1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea clauzei 5 punctul 1 din Acordul‑cadru privind munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999 (denumit în continuare „acordul‑cadru”), care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO 1999, L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Rodica Popescu, pe de o parte, și angajatorul acesteia, Direcția Sanitar‑Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Gorj (România, denumită în continuare „Direcția Sanitar‑Veterinară”), pe de altă parte, în legătură cu calificarea contractelor de muncă încheiate între persoana interesată și aceasta din urmă.

3

Din considerentul (14) al Directivei 1999/70, întemeiată pe articolul 139 alineatul (2) CE, reiese că părțile semnatare ale acordului‑cadru au dorit, prin încheierea unui astfel de acord, să îmbunătățească calitatea muncii pe durată determinată, asigurând aplicarea principiului nediscriminării și stabilirea unui cadru pentru a preveni abuzurile care rezultă din folosirea unor raporturi de muncă sau a unor contracte pe durată determinată succesive.

4

Al doilea și al treilea paragraf ale preambulului acordului‑cadru sunt redactate după cum urmează:

„Părțile prezentului acord recunosc faptul că forma generală de raport de muncă între angajatori și lucrători este și va continua să fie contractul pe durată nedeterminată. Ele recunosc de asemenea faptul că, în anumite împrejurări, contractele de muncă pe durată determinată răspund nevoilor angajatorilor și ale lucrătorilor.

Prezentul acord stabilește principiile generale și cerințele minime legate de munca pe durată determinată, recunoscând faptul că aplicarea lor detaliată trebuie să țină seama de realitățile situațiilor naționale, sectoriale și sezoniere specifice. […]”

5

Punctele 6, 8 și 10 din considerațiile generale ale acordului‑cadru sunt redactate după cum urmează:

[…]

[…]

6

Potrivit clauzei 1 din acordul‑cadru, intitulată „Obiectivul”, obiectivul acestuia este, pe de o parte, de a îmbunătăți calitatea muncii pe durată determinată prin aplicarea principiului nediscriminării, precum și, pe de altă parte, de a stabili un cadru pentru împiedicarea abuzurilor care pot rezulta din folosirea raporturilor sau a contractelor de muncă pe durată determinată succesive.

7

Clauza 2 din acordul‑cadru, intitulată „Domeniul de aplicare”, prevede la punctul 1 că acesta se aplică în cazul lucrătorilor pe durată determinată care au un contract de muncă sau un raport de muncă definite în legislația, în convențiile colective sau în practicile în vigoare în fiecare stat membru.

8

Clauza 3 din acordul‑cadru, intitulată „Definiții”, prevede:

[…]”

9

Clauza 5 din acordul‑cadru, intitulată „Măsuri de prevenire a abuzurilor”, prevede:

10

Potrivit articolului 12 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, denumită în continuare „Legea nr. 53/2003”), contractul de muncă se încheie, în principiu, pe durată nedeterminată. Prin excepție, acesta se poate încheia și pe durată determinată, în condițiile expres prevăzute de lege.

11

Potrivit articolului 82 din Legea nr. 53/2003, un contract de muncă pe durată determinată poate fi prelungit, în anumite condiții, cu acordul scris al părților, pentru perioada realizării unui proiect, a unui program sau a unei lucrări. Cu toate acestea, între aceleași părți, se pot încheia succesiv cel mult trei contracte de muncă pe durată determinată, iar fiecare dintre acestea nu poate avea o durată mai mare de 12 luni.

12

Potrivit articolului 83 litera h) din Legea nr. 53/2003, încheierea unor contracte de muncă pe durată determinată este permisă în cazurile prevăzute expres de o lege specială ori pentru desfășurarea unor lucrări, a unor proiecte sau a unor programe.

13

Conform articolului 84 din Legea nr. 53/2003, un contract de muncă pe durată determinată nu poate fi încheiat pe o perioadă mai mare de 36 de luni.

14

Articolul 19 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar‑veterinare și pentru siguranța alimentelor (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 31 ianuarie 2004, denumită în continuare „OG nr. 42/2004”), prevede la alineatele (1) și (2) că funcționarea unităților de colectare, producere, prelucrare, procesare și valorificare a produselor de origine animală și de origine nonanimală este permisă numai dacă aceste unități sunt autorizate sanitar‑veterinar și sunt supuse controlului oficial, în condițiile legislației sanitar‑veterinare în vigoare.

15

În temeiul articolului 19 alineatul (3) din OG nr. 42/2004, controlul oficial se asigură de personal de specialitate angajat în baza unui contract de muncă pe perioadă determinată încheiat cu direcțiile sanitar‑veterinare.

16

Conform articolului 19 alineatul (4) din OG nr. 42/2004, contractele de muncă prevăzute la alineatul (3), încheiate pe perioada maximă prevăzută de legislația din domeniul muncii, pot fi prelungite ulterior, cu acordul părților, atât timp cât există condițiile care au stat la baza încheierii acestora, în măsura asigurării resurselor financiare prevăzute în acest sens, până la încheierea unor noi contracte de muncă, în urma organizării concursurilor.

17

Doamna Popescu a fost angajată în calitate de asistent veterinar la Direcția Sanitar‑Veterinară în temeiul unui contract de muncă pe durată determinată de la 14 mai 2007 la 31 decembrie 2007.

18

Acest contract a făcut obiectul a șapte prelungiri succesive, fiecare pentru o perioadă de un an. În temeiul contractului menționat, doamna Popescu a muncit în mod neîntrerupt în același loc de muncă, exercitând aceleași atribuții.

19

Contractul de muncă în cauză privea desfășurarea activității de control oficial în unitățile care au ca obiect de activitate tăierea animalelor, colectarea, producerea, prelucrarea, procesarea, depozitarea, transportul, valorificarea produselor și a subproduselor de origine animală, precum și în unitățile care au ca obiect de activitate colectarea, producerea, prelucrarea, procesarea, depozitarea, transportul și valorificarea produselor și a subproduselor de origine nonanimală.

20

Pe de altă parte, contractul de muncă în cauză menționa că acesta este strâns legat de durata de funcționare a unităților care trebuie controlate.

21

Ultima prelungire a acestui contract de muncă a fost efectuată la 30 decembrie 2014. Ea prevedea prelungirea respectivului contract după data de 1 ianuarie 2015 până la finalizarea procedurilor de concurs în vederea ocupării definitive a postului în cauză. În aceasta s‑a precizat de asemenea că angajatorul poate oricând să rezilieze în mod unilateral contractul de muncă.

22

La 29 ianuarie 2015, doamna Popescu a chemat în judecată Direcția Sanitar‑Veterinară la Tribunalul Gorj (România), solicitând constatarea nulității diferitor prelungiri ale contractului său de muncă, precum și recalificarea acestuia în „contract pe durată nedeterminată”.

23

Prin hotărârea din 30 aprilie 2015, Tribunalul Gorj a respins cererea părții interesate.

24

Aceasta a declarat atunci apel împotriva hotărârii menționate la Curtea de Apel Craiova (România).

25

Potrivit Direcției Sanitar‑Veterinare, faptul de a angaja, în cadrul controalelor sanitar‑veterinare oficiale, personal pe durată determinată este conform cu legislația română. Astfel, Direcțiile Sanitar‑Veterinare sunt instituții publice teritoriale, subordonate Autorității Naționale Sanitare Veterinare, care, din cauza naturii posturilor ocupate, ar fi autorizate să încheie contracte de muncă pe durată determinată.

26

Curtea de Apel Craiova arată că, potrivit opiniei majoritare, activitatea de control sanitar‑veterinar oficial, care este reglementată printr‑un act normativ special, și anume articolul 19 alineatele (3) și (4) din OG nr. 42/2004, se încadrează în excepția prevăzută la articolul 83 alineatul (1) litera h) din Codul român al muncii. În măsura în care o clauză a contractului de muncă, care nu ar fi făcut obiectul niciunei obiecții din partea persoanei interesate, ar condiționa durata contractului amintit de funcționarea unităților repartizate, fiecare schimbare a unităților repartizate ar fi determinat încetarea contractului de muncă în cauză și încheierea ulterioară a unui nou contract de muncă.

27

În schimb, potrivit opiniei minoritare, ar trebui aplicată regula conform căreia, după trei contracte pe durată determinată succesive, salariatul trebuie angajat cu contract de muncă pe durată nedeterminată, în pofida specificității activității în cauză.

28

În plus, instanța de trimitere arată că există o multitudine de litigii care au același obiect ca cel în discuție în cauza principală.

29

În aceste condiții, Curtea de Apel Craiova a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

30

Prin intermediul celor două întrebări preliminare, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care consideră reînnoirea unor contracte de muncă pe durată determinată succesive, în sectorul public, ca fiind justificată de „motive obiective” în sensul acestei clauze pentru simplul motiv că atribuțiile de control ale personalului angajat în domeniul sanitar‑veterinar au un caracter nepermanent din cauza variațiilor volumului de activitate al unităților care trebuie controlate.

31

În temeiul articolului 99 din Regulamentul său de procedură, atunci când răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la o astfel de întrebare nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

32

În prezenta cauză, se impune aplicarea acestei dispoziții. Astfel, răspunsul la întrebările preliminare, astfel cum au fost reformulate, poate fi în mod clar dedus din jurisprudența Curții, în special din Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții (C‑212/04, EU:C:2006:443), din Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții (C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250), din Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Kücük (C‑586/10, EU:C:2012:39), din Hotărârea din 13 martie 2014, Márquez Samohano (C‑190/13, EU:C:2014:146), din Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo și alții (C‑362/13, C‑363/13 și C‑407/13, EU:C:2014:2044), precum și din Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții (C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401).

33

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că din însuși modul de redactare a clauzei 2 punctul 1 din acordul‑cadru rezultă că domeniul de aplicare al acestuia din urmă este conceput larg, vizând în general „lucrătorii pe durată determinată care au un contract de muncă sau un raport de muncă, definite în legislația, convențiile colective sau practicile în vigoare în fiecare stat membru”. În plus, definiția noțiunii „lucrători pe durată determinată” în sensul acordului‑cadru, prevăzută în clauza 3 punctul 1 din acesta, cuprinde toți lucrătorii, fără a face distincție în funcție de calitatea publică sau privată a angajatorului lor (Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 56, Hotărârea din 13 martie 2014, Márquez Samohano, C‑190/13, EU:C:2014:146, punctul 38, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 67).

34

Întrucât acordul‑cadru nu exclude niciun sector particular din domeniul său de aplicare, acesta se aplică, așadar, și în domeniul controlului sanitar‑veterinar (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 69).

35

Rezultă că un lucrător precum persoana interesată în discuție în cauza principală, angajată de Direcția Sanitar‑Veterinară în calitate de asistent veterinar în domeniul controlului sanitar‑veterinar și al cărei contract de muncă, potrivit dispozițiilor dreptului român, este încheiat în mod necesar de această direcție pe o durată determinată, intră în domeniul de aplicare al acordului‑cadru.

36

În ceea ce privește interpretarea clauzei 5 din acordul‑cadru, trebuie amintit că respectiva clauză are ca obiect punerea în aplicare a unuia dintre obiectivele urmărite de acesta, și anume limitarea recurgerii succesive la contracte sau la raporturi de muncă pe durată determinată, considerată o sursă potențială de abuz în defavoarea lucrătorilor, prin prevederea unui număr de dispoziții minime de protecție în vederea evitării unei situații de precaritate a salariaților (Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 63, Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 73, Hotărârea 26 ianuarie 2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 25, Hotărârea din 13 martie 2014, Márquez Samohano, C‑190/13, EU:C:2014:146, punctul 41, Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo și alții, C‑362/13, C‑363/13 și C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctul 54, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 72).

37

Astfel, după cum rezultă din al doilea paragraf al preambulului acordului‑cadru, precum și din cuprinsul punctelor 6 și 8 din considerațiile generale ale acestuia, beneficiul stabilității locului de muncă este considerat un element major al protecției acordate lucrătorilor, în timp ce doar în anumite împrejurări contractele de muncă pe durată determinată pot răspunde atât nevoilor angajatorilor, cât și celor ale lucrătorilor (Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 62, Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo și alții, C‑362/13, C‑363/13 și C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctul 55, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 73).

38

În consecință, clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru impune statelor membre, pentru a preveni folosirea abuzivă a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, adoptarea efectivă și obligatorie a cel puțin uneia dintre măsurile prevăzute de această clauză, în cazul în care dreptul lor intern nu cuprinde măsuri legale echivalente. Măsurile astfel enumerate la punctul 1 literele (a)-(c) din clauza menționată, în număr de trei, se referă la motive obiective care justifică reînnoirea unor asemenea contracte sau raporturi de muncă, la durata totală maximă a acestor contracte sau raporturi de muncă succesive și, respectiv, la numărul de reînnoiri ale acestora (a se vedea printre altele Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 74, Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 26, Hotărârea din 13 martie 2014, Márquez Samohano, C‑190/13, EU:C:2014:146, punctul 42, Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo și alții, C‑362/13, C‑363/13 și C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctul 56, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 74).

39

Statele membre dispun în această privință de o marjă de apreciere, întrucât pot alege să recurgă la una sau la mai multe dintre măsurile enunțate la punctul 1 literele (a)-(c) din această clauză sau, în plus, la măsuri legale echivalente existente, ținând cont în același timp de nevoile sectoarelor specifice și/sau ale categoriilor de lucrători (Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo și alții, C‑362/13, C‑363/13 și C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctul 59 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 75).

40

În acest mod, clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru atribuie în sarcina statelor membre un obiectiv general care constă în prevenirea unor astfel de abuzuri, acordându‑le în același timp libertatea de a alege mijloacele pentru îndeplinirea acestui obiectiv, cu condiția să nu repună în discuție obiectivul sau efectul util al acordului‑cadru (Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo și alții, C‑362/13, C‑363/13 și C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctul 60, și Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 76).

41

În plus, atunci când, precum în speță, dreptul Uniunii nu prevede sancțiuni specifice în ipoteza în care au fost totuși constatate abuzuri, revine autorităților naționale obligația de a adopta măsuri care trebuie să aibă un caracter nu numai proporțional, ci și suficient de efectiv și de disuasiv pentru a garanta deplina eficacitate a normelor adoptate în temeiul acordului‑cadru (Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo și alții, C‑362/13, C‑363/13 și C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctul 62 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 77).

42

Deși, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, modalitățile de punere în aplicare a unor astfel de norme sunt stabilite de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora, respectivele modalități nu trebuie totuși să fie mai puțin favorabile decât cele care guvernează situații similare de natură internă (principiul echivalenței) și nici să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo și alții, C‑362/13, C‑363/13 și C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctul 63 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 78).

43

Rezultă că, în cazul în care s‑a recurs abuziv la contracte sau la raporturi de muncă pe durată determinată succesive, trebuie să poată fi aplicată o măsură care să prezinte garanții efective și echivalente de protecție a lucrătorilor pentru a sancționa în mod corespunzător acest abuz și pentru a înlătura consecințele încălcării dreptului Uniunii (Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo și alții, C‑362/13, C‑363/13 și C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctul 64 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 79).

44

Pe de altă parte, trebuie amintit că nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor dreptului intern, această misiune revenind instanțelor naționale competente, care trebuie să stabilească dacă cerințele prevăzute în clauza 5 din acordul‑cadru sunt îndeplinite de dispozițiile reglementării naționale aplicabile (Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo și alții, C‑362/13, C‑363/13 și C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctul 66 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 81).

45

Așadar, instanța de trimitere este competentă să aprecieze în ce măsură condițiile de aplicare, precum și punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor relevante de drept intern fac din reglementarea națională o măsură adecvată pentru prevenirea și, dacă este cazul, pentru sancționarea folosirii abuzive de contracte sau de raporturi de muncă pe durată determinată succesive (Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo și alții, C‑362/13, C‑363/13 și C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctul 67 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 82).

46

Cu toate acestea, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate oferi, dacă este cazul, precizări destinate să orienteze instanța națională în aprecierea pe care aceasta o va efectua (Hotărârea din 3 iulie 2014, Fiamingo și alții, C‑362/13, C‑363/13 și C‑407/13, EU:C:2014:2044, punctul 68 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 83).

47

În speță, astfel cum reiese din dosarul prezentat Curții, Legea nr. 53/2003 cuprinde dispoziții care urmăresc aplicarea cumulativă a diferitor măsuri enumerate la punctul 1 literele (a)-(c) din clauza 5 din acordul‑cadru. Prin excepție, OG nr. 42/2004 permite totuși, în domeniul controlului sanitar‑veterinar, angajarea unor lucrători cu contracte pe durată determinată succesive, fără a prevedea nicio limitare a duratei respectivelor contracte sau a numărului de reînnoiri ale acestora, în sensul punctului 1 literele (b) și (c) din clauza menționată.

48

Întrucât OG nr. 42/2004 nu pare să cuprindă o măsură echivalentă celei prevăzute în clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru, reînnoirea contractelor de muncă pe durată determinată în domeniul controlului sanitar‑veterinar nu poate fi admisă decât dacă este justificată de un „motiv obiectiv” în sensul clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru.

49

Potrivit jurisprudenței, noțiunea „motiv obiectiv” trebuie înțeleasă ca având în vedere împrejurări precise și concrete ce caracterizează o activitate determinată și, prin urmare, de natură să justifice în acel context specific utilizarea contractelor de muncă pe durată determinată succesive. Aceste împrejurări pot rezulta cu precădere din natura specifică a atribuțiilor pentru îndeplinirea cărora au fost încheiate contractele menționate, din caracteristicile inerente ale acestor atribuții sau, eventual, din urmărirea unui obiectiv legitim de politică socială de către un stat membru (Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 96 și jurisprudența citată, Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 27, precum și Hotărârea din 13 martie 2014, Márquez Samohano, C‑190/13, EU:C:2014:146, punctul 45).

50

În schimb, o prevedere națională care se limitează să autorizeze, în mod general și abstract, printr‑o normă legislativă sau administrativă, încheierea de contracte de muncă pe durată determinată succesive nu ar fi conformă cerințelor menționate în cuprinsul punctului precedent din prezenta ordonanță (Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctul 97 și jurisprudența citată, Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 28, precum și Hotărârea din 13 martie 2014, Márquez Samohano, C‑190/13, EU:C:2014:146, punctul 46).

51

Astfel, o asemenea dispoziție pur formală nu permite identificarea unor criterii obiective și transparente în scopul de a verifica dacă reînnoirea unor astfel de contracte răspunde efectiv unei nevoi reale, este în măsură să asigure îndeplinirea obiectivului urmărit și este necesară în acest scop. Prin urmare, o dispoziție de această natură presupune un risc real de a se recurge în mod abuziv la acest tip de contracte și, în consecință, nu este compatibilă cu obiectivul și cu efectul util ale acordului‑cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctele 98 și 100, precum și jurisprudența citată, Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 29, precum și Hotărârea din 13 martie 2014, Márquez Samohano, C‑190/13, EU:C:2014:146, punctul 47).

52

În cauza principală, rezultă că, în conformitate cu OG nr. 42/2004, încheierea și reînnoirea, de către direcțiile sanitar‑veterinare, a contractelor de muncă pe durată determinată trebuie să respecte condițiile pe baza cărora au fost încheiate, referitoare la natura specială a postului ocupat care depinde foarte mult de funcționarea unităților ce trebuie controlate, sub rezerva disponibilității resurselor financiare publice până la încheierea unor noi contracte de muncă în urma organizării unor proceduri de concurs.

53

Din moment ce o astfel de reglementare națională nu cuprinde, așadar, dispoziții care autorizează în mod general și abstract recurgerea la contracte de muncă pe durată determinată succesive, ci supune încheierea lor anumitor condiții, trebuie verificat dacă acestea din urmă îndeplinesc criterii obiective și transparente compatibile cu obiectivul și cu efectul util urmărite de acordul‑cadru.

54

În această privință, Curtea a statuat deja că o reglementare națională care permite reînnoirea unor contracte de muncă pe durată determinată pentru a înlocui alți salariați care se află momentan în imposibilitatea de a‑și exercita atribuțiile sau pentru a acoperi unele nevoi suplimentare ale întreprinderii nu este în sine contrară acordului‑cadru. Astfel, înlocuirea sau angajarea temporară a unui lucrător în vederea satisfacerii, în esență, a unor nevoi provizorii ale angajatorului în ceea ce privește personalul poate constitui, în principiu, un „motiv obiectiv” în sensul clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, EU:C:2009:250, punctele 101 și 102, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 30).

55

Poate de asemenea să constituie un astfel de motiv obiectiv împrejurarea că o reglementare națională justifică încheierea și reînnoirea unor contracte de muncă pe durată determinată de necesitatea de a încredința unor specialiști cu valoare recunoscută care exercită o altă activitate profesională în afara respectivului contract de muncă pe durată determinată realizarea cu fracțiune de normă a unor sarcini specifice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 martie 2014, Márquez Samohano, C‑190/13, EU:C:2014:146, punctele 48 și 49).

56

În speță, trebuie arătat că, după cum reiese din decizia de trimitere, controalele oficiale în domeniul sanitar‑veterinar constituie o reglementare specifică și corespund unor obligații impuse de legiuitorul național în ceea ce privește nu numai exploatarea animalelor și unitățile de producere, de depozitare, de transport, de procesare și de comercializare a produselor de origine animală destinate consumului uman, ci și fermele de carantină, cele cu animale de vânat, parcurile și rezervațiile naționale, grădinile zoologice sau chiar stațiile de incubație.

57

Astfel cum reiese din clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru și în conformitate cu al treilea paragraf al preambulului, precum și cu punctele 8 și 10 din considerațiile generale ale acestuia, la punerea în aplicare a respectivului acord‑cadru, statele membre au, în măsura în care se justifică obiectiv, posibilitatea de a ține seama de nevoile speciale aferente sectoarelor de activitate specifice (Hotărârea din 26 februarie 2015, Comisia/Luxemburg, C‑238/14, EU:C:2015:128, punctul 40).

58

Or, frecvența și volumul controalelor care trebuie efectuate sunt, desigur, susceptibile să varieze în funcție de activitățile unităților care trebuie controlate care, ele înseși, sunt supuse anumitor variații.

59

Dosarul prezentat Curții nu conține însă niciun element care să permită să se evidențieze de ce asemenea caracteristici ar fi specifice sectorului în cauză și motivul pentru care ele ar impune doar o nevoie provizorie privind personalul care ar justifica caracterul nepermanent al atribuțiilor de control.

60

Astfel, asemenea variații sunt inerente acestui tip de situații în care o activitate depinde de alta, în special în materie de controale, și ele pot, pe de altă parte, să se materializeze atât într‑o creștere, cât și într‑o diminuare a sarcinii de lucru în funcție de împrejurări care nu pot fi prevăzute în avans.

61

În plus, caracterul pretins nepermanent al atribuțiilor de control este contrazis de împrejurarea că prelungirile contractului de muncă pe durată determinată al reclamantei din litigiul principal au condus la o prestare de servicii neîntreruptă de 6 ani și 7 luni, astfel încât raportul de muncă pare că a satisfăcut o nevoie nu doar provizorie, ci durabilă.

62

Deși, conform jurisprudenței amintite la punctul 45 din prezenta ordonanță, este în cele din urmă de competența instanței de trimitere să se asigure de existența unei nevoi speciale de natură să justifice în mod obiectiv, în raport cu clauza 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru, recurgerea la contracte de muncă pe durată determinată succesive în scopul de a răspunde în mod adecvat la cererea de control sanitar, trebuie arătat că o asemenea nevoie nu poate totuși să fie dedusă din considerații care urmăresc să evite expunerea statului, în calitate de angajator în sectorul în cauză, la un risc financiar.

63

Astfel, deși considerații de ordin bugetar pot sta la baza unor opțiuni de politică socială ale unui stat membru și pot influența natura sau întinderea măsurilor pe care acesta dorește să le adopte, ele nu constituie totuși, în sine, un obiectiv urmărit de această politică și, prin urmare, nu pot justifica lipsa oricărei măsuri care să prevină recurgerea abuzivă la contractele de muncă pe durată determinată succesive în sensul clauzei 5 punctul 1 din acordul‑cadru (a se vedea Hotărârea din 24 octombrie 2013, Thiele Meneses, C‑220/12, EU:C:2013:683, punctul 43 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 110).

64

În plus, în ceea ce privește trimiterea, efectuată în ultimul act adițional la contractul de muncă al reclamantei din litigiul principal, la condiția privind așteptarea finalizării procedurilor de concurs pentru recrutarea de personal permanent, trebuie subliniat că, deși o reglementare națională care permite reînnoirea unor contracte de muncă pe durată determinată succesive pentru înlocuirea personalului în așteptarea rezultatului unor proceduri de concurs poate fi justificată printr‑un motiv obiectiv, aplicarea concretă a acestui motiv trebuie, având în vedere particularitățile activității respective și condițiile exercitării sale, să fie conformă cu cerințele acordului‑cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 34 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 99).

65

Astfel, respectarea clauzei 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru impune să se verifice în concret că reînnoirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive urmărește să acopere nevoi provizorii și că o dispoziție națională precum cea din cauza principală nu este utilizată, în fapt, pentru a satisface nevoi permanente și durabile ale angajatorului în materie de personal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 39 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 101).

66

În acest scop, trebuie să se examineze, în fiecare caz special, toate împrejurările speței, luând în considerare, printre altele, numărul respectivelor contracte succesive încheiate cu aceeași persoană sau în scopul îndeplinirii aceleiași munci, pentru a exclude eventualitatea ca contractele sau raporturile de muncă pe durată determinată, chiar și cele pretins încheiate în vederea acoperirii unei nevoi de personal suplinitor, să fie folosite în mod abuziv de angajatori (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2012, Kücük, C‑586/10, EU:C:2012:39, punctul 40 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2014, Mascolo și alții, C‑22/13, C‑61/13, C‑63/13 și C‑418/13, EU:C:2014:2401, punctul 102).

67

Or, din decizia de trimitere reiese că, la data introducerii prezentei cereri de decizie preliminară, partea interesată nu dispunea de nicio informație cu privire la derularea însăși a procedurilor de concurs, astfel încât, cu atât mai mult, rezultatul lor era mai mult decât incert.

68

Este în cele din urmă de competența instanței de trimitere să stabilească dacă o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal, care limitează recurgerea la contracte de muncă pe durată determinată pentru efectuarea unor înlocuiri de posturi vacante în așteptarea finalizării procedurilor de concurs, poate fi considerată ca fiind conformă cu clauza 5 punctul 1 litera (a) din acordul‑cadru, prin verificarea faptului dacă aplicarea concretă a acestui motiv obiectiv împiedică o recurgere abuzivă la contracte de muncă pe durată determinată.

69

Având în vedere toate considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care consideră reînnoirea unor contracte de muncă pe durată determinată succesive, în sectorul public, ca fiind justificată de „motive obiective” în sensul acestei clauze pentru simplul motiv că atribuțiile de control ale personalului angajat în domeniul sanitar‑veterinar au un caracter nepermanent din cauza variațiilor volumului de activitate al unităților care trebuie controlate, cu excepția cazului în care, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, reînnoirea contractelor vizează efectiv să acopere o nevoie specifică în sectorul în cauză, fără însă ca la originea acesteia să poată sta considerații de ordin bugetar. În plus, împrejurarea că reînnoirea unor contracte pe durată determinată succesive se efectuează în așteptarea rezultatului procedurilor de concurs nu poate fi suficientă pentru a se considera că această reglementare este conformă cu clauza menționată, dacă rezultă că aplicarea concretă a acesteia conduce, în speță, la o recurgere abuzivă la contracte de muncă pe durată determinată succesive, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

70

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Clauza 5 punctul 1 din Acordul‑cadru privind munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care consideră reînnoirea unor contracte de muncă pe durată determinată succesive, în sectorul public, ca fiind justificată de „motive obiective” în sensul acestei clauze pentru simplul motiv că atribuțiile de control ale personalului angajat în domeniul sanitar‑veterinar au un caracter nepermanent din cauza variațiilor volumului de activitate al unităților care trebuie controlate, cu excepția cazului în care, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, reînnoirea contractelor vizează efectiv să acopere o nevoie specifică în sectorul în cauză, fără însă ca la originea acesteia să poată sta considerații de ordin bugetar. În plus, împrejurarea că reînnoirea unor contracte pe durată determinată succesive se efectuează în așteptarea rezultatului procedurilor de concurs nu poate fi suficientă pentru a se considera că această reglementare este conformă cu clauza menționată, dacă rezultă că aplicarea concretă a acesteia conduce, în speță, la o recurgere abuzivă la contracte de muncă pe durată determinată succesive, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.