(1)

Articolul 55 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2014/59/UE prevede că statele membre au obligația de a se asigura că, în cazul în care o instituție sau o entitate menționată la articolul 1 alineatul (1) literele (b), (c) și (d) din directiva menționată constată că este imposibil, din punct de vedere juridic sau din motive de altă natură, să se includă clauza contractuală menționată la articolul 55 alineatul (1) din Directiva 2014/59/UE (denumită în continuare „clauza contractuală”) în dispozițiile contractuale aplicabile unei datorii relevante, instituția sau entitatea respectivă trebuie să notifice constatarea sa autorității de rezoluție.

(2)

Condițiile în care ar fi imposibil, din punct de vedere juridic sau din alte motive, ca o instituție sau o entitate să includă clauza contractuală în anumite categorii de datorii ar trebui să fie definite într-un mod care să facă posibil un nivel adecvat de convergență, permițându-le în același timp autorităților de rezoluție să țină seama de diferențele dintre piețele relevante.

(3)

Nu ar trebui să se solicite instituțiilor sau entităților să includă clauza contractuală în dispozițiile contractuale aplicabile unei datorii relevante dacă această includere ar fi ilegală în țara terță în cauză. De exemplu, acest lucru ar putea fi valabil atunci când legislația țării terțe sau instrucțiunile emise de autoritățile acesteia nu autorizează astfel de clauze. De asemenea, ar trebui să se considere imposibil ca o instituție sau o entitate să includă clauza contractuală într-un acord sau instrument dacă instituția sau entitatea în cauză se află în imposibilitatea de a modifica dispozițiile contractuale respective. Astfel de situații pot apărea în numeroase ocazii în care se încheie acorduri sau instrumente în conformitate cu clauze sau protocoale internaționale standardizate care stabilesc condiții și modalități uniforme pentru aceste tipuri de acorduri sau instrumente. De regulă, produsele de finanțare a comerțului, de exemplu, garanțiile, contragaranțiile, acreditivele sau alte instrumente utilizate în contextul sprijinirii sau finanțării tranzacțiilor comerciale se emit sub rezerva unor clauze sau norme standard recunoscute la nivel internațional care sunt stabilite de o organizație sectorială recunoscută la nivel internațional sau elaborate pe baza unor uzanțe bilaterale tipice. Cazuri de imposibilitate ar putea apărea și ca urmare încheierii de către instituție sau entitate a unor contracte de furnizare de servicii financiare cu organisme din afara Uniunii, inclusiv cu furnizori de servicii financiare, locuri de tranzacționare, infrastructuri ale pieței financiare sau custozi care utilizează clauze standard nenegociabile de către instituție sau entitate.

(4)

În orice caz, simpla reticență a contrapărții de a include clauzele contractuale sau o majorare a prețului instrumentului sau al acordului nu ar trebui să fie considerată drept o condiție de stabilire a imposibilității de a include clauza contractuală.

(5)

În conformitate cu articolul 55 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva 2014/59/UE, chiar și în lipsa unor condiții de imposibilitate, autoritatea de rezoluție poate decide să nu solicite instituției sau entității relevante să includă clauza contractuală în cazul în care consideră că această includere nu este necesară pentru a asigura posibilitățile de soluționare ale instituției sau entității. Concluziile analizei impactului asupra posibilităților de soluționare în sensul articolului 55 din Directiva 2014/59/UE ar trebui să fie coerente cu cele rezultate în urma evaluării posibilităților de soluționare, stabilită în titlul II capitolul II din directiva menționată. Cu toate acestea, în ceea ce privește evaluarea impactului asupra posibilităților de soluționare în conformitate cu articolul 55 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva 2014/59/UE, acordurile sau instrumentele prin care se creează datorii cu scadențe lungi sau cu valori nominale ridicate ar trebui să fie considerate necesare pentru asigurarea posibilităților de soluționare. Prin urmare, nu ar trebui să se renunțe la obligația de a include astfel de clauze contractuale atunci când această includere nu îndeplinește condițiile de imposibilitate. În ceea ce privește alte acorduri sau instrumente prin care se creează datorii, atunci când evaluează impactul acestora asupra posibilităților de soluționare, autoritățile de rezoluție ar trebui să țină seama în mod corespunzător de o serie de elemente relevante, dar ar trebui să aibă posibilitatea, după caz și în funcție de circumstanțele specifice, de a evalua orice element suplimentar pe care l-ar putea considera necesar.

(6)

După primirea unei notificări complete privind existența unei situații de imposibilitate, autoritatea de rezoluție ar trebui să aibă la dispoziție un interval de timp rezonabil pentru a o evalua. Complexitatea notificărilor este variabilă. De aceea, în cazul notificărilor complexe, ar trebui ca autoritatea de rezoluție să aibă posibilitatea de a prelungi cu o perioadă de timp prestabilită intervalul de timp de care dispune pentru a solicita includerea clauzei contractuale. Această prelungire ar trebui să fie notificată în mod corespunzător instituției sau entității relevante. Dat fiind că notificarea și evaluarea acesteia reprezintă o noutate, autorităților de rezoluție ar trebui să li se permită să prelungească intervalul de timp pentru evaluarea notificărilor complexe cu șase luni suplimentare în cursul primului an de la intrarea în vigoare a prezentului regulament. După această perioadă, autorităților de rezoluție ar trebui să li se permită să prelungească cu trei luni intervalul de timp pentru evaluarea notificărilor complexe.

(7)

Prezentul regulament se bazează pe proiectele de standarde tehnice de reglementare transmise de Comisiei de Autoritatea Bancară Europeană.

(8)

Autoritatea Bancară Europeană a organizat consultări publice deschise cu privire la proiectele de standarde tehnice de reglementare pe care se bazează prezentul regulament, a analizat costurile și beneficiile potențiale aferente și a solicitat avizul Grupului părților interesate din domeniul bancar instituit în conformitate cu articolul 37 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (2),