea calități. Astfel, potrivit acestei logici, este imposibil pentru o directivă care nu are un efect direct orizontal să comunice unei dispoziții a cartei o asemenea caracteristică.

75.

Prin urmare, Hotărârea Association de médiation sociale a pus capăt ambiguității care putea decurge din formularea care figurează în Hotărârea din 19 ianuarie 2010, Kücükdeveci ( 67 ), evocând posibilitatea de a invoca „principiul nediscriminării pe motive de vârstă, astfel cum este concretizat în Directiva 2000/78[CE ( 68 )]” ( 69 ). Această formulare nu echivala cu repunerea în discuție a jurisprudenței consacrate referitoare la lipsa unui efect direct orizontal al directivelor sau chiar a ierarhiei normelor? ( 70 ) Cu privire la aceste aspecte, reiese cu claritate din Hotărârea Association de médiation sociale că jurisprudența provenită din Hotărârea din 19 ianuarie 2010, Kücükdeveci ( 71 ), este menținută și că doar norma care are statut de drept primar poate fi, eventual, invocată în cadrul unui litigiu între particulari ( 72 ). Prin urmare, se poate considera că această hotărâre, în măsura în care recunoaște posibilitatea de invocare directă a dispozițiilor cartei în cadrul unor litigii orizontale, consacră existența unui remediu suplimentar pentru lipsa unui efect direct orizontal al directivelor ( 73 ).

76.

Curtea a continuat această construcție jurisprudențială în Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger ( 74 ), recunoscând posibilitatea de a invoca în mod direct articolul 21 din cartă într‑un litigiu între particulari, în măsura în care interzice orice discriminare pe motive de apartenență religioasă sau convingeri ( 75 ), precum și a articolului 47 din cartă, referitor la dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă ( 76 ).

77.

Contrar celor susținute uneori, recunoașterea posibilității de a invoca direct dispozițiile cartei în cadrul unor litigii orizontale, care constituie, în opinia noastră, contribuția majoră a Hotărârii Association de médiation sociale, nu este contrară articolului 51 din cartă, întrucât această recunoaștere urmărește să asigure respectarea de către statele membre, cărora li se adresează dispozițiile sale, a drepturilor fundamentale care sunt recunoscute în aceasta atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii. Împrejurarea că aceste drepturi sunt invocate în cadrul unui litigiu orizontal nu este, din acest punct de vedere, determinant și nu poate permite, în orice caz, statelor membre să evite o constatare a unei încălcări a cartei în ceea ce privește punerea în aplicare a dreptului Uniunii ( 77 ).

78.

Astfel, este necesar să se ridice definitiv obstacolul care ar putea fi articolul 51 alineatul (1) din cartă pentru posibilitatea de a invoca direct dispozițiile acesteia în cadrul litigiilor între particulari. Deși acest articol prevede că dispozițiile cartei „se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii […], precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii”, articolul menționat nu exclude în mod expres orice efect al cartei în raporturile dintre persoanele private ( 78 ). Trebuie să se adauge că Curtea a recunoscut un efect direct orizontal mai multor dispoziții ale dreptului primar al Uniunii, deși acestea au ca destinatari, având în vedere textul lor, statele membre ( 79 ).

79.

Rezultă din considerațiile de mai sus că, prin Hotărârea Association de médiation sociale, Curtea a instituit o grilă de analiză a organizării protecției oferite de directivele și de normele de protecție a drepturilor fundamentale ( 80 ). Prezentele cauze oferă Curții ocazia de a completa și de a clarifica respectiva grilă de analiză, de această dată cu privire la un articol din cartă, respectiv articolul 31 alineatul (2) din aceasta, care, spre deosebire de articolul 27, are, în opinia noastră, caracteristicile necesare pentru a putea fi invocat în mod direct în cadrul unui litigiu între particulari în scopul de a lăsa neaplicată, dacă este cazul, o reglementare națională contrară.

80.

Pentru a beneficia de o asemenea posibilitate de invocare directă, dispoziția relevantă din cartă trebuie, având în vedere caracteristicile sale intrinseci, astfel cum rezultă acestea din modul său de redactare, să aibă un caracter imperativ și să fie autosuficientă ( 81 ).

81.

Dreptul fundamental la o perioadă anuală de concediu plătit, astfel cum este formulat la articolul 31 alineatul (2) din cartă, are, fără nicio îndoială, caracter imperativ. Curtea a subliniat în mod constant în jurisprudența sa atât importanța, cât și caracterul imperativ al dreptului la concediul anual plătit, precizând că este vorba despre un „principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită, de la care nu se poate deroga” ( 82 ). Prin urmare, acest drept se impune nu numai acțiunii autorităților publice, ci și raporturilor de muncă stabilite între persoane private. Acesta este un criteriu luat în considerare de Curte începând cu Hotărârea din 8 aprilie 1976, Defrenne (43/75, EU:C:1976:56) ( 83 ).

82.

Pe de altă parte, dispoziția relevantă din cartă trebuie să fie, astfel cum am indicat anterior, autosuficientă ( 84 ), ceea ce înseamnă că adoptarea unei norme suplimentare de dreptul Uniunii sau de drept național nu trebuie să fie esențială pentru a face operațional dreptul fundamental recunoscut de cartă ( 85 ). Cu alte cuvinte, dispoziția relevantă a cartei nu necesită adoptarea niciunei măsuri suplimentare pentru a produce în mod direct efecte în privința particularilor.

83.

Întocmai, considerăm că, având în vedere modul său de redactare, articolul 31 alineatul (2) din cartă nu necesită adoptarea niciunei măsuri suplimentare pentru a produce efecte directe în privința particularilor. Într‑o astfel de situație, adoptarea unui act de drept privat al Uniunii și/sau de măsuri de punere în aplicare de către statele membre poate fi, desigur, utilă pentru a permite particularilor să beneficieze în mod concret de dreptul fundamental în cauză. În aceste condiții, adoptarea unor astfel de măsuri, care nu este impusă de modul de redactare a dispoziției relevante a cartei, nu este necesară pentru ca aceasta să își poată produce efectele în mod direct în cadrul litigiilor pe care instanțele naționale trebuie să le soluționeze ( 86 ).

84.

Rezultă din considerațiile de mai sus că, în măsura în care recunoaște dreptul oricărui lucrător la o perioadă anuală de concediu plătit, articolul 31 alineatul (2) din cartă are calitățile necesare pentru a putea fi invocat direct în cadrul unui litigiu între particulari în scopul de a înlătura aplicarea dispozițiilor naționale care au ca efect privarea unui lucrător de un asemenea drept. Or, această situație se regăsește, astfel cum am arătat anterior, în cazul unor legislații sau practici naționale care prevăd că, la încetarea raportului de muncă ca urmare a decesului lucrătorului, dreptul la concediul anual plătit se stinge fără a conferi dreptul la o indemnizație financiară pentru concediu anual plătit neefectuat și care, prin urmare, face imposibilă plata către moștenitorii defunctului a unei asemenea indemnizații. Astfel, după cum a indicat în esență Curtea în Hotărârea Bollacke, asemenea legislații sau practici naționale au ca rezultat să determine, „cu efect retroactiv, pierderea totală a însuși dreptului la concediul anual plătit” ( 87 ).

85.

În consecință, propunem Curții, în cadrul cauzei Willmeroth (C‑570/16), să răspundă Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă) că o instanță națională, sesizată cu un litigiu între doi particulari, este obligată, în cazul în care nu este posibilă interpretarea dreptului național aplicabil în conformitate cu articolul 7 din Directiva 2003/88, să asigure, în cadrul competențelor sale, protecția juridică care decurge pentru justițiabili din articolul 31 alineatul (2) din cartă și să garanteze efectul deplin al acestui articol, lăsând neaplicată, dacă este necesar, orice dispoziție națională contrară.

86.

Completăm afirmațiile noastre cu precizarea că constatarea potrivit căreia articolul 31 alineatul (2) din cartă este suficient în sine, în măsura în care prevede dreptul oricărui lucrător la o perioadă anuală de concediu plătit, pentru a conferi particularilor un drept care să poată fi invocat ca atare în cadrul unui litigiu între ei într‑un domeniu reglementat de dreptul Uniunii, nu epuizează subiectul referitor la stabilirea conținutului normativ al dispoziției menționate.

87.

În această privință, subliniem că una dintre concluziile care trebuie desprinse din Hotărârea Association de médiation sociale este că Explicațiile cu privire la cartă trebuie să fie luate în considerare pentru a stabili dacă o dispoziție din aceasta poate fi invocată în mod direct în cadrul unui litigiu între particulari ( 88 ). Prin urmare, aceste explicații trebuie, în opinia noastră, să fie luate în considerare pentru a identifica conținutul normativ al normei de drept direct aplicabile care figurează la articolul 31 alineatul (2) din cartă. De altfel, o asemenea luare în considerare a Explicațiilor cu privire la cartă este impusă de articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE, în temeiul căruia „[d]repturile, libertățile și principiile prevăzute în cartă se interpretează în conformitate cu dispozițiile generale din titlul VII al cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicațiilor menționate în cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziții”. Potrivit articolului 52 alineatul (7) din cartă, „[i]nstanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre țin seama de explicațiile redactate în vederea orientării interpretării prezentei carte” ( 89 ).

88.

Or, rezultă din Explicațiile cu privire la articolul 31 alineatul (2) din cartă că Directiva 93/104 constituie unul dintre fundamentele pe care autorii acesteia s‑au întemeiat pentru a formula dispoziția menționată. Astfel, reamintim că, potrivit acestor explicații, articolul 31 alineatul (2) din cartă „se întemeiază pe Directiva 93/104 […]”. Directiva 93/104 a fost codificată ulterior prin Directiva 2003/88 și, astfel cum reiese din modul de redactare a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 ( 90 ), dispoziție de la care această directivă nu permite să se deroge, orice lucrător beneficiază de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni. Se identifică astfel în articolul 31 alineatul (2) din cartă nucleul dur al Directivei 93/104, dat fiind că acest articol consacră și consolidează ceea ce pare esențial în această directivă ( 91 ).

89.

Deducem din această întrepătrundere a normelor, reflectată în jurisprudența recentă a Curții ( 92 ), că articolul 31 alineatul (2) din cartă garantează oricărui lucrător o perioadă anuală de concediu plătit de cel puțin patru săptămâni ( 93 ). Cu alte cuvinte, pentru a identifica conținutul normativ al articolului 31 alineatul (2) din cartă și pentru a determina obligațiile care decurg din această dispoziție, nu se poate, în opinia noastră, face abstracție de articolul 7 din Directiva 2003/88 și de jurisprudența Curții care, pe acest temei, a precizat, în cauzele care i‑au fost prezentate, conținutul și domeniul de aplicare al „principiului dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită” ( 94 ) reprezentat de dreptul la un concediu anual plătit ( 95 ).

90.

Tot ca urmare a acestei întrepătrunderi a normelor, dreptul la o indemnizație financiară de care dispune orice lucrător care nu a fost în măsură, din motive independente de voința sa, să își exercite dreptul la concediul anual plătit înainte de încetarea raportului de muncă, astfel cum reiese din articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 și astfel cum a fost recunoscut și precizat de către Curte ( 96 ), trebuie considerat ca fiind un drept protejat de articolul 31 alineatul (2) din cartă ( 97 ).

91.

Jurisprudența recentă a Curții ne pare, de altfel, să meargă în sensul unei luări în considerare a normei de concretizare a dreptului fundamental în cauză pentru a determina obligațiile care rezultă din cartă ( 98 ).

92.

În concluzie, observăm că, în Hotărârea Association de médiation sociale, Curtea pare să fi dedus consecința faptului că dispozițiile cartei nu au toate aceeași capacitate de a fi invocate în mod direct în cadrul unor litigii între particulari. În cazul în care se dovedește că o dispoziție a cartei are un nivel scăzut de intensitate normativă, protecția dreptului fundamental care este recunoscut de aceasta necesită intervenția legiuitorului Uniunii și/sau a organelor legislative naționale, astfel încât aceasta nu poate produce prin ea însăși efecte juridice direct operatorii în cadrul unui litigiu național. În această situație, Curtea trebuie în mod obligatoriu să țină seama de intenția exprimată de autorii cartei de a încredința legiuitorului Uniunii și/sau organelor legislative naționale preocuparea de a preciza conținutul și condițiile de punere în aplicare a drepturilor fundamentale recunoscute în aceasta.

93.

Dacă această poziție a Curții este de înțeles, având în vedere în special principiul separației puterilor, ea trebuie să fie totuși, în opinia noastră, contrabalansată de o abordare mai flexibilă în ceea ce privește dispoziții precum articolul 31 alineatul (2) din cartă care recunosc un drept fără a face referire în mod expres la adoptarea unor norme de dreptul Uniunii sau de drept național.

94.

Nu trebuie nici să se subestimeze potențialul altor instrumente de protecție a drepturilor fundamentale, cum ar fi Carta socială europeană, de a li se recunoaște un efect direct de către instanțele naționale. În această privință, refuzul Curții de a recunoaște efectul direct al articolului 31 alineatul (2) din cartă ne pare contrar tendinței constatate a instanțelor naționale de a se arăta mai deschise pentru recunoașterea unui efect direct al Cartei sociale europene ( 99 ).

95.

Prin urmare, invităm Curtea să nu rețină, în ceea ce privește articolul 31 alineatul (2) din cartă, o abordare mult prea restrictivă, prin adoptarea unei jurisprudențe echilibrate potrivit căreia, deși nu toate dispozițiile cartei care recunosc drepturi sociale fundamentale au calitățile necesare pentru a li se recunoaște un efect direct orizontal, această recunoaștere trebuie să opereze în cazul dispozițiilor care au un caracter imperativ și autosuficient. Pe scurt, prezentele cauze reprezintă ocazia pentru Curte de a se asigura că recunoașterea drepturilor sociale fundamentale nu ține de o „simplă incantație” ( 100 ).

96.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă, Germania) în cauzele conexate Bauer (C‑569/16) și Willmeroth (C‑570/16) după cum urmează: