–

pentru domnul Maio Marques da Rosa, de J. Carvalho, advogado;

–

pentru Varzim Sol – Turismo, Jogo e Animação SA, de C. Santos Silva și de N. Guedes Vaz, advogados;

–

pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes, de M. Figueiredo și de L. C. Oliveira, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul maghiar, de A. Pálfy, de M. Z. Fehér și de G. Koós, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru guvernul finlandez, de H. Leppo, în calitate de agent;

–

pentru guvernul suedez, de A. Falk, de C. Meyer‑Seitz, de H. Shev, de U. Persson, de N. Otte Widgren și de F. Bergius, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de M. van Beek, de G. Braga da Cruz și de P. Costa de Oliveira, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5 din Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 1993, L 307, p. 18), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 2000 (JO 2000, L 195, p. 41) (denumită în continuare „Directiva 93/104”), a articolului 5 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 2003, L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3), precum și a articolului 31 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Antonio Fernando Maio Marques de Rosa, pe de o parte, și Varzim Sol – Turismo, Jogo e Animação SA (denumită în continuare „Varzim Sol”), pe de altă parte, în legătură cu acordarea în favoarea reclamantului din litigiul principal, în calitatea sa de lucrător, a unei zile de repaus săptămânal obligatoriu pentru fiecare perioadă de șapte zile.

3

Potrivit articolului 5 din Directiva 93/104, intitulat „Repausul săptămânal”:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze, în decursul unei perioade de șapte zile, de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore, la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic prevăzute în articolul 3.

[…]” [traducere neoficială]

4

Directiva 93/104 a fost abrogată și înlocuită prin Directiva 2003/88, care a intrat în vigoare la 2 august 2004.

5

Considerentul (15) al Directivei 2003/88 are următorul cuprins:

„Având în vedere problemele pe care organizarea timpului de lucru le poate ridica, este de dorit să se prevadă o anumită flexibilitate în aplicarea anumitor dispoziții din prezenta directivă, asigurându‑se în același timp respectarea principiilor protejării securității și sănătății lucrătorilor.”

6

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive:

1.   prin «timp de lucru» se înțelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale;

2.   prin «perioadă de repaus» se înțelege orice perioadă care nu este timp de lucru;

[…]

5.   prin «muncă în schimburi» se înțelege orice mod de organizare a lucrului în echipă, în conformitate cu care lucrătorii se succed la aceleași posturi de lucru în conformitate cu un anumit ritm, inclusiv prin rotație, și care poate fi de tip continuu sau discontinuu, impunând lucrătorilor necesitatea de a realiza o muncă la ore diferite într‑o perioadă dată de zile sau săptămâni;

6.   prin «lucrător în schimburi» se înțelege oricare lucrător al cărui program de lucru se desfășoară în schimburi;

[…]

9.   prin «repaus suficient» se înțelege faptul că lucrătorii dispun de perioade de repaus regulate a căror durată se exprimă în unități de timp și care sunt suficient de lungi și de continue pentru a se evita ca aceștia să se rănească sau să producă vătămarea colegilor lor sau a altor persoane și să își dăuneze propriei sănătăți, pe termen lung sau scurt, ca rezultat al oboselii sau al altor ritmuri de lucru neregulate.”

7

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Repausul zilnic”, prevede:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de o perioadă minimă de repaus de 11 ore consecutive în decursul unei perioade de 24 de ore.”

8

Articolul 5 din aceeași directivă, intitulat „Repausul săptămânal”, prevede:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze, în decursul unei perioade de șapte zile, de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore, la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic prevăzute în articolul 3.

În cazuri justificate datorită condițiilor obiective, tehnice sau de organizare a muncii, se poate stabili o perioadă minimă de repaus de 24 de ore.”

9

Potrivit articolului 6 din Directiva 2003/88, intitulat „Timpul de lucru maxim săptămânal”:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru ca, în funcție de necesitățile de protecție a sănătății și securității lucrătorilor:

[…]

10

Articolul 15 din această directivă prevede:

„Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica sau de a adopta și [a] aplica acte cu putere de lege și acte administrative mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor sau de a favoriza sau a permite aplicarea unor convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali, care sunt mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor.”

11

Potrivit articolului 16 din directiva menționată, intitulat „Perioade de referință”:

„Statele membre pot prevedea:

[…]”

12

Articolul 17 din aceeași directivă prevede:

„[…]

(2)   Derogările prevăzute la alineatele (3)-(5) pot fi adoptate prin acte cu putere de lege și acte administrative sau prin convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali, cu condiția ca lucrătorii în cauză să beneficieze de perioade de repaus echivalente compensatorii sau dacă, în cazuri excepționale în care nu este posibil, din motive obiective, să se acorde asemenea perioade de repaus echivalente compensatorii, lucrătorii beneficiază de protecție adecvată.

[…]

(4)   În conformitate cu alineatul (2) al prezentului articol, se poate deroga de la articolele 3 și 5:

[…]”

13

Articolul 18 din Directiva 2003/88 prevede:

„Se poate deroga de la articolele 3-5, 8 și 16 prin convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali la nivel național sau regional sau, în conformitate cu regulile prevăzute în acestea, prin convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali la un nivel inferior.

Statele membre în care nu există un sistem juridic care să asigure încheierea unor convenții colective sau acorduri între partenerii sociali la nivel național sau regional, în aspectele reglementate de prezenta directivă, sau statele membre în care există un cadru legislativ specific în acest scop și în limitele acestuia, pot permite, în conformitate cu legislațiile și/sau practicile naționale, derogări de la articolele 3-5, 8 și 16 prin convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali la nivelul colectiv adecvat.

Derogările prevăzute în primul și al doilea paragraf sunt permise numai cu condiția ca lucrătorii să beneficieze de perioade de repaus compensatorii echivalente sau, în cazuri excepționale în care din motive obiective nu se pot acorda asemenea perioade, să beneficieze de protecția adecvată.

[…]”

14

Potrivit articolului 22 alineatul (1) din această directivă:

„Un stat membru are opțiunea de a nu aplica articolul 6, respectând totodată principiile generale de protecție a sănătății și securității lucrătorilor și cu condiția să ia măsurile necesare pentru a asigura că:

[…]”

15

Articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții prevede:

„Pe lângă textul întrebărilor adresate Curții cu titlu preliminar, cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă:

[…]

16

Código do Trabalho 2003 (Codul muncii din 2003), adoptat prin Legea nr. 99/2003 din 27 august 2003, care viza transpunerea Directivei 93/104, prevedea la articolul 205 alineatul 1:

„Lucrătorul are dreptul la cel puțin o zi de repaus pe săptămână.”

17

Potrivit articolului 207 alineatul 1 din acest cod:

„La ziua de repaus săptămânal obligatoriu se adaugă o perioadă de 11 ore, care corespunde duratei minime de repaus zilnic prevăzute la articolul 176.”

18

Código do Trabalho 2009 (Codul muncii din 2009), adoptat prin Legea nr. 7/2009 din 12 februarie 2009, care viza transpunerea Directivei 2003/88, prevede la articolul 221, intitulat „Organizarea muncii în schimburi”:

„[…]

5.   Munca în schimburi în regim de muncă continuă și lucrătorii care asigură servicii care nu pot fi întrerupte, și anume cazurile menționate la articolul 207 alineatul 2 literele d) și e) trebuie organizate astfel încât fiecare lucrător în schimburi să aibă cel puțin o zi de odihnă într‑o perioadă de șapte zile, fără a aduce atingere perioadei suplimentare de repaus la care lucrătorul are dreptul.”

19

Articolul 232 din Codul muncii din 2009 prevede:

„1.   Lucrătorul are dreptul la cel puțin o zi de repaus pe săptămână.

2.   Pe lângă alte cazuri menționate într‑o legislație specifică, ziua de repaus obligatoriu poate să nu fie duminica dacă lucrătorul își desfășoară activitatea:

[…]

3.   Printr‑un instrument de negociere colectivă sau printr‑un contract de muncă se poate recunoaște o perioadă de repaus săptămânal suplimentară, continuă sau discontinuă, pentru toate sau pentru unele dintre săptămânile anului.”

20

Clauza 36 alineatul 1 din convenția colectivă încheiată între Varzim Sol și Sindicato dos Profissionais de Banca de Casinos e outros (Sindicatul lucrătorilor din cazinouri și alții, Portugalia), publicată în Boletim do Trabalho e do Emprego nr. 22 din 2002, prevede:

„Toți lucrătorii cărora li se aplică această convenție colectivă au dreptul la două zile consecutive de repaus săptămânal, cu excepția celor care lucrează în sectorul jocurilor de bingo, cărora li se aplică în continuare regimul în vigoare la data semnării prezentei convenții colective.”

21

Convenția colectivă încheiată între Varzim Sol și Sindicatul lucrătorilor din cazinouri și alții, publicată în Boletim do Trabalho e do Emprego nr. 29 din 2003, cu modificările ulterioare și textul consolidat publicat în Boletim do Trabalho e do Emprego nr. 31 din 2007, prevede la clauza 36:

[…]

[…]”

22

Reclamantul din litigiul principal, domnul Maio Marques da Rosa, a fost angajat, din anul 1991 până în anul 2014, de Varzim Sol, societate care este proprietara unui cazinou la Póvoa de Varzim (Portugalia). Acest cazinou este deschis zilnic, cu excepția zilei de 24 decembrie, de la ora 15 până la ora 3 dimineața de duminică până joi și de la ora 16 până la ora 4 dimineața în celelalte zile.

23

Din decizia de trimitere reiese că munca reclamantului din litigiul principal era organizată prin rotație, perioadele de muncă alternând cu perioade de repaus, în cursul cărora salariații ocupau succesiv aceleași posturi într‑un ritm predeterminat. Instanța de trimitere arată că, în anii 2008 și 2009, domnul Maio Marques da Rosa a lucrat de câteva ori timp de șapte zile consecutive. Aceasta precizează de asemenea că colaboratorii Varzim Sol care exercitau anumite funcții în sălile de jocuri aveau dreptul, din anul 1988, la două zile consecutive de repaus săptămânal, prima în temeiul Codului muncii, iar cea de a doua, suplimentară, în temeiul convențiilor colective dintre Sindicatul lucrătorilor din cazinouri și alții și Varzim Sol.

24

Pe de altă parte, începând cu anul 2010, Varzim Sol a modificat organizarea orarului de muncă, pentru ca angajații să nu lucreze mai mult de șase zile consecutive.

25

La 16 martie 2014, contractul de muncă al reclamantului din litigiul principal a încetat în urma unei proceduri de concediere colectivă.

26

El a formulat atunci o acțiune având ca obiect obligarea Varzim Sol la plata către acesta a sumei de 18602 euro, cu titlu de daune interese, întrucât fiecare a șaptea zi lucrată ar fi trebuit să fie plătită ca ore suplimentare și întrucât nu a beneficiat de repaus compensatoriu. El a solicitat de asemenea plata unei sume de 7679 de euro pentru motivul că nici a doua zi de repaus săptămânal nu i‑a fost acordată la timp, toate aceste sume urmând a fi majorate cu dobânzi.

27

În urma respingerii acțiunii formulate, reclamantul din litigiul principal a declarat apel la Tribunal da Relação do Porto (Curtea de Apel Porto, Portugalia).

28

În susținerea apelului, reclamantul din litigiul principal arată că articolele 221 și 232 din Codul portughez al muncii din 2009 trebuie interpretate, având în vedere articolul 5 din Directiva 2003/88 și Convențiile nr. 14 și nr. 106 ale Organizației Internaționale a Muncii, în sensul că impun acordarea unei zile de repaus cel târziu după șase zile consecutive de muncă.

29

În schimb, potrivit Varzim Sol, nici dreptul Uniunii, nici legislația națională nu impun o limitare a zilelor consecutive de muncă, atât timp cât angajatul beneficiază de o perioadă de repaus pentru fiecare perioadă de muncă de șapte zile. Astfel, articolul 5 din Directiva 2003/88 nu ar impune ca dreptul la repaus săptămânal să fie acordat unui lucrător după șase zile consecutive de muncă, și anume în a șaptea zi. Pe de altă parte, ar fi imposibil în practică să se acorde lucrătorilor zile de repaus în fiecare a șaptea și a opta zi.

30

În aceste împrejurări, Tribunal da Relação do Porto (Curtea de Apel Porto), care ridică problema interpretării articolului 5 din Directiva 93/104 și a articolului 5 din Directiva 2003/88, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

31

Prin intermediul primei-a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 31 din cartă, articolul 5 din Directiva 93/104 și articolul 5 primul paragraf din Directiva 2003/88 trebuie interpretate în sensul că impun ca perioada minimă de repaus fără întrerupere de 24 de ore la care un lucrător are dreptul să fie acordată cel târziu în ziua următoare unei perioade de șase zile consecutive de muncă.

32

Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că faptele din litigiul principal, care s‑au desfășurat între luna ianuarie a anului 2004 și luna ianuarie a anului 2010, intră, în parte, sub incidența dispozițiilor Directivei 93/104, care era în vigoare până la 1 august 2004, și, în parte, sub incidența Directivei 2003/88, care a realizat, cu efect de la 2 august 2004, codificarea dispozițiilor Directivei 93/104. Totuși, întrucât dispozițiile acestor directive pertinente în cauza principală sunt redactate într‑un mod în esență identic, iar răspunsurile ce urmează să fie date la întrebările adresate de instanța de trimitere sunt, ca urmare a acestei identități, aceleași, indiferent care este directiva aplicabilă, se impune, pentru a se răspunde la aceste întrebări, să se facă trimitere numai la dispozițiile Directivei 2003/88 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 noiembrie 2010, Fuß, C‑429/09, EU:C:2010:717, punctul 32).

33

Potrivit articolului 5 primul paragraf din Directiva 2003/88, „[s]tatele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze, în decursul unei perioade de șapte zile, de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore, la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic prevăzute în articolul 3”.

34

Această directivă cuprinde de asemenea dispoziții care conferă statelor membre posibilitatea de a deroga de la dispozițiile care reglementează ritmul de lucru. În această privință, articolul 17 alineatul (4) litera (a) din directiva menționată prevede că statele membre pot deroga de la articolul 5 din aceasta în cazul muncii în ture, de fiecare dată când lucrătorul schimbă tura și nu poate beneficia de perioade de repaus săptămânal între sfârșitul unei ture și începutul următoarei. De asemenea, articolul 18 din aceeași directivă prevede că se poate deroga de la acest articol 5 prin convenții colective. Articolul 17 alineatul (2) și articolul 18 din Directiva 2003/88 impun însă un repaus compensatoriu sau, în împrejurări excepționale, o altă protecție adecvată.

35

Din dosarul de care dispune Curtea, confirmat cu privire la acest aspect de guvernul portughez și de Comisia Europeană în ședință, reiese însă că Republica Portugheză nu a făcut uz de posibilitatea pe care i‑o conferă articolul 17 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2003/88 de a deroga de la normele privind repausul săptămânal prevăzute la articolul 5 din această directivă pentru munca în ture. În plus, din acest dosar nu reiese că convențiile colective, citate la punctele 20 și 21 din prezenta hotărâre, ar conține dispoziții care derogă de la acest articol 5.

36

Prin urmare, dispozițiile menționate anterior, care prevăd posibilitatea de a deroga de la articolul 5 din Directiva 2003/88 în contextul muncii în ture, nu sunt pertinente în prezenta cauză.

37

În aceste împrejurări, trebuie interpretat numai articolul 5 din Directiva 2003/88 și în special sintagma „în decursul unei perioade de șapte zile”.

38

Întrucât articolul 5 din Directiva 2003/88 nu conține nicio trimitere la dreptul național al statelor membre, sintagma „în decursul unei perioade de șapte zile”, utilizată la această dispoziție, trebuie înțeleasă ca o noțiune autonomă a dreptului Uniunii și trebuie interpretată uniform pe teritoriul acesteia, independent de calificările utilizate în statele membre, ținând seama de termenii dispoziției în cauză, precum și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2017, J. D., C‑4/16, EU:C:2017:153, punctele 23 și 25, precum și Hotărârea din 11 mai 2017, Krijgsman, C‑302/16, EU:C:2017:359, punctul 24 și jurisprudența citată).

39

În ceea ce privește, în primul rând, modul de redactare a articolului 5 din Directiva 2003/88, din acesta reiese că statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze, „în decursul unei perioade de șapte zile”, de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore, la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic prevăzute la articolul 3 din Directiva 2003/88. Acest articol nu precizează însă momentul la care trebuie să intervină această perioadă minimă de repaus și, așadar, lasă la latitudinea statelor membre alegerea acelui moment.

40

După cum a subliniat avocatul general la punctul 40 din concluzii, o asemenea interpretare a acestui articol este susținută de diversele versiuni lingvistice ale Directivei 2003/88. Astfel, în majoritatea versiunilor lingvistice ale articolului menționat, printre care figurează versiunile în limbile engleză, germană și portugheză, se prevede că perioada minimă de repaus neîntrerupt trebuie acordată „pentru” fiecare perioadă de șapte zile. Alte versiuni ale articolului respectiv merg în direcția versiunii în limba franceză, care prevede că repausul săptămânal trebuie acordat „în decursul” unei perioade de șapte zile.

41

În consecință, din chiar termenii articolului 5 din directiva menționată reiese că acesta obligă statele membre să se asigure că orice lucrător beneficiază, în decursul unei perioade de șapte zile, de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore, la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic prevăzute la articolul 3 din Directiva 2003/88, fără a preciza însă momentul la care trebuie acordată această perioadă minimă de repaus.

42

În ceea ce privește, în al doilea rând, contextul în care se înscriu termenii în cauză, acesta susține interpretarea literală menționată. Trebuie să se arate, în această privință, că legiuitorul Uniunii a utilizat, în mai multe dispoziții ale Directivei 2003/88, termenii „perioadă de referință” pentru a stabili termenul înăuntrul căruia trebuie acordată o perioadă minimă de repaus. În această situație se regăsește, printre altele, articolul 16 litera (a) din această directivă, potrivit căruia statele membre pot prevedea o perioadă de referință care să nu depășească paisprezece zile, pentru aplicarea articolului 5 din aceasta. Fără a fi denumită în mod expres astfel, perioada de șapte zile menționată la acest din urmă articol poate fi însă considerată și perioadă de referință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 noiembrie 1996, Regatul Unit/Consiliul, C‑84/94, EU:C:1996:431, punctul 62).

43

Or, o perioadă de referință poate fi definită, în acest context, drept o perioadă fixă înăuntrul căreia trebuie acordat un anumit număr de ore consecutive de repaus, independent de momentul la care sunt acordate acele ore de repaus. Această definiție este confirmată, mutatis mutandis, prin coroborarea articolului 16 litera (b) cu articolul 22 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2003/88. Potrivit celei dintâi dispoziții, statele membre pot prevedea, pentru aplicarea articolului 6 din această directivă, o perioadă de referință care să nu depășească patru luni. Cea de a doua dispoziție prevede că niciun angajator nu cere unui lucrător să muncească mai mult de 48 de ore într‑o perioadă de șapte zile, calculată ca medie pentru perioada de referință prevăzută la respectivul articol 16 litera (b). Prin urmare, nu se impune o repartizare egală a numărului de ore de muncă.

44

Astfel, interpretarea articolului 5 din Directiva 2003/88 potrivit căreia perioada minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore, la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic prevăzute la articolul 3 din această directivă, poate fi acordată în orice moment înăuntrul fiecărei perioade de șapte zile, este susținută de analiza sistemică a directivei menționate.

45

În ceea ce privește, în al treilea rând, obiectivul Directivei 2003/88, trebuie amintit că aceasta are ca finalitate să protejeze în mod eficient securitatea și sănătatea lucrătorilor. Ținând seama de acest obiectiv esențial, fiecare lucrător trebuie în special să beneficieze de perioade de repaus adecvate (Hotărârea din 9 septembrie 2003, Jaeger, C‑151/02, EU:C:2003:437, punctul 92, și Hotărârea din 23 decembrie 2015, Comisia/Grecia, C‑180/14, nepublicată, EU:C:2015:840, punctul 51). În acest scop, articolul 5 din această directivă prevede la primul paragraf o perioadă minimă de repaus săptămânal neîntrerupt în favoarea oricărui lucrător.

46

Din directiva menționată, în special din considerentul (15) al acesteia, reiese însă că ea acordă de asemenea o anumită flexibilitate în punerea în aplicare a dispozițiilor sale. Aceasta cuprinde astfel mai multe dispoziții, cum sunt cele precizate la punctul 34 din prezenta hotărâre, care permit să se deroge, prin intermediul unor măsuri compensatorii, de la perioadele minime de repaus impuse, în special pentru munca în schimburi sau pentru activitățile caracterizate de necesitatea de a asigura continuitatea serviciilor sau a producției. În plus, după cum reiese din cuprinsul punctului 42 din prezenta hotărâre, articolul 16 litera (a) din Directiva 2003/88 prevede că statele membre pot prevedea o perioadă de referință mai lungă pentru aplicarea articolului 5 din aceasta privind repausul săptămânal. De altfel, obiectivul urmărit de directiva menționată de a asigura o protecție adecvată a sănătății și a securității lucrătorului, lăsând statelor membre o anumită flexibilitate în aplicarea dispozițiilor pe care le prevede, reiese și din însuși textul acestui articol 5, așa cum s‑a arătat la punctul 41 din prezenta hotărâre.

47

Pe de altă parte, o asemenea interpretare a articolului 5 poate fi nu numai în favoarea angajatorului, ci și a lucrătorului și permite să se acorde mai multe zile de repaus consecutive lucrătorului în cauză, la finalul unei perioade de referință și la începutul perioadei următoare. În plus, în cazul unei întreprinderi deschise șapte zile din șapte, cum este Varzim Sol, obligația de a avea zile de repaus fixe ar putea avea drept consecință, potrivit instanței de trimitere, privarea anumitor lucrători de posibilitatea de a li se acorda acele zile de repaus în weekenduri. Potrivit instanței menționate, acesta este motivul pentru care angajații Varzim Sol nu au solicitat niciodată să beneficieze de zile de repaus fixe.

48

În consecință, întrucât impune statelor membre să ia măsuri care să permită oricărui lucrător să beneficieze de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore, la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic prevăzute la articolul 3 din Directiva 2003/88, în decursul unei perioade de șapte zile, fără a stabili însă momentul la care trebuie acordată această perioadă minimă, articolul 5 din Directiva 2003/88 le conferă o anumită marjă de apreciere în această privință. Deși acest lucru nu se opune unei reglementări naționale care nu garantează unui lucrător că poate beneficia de o perioadă minimă de repaus cel târziu în a șaptea zi ulterioară celor șase zile consecutive de muncă, nu este mai puțin adevărat că lucrătorul respectiv beneficiază în toate împrejurările de protecția prevăzută de Directiva 2003/88 cu privire la repausul zilnic și la timpul de lucru maxim săptămânal.

49

În plus, după cum a subliniat avocatul general la punctul 46 din concluzii, această directivă stabilește norme minime de protecție a lucrătorului în materie de organizare a timpului de lucru. Astfel, în temeiul articolului 15 din directiva menționată, statele membre au dreptul de a aplica sau de a adopta și a aplica acte cu putere de lege și acte administrative mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor sau de a favoriza sau a permite aplicarea unor convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali care sunt mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor. În această privință, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă și în ce măsură reglementarea națională aplicabilă în cauza principală prevede o asemenea protecție mai extinsă.

50

În ceea ce privește articolul 31 alineatul (2) din cartă, a cărui interpretare este de asemenea solicitată de instanța de trimitere, trebuie să se constate că această dispoziție prevede că orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de odihnă zilnică și săptămânală, precum și la o perioadă anuală de concediu plătit. Or, din explicațiile cu privire la cartă (JO 2007, C 303, p. 17) reiese că această dispoziție se întemeiază pe Directiva 93/104, precum și pe articolul 2 din Carta socială europeană, semnată la Torino la 18 octombrie 1961 și revizuită la Strasbourg la 3 mai 1996, și pe punctul 8 din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, adoptată la reuniunea Consiliului European care a avut loc la Strasbourg la 9 decembrie 1989. Articolul 2 alineatul (5) din Carta socială europeană, privind repausul săptămânal, face, la rândul său, referire la Directivele 93/104 și 2003/88. În consecință, astfel cum a subliniat de asemenea avocatul general la punctul 44 din concluzii, articolul 31 alineatul (2) din cartă nu poate aduce elemente noi în vederea interpretării articolului 5 din Directiva 2003/88.

51

Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima-a treia întrebare că articolul 5 din Directiva 93/104 și articolul 5 primul paragraf din Directiva 2003/88 trebuie interpretate în sensul că nu impun ca perioada minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore la care un lucrător are dreptul să fie acordată cel târziu în ziua următoare unei perioade de șase zile consecutive de muncă, ci impun ca aceasta să fie acordată înăuntrul fiecărei perioade de șapte zile.

52

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 16 litera (a) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că cele două zile de concediu la care dă dreptul acest articol pot fi repartizate oricum în perioada de referință de paisprezece zile.

53

Instanța de trimitere nu precizează însă dacă legiuitorul portughez a transpus această dispoziție, care permite să se prevadă o perioadă de referință mai îndelungată pentru aplicarea articolului 5 din directiva menționată. În plus, atât reclamantul din litigiul principal, cât și guvernul portughez și Comisia arată că Portugalia nu a făcut uz de această posibilitate.

54

În orice caz, în temeiul articolului 94 litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții, instanța de trimitere trebuie să indice motivele exacte care au determinat‑o să reflecteze asupra interpretării anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii și să considere necesar să adreseze Curții întrebări preliminare. Astfel, este indispensabil ca instanța națională să ofere un minim de explicații cu privire la motivele care au stat la baza alegerii prevederilor din dreptul Uniunii a căror interpretare o solicită și cu privire la legătura pe care o stabilește între aceste prevederi și legislația națională aplicabilă litigiului cu care este sesizată (Hotărârea din 27 septembrie 2017, Puškár, C‑73/16, EU:C:2017:725, punctul 120 și jurisprudența citată).

55

Pe de altă parte, aceste cerințe figurează și în Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2016, C 439, p. 1) (Hotărârea din 27 septembrie 2017, Puškár, C‑73/16, EU:C:2017:725, punctul 121).

56

În speță, trebuie să se constate că a patra întrebare nu îndeplinește cerințele amintite la punctele anterioare, întrucât instanța de trimitere nu prezintă motivele pentru care interpretarea articolului 16 litera (a) din Directiva 2003/88 este pertinentă pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată.

57

Prin urmare, a patra întrebare este inadmisibilă.

58

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolul 5 din Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2000/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 2000, precum și articolul 5 primul paragraf din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretate în sensul că nu impun ca perioada minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore la care un lucrător are dreptul să fie acordată cel târziu în ziua următoare unei perioade de șase zile consecutive de muncă, ci impun ca aceasta să fie acordată înăuntrul fiecărei perioade de șapte zile.