23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/1

A 455-A SESIUNE PLENARĂ, DIN 15 ŞI 16 IULIE 2009

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind integrarea politicilor de transport şi de amenajare a teritoriului pentru un transport urban mai durabil

(aviz exploratoriu)

(2009/C 317/01)

Raportor: dl OSBORN

În scrisoarea din 3 noiembrie 2008, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a solicitat Comitetului Economic şi Social European să elaboreze un aviz exploratoriu cu privire la

Integrarea politicilor de transport şi de amenajare a teritoriului pentru un transport urban mai durabil.

Secţiunea pentru transporturi, energie, infrastructură şi societatea informaţională, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 26 iunie 2009. Raportor: dl OSBORN.

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 16 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 114 voturi pentru şi 1 vot împotrivă.

1. Rezumat

1.1. Oamenii au nevoie de transporturi pentru a se putea deplasa la muncă, la magazine, la şcoli şi la toate celelalte destinaţii din viaţa modernă. Dezvoltarea şi întreţinerea sistemelor de transport de toate felurile este un obiectiv major al politicii publice. Însă transporturile au şi dezavantaje. Transporturile cauzează poluare, aglomerări de trafic şi accidente. Legăturile de transport (sau lipsa lor) pot diviza şi izola comunităţile, dar le pot şi sprijini. Transporturile au, de asemenea, o contribuţie majoră la emisiile de CO2 şi la ameninţarea tot mai mare a schimbărilor climatice.

1.2. De aceea, pentru autorităţile publice de la toate nivelurile se manifestă o nevoie tot mai mare de a crea modele mai durabile de transport care să satisfacă nevoile de transport ale oamenilor, minimizând în acelaşi timp efectele negative. Cele mai serioase probleme se manifestă în zonele urbane şi acestea sunt zonele în care strategiile privind un transport mai durabil sunt extrem de necesare.

1.3. Modelele de transport din zonele urbane sunt strâns legate de modelele de amenajare a teritoriului. De aceea, pentru a se obţine un transport mai durabil este nevoie de adoptarea de strategii şi politici integrate privind amenajarea teritoriului şi transporturile.

1.4. Responsabilităţile principale pentru dezvoltarea şi implementarea strategiilor integrate le revin nivelurilor local şi naţional. Într-o serie de oraşe, metropole şi ţări din Europa s-a înregistrat deja un oarecare progres către durabilitate în acest domeniu. Însă, până acum, progresul a fost inconstant. Există posibilitatea şi nevoia unei iniţiative la nivel european pentru promovarea şi accelerarea adoptării şi punerii în aplicare a unor strategii integrate privind amenajarea teritoriului şi transporturile mai durabile în oraşele şi metropolele din întreaga Europă.

1.5. Elementele-cheie ale iniţiativei ar trebui să fie:

—	lansarea unei noi iniţiative în cercetare pentru a se identifica mai exact cele mai bune practici în acest domeniu;

—	dezvoltarea unui set fiabil de indicatori privind progresul către un transport durabil;

—	reevaluarea experienţei şi sistemelor naţionale şi locale de sprijin legislativ şi financiar în ceea ce priveşte efectele acestora privind transporturile şi emisiile de dioxid de carbon;

—	elaborarea unui nou cadru european privind amenajarea teritoriului şi transportul urban durabile;

—	revizuirea echilibrului celorlalte politici şi programe europene, astfel încât politicile europene să aibă un impact general mai puternic pentru sprijinirea transportului durabil;

—	dezvoltarea sistemelor de transport inteligente (STI).

2. Observaţii generale

2.1. Societăţile moderne depind foarte mult de transporturi. Ca persoane individuale, recurgem la transporturi pentru a merge la serviciu, la magazine, la activităţile din timpul liber şi aproape în toate locurile în care vrem să ajungem. Întreprinderile au, de asemenea, nevoie de transporturi pentru a-şi produce şi livra bunurile şi serviciile în întreaga lume.

2.2. Ultimele două secole de dezvoltare tehnologică în transporturi au mărit enorm distanţele care pot fi străbătute comod, la preţuri acceptabile, precum şi gama de bunuri şi servicii disponibile pentru cetăţeni, şi au diversificat stilul de viaţă al acestora. De asemenea, au transformat modul în care evoluează aşezările urbane. Acestea nu mai au nevoie să fie adunate în jurul unor centre mici cu servicii accesibile în primul rând pe jos. Ele se pot întinde, cu densitate mică, pe zone mari conectate prin reţele de drumuri şi sisteme de transport.

2.3. Aceste schimbări au adus multe beneficii. Însă ele au cauzat şi probleme semnificative. Creşterea continuă a cererii de servicii de transport conduce la aglomerări şi întârzieri. Comunităţile locale îşi pierd coeziunea, întrucât serviciile locale sunt înlocuite de servicii aflate la distanţă mai mare, iar oamenii pierd contactul cu vecinii. Cele mai multe tipuri de mijloace de transport cu motor sunt surse de zgomot şi de poluare. Cele mai multe generează, de asemenea, emisii de CO2, iar creşterea continuă a cererii în transport este una dintre cauzele principale ale schimbărilor climatice.

2.4. Timp de mulţi ani, guvernele au considerat extinderea oportunităţilor de transport drept un beneficiu public. Politicile publice şi investiţiile în transporturi au fost direcţionate către extinderea reţelelor de transport şi a accesibilităţii acestora pentru toată lumea.

2.5. Multe alte politici şi programe publice au avut un impact în generarea unei cereri de călătorii şi excursii mai frecvente şi pe distanţe mai mari. Multe cartiere de locuinţe noi sunt construite la densităţi mici, în mod nepotrivit pentru susţinerea transportului public, presupunându-se că locuitorii acestor cartiere vor recurge la transportul privat pentru a se deplasa unde au nevoie. Reorganizarea şcolilor, a spitalelor şi a altor servicii publice a înclinat către crearea de localuri mai mari, dar mai îndepărtate. În mod similar, constructorii de centre comerciale au optat pentru amplasamente mari, noi, în afara oraşelor.

2.6. Treptat, percepţia se schimbă. Oamenii încep să recunoască dezavantajele transporturilor, precum şi avantajele. Şi politicile publice se adaptează. Politicile şi programele de transport trebuie în continuare să răspundă în mod satisfăcător nevoilor elementare de transport. Dar, în acelaşi timp, se constată din ce în ce mai mult că politicile de transport, de amenajare a teritoriului şi de altă natură trebuie să conţină măsuri menite să reducă sau să limiteze cererea generală de servicii de transport şi să-i încurajeze pe oameni să utilizeze de preferinţă moduri de transport mai durabile, precum transportul public, mersul pe jos şi cu bicicleta în loc de autoturismele personale.

2.7. Ameninţările tot mai mari reprezentate de schimbările climatice şi insecuritatea rezervelor de petrol măresc gradul de urgenţă al acestor dileme şi al nevoii de a acţiona mai puternic pentru a reduce cererea de servicii de transport şi a o restrânge la modurile de transport mai durabile. Aceasta poate implica schimbări substanţiale în modelele de amenajare a teritoriului şi de mobilitate.

2.8. Pot fi identificate patru noi obiective politice pentru transporturi şi amenajarea teritoriului durabile:

—

încurajarea oamenilor de a-şi alege domiciliile mai aproape de locurile lor de muncă, de educaţie şi de recreere, respectiv încurajarea creării de locuri de muncă şi de educaţie în apropierea zonelor rezidenţiale pentru a reduce aglomerarea, poluarea şi emisiile de gaze cu efect de seră şi pentru a restaura viabilitatea comunităţilor locale;

—	încurajarea oamenilor care au această posibilitate de a utiliza transportul public sau de a merge pe jos sau cu bicicleta şi descurajarea utilizării autoturismelor;

—	încurajarea întreprinderilor de a utiliza în măsură mai mare sursele locale de aprovizionare şi de forţă de muncă pentru a limita deplasările acestora;

—	redeşteptarea interesului pentru destinaţii de vacanţe mai apropiate, pentru a reduce sau limita cererea în continuă creştere pentru servicii de transport aerian şi daunele pe care acesta le cauzează mediului.

2.9. În spatele cererii în continuă creştere pentru servicii de transport se află un avânt social şi economic enorm şi oprirea sau redirecţionarea acestuia nu este o sarcină uşoară. Experienţa arată că această sarcină poate fi abordată cu succes doar dacă politicile sunt elaborate într-un mod integrat, prin combinarea politicilor de transport, de amenajare a teritoriului şi de altă natură, pentru a se consolida reciproc, şi prin elaborarea acestora într-un mod deschis, transparent şi democratic, pentru a le asigura un sprijin politic şi popular suficient la toate nivelurile de guvernare. Trebuie acordată o atenţie deosebită nevoilor persoanelor în vârstă, ale celor cu handicap şi ale familiilor cu venituri reduse atunci când se elaborează noi strategii şi politici.

3. Elementele politicilor coordonate de transport urban, de amenajare a teritoriului şi de transport durabil

3.1. Printre politicile de amenajare a teritoriului care pot stimula un transport urban mai durabil se numără:

—	promovarea unei densităţi mai mari a construcţiilor;

—	promovarea formelor compacte de dezvoltare urbană cu distanţe scurte până la toate serviciile majore;

—	promovarea dezvoltării de preferinţă a oraşelor mici şi mijlocii în locul extinderii oraşelor mari, deja prea întinse;

—	restricţionarea extinderii în continuare a oraşelor în direcţia zonelor verzi din jurul lor, prin stabilirea de centuri verzi etc.;

—	încurajarea centrelor locale, mai mici (magazine, şcoli, biserici, spitale, organizaţii civice etc.) cu arii de deservire mai mici şi descurajarea centrelor mai mari şi mai depărtate cu arii de deservire mai mari şi mai dispersate;

—	încurajarea construcţiilor cu destinaţii multiple în loc de separarea diferitelor funcţii în zonele în care se poate ajunge doar cu automobilul sau cu transportul public;

—	încurajarea oamenilor de a locui mai aproape de locurile lor de muncă sau de alte destinaţii frecvente;

—	încurajarea lucrului de la domiciliu prin utilizarea deplină a internetului;

—	direcţionarea centrelor majore (publice şi private) către locuri care sunt deja accesibile transportului public şi restricţionarea spaţiilor de parcare pentru automobile la astfel de centre sau impunerea de taxe importante pentru acestea;

—	încurajarea întreprinderilor de a-şi amplasa sediile în mod convenabil pentru lucrătorii, furnizorii şi consumatorii locali, astfel încât să fie accesibile cu transportul public;

—	încurajarea întreprinderilor de a-şi alege furnizorii şi forţa de muncă pe plan local şi de a deservi pieţele locale, de a evita comerţul la distanţă şi de a atenua efectele globalizării;

—	introducerea unei internalizări a costurilor externe justificate din punct de vedere tehnic.

3.2. Printre politicile de transport care pot stimula un transport urban mai durabil se numără:

—	promovarea unui transport public de bună calitate, ecologic, accesibil şi eficient din punct de vedere energetic;

—	realocarea investiţiilor în drumuri către investiţiile în transportul public;

—	promovarea drumurilor sau benzilor de circulaţie destinate transportului public;

—	restricţionarea spaţiului şi timpului alocat parcării vehiculelor personale în zonele urbane;

—	promovarea zonelor pietonale, aleilor, pasarelelor şi pistelor de biciclete;

—	promovarea schemelor de gestionare a mobilităţii;

—	mărirea sensibilizării prin furnizarea de informaţii despre călătorii;

—	introducerea de taxe pentru utilizarea drumurilor;

—	includerea în taxele pe vehicule şi pe combustibil a tuturor costurilor externe pe care un astfel de mod de transport le cauzează societăţii, inclusiv a costurilor generate de emisiile de dioxid de carbon şi de alte forme de poluare;

—	încurajarea autorităţilor publice să se stabilească în cartiere compacte, a funcţionarilor publici să se deplaseze la locul de muncă cu mijloacele de transport în comun şi să utilizeze un program de lucru flexibil.

3.3. Totuşi, experienţa arată că astfel de politici nu pot fi introduse în mod fragmentat. Ele sunt eficiente şi acceptabile din punct de vedere politic doar când sunt introduse în cadrul unei strategii cuprinzătoare care să integreze obiectivele privind amenajarea teritoriului şi transporturile şi care să implice mai multe componente ale sectorului public şi mulţi actori din sectorul privat.

3.4. De exemplu, restricţiile privind utilizarea transportului privat în oraşe, cum ar fi restricţionarea spaţiilor de parcare, taxele de utilizare a drumurilor sau taxele de parcare, sunt acceptabile şi eficiente doar când alternativele oferite de transportul public sunt suficient de atractive, adică atunci când acesta este curat, sigur, frecvent, fiabil şi accesibil. În afară de aceasta, nevoile persoanelor în vârstă, ale persoanelor cu handicap şi ale familiilor cu venituri reduse trebuie luate în considerare în mod deosebit.

3.5. În mod similar, încurajarea mersului cu bicicleta necesită o gamă de măsuri, printre care se numără punerea la dispoziţie de drumuri destinate bicicliştilor, amenajarea unor locuri de parcare adecvate şi sigure, atât în locuri publice, cât şi private, oferirea de stimulente celor care sunt capabili fizic pentru mersul cu bicicleta faţă de utilizarea autovehiculelor, compensarea de către angajatori a cheltuielilor legate de transport şi promovarea unei culturi favorabile mersului cu bicicleta.

3.6. De asemenea, încurajarea magazinelor locale şi a altor centre similare necesită stabilirea unor cerinţe urbanistice corespunzătoare privind zonele de amplasare, pentru a încuraja micile centre locale şi pentru a descuraja marile centre din afara oraşelor la care se poate ajunge doar cu maşina; sunt, de asemenea, necesare politici locale de taxare indulgente, programe de refacere urbană care să mărească atractivitatea micilor centre locale şi a centrelor din cartiere, care au rolul de catalizator.

3.7. Nu va fi uşor să se oprească şi să se schimbe sensul tendinţelor care au dominat evoluţia oraşelor şi a transportului urban în ultimii 100 de ani. Cele mai multe din acţiunile adoptate până acum au avut loc la nivel local şi au fost fragmentate şi empirice. Conflictele dintre diferitele organisme şi diferitele niveluri de guvernare au împiedicat progresul. Multe interese publice şi private trebuie să fie depăşite.

3.8. Ameninţarea tot mai mare a schimbărilor climatice şi faptul că transporturile au o contribuţie în creştere la emisiile generale de gaze cu efect de seră ale Europei conferă urgenţă acestor probleme. Nu putem permite ca inerţia actuală să continue. Devine necesară o tranziţie mult mai rapidă către moduri de transport urban şi de amenajare a teritoriului mai durabile.

4. Acţiuni la nivel local şi naţional

4.1. Rolul-cheie la nivel local le revine autorităţilor locale de planificare, în colaborare cu autorităţile locale rutiere şi de transport şi cu alte organe publice. Autorităţile de planificare trebuie să elaboreze planuri de amenajare a teritoriului pe baza cărora se vor orienta atât modelul de dezvoltare, cât şi legăturile de transport, astfel încât să permită modelelor de transport să devină mai durabile odată cu trecerea timpului (prin dezvoltarea de sisteme STI). Autorităţile de transport trebuie să completeze aceste măsuri de planificare cu măsuri care să asigure că serviciile de transport public sunt suficient de frecvente, fiabile şi accesibile, pentru a reprezenta o alternativă acceptabilă la transportul privat. Împreună, ele trebuie să creeze strategii integrate pentru transporturi şi o amenajare a teritoriului durabile. Trebuie să fie implicate şi alte organisme publice şi alte firme importante de construcţii şi trebuie să li se ceară acestora să ia în considerare în totalitate impactul transportului public în propriile lor strategii viitoare.

4.2. Desigur, evoluţia către un mod mai durabil de transport urban şi de amenajare a teritoriului va lua timp. Scopul strategiilor integrate trebuie să fie asigurarea faptului că, de fiecare dată când reţelele de transport sunt modificate sau când au loc amenajări şi reamenajări urbane, fiecare pas succesiv reprezintă o mişcare în direcţia cea bună. Unele oraşe europene au realizat deja progrese în această direcţie şi au iniţiat politici inovatoare importante pentru a promova un transport mai durabil. Însă, în general, cele mai multe oraşe au rămas în urmă din cauza lipsei de putere şi de resurse financiare, din cauza lipsei de voinţă politică şi din cauza absenţei unei înţelegeri suficiente şi a sprijinului din partea cetăţenilor. De asemenea, oraşele se simt sub presiunea de a concura pentru a atrage noi proiecte de dezvoltare în mod nedurabil. Este nevoie de un nou model de cooperare pentru a concepe o formă mai curând policentrică de oraşe compacte şi durabile pentru viitor. Tranziţia în materie de urbanism trebuie susţinută şi încurajată.

4.3. Autorităţile naţionale (şi regionale) au un rol-cheie în încurajarea şi facilitarea acţiunilor corecte la nivel local. Uneori, guvernele naţionale trebuie să restructureze organismele şi instituţiile locale sau să retraseze limitele acestora pentru a facilita crearea unor strategii integrate cu adevărat. Alteori, ele pot solicita diferitelor organisme locale şi departamente guvernamentale implicate sau le pot încuraja pe acestea să lucreze împreună ca parteneri pentru elaborarea strategiilor integrate. De asemenea, ele ar putea fi nevoite să ofere stimulente, să consolideze expertiza şi experienţa şi să asigure coordonarea politică la toate nivelurile.

4.4. Guvernul naţional este de obicei responsabil de cadrul legislativ de bază pentru elaborarea planurilor de amenajare a teritoriului şi pentru reglementarea noilor proiecte de dezvoltare şi tot el pune la dispoziţie mijloacele prin care autorităţile locale pot reglementa astfel de evoluţii în moduri care vor suporta o strategie integrată.

4.5. Guvernele naţionale sunt de obicei responsabile de stabilirea cadrului financiar de bază pentru activitatea întreprinderilor de transport public şi, în mod frecvent, pot fi nevoite să ofere sursele de finanţare pentru unele dintre investiţiile mai mari ce vor fi necesare. Acestea controlează de asemenea cadrele fiscale şi modurile de taxare, tarifare şi subvenţionare care au un impact crucial asupra deciziilor individuale sau colective privind amenajarea teritoriului, dezvoltarea şi transporturile.

4.6. Mai presus de orice, guvernele naţionale au un rol-cheie în sensibilizarea publicului faţă de pericolele ce decurg din ameninţarea schimbărilor climatice şi epuizarea resurselor şi faţă de nevoia de acţiune mai urgentă şi mai energică pentru a schimba modul de transport şi de deplasare. Considerăm că toate guvernele din Europa trebuie să elaboreze strategii sau cadre cuprinzătoare pentru integrarea amenajării teritoriului şi a transportului din oraşele şi metropolele lor.

5. Acţiuni la nivel european

5.1. Până acum, politicile şi acţiunile europene în domeniul transporturilor s-au concentrat pe crearea şi extinderea reţelelor majore de transport care leagă diferitele părţi ale Europei. Fondurile regionale şi de coeziune au jucat un rol major în dezvoltarea acestor reţele, în special în extinderea reţelelor rutiere majore. Astfel, influenţa europeană a avut tendinţa de a încuraja extinderea şi dispersarea în continuare a multor oraşe europene importante şi de a îngreuna evoluţia către un mod de transport urban şi de amenajare a teritoriului mai durabil.

5.2. Mai recent, Comisia a acceptat provocarea care constă în promovarea modurilor mai durabile de transport urban. Comisia a identificat multe chestiuni-cheie în Cartea verde privind transportul urban şi în raportul tehnic însoţitor privind planurile pentru un transport urban durabil. UE a pus la dispoziţie fondurile de investiţii prin fondurile structurale şi de coeziune şi prin Banca Europeană de Investiţii. UE a încurajat schimbul de bune practici şi a acordat mici subvenţii pentru proiecte de cercetare, dezvoltare şi demonstrative, de exemplu în cadrul programului CIVITAS. Acestea au fost activităţi utile şi ar putea fi continuate şi extinse în mod util. Însă acestea nu schimbă în nici un caz situaţia pe ansamblu.

5.3. Noile provocări ale schimbărilor climatice şi nevoia urgentă de acţiune în toate domeniile pentru a limita emisiile de CO2 evidenţiază acum că este nevoie tot mai mare de un nou efort european colectiv. Doar o iniţiativă europeană majoră poate impune accelerarea necesară a procesului de transformare în direcţia unor modele de transport şi de amenajare a teritoriului durabile şi mai bine coordonate în viitor.

5.4. Desigur, UE are competenţe limitate în acest domeniu, iar aplicarea principiului subsidiarităţii înseamnă că cele mai multe din responsabilităţile principale pentru transportul local şi amenajarea teritoriului vor rămâne la nivel local şi naţional. Cu toate acestea, Comitetul consideră că există posibilitatea de a consolida semnificativ activitatea europeană, pentru a cataliza şi încuraja acţiuni la nivel local şi naţional, având în vedere în special rolul de conducere al Europei în combaterea schimbărilor climatice şi promovarea reducerii emisiilor de dioxid de carbon.

5.5. Comitetul susţine recenta recomandare a Parlamentului European şi a Comitetului Regiunilor de consolidare a rolului european în acest domeniu. Comitetul recomandă Comisiei să adopte acum o abordare în cinci puncte într-un nou plan de acţiune:

5.6. A. Să depună un nou efort major de cercetare a interacţiunilor dintre amenajarea urbană şi transporturi

Există o tradiţie lungă şi recunoscută a proiectelor de cercetare privind interacţiunea dintre transportul urban şi amenajarea teritoriului în cadrul celui de-al 4-lea şi celui de-al 5-lea program-cadru de cercetare şi dezvoltare tehnologică al UE [a se vedea, de exemplu, Marshall şi Banister (editori): Amenajarea teritoriului şi transporturile: Cercetare europeană: Către politici integrate London/Amsterdam: Elseviers, 2007]. Această tradiţie de cercetare a fost întreruptă în cel de-al 6-lea şi cel de-al 7-lea program-cadru de cercetare şi dezvoltare tehnologică. Schimbările climatice şi posibila penurie de energie în viitor reprezintă noi provocări pentru amenajarea urbană şi necesită o cercetare axată pe politici în scopul de a le oferi factorilor de decizie informaţii sigure privind impactul probabil al strategiilor integrate posibile pentru a face faţă costurilor energetice în creştere şi pentru a îndeplini obiectivele UE privind emisiile de gaze cu efect de seră. De aceea, este necesar să se revizuiască şi să se actualizeze rezultatele studiilor anterioare în lumina acestor condiţii, eventual fundamental diferite. În special următoarele chestiuni politice necesită investigaţii urgente:

—

Adaptarea la schimbările climatice: Ce combinaţii de politici de transport şi de amenajare a teritoriului sunt necesare şi fezabile pentru a reduce riscurile previzibile ale schimbărilor climatice, precum inundaţiile, alunecările de teren, inundarea zonelor de coastă în urma furtunilor, valurile de căldură etc.?

—

Atenuarea schimbărilor climatice: Care sunt combinaţiile de politici de transport şi de amenajare a teritoriului care sunt probabil cele mai în măsură să realizeze contribuţia sectorului transporturilor la obiectivele privind emisiile de gaze cu efect de seră ale UE şi ale statelor membre pentru 2020 şi 2050, cu impact negativ minim în ceea ce priveşte costurile pentru economie, echitate socială şi calitate a vieţii?

—

Accesul la serviciile de bază şi la viaţa socială: Care sunt combinaţiile de politici de transport şi de amenajare a teritoriului care vor îndeplini cel mai bine standardele minime de acces cu transportul public la serviciile de bază (sănătate, comerţ cu amănuntul, educaţie) şi la viaţa socială (luând în considerare inclusiv nevoile persoanelor în vârstă, ale persoanelor cu handicap şi ale familiilor cu venituri reduse) având în vedere populaţia în curs de îmbătrânire/în scădere şi preţurile mari ale energiei?

5.7. B. Să elaboreze un set de indicatori, stabilit de comun acord, care să arate cât de mult a progresat o zonă urbană în direcţia transportului durabil

Printre astfel de indicatori s-ar putea număra, de exemplu, raportul dintre toate deplasările efectuate în moduri durabile (mersul pe jos, mersul cu bicicleta şi transportul public) faţă de transportul privat. Printre acestea s-ar putea număra şi datele privind mărimea ariilor de deservire ale tuturor centrelor (şcoli, spitale, birouri publice, centre comerciale) şi modul în care acestea ar putea fi reduse în timp prin încurajarea centrelor mai mici şi mai apropiate fără a se elimina unităţile descentralizate de asigurare a serviciilor publice, pentru a reduce lungimea deplasărilor la acestea.

5.8. C. Să iniţieze o revizuire la nivel european a practicilor actuale privind transportul urban şi amenajarea teritoriului

Principalul obiectiv ar trebui să fie identificarea sistemelor instituţionale, legislative şi financiare care sunt cele mai utile tranziţiei către un transport şi o amenajare a teritoriului durabile. Revizuirea ar putea să acopere în special unele dintre ideile cele mai noi şi mai controversate, precum:

—	sisteme de taxe de drum şi de tarifare a spaţiilor de parcare sau de restricţionare a acestora în centrele urbane;

—	sisteme de finanţare a dezvoltării unor sisteme de transport public satisfăcătoare şi de sprijinire a funcţionării acestora;

—	sisteme care să solicite constructorilor de centre publice majore să ofere legături adecvate cu sistemele de transport public şi să restricţioneze spaţiile de parcare pentru vehiculele private;

—

sisteme care să solicite constructorilor publici şi privaţi să ia în considerare impactul transporturilor în cadrul elaborării propriilor planuri de viitor şi, posibil, sisteme care să factureze sau să taxeze constructorii şi operatorii centrelor mari pentru deplasările suplimentare sau pentru impactul pe care îl au asupra comunităţilor lor emisiile de dioxid de carbon datorate deciziilor acestora.

5.9. D. Să elaboreze un cadru european pentru un transport urban şi o amenajare a teritoriului durabile

Un astfel de cadru ar putea cuprinde:

—

linii directoare pentru strategiile statelor membre privind promovarea unui transport urban şi a unei amenajări a teritoriului durabile. Fiecare strategie naţională ar trebui să mandateze autorităţile rutiere, de transport şi de amenajare a teritoriului (şi alte organisme publice relevante) să colaboreze la elaborarea planurilor de amenajare a teritoriului local şi de transport durabil pentru fiecare oraş şi aşezare urbană majoră;

—

linii directoare privind bunele practici şi o analiză comparativă la elaborarea strategiilor locale, inclusiv paşii pregătitori pentru consultarea sistematică şi extinsă a publicului şi a tuturor părţilor interesate implicate, în vederea sensibilizării puternice a opiniei publice cu privire la schimbările necesare şi a obţinerii unui consens cât mai larg posibil în ceea ce priveşte calea de urmat;

—	indicatori de evaluare a progresului către durabilitate şi de evaluare a contribuţiei diferitelor oraşe şi regiuni la reducerea emisiilor de dioxid de carbon prin planurile cele mai durabile;

—	dispoziţii privind sprijinul financiar fie la nivel european, fie la nivel naţional pentru investiţiile necesare punerii în aplicare a strategiilor în decursul timpului. Programul CIVITAS a sprijinit câteva iniţiative excelente şi, în opinia Comitetului, trebuie extins.

5.10. E. Să revizuiască alte prevederi legislative europene şi programe de cheltuieli care afectează transportul şi amenajarea teritoriului

Cele mai multe fonduri europene în domeniul transporturilor au fost direcţionate către dezvoltarea infrastructurii rutiere, feroviare şi aeriene, în interesul creşterii economice, cu o evaluare limitată a impactului acestora asupra emisiilor de dioxid de carbon şi asupra durabilităţii. Ar fi acum adecvat să se reevalueze proporţia acestor programe, să se introducă o evaluare sistematică a impactului asupra emisiilor de dioxid de carbon al acestor investiţii şi să se reorienteze programele astfel încât să sprijine în măsură mai mare transportul public, reţelele feroviare şi transportul urban durabil şi să reducă sprijinul pentru promovarea extinderii în continuare a traficului de lungă distanţă care generează mari emisii de dioxid de carbon.

Bruxelles, 16 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/7

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind competitivitatea industriei europene a sticlei şi ceramicii, cu referire specială la pachetul UE privind clima şi energia

(aviz exploratoriu solicitat de Preşedinţia cehă)

(2009/C 317/02)

Raportor: dl ZBOŘIL

Coraportor: dl CHRUSZCZOW

Într-o scrisoare din data de 10 decembrie 2008, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, dl Marek MORA, viceprim-ministru adjunct pentru afaceri europene, a solicitat Comitetului Economic şi Social European, în numele viitoarei Preşedinţii cehe, elaborarea unui aviz exploratoriu cu privire la

Competitivitatea industriei europene a sticlei şi ceramicii, cu referire specială la pachetul UE privind clima şi energia.

Comisia consultativă pentru mutaţii industriale, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 4 iunie. Raportor: dl ZBOŘIL. Coraportor: dl CHRUSZCZOW.

În cea de-a 455-a sesiunea plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 16 iulie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz în unanimitate.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. Industria europeană a sticlei şi ceramicii face parte integrantă din structura economică a Comunităţii, fiind poate una dintre cele mai vechi industrii din zonă, cu o istorie mai veche de 4 000 de ani. În prezent, competitivitatea acesteia se confruntă cu numeroase dificultăţi, multe dintre acestea apărând ca urmare a globalizării, a reglementării crescânde a protecţiei mediului şi a costurilor tot mai mari ale energiei.

1.2. Ambele sectoare sunt mari consumatoare de energie. Ambele utilizează materii prime locale, iar produsele lor se vând în primul rând pe piaţa UE (totuşi, subsectoarele recipientelor din sticlă şi veselei dispun de o largă piaţă de export, vesela fiind exportată în întreaga lume, iar ambalajele de sticlă utilizându-se pentru cea mai mare parte a produselor de export de vârf ale UE). Aceste sectoare au creat împreună, în mod direct, aproape o jumătate de milion de locuri de muncă, iar în mod indirect, au contribuit la crearea unui număr şi mai mare de locuri de muncă, atât în sectorul de furnizare a materiilor prime, cât şi în cele care utilizează aceste produse (în special în sectorul construcţiilor).

1.3. Produsele sunt absolut vitale în această etapă de dezvoltare a Comunităţii, iar alte materiale de substituţie care să fie competitive nu sunt disponibile cu uşurinţă. Ambele sectoare se confruntă cu concurenţa ţărilor în curs de dezvoltare, care au profitat de situaţia dificilă a mediului de afaceri din UE.

1.4. În ceea ce priveşte generarea de energie din surse regenerabile şi economiile de energie, produsele din sticlă, dacă sunt reciclate corespunzător, depăşesc, ca beneficii, energia utilizată şi emisiile de CO2 eliberate în urma procesului de fabricaţie. Prin urmare, utilizarea acestor produse este esenţială pentru atingerea obiectivelor europene de mediu în domeniile locuinţei, transporturilor şi energiei din surse regenerabile, dată fiind durata lor posibilă de viaţă, de peste douăzeci de ani. Eliminarea lor finală, după reciclări repetate, nu produce niciodată emisii.

1.5. CESE consideră că sunt importante atât abordarea aspectelor esenţiale care afectează competitivitatea sectoarelor ceramicii şi sticlei, cât şi crearea unui mediu de afaceri mai favorabil în UE, aşa cum s-a recomandat în ambele analize sectoriale (1). Ar trebui avute în vedere trăsăturile specifice ale ambelor sectoare, şi anume: aplicaţiile şi utilizările diferite, precum şi gamele diferite de produse; beneficiile ecologice; nivelurile de consum de energie; nivelul de concentrare al acestor sectoare, precum şi dimensiunea lor regională; ponderea IMM-urilor din ambele sectoare.

1.6. Calitatea cea mai valoroasă şi de neînlocuit a industriei sticlei şi ceramicii o reprezintă munca plină de pasiune şi experienţa ce rezultă dintr-o lungă tradiţie a industriei şi meşteşugurilor, precum şi din patrimoniul cultural şi societal din zonele şi comunităţile respective. De acest fapt simplu ar trebui să ţină seama toate politicile din domeniu. Din păcate, impactul pe care anumite politici l-ar putea avea asupra acestei valori culturale şi istorice este adeseori subestimat, dacă nu chiar trecut cu vederea.

1.7. Indiferent de situaţia economică negativă actuală, este necesar să se abordeze problemele esenţiale ale menţinerii şi creşterii caracterului competitiv al ambelor sectoare, deoarece ele ţin de sistem şi nu au legătură cu criza.

1.8. În primul rând, aceste sectoare ar trebui sprijinite în efortul de inovare, întrucât aceasta va ajuta industria sticlei şi ceramicii să-şi consolideze poziţia pe piaţă, să-şi îmbunătăţească performanţele de mediu şi, desigur, să joace un rol mai important în cadrul societăţii în eforturile de atenuare a efectelor schimbărilor climatice.

1.9. Astfel, în contextul performanţei de mediu a acestor sectoare şi al contribuţiei lor probabile la atenuarea schimbărilor climatice, includerea acestora în sistemul de comercializare a cotelor de emisii al UE (ETS - Emissions Trading Scheme) ar trebui stabilită în mod echitabil, astfel încât să se aibă în vedere analizele ciclului de viaţă din ambele sectoare, ale căror beneficii depăşesc cu mult implicaţiile de mediu aferente. Pe scurt, toate industriile prelucrătoare ar trebui scutite de la licitarea cotelor pe durata întregii perioade de comercializare de până în 2020, ceea ce ar duce la înlăturarea a numeroase obstacole şi incertitudini în privinţa investiţiilor. Aceasta ar putea contribui semnificativ la îmbunătăţirea poziţiilor concurenţiale ale celor două sectoare.

1.10. Impactul pachetului UE privind energia şi clima asupra preţurilor energiei din industria sticlei şi ceramicii – care afectează şi lanţurile de aprovizionare din aval - ar trebui atenuat cât mai mult prin buna funcţionare a pieţelor energiei. În această privinţă, sunt vitale promovarea concurenţei pe pieţele energiei şi dezvoltarea unei grile energetice paneuropene care să ducă la securitatea aprovizionării cu energie pe termen lung.

1.11. Ar trebui sprijinite pe scară largă eforturile îndreptate în direcţia unei rate tot mai mari de reciclare şi, ca urmare, a utilizării sticlei reciclate (care duc la câştiguri în performanţa de mediu, datorită unei mai bune eficienţe energetice şi reducerii emisiilor de dioxid de carbon).

1.12. Este necesar să se pună în aplicare măsurile de reglementare existente, precum şi, dacă este cazul, unele noi care să se concentreze pe eliminarea practicilor comerciale neloiale, cum ar fi contrafacerea unor design-uri sau mărci binecunoscute. Menţionarea ţării de origine ar putea constitui una dintre soluţii. De asemenea, CESE salută activităţile asociaţiilor de consumatori şi consideră că acestea sunt aliaţi naturali ai producţiei cu un nivel ridicat de valoare adăugată. Sprijinul acordat de asociaţiile de consumatori, atât din ţările UE, cât şi din afara UE, este de cel mai mare ajutor nu numai pentru consumatori, ci şi pentru întreprinderile producătoare de bunuri de înaltă calitate.

1.13. Continuarea sprijinului politic şi acţiunile concertate ale UE ar fi utile pentru:

—	înlăturarea barierelor la import pe pieţele din afara UE;

—	îmbunătăţirea accesului la informaţii utile privind piaţa, în folosul IMM-urilor;

—	facilitarea accesului la achiziţiile publice pe pieţele emergente;

—	înlăturarea barierelor în calea comerţului cu materii prime din China;

—	promovarea reciclării în circuit închis a ambalajelor din sticlă în UE.

1.14. Performanţele de mediu excepţionale ale multor produse din ceramică şi sticlă (materiale de izolaţie, ferestre termopan etc.) ar trebui promovate ca reper de economisire a energiei în industria construcţiilor din UE. În plus, această tehnologie ar trebui inclusă în orice transfer de tehnologie prevăzut către ţările care nu fac parte din UE şi care dispun de un mare potenţial de economisire a energiei. De exemplu, în ţările post-sovietice există un potenţial ridicat, în contextul viitoarelor modificări ale politicii de energie. Proiectele comune (cum ar fi MDC – mecanismele de dezvoltare curată) pot contribui şi ele la compensarea emisiilor de CO2 de către producătorii din UE.

1.15. Stimulentele acordate de guvernele statelor membre industriei construcţiilor pentru obţinerea unei performanţe energetice optime a clădirilor sunt cel mai bun instrument de sprijinire a industriei sticlei şi a politicii privind schimbările climatice.

1.16. CESE recomandă ca autorităţile UE să relanseze conceptul mai bunei reglementări, care s-a pierdut pe parcurs, fără a fi dus, de fapt, la niciun progres palpabil (şi atât de necesar). În plus, orice nou act de reglementare ar trebui analizat cu mult mai multă atenţie, ar trebui discutat cu cei interesaţi şi supus unei analize de impact mult mai riguroase, pe baza unor date realiste şi nu a unor presupuneri neîntemeiate. Mediul de afaceri ar trebui extins, orice restricţii suplimentare contravenind principiilor durabilităţii.

2. Introducere: consideraţii privind competitivitatea

2.1. Prezentul aviz, solicitat de Preşedinţia cehă, examinează competitivitatea sectoarelor sticlei şi ceramicii, ca exemple principale de ramuri industriale mari consumatoare de energie. Mai mult decât atât, această analiză, deşi se axează pe impactul pachetului UE privind clima şi energia, ia în considerare şi alţi factori care afectează competitivitatea ramurilor industriale mari consumatoare de energie în general şi a sectorului sticlei şi ceramicii, în special.

2.2. În acest sens, CESE adresează decidenţilor politici un număr de recomandări privind modul în care ar trebui reglementată industria sticlei şi ceramicii pentru a-şi păstra poziţia concurenţială şi pentru a produce toate efectele benefice pe care le poate oferi în cadrul politicii UE în materie de schimbări climatice (a se vedea secţiunea precedentă).

2.3. Ceramica şi sticla sunt materiale de bază, la fel cum sunt oţelul, aluminiul şi alte metale neferoase, produsele chimice, cimentul, varul, celuloza şi hârtia, de exemplu, a căror producere şi prelucrare implică un mare consum de energie şi reprezintă baza indispensabilă a lanţurilor de valori industriale (2).

2.4. Factorii motrice ai competitivităţii ramurilor industriale mari consumatoare de energie pot fi descrişi după cum urmează:

2.4.1. Munca bazată pe experienţă şi abnegaţie, rezultat al îndelungatei tradiţii a industriilor şi meşteşugurilor şi al educaţiei şi pregătirii de bună calitate, precum şi al patrimoniului cultural şi societal din zonele şi comunităţile respective. De cele mai multe ori, aceste valori sunt greu de transferat în altă parte.

2.4.2. Inovaţia tehnologică durabilă şi inovaţia în materie de produse Sunt vitale pentru consumul eficient de materii prime şi energie, pentru calitate, fiabilitate, eficienţă economică, reducerea efectelor asupra mediului ş.a.m.d.

2.4.3. Disponibilitatea materiilor prime de bază, preferabil în UE. Cu toate acestea, materialele importate din regiuni sigure din punct de vedere politic, la preţuri de transport rezonabile, sunt, de asemenea, binevenite.

2.4.4. Disponibilitatea energiei, inclusiv a surselor de energie primară Această disponibilitate nu poate fi evaluată numai pe baza unei reţele energetice funcţionale şi a preţului energiei: securitatea aprovizionării cu energie joacă şi ea un rol crucial. Amprenta energetică trebuie calculată pentru tot lanţul de valori.

2.4.5. Gestionarea competitivă a operaţiunilor şi finanţarea precaută a investiţiilor. Pe de o parte, materiile prime şi aprovizionarea sigură cu energie sunt principalele componente ale preţului în ramurile industriale mari consumatoare de energie, reprezentând un procent relativ ridicat din costurile totale. Pe de altă parte, aceste ramuri industriale funcţionează, de regulă, cu marje reduse de câştig şi consumă mult capital. Toate acestea presupun gestionarea competitivă a operaţiunilor şi finanţarea precaută a investiţiilor.

Durabilitatea de mediu şi cadrul de reglementare aferent în materie de schimbări energetice şi climatice. În UE, aceste cerinţe sunt stringente pentru astfel de ramuri industriale de bază, mari consumatoare de energie, chiar dacă performanţa de mediu a acestor ramuri s-a îmbunătăţit simţitor în ultimele două decenii, fiind de aşteptat o îmbunătăţire treptată în continuare, ca urmare a punerii în aplicare a directivei IPPC (Directiva 96/61/CE privind prevenirea şi controlul integrat al poluării).

2.4.6.1. Trebuie să se acorde o atenţie deosebită recent adoptatului pachet în materie de energie şi climă al UE (3), care va avea efecte importante asupra competitivităţii ramurilor industriale mari consumatoare de energie, astfel cum au confirmat CESE, Comisia Europeană, Consiliul şi Parlamentul European în documentele lor pe această temă.

2.4.6.2. Recent, au fost prezentate numeroase studii de impact, atât de către autorităţi, cât şi de către industriile interesate, înainte şi după ce pachetul legislativ a fost adoptat. Acestea arată clar că ramurile industriale mari consumatoare de energie sunt sensibile la relocarea emisiilor de dioxid de carbon şi că punerea în aplicare a pachetului legislativ trebuie gândită atent, pentru a ţine seama de recesiunea economică şi de rezultatul negocierilor COP15, care vor avea loc la Copenhaga în decembrie 2009.

2.4.6.3. Industriile producătoare de materii de bază, inclusiv sectoarele sticlei şi ceramicii, utilizează preponderent combustibili fosili şi sunt afectate în diferite moduri de costurile diverselor surse de energie. În plus faţă de problema combustibililor fosili, acestea prezintă şi un consum relativ ridicat de energie electrică.

2.4.6.4. Până în prezent, costurile reprezentate de aplicarea măsurilor de politică a mediului sunt unilaterale – limitate la ţările UE şi operaţiunile din cadrul UE, în timp ce ţările care nu sunt membre UE nu utilizează în mod obligatoriu instrumente similare ETS din UE. Chiar şi în cadrul Comunităţii, sarcina este limitată la instalaţiile de producere a energiei şi ramurile industriale mari consumatoare de energie.

2.4.6.5. De fapt, ramurile industriale europene mari consumatoare de energie au o atitudine pozitivă faţă de politica privind schimbările climatice şi au raportat o reducere în termeni absoluţi de 6 % a emisiilor de gaze cu efect de seră comparativ cu emisiile din 1990, cu toate că volumul producţiei a crescut. Aceasta demonstrează o disociere reală a emisiilor de creşterea economică. Pe de altă parte, acest exerciţiu nu s-a făcut fără eforturi, iar limitele fizice ale tehnologiilor individuale din aceste sectoare ar trebui luate în calcul cu seriozitate când se vor mai stabili pe viitor mecanisme şi obiective de reducere a emisiilor.

2.4.6.6. Sectorul producător de energie poate transfera costurile măsurilor luate ca urmare a schimbărilor climatice direct în politicile de preţ al energiei, în timp ce ramurile industriale mari consumatoare de energie nu pot face acest lucru: ca urmare a concurenţei acerbe la nivel internaţional exercitate din partea ţărilor din afara UE, aceste sectoare nu pot beneficia nici de transferuri de costuri, nici de profituri neaşteptate.

2.4.6.7. Astfel, ramurile industriale mari consumatoare de energie sunt de două ori expuse efectelor ETS din UE: mai întâi, trebuie să facă faţă indirect creşterii preţurilor energiei electrice; în al doilea rând, trebuie să absoarbă costurile directe ale ETS din UE. Este posibil ca deciziile recente adoptate de Consiliu şi de Parlamentul European să uşureze în parte sarcina financiară ce rezultă din licitarea cotelor – deşi aceasta duce numai la transferarea acestei sarcini dincolo de anul 2020.

2.4.6.8. Ramurile industriale mari consumatoare de energie au trecut în ultimii douăzeci de ani printr-o schimbare tehnologică profundă pentru a putea rămâne competitive. Aşadar, reducerea absolută cu 6 % menţionată anterior a fost obţinută într-o perioadă când a avut loc chiar o creştere a emisiilor produse de sectorul energiei. Astfel, stabilind acelaşi an de referinţă (2005) şi aceleaşi ţinte în materie de reducere a emisiilor atât pentru ramurile industriale producătoare de energie, cât şi pentru cele mari consumatoare de energie, se observă o şi mai mare acutizare a situaţiei dezavantajoase a celei din urmă. Acest fapt înseamnă că ele au obţinut, în termeni reali, o reducere absolută de până la 50 % până în anul 2005 faţă de anul de referinţă 1990, fixat prin Protocolul de la Kyoto, iar noul sistem de comercializare a emisiilor le va forţa să obţină o reducere de încă 21 % comparativ cu emisiile raportate în anul 2005. Supuşi acestei presiuni, cei care au obţinut rezultate bune vor fi penalizaţi şi ar putea fi forţaţi fie să-şi limiteze creşterea economică, fie chiar să-şi reducă activităţile economice, transferându-le în cele din urmă în afara spaţiului economic al UE.

2.4.6.9. Nu există nicio îndoială că această constrângere unilaterală poate duce la delocalizare şi, prin urmare, la atât de temuta relocare a emisiilor de dioxid de carbon. Nici recesiunea actuală, nici potenţiala capitalizare a cotelor economisite în actuala perioadă de comercializare, nici amânarea licitării cotelor pentru perioada viitoare nu pot remedia vulnerabilitatea industriei, dacă nu se adoptă un acord adecvat post-Kyoto la nivel internaţional în 2009.

3. Industria sticlei şi ceramicii din UE – principalele motoare ale competitivităţii

3.1. Sectorul sticlei (4) constă, în mare, din fabricarea de foi de sticlă, recipiente de sticlă, veselă (vase de uz casnic), fibră de sticlă şi produse cu utilizări speciale. În 2007, sectorul sticlei din UE a produs aproximativ 37 de milioane de tone (mt) de diverse tipuri de sticlă, în valoare de circa 39 de miliarde EUR, reprezentând 32 % din producţia mondială. Din anul 2000, producţia a avut o creştere foarte limitată. Ca volum, recipientele din sticlă au reprezentat 58 % din producţie în 2007, iar foile de sticlă, 27 %. Vesela a reprezentat 4 %, în timp ce fibrele de izolaţie şi cele de ranforsare au reprezentat 6 %, respectiv 2 %, în vreme ce sticla pentru produse cu utilizări speciale reprezintă 3 % din tonajul sectorului sticlei.

3.2. În ce priveşte locul de producere, o mare parte a industriei este încă localizată în UE-15, în special în Germania, Franţa, Italia, Spania şi Marea Britanie, care – împreună – au reprezentat 68 % din producţia pe 2007. Noile state membre UE au produs 15 %, iar restul statelor din UE-15, 17 %. Germania este cel mai mare producător la nivel comunitar, iar producţia din UE-12 este concentrată în Polonia şi Republica Cehă. Sectorul sticlei din Germania, Republica Cehă şi Polonia face parte din patrimoniul naţional al acestor ţări, care au o lungă tradiţie în domeniu. Sticla decorativă şi cristalul de înaltă calitate sunt considerate ca făcând parte din produsele artei tradiţionale.

3.3. Din anul 2000, ocuparea forţei de muncă din sectorul sticlei a intrat pe o pantă descendentă, ca urmare a combinării mai multor factori: cerinţele de productivitate, creşterea automatizării, consolidarea sectorului şi concurenţa cu produsele cu costuri reduse. În 2007, în sectorul sticlei din UE erau angajate 234 000 de persoane. UE-12 reprezenta aproape 40 % din forţa de muncă ocupată în sector în 2007, ceea ce arată diferenţele existente între UE-12 şi UE-15 în ce priveşte mărimea capitalului şi a forţei de muncă. Majoritatea locurilor de muncă din UE-12 se găsesc în Polonia şi Republica Cehă, care – împreună – reprezintă aproape 71 % din forţa de muncă angajată în UE-12. În anul 2007, productivitatea per loc de muncă a fost de 160,5 tone.

3.4. Producţia din sectorul sticlei este relativ concentrată în cazul principalelor subsectoare (foi de sticlă, recipiente), în timp ce în celelalte subsectoare (veselă, cristal) concentrarea nu este foarte mare. Prin urmare aceste subsectoare sunt expuse unor riscuri mai mari (piaţă, finanţare etc.), deoarece micii producători suferă de o lipsă de resurse, în special în actualele condiţii economice mai dificile.

3.5. În general, majoritatea producţiei din sector se vinde în cadrul Comunităţii; cifra era de 90,7 % în 2007 (tonaj). 3,496 milioane de tone au fost exportate, ceea ce reprezintă aproximativ 9,3 % din producţia totală. Produsele din cristal şi cele de uz casnic (25,4 %) şi cele de uz special (38,6 %) au reprezentat marea majoritate a producţiei destinate exportului. În 2007, exportul a crescut cu 5,3 %. Comparativ, importul a înregistrat o creştere anuală de 35,8 % în aceeaşi perioadă, depăşind tonajul exportat (3,601 milioane de tone în 2007). Preţul mediu al sticlei exportate a fost de 1 780,1 EUR/tonă, ceea ce reprezintă un preţ semnificativ mai mare decât cel de 1 159,5 EUR/tonă pentru sticla importată. Ca volum, cei mai mari importatori sunt China şi Taiwan. O cantitate din ce în ce mai mare este importată, de asemenea, de India, Turcia şi Japonia. Importurile chinezeşti de foi de sticlă au crescut de zece ori din 2004.

3.6. Sectorul sticlei din UE s-a confruntat cu o perioadă dificilă în perioada 2007-2009, ca urmare a încetinirii activităţii economice la începutul crizei creditelor, iar cererea s-a redus. Sectorul construcţiilor pare să fie deosebit de vulnerabil, pe măsură ce încrederea şi cheltuielile gospodăriilor se reduc, iar cererile de investiţii scad. Această evoluţie are, desigur, un efect semnificativ asupra industriei sticlei: aproximativ 90 % din produsele de sticlă sunt destinate sectoarelor industriale care produc bunuri de consum (industria autovehiculelor şi a altor vehicule, industria electrotehnică, industria chimică, industria alimentară etc.) şi sectorului construcţiilor. Sectorul sticlei este în mare parte dependent de stabilitatea şi evoluţia sectoarelor menţionate anterior.

3.7. Aceste condiţii dificile se vor înăspri în condiţiile creşterii capacităţii de producţie în ţările învecinate UE. Între 2004 şi 2009, se estimează că în diverse ţări, printre care Rusia, Ucraina, Belarus, Qatar, EAU şi Egipt, capacitatea de producţie va spori cu circa 7,3 milioane de tone. Majoritatea acestei creşteri se va produce în subsectoarele foilor de sticlă şi recipientelor de sticlă. Având în vedere această extindere, comerţul va continua probabil să crească, ceea ce face necesar ca decidenţii politici să se asigure că producătorii din domeniu din UE operează în condiţii echitabile.

3.8. Sectorul sticlei din UE se confruntă cu numeroase provocări în materie de competitivitate, multe dintre acestea apărând ca urmare a globalizării, a reglementării crescânde a protecţiei mediului şi a costurilor tot mai mari ale energiei. Creşterea treptată a numărului de produse comparabile la preţ redus, importate din ţările în curs de dezvoltare, este un semn că scade avantajul competitiv al industriei sticlei din UE, în special în ceea ce priveşte pieţele produselor cu valoare redusă.

Sectorul sticlei se confruntă cu reglementarea de mediu privind utilizarea energiei, emisiile de CO2, prevenirea poluării şi deşeurile, precum şi reglementările în materie de protecţie a mediului. Producătorii din afara UE, în special cei din ţările în curs de dezvoltare, dispun de o legislaţie mult mai puţin strictă, beneficiind deci de mai puţine constrângeri în materie de producţie şi de costuri de producţie mai reduse. În plus, industria sticlei din UE se confruntă cu următoarele probleme în materie de competitivitate:

3.9.1. Cereri de reducere a costurilor în aval. Presiunea costurilor ce provine din concurenţa globală intensificată la care sunt expuse industriile europene, cum sunt producţia de autovehicule, produsele electronice de larg consum, transportul aerian şi comerţul în detaliu, poate avea un efect negativ asupra sectorului sticlei. Aceste industrii sunt toate clienţi direcţi sau indirecţi ai producătorilor de sticlă din UE, într-o formă sau alta; ca urmare, globalizarea se repercutează asupra profilului cererii din sectorul sticlei din UE.

3.9.2. Excesul de capacităţi de producţie totale din sector. Sectorul european al sticlei are un exces de capacitate în câteva dintre subsectoare, inclusiv în cel al foilor de sticlă. Aceasta poate afecta negativ sectorul european al sticlei, căci poate reduce marja de profit; pe de altă parte, poate permite creşterea rapidă a producţiei pentru a satisface cererile clienţilor, după ce criza va lua sfârşit.

3.9.3. Presiunea în amonte asupra preţurilor energiei (şi intrărilor). La nivel global, creşterea cererii de energie afectează oferta pe termen lung şi costurile în sectorul sticlei din UE. Aceasta reprezintă o ameninţare serioasă la adresa sectorului, deoarece această industrie este una dintre cele mai mari consumatoare de energie, iar costul energiei reprezintă o mare parte a costurilor totale de producţie. Este important să se atragă atenţia asupra efectului de domino al pachetului privind energia şi clima al UE: este de aşteptat ca industria ceramicii şi sticlei să absoarbă creşterea prognozată a preţului energiei în operaţiunile sale. Această creştere se datorează unei combinaţii de factori, inclusiv comercializarea cotelor de emisii, investiţiile în capacităţile de producţie şi reţelele de transmisie, precum şi nevoia de a asigura o mai mare pondere a energiei din surse regenerabile în mixul energetic din sectorul producerii energiei. În plus, preţul materiilor prime brute, cum sunt carbonatul de sodiu sau nisipul, ar putea şi el să crească, pe aceeaşi tendinţă a preţurilor energiei.

3.9.4. Legislaţia privind condiţiile de muncă. Mai multe reglementări privind condiţiile de muncă afectează materialele care intră în proces şi modul în care acestea sunt stocate, manevrate sau utilizate în producţie. Multe ţări în afara UE dispun de reglementări mult mai puţin stricte şi, în consecinţă, au costuri de producţie mai reduse. Cu toate acestea, operatorii industriali din UE acceptă responsabilitatea pe care o au în materie de condiţii de lucru.

3.9.5. Restricţiile comerciale şi contrafacerile pot afecta negativ exporturile pe pieţele din afara UE. Multe pieţe de export aplică taxe produselor provenind din UE. De exemplu, în Statele Unite, produselor din UE li se aplică taxe foarte ridicate. Competitivitatea multor producători de sticlă din UE a suferit ca urmare a contrafacerii designurilor de origine de către întreprinderi din afara UE. Aceasta este în prezent o problemă gravă pentru mulţi producători şi este de aşteptat ca situaţia să continue şi în viitor dacă nu se iau măsuri adecvate şi cuprinzătoare. În acelaşi timp, industriile bazate pe design beneficiază de sprijin sub forma unor iniţiative cum sunt Biroul Comisiei Europene de asistenţă pentru IMM-uri privind drepturile de proprietate intelectuală în China, materialele de formare individualizate, atelierele şi consultanţa individualizată privind problemele drepturilor de proprietate intelectuală.

3.10. În anul 2006, sectorul ceramicii din UE (5) a produs şi a comercializat produse de ceramică în valoare de aproximativ 39 de miliarde EUR. În ultimii ani, creşterea producţiei a fost foarte modestă. Cele mai mari două subsectoare sunt faianţa şi gresia, pe de o parte, şi cărămizile şi ţiglele, pe de altă parte. Împreună cu tuburile din gresie ceramică, acestea constituie grupul materialelor de construcţii din ceramică care reprezintă împreună 60 % din industria ceramicii ca valoare a produselor. Produsele refractare, vesela şi produsele ornamentale, produsele sanitare şi ceramica tehnică reprezintă 13 %, 9 %, 10 %, respectiv 5 % ca valoare a produselor. Cele mai mari ţări producătoare sunt Germania, Marea Britanie, Spania şi Italia. Germania este un producător important în aproape toate subsectoarele, cum este şi Marea Britanie; Italia şi Spania sunt centre principale de producere a gresiei şi faianţei, cărămizilor şi ţiglelor şi, într-o mai mică măsură, a produselor sanitare. Producţia din noile state membre ale UE pare să se fi concentrat în Republica Cehă, Polonia şi Ungaria, care au sectoare puternice şi exportă în mod tradiţional către alte state din UE. Totuşi, ponderea noilor state membre în sectorul ceramicii din UE este relativ scăzută.

3.11. De asemenea, merită menţionat că, deşi majoritatea factorilor care caracterizează şi afectează sectorul sticlei se aplică şi sectorului ceramicii, există totuşi o diferenţă semnificativă. În timp ce sectorul sticlei este concentrat în mare măsură, sectorul ceramicii dispune de foarte puţine centre de producţie mari, concentrate şi integrate.

3.12. Din anul 2000, ocuparea forţei de muncă în sectorul ceramicii din UE a cunoscut o tendinţă descendentă. Nivelul său a continuat să scadă, în mare parte ca urmare a unei combinaţii de cerinţe în materie de productivitate, în confruntarea cu concurenţa crescândă a produselor cu costuri reduse. În 2006, în sectorul ceramicii din UE erau angajate 330 000 de persoane, în scădere uşoară faţă de 2005, când existau 360 000 de angajaţi. Cei mai mari angajatori sunt cei din subsectoarele producătoare de faianţă şi gresie, cărămizi şi ţiglă. În 2006, acestea reprezentau împreună aproape 52 % din forţa de muncă angajată în sectorul ceramicii, urmate de sectorul veselei şi produselor decorative, cu 22 %.

3.13. De obicei, aproximativ 20-25 % din producţia de ceramică a UE (mai mult de 30 % în cazul faianţei şi gresiei) se exportă în afara UE. Rata importurilor variază între 3 şi 8 % pentru gresie şi faianţă şi produsele refractare, fiind de peste 60 % în cazul veselei şi produselor decorative. Cele mai importante pieţe de export pentru sectorul ceramicii sunt Statele Unite, Elveţia şi Rusia. Tendinţa recentă a fost de deteriorare a balanţei comerciale, ca urmare a concurenţei pe pieţele UE cu produse cu preţuri scăzute din ţări cum sunt China şi Turcia, a restrângerii în continuare a accesului pe unele pieţe din afara UE şi a aprecierii treptate a monedei euro faţă de majoritatea valutelor, începând din anul 2000. Ca urmare, comerţul, şi în special termenii schimburilor comerciale pentru exportatorii UE, au devenit probleme fundamentale pentru sectorul ceramicii.

3.14. Sectorul ceramicii din UE se confruntă cu numeroase provocări în materie de competitivitate, multe dintre acestea fiind generate de globalizare şi de reglementarea crescândă a protecţiei mediului.

3.15. Pentru unele categorii de produse, în special în subsectorul veselei, avantajul competitiv al UE, bazat pe inovare şi design, dispare ca urmare a exporturilor la preţuri scăzute din ţări în curs de dezvoltare către UE şi alte pieţe esenţiale. Cu toate acestea, UE încă este un actor global important în multe subsectoare, în special în producţia de faianţă şi gresie.

3.16. Al doilea factor important în materie de competitivitate cu care se confruntă sectorul ceramicii din UE este reglementarea crescândă a protecţiei mediului şi controlul în general, şi, în special, sarcina generată de ETS din UE. Deşi în industria ceramicii costurile energiei reprezintă, în medie, 30 % din costurile de producţie, emisiile de CO2 pe tonă sunt reduse. Industria ceramicii reprezintă peste 10 % din toate instalaţiile industriale în cadrul ETS din UE, dar produce sub 1 % din emisiile industriale de CO2. Ca urmare a adoptării Directivei ETS revizuite, aproximativ 1 800 de instalaţii din industria ceramică ar trebui să fie acoperite de ETS în 2013. Aceste instalaţii vor reprezenta sub 1,5 % din emisiile industriale de CO2 acoperite de ETS. Este important de subliniat că, în general, fabricile de ceramică sunt instalaţii mici, 40 % dintre acestea producând sub 25 000 de tone de CO2 pe an, iar 70 % dintre ele producând sub 50 000 de tone de CO2 pe an.

3.17. Structurile de cost ale producătorilor de ceramică mari consumatori de energie sunt dezavantajate de preţurile tot mai mari ale materiilor prime – o caracteristică a unora dintre subsectoarele ceramicii din UE fiind aceea că se bazează în mare măsură pe o gamă de materii prime virgine, din care o proporţie crescândă sunt importate din ţări din afara UE. Această analiză ilustrează modul în care lipsa de competitivitate în cazul factorilor de producţie a ceramicii, în special pe pieţele energetice, reprezintă un handicap pentru competitivitatea producătorilor de ceramică din UE.

3.18. Principala problemă în materie de competitivitate cu care se confruntă sectorul ceramicii din UE este creşterea semnificativă a volumului importurilor de ceramică din ţări din afara UE, în care reglementarea în materie de protecţie a mediului este mai puţin drastică, iar legislaţia privind sănătatea şi siguranţa este mai relaxată. Un nivel relativ ridicat de reglementare în UE are drept consecinţă faptul că producătorii de ceramică din UE nu mai concurează în condiţii egale la nivel global, ceea ce a dus la un număr de dificultăţi în materie de competitivitate, dar şi la o gamă diversă de perspective.

3.19. În acest context, structura de preţ a industriei ceramicii (costuri ridicate cu energia şi forţa de muncă), profitabilitatea relativ scăzută a sectorului şi concurenţa crescândă, atât pe piaţa UE, cât şi pe pieţele de export, vor face foarte dificilă transferarea de către producătorii de ceramică a costurilor suplimentare generate de emisiile CO2 către consumatori. Mai mult decât atât, tehnicile şi tehnologiile folosite în producerea ceramicii pentru minimizarea energiei utilizate de cuptoare sunt deja avansate, de aceea este puţin probabil ca în viitorul apropiat să se obţină creşteri semnificative ale eficienţei.

3.20. Sectorul ceramicii are nevoie de o forţă de muncă înalt calificată şi trebuie să dispună de instrumentele şi competenţele necesare pentru a utiliza tehnologiile existente şi pentru ca diverse departamente să poată colabora indiferent de locul în care se află. Acest fapt reprezintă o provocare atât pentru IMM-urile care analizează posibilităţile de afaceri la nivel global, cât şi pentru marile întreprinderi care operează în mai multe ţări, aşa cum se poate observa în cazul subsectorului cărămizilor. Baza de competenţe poate fi îmbunătăţită prin învăţarea pe parcursul întregii vieţi, prin creşterea atractivităţii sectorului şi prin programe de formare specializate.

4. Cum poate contribui industria sticlei şi ceramicii la durabilitatea UE, inclusiv în contextul agendei Conferinţei de la Copenhaga?

4.1. Raportându-ne la durabilitate în ansamblul ei, ar trebui să evaluăm elementele pro şi contra industriei sticlei şi ceramicii. Ambele sectoare se bazează pe resurse minerale locale, de producţie internă, care există în cantitate suficientă încât să se asigure longevitatea acestor sectoare atât în spaţiul economic al UE, cât şi la nivel global. Aceste sectoare şi-au gestionat, într-o mare măsură, impactul asupra mediului şi nu prezintă un risc deosebit pentru sănătate, fie aceasta a lucrătorilor sau a publicului larg.

4.2. În prezent, nu trebuie să ne aşteptăm la nicio inovaţie revoluţionară în procesele de fabricaţie a ceramicii şi sticlei. Sticla se topeşte şi ceramica se arde la temperaturi foarte mari, ceea ce înseamnă că există limite fizice în ce priveşte posibilitatea efectivă de a reduce emisiile de dioxid de carbon, limite de care cele două sectoare se apropie cu repeziciune. Din păcate, aceste limite fizice nu au fost avute în vedere atunci când s-a redactat ETS revizuit, industria sticlei şi ceramicii nefiind inclusă în rândul altor ramuri industriale mari consumatoare de energie, cu emisii inerente produse de tehnologiile lor de fabricaţie.

4.3. Tehnologiile şi procesele utilizate în aceste sectoare sunt avansate, de asemenea, în ce priveşte consumul energetic şi intensitatea emiterii de dioxid de carbon. Ele nu reprezintă o problemă pentru climă, ci, mai curând, fac parte din soluţia la problema climei. Sectorul sticlei, de exemplu:

—	contribuie la reducerea emisiilor de dioxid de carbon prin economia de energie, sticla utilizându-se ca izolator;

—	contribuie la generarea de energie fără carbon în producţia de energie din surse regenerabile;

—	produce emisii de carbon care sunt mult mai reduse decât beneficiile obţinute din utilizarea carbonului şi

—	prezintă multe alte beneficii la nivelul societăţii, cum ar fi conservarea în domeniul medical şi alimentar, ceea ce face ca aceste sectoare să fie durabile.

4.4. Sticla face parte dintr-un grup de materiale cu o rată de reciclare foarte ridicată. De obicei, procesul de fabricaţie cuprinde circuite de reciclare. În anumite privinţe, este vorba despre o tehnologie care nu produce deşeuri. Sticla recuperată reprezintă o parte semnificativă din materialul utilizat, în special în producerea de recipiente de sticlă. Capacitatea de reciclare a sticlei nu are limite fizice în ceea ce priveşte ciclul de viaţă al acestui material. În întreaga Europă, s-au organizat sisteme de reciclare care au atins o rată de reciclare de 62 % în anul 2007 pentru recipientele de sticlă. Orice eforturi făcute în direcţia creşterii ratei de recuperare şi utilizare a sticlei recuperate pot duce la îmbunătăţirea performanţei în materie de mediu în trei moduri: (1) pot îmbunătăţi eficienţa energetică: creşterea cu 1 % a ratei de recuperare a sticlei duce la o scădere a consumului de energie de 0,25 %; (2) pot duce la scăderea emisiilor de dioxid de carbon: o creştere de 1 % a ratei de recuperare a sticlei reduce emisiile de CO2 cu 0,47 % şi (3) pot duce la economii de materii prime: utilizarea unei tone de sticlă reciclată pentru producerea de sticlă nouă economiseşte 1,2 tone de materii prime virgine.

4.5. În practică, produsele din sticlă pot contribui la reducerea consumului de energie şi, prin aceasta, la reducerea emisiilor de CO2, de exemplu în construcţii, prin utilizarea de izolaţie din fibră de sticlă sau de geamuri cu un grad scăzut de emisivitate. Izolaţia acoperişurilor şi a pereţilor ar reduce emisiile cu 460 de milioane de tone pe an (mai mult decât angajamentul total al UE pe baza Protocolului de la Kyoto). De exemplu, dacă toate geamurile simple sau duble din UE ar fi înlocuite cu geamuri duble sau triple cu un grad scăzut de emisivitate, aceasta ar reduce emisiile anuale cu 97 de milioane de tone CO2. Aceasta echivalează cu 21 de milioane de tone de petrol sau cu consumul anual de energie al clădirilor pentru 19 milioane de locuitori. Fibra de sticlă utilizată pentru ranforsarea plasticului din turbinele eoliene şi din materialele din sticlă utilizate în industria automobilelor, de exemplu pentru reducerea cererii de energie prin reducerea cerinţelor pentru aerul condiţionat, reprezintă alte aplicaţii care duc la reducerea emisiilor de CO2.

4.6. Se preconizează că tehnologiile solare vor cunoaşte o dezvoltare enormă în următorii zece ani, sticla având în prezent un rol esenţial în materialele transparente pentru instalaţiile fotovoltaice şi în sistemele de concentrare a energiei solare, inclusiv coşurile solare, generarea de biocombustibili solari, fotocataliza solară, purificarea şi desalinizarea apei. Aceste aplicaţii au o perioadă scurtă de amortizare a gazelor cu efect de seră şi sunt compatibile cu principiile energiei durabile. Diferitele subsectoare implicate joacă un rol esenţial în sprijinirea şi dezvoltarea acestor aplicaţii, iar rămânerea lor în UE şi pe viitor este de cea mai mare importanţă, atât din punctul de vedere al cercetării, cât şi al producerii acestora.

4.7. Emisiile de gaze cu efect de seră reprezintă 20 de milioane de tone în sectorul sticlei şi 27 de milioane de tone pe an în sectorul ceramicii. În ambele sectoare, potenţialul inerent de reducere este foarte limitat. Aceasta înseamnă că includerea sectoarelor ceramicii şi sticlei în sistemul UE de comercializare a cotelor de emisii de gaze cu efect de seră nu este eficientă nici din punct de vedere fizic, nici economic. În plus, există riscul punerii în pericol a potenţialelor reduceri ale emisiilor de gaze cu efect de seră. Se pot prezenta estimări similare pentru aproape fiecare ramură industrială de bază mare consumatoare de energie, orice costuri excesive trebuind evitate atunci când se iau decizii referitoare la problema relocării emisiilor de dioxid de carbon şi la alocarea de cote pe baza unor parametri de referinţă pentru a treia perioadă de comercializare. Pentru a se ţine seama de diversitatea diferitelor sectoare şi subsectoare, sunt necesari parametri distincţi. Aceştia ar trebui să aibă în vedere tehnicile de producţie diferite, cerinţele diferite în materie de energie, precum şi potenţialul fizic al fabricilor de a reduce emisiile.

4.8. Având în vedere nivelul redus de concentrare, marea varietate de produse şi slaba calitate a statisticilor disponibile public, punerea în aplicare echitabilă a sistemului UE de comercializare a cotelor de emisii de gaze cu efect de seră va pune mari probleme industriei ceramicii. În ce priveşte evaluarea expunerii industriei ceramice la relocarea emisiilor de dioxid de carbon, problema disponibilităţii şi consecvenţei datelor poate fi rezolvată numai prin agregarea datelor relevante la nivel de 3 cifre (NACE rev. 2-2008). La acest nivel de agregare, expunerea la relocarea emisiilor de dioxid de carbon se poate demonstra pentru trei subsectoare, şi anume produsele refractare (NACE 23.2), materialele de construcţii din argilă (NACE 23.3) şi alte produse din porţelan şi ceramică (NACE 23.4).

4.9. Sectorul ceramicii nu are acelaşi potenţial în materie de economie de gaze cu efect de seră ca sectorul sticlei, cu toate că proprietăţile de izolaţie termică ale cărămizilor, faianţei, gresiei şi fibrei minerale moderne merită a fi menţionate. Cu toate acestea, sectorul ceramicii constituie un bun exemplu de consum şi producţie durabile, datorită proprietăţilor inerente ale produsului, cum ar fi durabilitatea şi igiena, precum şi valorile estetice. Odată ce au fost produse, majoritatea obiectelor din ceramică au în mod potenţial o viaţă lungă şi multe dintre ele nu necesită întreţinere.

4.10. În cadrul sectorului ceramicii, există un subsector extrem de important: producţia de materiale refractare. Acestea sunt vitale pentru multe ramuri industriale care funcţionează la temperaturi ridicate: fier şi oţel, sticlă, var şi ciment. Aceste produse chimice nu ar putea exista fără materiale refractare de înaltă performanţă care să sprijine şi să faciliteze utilizarea celor mai eficiente tehnologii în sectoarele menţionate anterior.

4.11. Cea mai importantă condiţie pentru progres din punctul de vedere al competitivităţii generale şi, în special, al eficienţei energetice şi performanţei de mediu o reprezintă activitatea de cercetare şi dezvoltare extensivă şi eficientă. Acest fapt este valabil pentru toate subsectoarele industriei sticlei şi ceramicii şi, mai ales, pentru cel al sticlei speciale, care, de regulă, alocă inovării cea mai mare proporţie din veniturile obţinute, dată fiind natura produselor fabricate, care evoluează cu rapiditate. Deşi acest subsector nu este unul dintre cele mai semnificative în ceea ce priveşte tonajul şi ocuparea forţei de muncă, este totuşi de cea mai mare importanţă pentru evoluţia acestuia ca el să fie localizat în continuare în UE.

4.12. Pe termen scurt, reglementările stricte în materie de energie şi protecţie a mediului şi, în plus, absenţa unor condiţii echitabile la nivel internaţional vor exercita o presiune imensă asupra IMM-urilor din UE şi vor înăbuşi finanţarea privată a investiţiilor inovatoare şi a cercetării şi dezvoltării. Cu toate acestea, reglementările în materie de protecţie a mediului reprezintă un stimulent pentru a investi în cercetare şi dezvoltare, cu scopul de a îmbunătăţi eficienţa energetică şi de a limita dependenţa de sursele tradiţionale de energie. În consecinţă, ponderea energiei în costurile de producţie totale poate scădea. Totuşi, acestea sunt efecte pe termen lung, care vor necesita acţiuni semnificative la nivel antreprenorial şi asumarea unor riscuri.

4.13. Până în prezent, cerinţele în materie de reglementare şi standardele stricte au dus la creşterea numărului inovaţiilor în materie de eficienţă energetică şi la optimizarea produselor din punctul de vedere al protecţiei mediului, al sănătăţii şi siguranţei. De asemenea, se dezvoltă noi tehnici de reciclare. Cu toate acestea, înregistrarea de noi progrese în materie de reciclare a ceramicii este oarecum limitată, având în vedere natura acestui produs.

4.14. Prin continuarea cercetării, ceramica poate deveni şi mai atractivă ca alternativă curată. Un exemplu de produs obţinut recent sunt blocurile de argilă cu termoizolaţie îmbunătăţită, a căror producere consumă multă energie, dar care pot contribui la economisirea energiei când sunt utilizate în construcţii. Un alt exemplu ar fi utilizarea ceramicii la automobile. Aici ea poate servi ca tehnologie de sprijin în cazul multor componente critice ale motoarelor viitorului, datorită rezistenţei unice la căldură, uzură şi coroziune, datorită masei scăzute şi proprietăţilor electro şi termoizolante. Automobilele viitorului vor putea prezenta elemente de ceramică integrate în structura motorului, precum şi în aplicaţii rezistente la uzură pentru sistemele de alimentare cu carburant şi în componentele suplimentare pentru comanda supapelor, cum sunt supapele şi scaunul supapei. S-ar putea ca automobilele viitorului să fie dotate cu baterii cu pile de combustie din ceramică, a căror funcţionare să permită eliminarea aproape completă a gazelor de eşapament.

Bruxelles, 16 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) A se vedea notele de subsol 4 şi 5.

(2) Avizul CESE privind impactul dezvoltării continue a pieţelor energetice asupra lanţurilor de valori economice industriale din Europa, JO C 77, 31.3.2009, p. 88-95.

(3) A se vedea comunicatul de presă al Comisie nr. IP/08/1998, la adresa http://europa.eu/rapid/

(4) Contract-cadru pentru studii de competitivitate sectorială – competitivitatea sectorului sticlei, octombrie 2008.

(5) Contract-cadru pentru studii de competitivitate sectorială – competitivitatea sectorului sticlei, octombrie 2008; Eurostat 2006.

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/15

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind relaţiile UE-Bosnia şi Herţegovina: rolul societăţii civile

(aviz exploratoriu)

(2009/C 317/03)

Raportor: dl ZOLTVÁNY

La 2 septembrie 2008, dna Margot WALLSTRÖM, vicepreşedinte al Comisiei Europene, şi dl Olli REHN, comisarul european pentru extindere, au solicitat printr-o scrisoare Comitetului Economic şi Social European să elaboreze, în conformitate cu articolul 9 din Protocolul de cooperare dintre CESE şi Comisia Europeană, un aviz exploratoriu cu privire la

Relaţiile UE-Bosnia şi Herţegovina: rolul societăţii civile.

Secţiunea pentru relaţii externe, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 23 iunie 2009. Raportor: dl ZOLTVÁNY.

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 16 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 147 de voturi pentru şi 1 abţinere.

1. Recomandările principale ale avizului

1.1. Recomandări către instituţiile şi organismele Uniunii Europene:

—	să încurajeze guvernul Bosniei şi Herţegovinei să elaboreze o strategie de dezvoltare a societăţii civile (1);

—	să sporească, şi în plan financiar, sprijinul acordat organizaţiilor societăţii civile din Bosnia şi Herţegovina, pentru a păstra independenţa acestora faţă de guvern şi pentru a asigura durabilitatea proiectelor pe care le pun în aplicare;

—

să creeze formule de sprijin financiar mai adecvate şi mai eficiente pentru a reduce termenele procedurilor de solicitare şi procesul decizional. Aceasta se aplică şi noului mecanism stabilit de Comisia Europeană pentru promovarea dezvoltării societăţii civile şi a dialogului. Ajutorul ar trebui să fie disponibil unui larg evantai de organizaţii implicate şi să răspundă cu supleţe nevoilor acestora;

—	să accelereze negocierile privind regimul fără vize şi să ofere sprijin în ceea ce priveşte standardele tehnice şi de orice altă natură;

—	să opereze o distincţie între ONG-uri şi partenerii sociali în ceea ce priveşte crearea şi adoptarea strategiilor de asistenţă;

—	să sprijine programele axate pe consolidarea capacităţilor partenerilor sociali, pentru a spori capacitatea acestora de a participa la un dialog social eficient;

—	să sprijine activ dialogul social şi civil în Bosnia şi Herţegovina;

—	să participe ca intermediar activ la elaborarea unei noi constituţii;

—	să insiste asupra punerii în aplicare a textelor ratificate la nivel internaţional şi a Constituţiei Bosniei şi Herţegovinei, şi să se asigure că sindicatele şi organizaţiile de angajatori se pot înregistra pe baza unui temei juridic specific, care să le permită să funcţioneze eficient;

—

să sprijine sistematic proiectele desfăşurate de organizaţiile societăţii civile, care pun accentul pe promovarea ideii de integrare europeană în rândul societăţii în ansamblu. O dezbatere sistematică a chestiunilor privind integrarea europeană ar trebui să înglobeze toate sectoarele societăţii, inclusiv societatea civilă;

—

să sprijine proiectele axate pe transferul de competenţe şi de experienţă dinspre statele membre către Bosnia şi Herţegovina. Contribuţia noilor state membre din Europa Centrală şi de Est ar putea furniza o reală valoare adăugată. Importanţa proiectelor de înfrăţire ar trebui mai bine recunoscută, acestea trebuind să primească un sprijin mai substanţial din partea instituţiilor UE. Aceste activităţi ar putea să beneficieze de susţinere în cadrul noului mecanism de promovare a dezvoltării societăţii civile şi a dialogului;

—	să permită reprezentanţilor organizaţiilor societăţii civile din Bosnia şi Herţegovina să viziteze instituţiile europene şi să participe gratuit la conferinţele şi manifestările organizate de UE;

—	să consolideze asistenţa acordată reţelelor regionale ale organizaţiilor societăţii civile din Balcanii de Vest şi să dezvolte programele regionale;

—	să menţină un dialog sistematic cu ceilalţi donatori, pentru a oferi organizaţiilor societăţii civile din Bosnia şi Herţegovina şi din Balcanii de Vest în ansamblu un sprijin orientat, eficient şi în timp util;

—	să organizeze reuniuni periodice cu reprezentanţii organizaţiilor societăţii civile pentru a reacţiona cu mai multă supleţe la aşteptările şi nevoile acestora.

1.2. Comitetul Economic şi Social European îşi propune:

—	să creeze un comitet consultativ mixt între CESE şi organizaţiile societăţii civile din Bosnia şi Herţegovina, în vederea promovării şi sprijinirii dialogului civil în Bosnia şi Herţegovina;

—	să participe activ la noul program de dialog People to people, gestionat de DG Extindere a Comisiei Europene. CESE ar putea pregăti şi organiza vizite de studiu în UE (în special la Bruxelles) pentru reprezentanţii unor organizaţii ale societăţii civile din Bosnia şi Herţegovina;

—	să ofere posibilitatea reprezentanţilor organizaţiilor societăţii civile din Bosnia şi Herţegovina să viziteze CESE şi să se familiarizeze cu activităţile acestuia.

1.3. Recomandări către autorităţile din Bosnia şi Herţegovina:

—	să dezvolte un mediu juridic favorabil societăţii civile, aşadar şi organizaţiilor de angajatori şi sindicatelor;

—	să elaboreze o strategie pentru dezvoltarea societăţii civile, ceea ce ar pune bazele unei societăţi civile viabile, ca element necesar pentru o societate democratică matură. Această strategie ar trebui elaborată în strânsă colaborare cu organizaţiile societăţii civile;

—	să menţină un dialog sistematic privind chestiunile legate de organizaţiile societăţii civile, cu reprezentanţii acestora. Abordarea guvernamentală în ceea ce priveşte societatea civilă ar trebui să promoveze mai mult incluziunea;

—

să introducă diferite stimulente, inclusiv de ordin financiar, destinate organizaţiilor societăţii civile, pentru a sprijini dezvoltarea acestora şi pentru a asigura durabilitatea activităţii lor. Ar trebui puse la punct formule de subvenţionare transparente, care să permită organizaţiilor societăţii civile să solicite asistenţă financiară de la bugetul de stat;

—	să consolideze dialogul şi cooperarea cu autorităţile publice pentru a asigura recunoaşterea organizaţiilor societăţii civile (OSC);

—	să rezolve problema înregistrării Confederaţiei sindicatelor din Bosnia şi Herţegovina;

—	să contribuie activ la crearea unui Consiliu Economic şi Social la nivelul statului, în conformitate cu progresele înregistrate în crearea instituţiilor de stat active în aceste domenii;

—	să accelereze procesul de îndeplinire a condiţiilor necesare obţinerii regimului fără vize;

—	să introducă o educaţie cetăţenească în domeniile de activitate ale societăţii civile.

1.4. Recomandări către organizaţiile societăţii civile din Bosnia şi Herţegovina:

—	să stimuleze abordările „de jos în sus” şi autoorganizarea societăţii civile, pentru a consolida angajarea socială a OSC;

—	să sensibilizeze opinia publică cu privire la rolul societăţii civile în procesul politic;

—	să faciliteze instituirea de reţele şi de parteneriate, de exemplu pentru schimbul de informaţii, de competenţe şi de experienţă;

—	să îmbunătăţească cunoaşterea şi înţelegerea integrării UE, a politicilor UE şi a instituţiilor europene;

—	să consolideze educaţia şi formarea în cadrul organizaţiilor societăţii civile;

—	să stimuleze dialogul interetnic şi interconfesional şi creşterea nivelului de cooperare, de lucru în reţea şi de înfrăţire între OSC.

2. Contextul avizului

2.1. Obiectivele Uniunii Europene în Balcanii de Vest

Balcanii de Vest constituie una dintre priorităţile regionale principale ale politicii externe a Uniunii Europene. Obiectivul principal al UE în Balcanii de Vest este creşterea stabilităţii şi prosperităţii regionale. Pregătirea ţărilor din Balcanii de Vest pentru aderarea la UE poate fi menţionată ca un obiectiv tot atât de important. Pentru realizarea acestuia, UE utilizează instrumente specifice de preaderare.

Procesul de stabilizare şi asociere (PSA) a fost creat pentru a acorda asistenţă ţărilor din regiune în vederea aderării la UE. Acesta include dialogul politic, un important regim comercial preferenţial şi ajutor financiar, precum şi stabilirea unei relaţii contractuale complete, care ar trebui să ajute ţările din regiune să se pregătească în vederea aderării. Dezvoltarea societăţii civile şi democratizarea se numără printre obiectivele PSA şi ar trebui să contribuie la stabilizarea politică, economică şi instituţională a regiunii. Semnarea Acordului de stabilizare şi de asociere (ASA) este considerată un semnificativ pas înainte către statutul de membru al UE.

2.2. Comitetul Economic şi Social European şi Balcanii de Vest

Comitetul Economic şi Social European joacă un rol important în sprijinirea dezvoltării societăţii civile din Balcanii de Vest. În 2004, a fost instituit Grupul de contact „Balcanii de Vest”, care reprezintă singurul organism permanent şi specific al CESE care se ocupă de această regiune. Acesta face parte dintr-o serie întreagă de alte organisme UE care lucrează în acest domeniu şi se concentrează pe valoarea adăugată pe care o poate aduce activităţilor generale desfăşurate de UE pe această temă.

Obiectivele principale ale CESE în Balcanii de Vest sunt: monitorizarea schimbărilor care intervin în situaţia politică, economică şi socială a ţărilor din Balcanii de Vest şi în relaţiile UE-Balcanii de Vest, în special punerea în aplicare a Agendei de la Salonic şi evoluţia PSA; promovarea cooperării dintre CESE şi, pe de o parte, organizaţiile societăţii civile din Balcanii de Vest, iar, pe de altă parte, Consiliile Economice şi Sociale naţionale sau instituţiile similare; stimularea şi dezvoltarea maximă a schimbului de bune practici între organizaţiile societăţii civile ale UE şi omologii acestora din Balcanii de Vest.

3. Progrese politice în Bosnia şi Herţegovina

3.1. Situaţia politică actuală

Procesul politic din Bosnia şi Herţegovina continuă să fie afectat de urmările războiului şi ale Acordului de la Dayton, care a instituit statul independent Bosnia şi Herţegovina în forma sa actuală. Forţele politice concurente se străduiesc să beneficieze de structura constituţională agreată la Dayton şi, în acelaşi timp, să depăşească constrângerile inerente acesteia. Atât la nivelul comunităţii internaţionale, cât şi al Bosniei şi Herţegovinei, este din ce în ce mai recunoscută necesitatea raţionalizării şi modernizării modului de guvernare din această ţară, deşi instituţiile politice ale entităţilor sale constitutive acordă, în mare măsură la îndemnul comunităţii internaţionale, un sprijin inegal acestui proces.

Provocarea politică majoră cu care se va confrunta această ţară în anii care vin va fi reforma constituţională, fără de care se va înainta cu dificultate pe calea realizării unui stat mai democratic şi mai eficient, a punerii în aplicare a cuprinzătoarei agende de reformă şi a apropierii de UE. Reforma structurii constituţionale de la Dayton nu poate fi impusă din exterior, chiar dacă comunitatea internaţională în general şi UE în special sunt gata să acorde sprijin. Aceasta va trebui să fie rezultatul unui consens între actorii politici din Bosnia şi Herţegovina şi să beneficieze de sprijinul larg al cetăţenilor. Acest proces, care poate afecta toate domeniile, va fi foarte delicat, iar încheierea sa va necesita destul de mult timp.

Se cuvine subliniat că există diferite puncte de vedere, în rândul politicienilor, privind viitorul ţării, precum şi o oarecare neîncredere în rândul cetăţenilor aparţinând diferitelor etnii. La nivel general, a prevalat retorica naţionalistă, iar liderii din Bosnia şi Herţegovina nu au făcut niciun progres în ceea ce priveşte crearea, printr-o reformă a cadrului constituţional, a unor structuri de stat mai funcţionale şi mai accesibile, care să sprijine procesul de integrare europeană.

Din cauza problemelor privind stabilitatea politică din Bosnia şi Herţegovina şi din regiune, închiderea Oficiului Înaltului Reprezentant (Office of the High Representative - OHR) a fost amânată în câteva rânduri. În februarie 2008, Consiliul de implementare a păcii (Peace Implementation Council - PIC) a decis să condiţioneze închiderea acestuia de progresele Bosniei şi Herţegovinei în îndeplinirea a cinci obiective specifice şi a două condiţii particulare (semnarea ASA şi o situaţie politică stabilă). În afară de decizia finală privind districtul Brčko, progresele în realizarea celor cinci obiective (2) au fost nesemnificative.

3.2. Relaţiile politice cu UE şi ţările învecinate

3.2.1. Relaţiile cu Uniunea Europeană

Negocierile privind un ASA cu Bosnia şi Herţegovina au fost lansate în noiembrie 2005. ASA a fost iniţiat la 4 decembrie 2007 şi semnat la 16 iunie 2008, ca urmare a progreselor înregistrate în patru domenii esenţiale definite de Comisia Europeană şi Consiliu în 2005 (3). În aşteptarea ratificării ASA de către toate statele membre UE, măsurile acestui acord privind schimburile comerciale au intrat în vigoare pe baza unui acord interimar, aplicabil începând cu 1 iulie 2008. Printre altele, ASA a oficializat regimul comercial preferenţial acordat de UE produselor care provin din Bosnia începând din 2000 (în mod autonom) şi a determinat Bosnia şi Herţegovina să elimine progresiv restricţiile comerciale şi să reducă taxele vamale la produsele provenind din UE. Până în prezent, punerea în aplicare a acordului interimar s-a dovedit satisfăcătoare.

În paralel cu negocierile privind ASA, s-a elaborat şi s-a semnat, la 17 septembrie 2007, un acord privind facilitarea obţinerii vizelor, care a intrat în vigoare în ianuarie 2008. Acest acord a redus şi chiar a eliminat, pentru anumite categorii de cetăţeni, taxele de eliberare a vizelor. Acordul a simplificat, de asemenea, condiţiile de acordare a vizelor pentru multe grupuri de cetăţeni, printre care studenţii, oamenii de afaceri, jurnaliştii etc. La 26 mai 2008, Uniunea Europeană a lansat dezbateri privind introducerea unui regim fără vize pentru cetăţenii bosniaci. În vederea finalizării negocierilor, Bosnia şi Herţegovina ar trebui să realizeze progrese în procesul de îndeplinire a tuturor criteriilor.

În ceea ce priveşte asistenţa financiară de preaderare, în septembrie 2008 a fost adoptat Documentul indicativ de planificare multianuală 2008-2010 (Multi-Annual Indicative Planning Document - MIPD) pentru Bosnia şi Herţegovina. Comisia Europeană a alocat un total de 74,8 milioane EUR Bosniei şi Herţegovinei, conform programului 2008 privind instrumentul de asistenţă pentru preaderare (Instrument for Pre-accession Assistance - IPA). Domeniile principale de intervenţie sunt: consolidarea statului de drept şi a structurilor de administraţie publică, dezvoltarea economică şi socială şi stabilizarea democratică. În cadrul instrumentului de finanţare pentru societatea civilă (Civil Society Facility), 6,5 milioane EUR au fost alocate dezvoltării societăţii civile, prin programele naţionale 2007-2008 ale IPA. Organizaţiile societăţii civile din Bosnia şi Herţegovina beneficiază şi de pe urma activităţilor regionale şi programelor de vizite finanţate prin programul destinat mai multor beneficiari (Multi-Beneficiary Programme). În plus, 5,7 milioane EUR au fost alocate din fondurile Comunităţii pentru a sprijini bugetul OHR până în iunie 2009.

Asistenţa IPA şi cea restantă CARDS este acordată prin intermediul Delegaţiei CE la Sarajevo. Gestionarea descentralizată a ajutorului rămâne un obiectiv pe termen mediu pentru Bosnia şi Herţegovina. Pregătirile pentru punerea în aplicare descentralizată au avansat uşor. Fondul Naţional şi Unitatea Centrală de Finanţare şi Contractare (Central Financial and Contracting Unit - CFCU) din cadrul Ministerului Finanţelor şi al Trezoreriei (MFT) şi-au acoperit parţial necesarul în materie de personal, iar procesul de recrutare este în curs de desfăşurare. Mediul instituţional şi politic complex din Bosnia şi Herţegovina au întârziat ratificarea acordului-cadru al IPA, nefiind încă asigurată punerea în aplicare corespunzătoare a acordului. Prin urmare, punerea în aplicare a programului IPA 2007 este de asemenea întârziată.

3.2.2. Relaţiile cu Croaţia

Relaţiile cu Croaţia s-au modificat substanţial începând din anul 2000. Cele două ţări au încheiat noi acorduri privind revenirea refugiaţilor peste graniţa Bosnia şi Herţegovina - Croaţia şi au semnat un acord de liber schimb, care a fost pus în aplicare aproape imediat. În februarie 2008, a fost aprobat de Adunarea Parlamentară din Bosnia şi Herţegovina un acord cu Croaţia privind dubla cetăţenie. Se estimează că aproximativ 400 000 de cetăţeni din Bosnia şi Herţegovina au şi cetăţenia croată. Mai rămân de soluţionat anumite litigii privind frontiera şi persistă o serie de obstacole în calea transferării între Bosnia şi Herţegovina şi Croaţia a cazurilor judiciare şi în calea extrădării persoanelor suspectate de fapte penale şi de crime împotriva umanităţii.

3.2.3. Relaţiile cu Serbia

Relaţiile cu Serbia s-au îmbunătăţit semnificativ după prăbuşirea regimului Milosevic, la 15 decembrie 2000 stabilindu-se relaţii diplomatice. În 2003-2004, în cursul exercitării de către Bosnia şi Herţegovina a preşedinţiei Procesului de cooperare în Europa de Sud-Est (South East European Co-operation Process - SEECP), miniştrii de externe din fosta Iugoslavie s-au întâlnit cu omologii lor din Europa de Sud-Est pentru a consolida angajamentul în ceea ce priveşte relaţiile de bună vecinătate, stabilitate, securitate şi cooperare în Europa de Sud-Est.

Campania electorală din octombrie 2006 din Bosnia şi Herţegovina a fost marcată de o consolidare publică a legăturilor dintre Republica Srpska (RS) şi Serbia, culminând cu semnarea, la 26 septembrie 2007, în Banja Luka, a unui acord revizuit privind relaţiile paralele speciale, deşi ambele părţi au subliniat că acordul nu subminează în niciun fel suveranitatea, integritatea teritorială sau independenţa politică a Bosniei şi Herţegovinei.

Cu toate acestea, există încă surse de tensiune potenţiale în relaţiile dintre Bosnia şi Herţegovina şi Serbia. În urma declaraţiei de independenţă a provinciei Kosovo, s-a înregistrat o recrudescenţă a retoricii anti-Dayton şi a ameninţărilor secesioniste în Republica Srpska; la 21 februarie 2008, Adunarea Naţională din Republica Srpska (ANRS) a adoptat o rezoluţie care stabileşte o legătură între poziţia RS în Bosnia şi Herţegovina şi poziţia Kosovo în Serbia şi descrie circumstanţele în care RS ar fi îndreptăţită să se separe.

3.2.4. Cooperarea regională

Relaţiile cu Muntenegru sunt bune şi s-au intensificat. Au fost semnate acorduri de cooperare în materie de apărare, cooperare poliţienească, protecţie civilă şi cooperare transfrontalieră.

Relaţiile cu Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei sunt satisfăcătoare, atât la nivel bilateral, cât şi regional. Au fost încheiate acorduri privind readmisia, cooperarea poliţienească şi protecţia civilă.

Relaţiile cu Albania s-au intensificat, iar Bosnia şi Herţegovina a hotărât să deschidă o ambasadă la Tirana.

Bosnia şi Herţegovina participă activ la diverse programe şi iniţiative de cooperare regională, de exemplu în cadrul Acordului central european de comerţ liber (CEFTA).

4. Evoluţia economică din Bosnia şi Herţegovina

4.1. Starea actuală a economiei în Bosnia şi Herţegovina

În ciuda mediului politic dificil, Bosnia şi Herţegovina se află în prezent în cel de-al patrulea an de funcţionare economică stabilă, cu o creştere a PIB-ului estimată la 5,5 % în 2008. În primul trimestru din 2007, inflaţia a fost de numai 1,5 %, dar a început să crească în cea de-a doua jumătate a lui 2007, antrenată de creşterea preţurilor alimentelor şi transportului, atingând 4,9 % în decembrie şi ajungând până la 9,5 % în august 2008. Deficitul de cont curent a scăzut de la 21,3 % din PIB în 2005 la 11,4 % din PIB în 2006, dar a crescut la 12,7 % din PIB în 2007. Deficitul comercial a scăzut de la 49,6 % din PIB în 2005 la aproximativ 37 % din PIB în 2006 şi 2007. E improbabil deocamdată că acesta va continua să scadă, deoarece creşterea exporturilor a încetinit în 2007, importurile au crescut din nou iar investiţiile străine directe vor scădea probabil în contextul crizei financiare mondiale. Excedentul bugetar total a fost de 3 % din PIB în 2006, ceea ce a rezultat, în principal, din creşterea veniturilor după introducerea TVA-ului. Excedentul a scăzut la 1,3 % din PIB în 2007, ceea ce ar putea duce la un deficit în 2008, în special din cauza unor factori precum creşterea rambursărilor de TVA.

La fel ca alte ţări în tranziţie, Bosnia şi Herţegovina prezintă o economie în creştere, dar se confruntă cu sărăcia generalizată şi cu dificultăţi sociale. Estimările privind şomajul variază de la 16 % la 44 %. Bosnia şi Herţegovina se confruntă cu consecinţele crizei financiare şi economice, ceea ce constituie un pericol pentru situaţia economică, socială şi etnică, precum şi pentru relaţiile din cadrul UE şi al regiunii.

Structura administrativă a ţării este complexă şi absoarbe peste 50 % din PIB. Structurile fragmentate, resursele limitate, lipsa de experienţă şi soluţiile ad-hoc adoptate pentru sprijinirea capacităţilor naţionale subminează capacitatea guvernului de elaborare şi de punere în aplicare a politicilor.

UE este principalul partener comercial al Bosniei şi Herţegovinei (schimburile cu UE reprezintă peste 50 % din comerţul total al Bosniei şi Herţegovinei). Semnarea ASA şi intrarea în vigoare a acordului interimar ar trebui să determine consolidarea acestei relaţii şi lărgirea schimburilor comerciale cu UE. Bosnia şi Herţegovina exportă în principal în Italia, Germania şi Slovenia, efectuând şi importuri din aceste state UE şi, în mai mică măsură, din Austria. Bosnia şi Herţegovina exportă în principal metale, lemn şi produse din lemn, produse minerale şi produse chimice. Importurile includ, în special, utilaje, produse minerale, produse alimentare şi produse chimice.

5. Situaţia actuală şi rolul organizaţiilor societăţii civile

5.1. Dialogul social

5.1.1. Cadrul juridic

Dialogul social nu există formal la nivelul Bosniei şi Herţegovinei, întrucât constituţia actuală nu conţine dispoziţii privind crearea de instituţii guvernamentale care să se ocupe de politica socială sau de educaţie.

Toate cele opt convenţii fundamentale ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) au fost ratificate de Bosnia şi Herţegovina. Libertatea de asociere este garantată în constituţiile Bosniei şi Herţegovina, Federaţiei Bosniei şi Herţegovinei şi Republicii Srpska (RS). Cele două entităţi, precum şi districtul Brčko, au legislaţii ale muncii separate.

Legea privind asociaţiile şi fundaţiile din Bosnia şi Herţegovina, adoptată în decembrie 2001, nu conţine prevederi privind înregistrarea unei confederaţii sindicale la nivel naţional.

Cu toate acestea, potrivit Raportului de monitorizare al Comisiei din 2008, nu s-au realizat progrese în acest domeniu. Absenţa competenţelor la nivel naţional în domeniul ocupării forţei de muncă şi în domeniul social constituie un obstacol în faţa dezvoltării unei strategii naţionale privind ocuparea forţei de muncă. Invocând argumente de ordin constituţional, Republica Srpska se opune în mod sistematic acordării vreunui rol statului în problemele referitoare la piaţa internă a muncii. Deşi cele două entităţi şi districtul Brčko au elaborat strategii de ocupare a forţei de muncă şi proiecte de măsuri active privind ocuparea forţei de muncă, nivelul coordonării acestora este foarte scăzut.

Situaţia este similară în domeniul dialogului social. Confederaţia sindicală nu a reuşit să se înregistreze la nivel naţional. În virtutea legislaţiei actuale, înregistrarea sindicatelor este sinonimă cu recunoaşterea acestora şi a reprezentativităţii lor. De asemenea, temeiul juridic şi procedura aplicabile partenerilor sociali sunt aceleaşi ca pentru toate celelalte organizaţii ale societăţii civile, cum ar fi cluburile sportive sau asociaţiile de consumatori, ceea ce apare ca disproporţionat. Organizarea politică şi socială naţională complexă continuă să afecteze dialogul dintre partenerii sociali şi nu se întrevăd soluţii pe termen scurt. Din cauza lipsei de claritate în ceea ce priveşte înregistrarea legală a sindicatelor, nu s-a progresat în sensul încheierii convenţiilor colective. Ar trebui elaborată o nouă lege, care să înlocuiască legea privind asociaţiile şi fundaţiile menţionată mai sus, pentru ca guvernul să nu mai dispună de puteri discreţionare în ceea ce priveşte decizia de înregistrare a unei noi organizaţii.

5.1.2. Partenerii sociali

5.1.2.1. Angajatorii

În cazul Bosniei şi Herţegovinei este dificil să se vorbească despre organizaţii de angajatori active la nivel guvernamental. Având în vedere că nu există un Minister al Muncii la nivel naţional şi că numeroase chestiuni economice se află sub responsabilitatea guvernelor entităţilor, nu există coordonare sau cooperare oficială între organizaţii la scară naţională.

Cele două principale organizaţii ale angajatorilor sunt Asociaţi angajatorilor din Federaţia Bosniei şi Herţegovinei şi Asociaţia angajatorilor din Republica Srpska. Amândouă participă în cadrul Consiliilor Economice şi Sociale la nivelul entităţilor. Principala problemă cu care se confruntă organizaţiile angajatorilor pe plan intern şi extern este problema reprezentativităţii şi reprezentării efective a intereselor membrilor lor pe lângă autorităţile publice.

5.1.2.2. Sindicatele

Cotele de sindicalizare din sectorul oficial sunt destul de ridicate în Federaţia Bosniei şi Herţegovinei şi în Republica Srpska. În timp ce Confederaţia Sindicatelor Independente (Savez Samostalnih Sindikata Bosne i Hercegovine - SSSBiH) reuneşte muncitorii în Federaţia Bosniei şi Herţegovinei, Confederaţia Sindicatelor din Republica Srpska (Savez Sindikata Republike Srpske - SSRS) face acelaşi lucru în Republica Srpska. Confederaţiile sindicale ale celor două entităţi ale Bosniei şi Herţegovinei, Federaţia Bosniei şi Herţegovinei şi Republica Srpska, au înfiinţat, cu ocazia adunării constitutive care a avut loc la Sarajevo, la 24 iunie 2005, o „organizaţie umbrelă” comună – Confederaţia sindicatelor din Bosnia şi Herţegovina (KSBiH). KSBiH a depus o cerere de înregistrare la nivel de stat, însă până în prezent, nu a primit un răspuns favorabil.

5.1.3. Evaluarea mecanismelor existente

Nu a fost creat un CES la nivel naţional, în principal din cauza lipsei de voinţă de a ridica problema dialogului social la nivelul statului, în special din partea Republicii Srpska (4). Există două coduri ale muncii, câte unul pentru fiecare entitate, şi nu există un Minister al Muncii la nivelul statului. Principalele chestiuni care îi interesează pe partenerii sociali, precum politicile economice, dreptul muncii sau educaţia, sunt de competenţa entităţii şi a autorităţilor locale. În Bosnia şi Herţegovina nu s-a înfiinţat încă o piaţă unică propriu-zisă (care să includă piaţa muncii). Consiliile Economice şi Sociale nu funcţionează decât la nivelul entităţilor şi primesc finanţare din partea guvernului pentru activităţile pe care le desfăşoară. Obstacolul formal care subzistă în calea înfiinţării unui CES la nivel naţional este problema nerecunoaşterii unei „organizaţii sindicale umbrelă”. De asemenea, trebuie menţionat că partenerii sociali dispun în continuare de capacităţi scăzute şi că se impune o profesionalizare sporită a activităţii acestora pe plan intern.

5.2. Dialogul civil

5.2.1. Cadrul juridic

Istoria dezvoltării societăţii civile din Bosnia şi Herţegovina este „limitată”. Înainte de război, exista un evantai de organizaţii publice active în principal în domeniile culturii şi sportului. În timpul războiului şi după război, cele mai multe organizaţii neguvernamentale (ONG-uri) şi-au concentrat activitatea pe distribuirea ajutoarelor umanitare, reorientându-şi lent activităţile către obiective mai obişnuite.

ONG-urile se pot înregistra la nivel naţional, la nivel de entitate, la nivel cantonal (în cazul Federaţiei Bosniei şi Herţegovinei) sau la nivel local. Începând din 2002, legea privind asociaţiile şi fundaţiile autorizează ONG-urile să se înregistreze la Ministerul de Stat al Afacerilor Civile şi Comunicării şi să opereze pe întreg teritoriul ţării. Cu toate acestea, din cauza procedurilor greoaie necesare înregistrării la nivel naţional şi a nerecunoaşterii, la nivel de entitate (Republica Srpska), a înregistrării naţionale, numeroase ONG-uri preferă să se înregistreze la nivelul entităţii. Un memorandum de înţelegere pentru stabilirea unui registru comun al asociaţiilor şi fundaţiilor din Bosnia şi Herţegovina, semnat în 2004 între stat, guvernele entităţilor şi districtul Brčko, încurajează libertatea de mişcare a asociaţiilor şi fundaţiilor, instaurând un sistem de acces rapid la informaţiile privitoare la acestea.

Legea privind asociaţiile şi fundaţiile a fost modificată şi a intrat în vigoare în 2008. Regulamentul privind înregistrarea, care datează din 2002, este încă în vigoare, ceea ce complică procesul de înregistrare. Autorităţile din Bosnia şi Herţegovina urmăresc modificarea acestuia, în scopul reducerii numărului de formulare necesare acestei proceduri. De asemenea, este prevăzută introducerea unui sistem de înregistrare online.

Conform unui studiu elaborat de Echipa de ţară a ONU (5), una din principalele probleme cu care se confruntă organizaţiile societăţii civile este sistemul de TVA introdus recent. Legea privind TVA, intrată în vigoare în Bosnia şi Herţegovina la 1 ianuarie 2006, a introdus o rată unică de TVA de 17 %, ceea ce reprezintă o creştere a impozitării. Acestor organizaţii li se aplică o serie de impozite suplimentare (sociale, de sănătate) atunci când angajează personal. Donaţiile sunt supuse, de asemenea, regimului de impozitare. Sentimentul general este că, în sectorul societăţii civile, s-ar cuveni introduse scutiri de impozite, care ar uşura activitatea acesteia.

Finanţarea publică a acestor organizaţii este o altă chestiune importantă. În cele mai multe cazuri, OSC consideră că procedurile de alocare a fondurilor publice nu sunt suficient de transparente. Nu se aplică încă legislaţia privind voluntariatul. Problema punerii în aplicare ineficiente a legislaţiei şi problema necesităţii armonizării legislative sunt încă nerezolvate. Unele OSC observă că procesul de elaborare a legilor în Bosnia şi Herţegovina nu este nici transparent, nici accesibil.

Organizaţiile societăţii civile se consideră insuficient sprijinite de autorităţile publice, unele dintre acestea privind sectorul societăţii civile ca pe un rival. De asemenea, se constată în rândul autorităţilor locale o neînţelegere generalizată a valorilor şi avantajelor unui parteneriat cu societatea civilă.

5.2.2. Situaţia din cadrul diverselor grupuri de interese

Numărul total al ONG-urilor înregistrate în Bosnia şi Herţegovina se apropie în prezent de 8 000 (6), însă numărul celor active este cu mult mai mic. Venitul celui de-al treilea sector reprezintă 4,5 % din PIB, în timp ce cheltuielile de funcţionare se ridică la 2,4 %. În acest sector lucrează 1,45 % din populaţia activă din punct de vedere economic (7).

Domeniul de activitate predominant al ONG-urilor îl constituie apărarea drepturilor omului. De asemenea, aceste organizaţii sunt foarte active în domenii precum educaţia, egalitatea dintre femei şi bărbaţi, dezvoltarea economică, ajutorul umanitar, dezvoltarea societăţii civile, sănătatea, tineretul şi copiii, dezvoltarea comunitară.

5.2.3. Evaluarea mecanismelor existente

S-au înregistrat anumite progrese în ceea ce priveşte instituţionalizarea relaţiei dintre autorităţi şi sectorul neguvernamental la nivelul statului. La 7 mai 2007, Consiliul de miniştri din Bosnia şi Herţegovina a semnat cu reprezentanţii societăţii civile un acord de cooperare între Consiliul de miniştri din Bosnia şi Herţegovina şi sectorul neguvernamental din această ţară.

În octombrie 2007, în cadrul acestui acord, a fost creat un Consiliu al societăţii civile. Chiar dacă nu reprezintă ansamblul societăţii civile, acest consiliu numără 31 de sectoare, devenind astfel cel mai puternic forum al ONG-urilor din ţară. Cu toate acestea, autorităţile ar trebui să depună eforturi mai susţinute pentru a stabili o comunicare regulată şi sistematică cu societatea civilă şi pentru a încuraja participarea acesteia la elaborarea politicilor.

6. Rolul organizaţiilor societăţii civile în procesul de integrare europeană

6.1. Organizaţiile societăţii civile şi procesul de integrare europeană

Ideea europeană nu este suficient de prezentă în activitatea organizaţiilor societăţii civile. Cetăţenii consideră că integrarea europeană a Bosniei şi Herţegovinei constituie un proiect îndepărtat. Majoritatea OSC deţin o experienţă limitată în materie de colaborare cu omologii din ţările UE. Dezbaterea privind UE abia începe în Bosnia şi Herţegovina. OSC îşi centrează proiectele pe priorităţile fixate de donatorii de fonduri – organizaţiile internaţionale şi donatorii guvernamentali şi locali. Nu se observă cu adevărat o susţinere a integrării europene a Bosniei şi Herţegovinei în fiecare sector, cu excepţia activităţii ONG-urilor internaţionale. Cu toate acestea, 80 % din cetăţenii Bosniei şi Herţegovinei se pronunţă în favoarea aderării ţării lor la UE, ceea ce constituie un bun punct de plecare pentru a pleda în favoarea activităţilor OSC ce vizează îndeplinirea criteriilor de aderare.

Bruxelles, 16 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) În conformitate cu definiţia Comitetului Economic şi Social European, termenul de „societate civilă” înglobează organizaţiile de angajatori, de salariaţi, precum şi organizaţiile neguvernamentale şi grupurile de interese.

(2) 1) Soluţionarea acceptabilă şi durabilă a chestiunii repartizării bunurilor publice între stat şi celelalte niveluri de guvernare; 2) soluţionarea acceptabilă şi durabilă a chestiunii bunurilor militare; 3) aplicarea completă a sentinţei definitive privind Brčko; 4) viabilitatea fiscală (încurajată printr-un acord privind o metodologie permanentă de calculare a coeficienţilor destinaţi autorităţii însărcinate cu fiscalitatea indirectă şi prin crearea unui Consiliu fiscal naţional); 5) instaurarea statului de drept (demonstrată prin adoptarea unei strategii naţionale privind crimele de război, a unei legi privind primirea străinilor şi dreptul la azil şi a unei strategii naţionale de reformă a sectorului judiciar).

(3) 1) Punerea în aplicare a reformei poliţiei în conformitate cu acordul din octombrie 2005 privind restructurarea poliţiei; 2) cooperarea deplină cu TPII; 3) adoptarea şi punerea în aplicare a întregii legislaţii necesare privind radioul şi televiziunea; 4) dezvoltarea cadrului legislativ şi a capacităţilor administrative, în vederea unei puneri în aplicare corespunzătoare a ASA.

(4) Primul ministru al Republicii Srpska, Milorad Dodik, a declarat, la 22 august 2007, că guvernul Republicii Srpska nu va sprijini crearea unui CES la nivelul Bosniei şi Herţegovinei, considerând că chestiunile economice şi sociale fundamentale sunt tratate la nivelul entităţilor şi că instituirea acestui consiliu este o problemă de ordin politic.

(5) Concluzii asupra nivelului de cooperare între agenţiile Naţiunilor Unite şi organizaţiile societăţii civile din Bosnia şi Herţegovina, ianuarie 2007, document de lucru al Echipei de ţară a ONU din Bosnia şi Herţegovina.

(6) Cifră corespunzând lunii februarie 2005 - date incluse în raportul privind proiectul finanţat de UE „Studiu analitic al actorilor neguvernamentali din Bosnia şi Herţegovina”, septembrie 2005.

(7) „Ocuparea forţei de muncă, prestarea serviciilor sociale şi sectorul organizaţiilor neguvernamentale (ONG-uri). Statut şi perspective în Bosnia şi Herţegovina. Analiză şi implicaţii politice”, studiu calitativ #3, 2 aprilie 2005; proiect de politică socială şi de muncă al DFID (Department for International Development - Departamentul pentru Dezvoltare Internațională din Regatul Unit).

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/22

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind emisiile provenite din transportul rutier – măsuri concrete pentru depăşirea situaţiei de stagnare

(aviz din proprie iniţiativă)

(2009/C 317/04)

Raportor: dl IOZIA

La 17 ianuarie 2008, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Emisiile provenite din transportul rutier – măsuri concrete pentru depăşirea situaţiei de stagnare.

În cea de a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 16 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 109 voturi pentru şi 7 voturi împotrivă.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. Numeroase instituţii s-au angajat în lupta împotriva poluării aerului înconjurător şi a poluării fonice. În acest sens, un rol fundamental revine instituţiilor Uniunii Europene, care au responsabilitatea de a promova şi actualiza legislaţia, statelor membre, care trebuie să ia măsuri de punere în aplicare a acesteia, autorităţilor locale, care au sarcina de a controla substanţele poluante şi zgomotul. Răspunderea pentru faptul că progresele au stagnat este una comună, fiind necesare mai multe eforturi, la toate nivelurile, pentru eliminarea sau reducerea la minimum a riscurilor la care sunt expuse sănătatea şi bunăstarea cetăţenilor.

1.2. Emisiile provenite din transportul rutier, privat, public sau de marfă provoacă boli grave şi deteriorează calitatea vieţii, mai ales în zonele urbane, deci în cazul a peste 75 % dintre cetăţenii europeni. În pofida iniţiativelor Comisiei care, inclusiv prin recentul „Pachet privind ecologizarea transporturilor”, urmăreşte adaptarea legislaţiei europene, se observă încă în ţările membre o stagnare a progreselor realizate în lupta împotriva poluării atmosferice şi a celei fonice, cauzate de traficul rutier.

1.3. Deşi legislaţia, cel puţin în ceea ce priveşte calitatea aerului înconjurător, a fost adaptată şi perfecţionată de-a lungul anilor, trebuie semnalată lipsa progreselor în domeniul controlului, cantitativ şi calitativ, atât al emisiilor provenite de la autovehicule, inclusiv de la vehiculele cu două sau cu trei roţi, cât şi a cantităţii de gaze sau de pulberi în suspensie din atmosferă. Trebuie recunoscut meritul Comisiei, de a fi impulsionat şi sub aspect tehnic şi ştiinţific, prin programele Tremove, analizarea impactului pe care diverse politici îl au asupra sectorului transporturilor, precum şi prin crearea sistemului COPERT 4 (COmputer Program for estimating Emissions from Road Transport – Programul de estimare a emisiilor din transportul rutier), în cadrul activităţilor Centrului tematic european pentru aer şi schimbări climatice, pe care Centrul Comun de Cercetare l-a dezvoltat ulterior. Această metodologie face parte integrantă din Ghidul privind inventarul emisiilor în Europa, EMEP/Corinair, elaborat de un grup operativ al Comisiei Economice pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite (CEE/ONU), care are ca obiectiv evaluarea şi proiectarea datelor.

1.4. În „Pachetul privind ecologizarea transporturilor”, Comisia a prezentat o propunere de reducere a poluării fonice produse de traficul feroviar, iar la 22 iunie 2009 a fost aprobat Regulamentul privind siguranţa generală a autovehiculelor [COM(2008) 316], care prevede o reducere semnificativă a nivelului zgomotului produs de pneuri.

1.5. CESE recomandă Comisiei, Consiliului Mediu, Consiliului Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi Consumatori, precum şi Parlamentului European, să întreprindă urgent acţiuni de consolidare a măsurilor de control, asigurând astfel protecţia sănătăţii cetăţenilor. Controlul emisiilor în afara ciclurilor şi controale efectuate pe şosea, în special în timpul funcţionării, ar dovedi faptul că autovehiculele de azi sunt mai zgomotoase decât cele de acum 30 de ani şi că nivelul lor de emisii este cu mult mai ridicat decât cel înregistrat la ciclurile de probă.

1.6. CESE subliniază că lipseşte o abordare consolidată: regulamentele CEE/ONU nu prevăd sisteme eficiente de control, precum regulamentele UE şi modelul de autocertificare, şi lasă verificările pe seama mecanismelor de control ale pieţei, care s-au dovedit a fi insuficiente.

1.7. CESE a identificat multe acţiuni pe care diferitele autorităţi din Uniunea Europeană, din statele membre şi din teritoriu le-ar putea întreprinde pentru a reduce efectele poluării aerului înconjurător:

—	implicarea populaţiei, căreia i se vor oferi modele de comportament vizând binele colectiv, prin transparenţă sporită şi informaţie pusă la dispoziţie pe panouri, site-uri web etc.;

—	sprijinirea educaţiei şi a formării pe teme ambientale şi ecologice;

—	răspândirea bunelor practici, precum cardul de mobilitate, prin care se oferă transport public gratuit;

—	utilizarea, în cadrul transportului public urban, a tramvaielor electrice şi a troleibuzelor, alimentate în prezent şi cu baterii, astfel încât să poată fi utilizate în zone fără linii electrice aeriene;

—	limitarea traficului privat, prin îmbunătăţirea şi dezvoltarea transportului public;

—	adoptarea unui sistem diferenţiat de impozitare a autovehiculelor şi a carburanţilor, în funcţie de gradul de poluare, introducerea accesului cu taxă în centrul oraşelor, pe bază de permise distribuite în funcţie de posibilităţile diferite de plată ale cetăţenilor şi de emisiile produse;

—	internalizarea costurilor externe, mai ales a celor legate de sănătatea cetăţenilor;

—	elaborarea unor politici integrate de transport, prin determinarea gradului de durabilitate ambientală a diferitelor proiecte;

—	contribuţia la modificarea stilului de viaţă, în sensul promovării sobrietăţii şi protecţiei mediului;

—	încurajarea mobilităţii durabile, prin îmbunătăţirea infrastructurilor de care dispun pietonii şi bicicliştii, pentru parcurgerea traseelor scurte pe jos sau cu bicicleta;

—	evitarea deplasărilor inutile;

—	revizuirea gestiunii logistice şi a producţiei operative (just-in-time);

—	promovarea muncii la distanţă, acolo unde aceasta este posibilă;

—	fluidizarea traficului, prin utilizarea tuturor modurilor de transport, cu prioritate a transportului public;

—

susţinerea cercetării şi găsirea unor materiale şi soluţii tehnologice noi de reducere a agenţilor poluanţi produşi de trafic şi de transportul rutier: de exemplu, pilele de combustie cu hidrogen pentru automobile, automobilele electrice şi cele pe bază de hidrocarburi cu emisii scăzute, precum gazele de sinteză, metanul, gazul petrol lichefiat etc.;

—	efectuarea unor controale periodice mai riguroase, în special în ţările în care parcul de autovehicule este mai învechit şi mai poluant (în Polonia, de exemplu, 60 % din autovehicule au mai mult de 10 ani …).

1.8. Pentru a atenua impactul poluării fonice, s-ar putea lua în considerare:

—	limitarea traficului privat nocturn în zonele rezidenţiale;

—	limitatoare de viteză instalate pe suprafaţa carosabilă;

—	asfalturi de calitate superioară;

—	panouri fonoabsorbante în zonele cu trafic intens;

—	sancţiuni cu un real efect disuasiv în cazul vehiculelor care depăşesc nivelul maxim de emisii fonice, cu posibilitatea confiscării vehiculului, o atenţie specială fiind acordată vehiculelor cu două sau cu trei roţi;

—	verificarea nivelului de zgomot, măsurat în condiţii „normale” de funcţionare a vehiculelor;

—	vizite medicale mai frecvente pentru cei expuşi unui risc mai mare de poluare fonică;

—	intervenţii de fluidizare a traficului eficiente, cu o atenţie specială acordată benzilor prioritare şi celor rezervate transportului public.

—	norme specifice şi amenajări corespunzătoare pentru persoanele care lucrează pe şosele, în aer poluat şi/sau zgomot continuu.

1.9. Metodele de evaluare LCA (Life Cycle Assessment – evaluarea ciclului de viaţă) ar trebui să se aplice şi emisiilor indirecte provenite din transport:

—	producţia şi transportul carburantului (extracţie, transport la rafinărie, la staţiile de benzină şi, în cazul automobilelor cu baterie, emisiile rezultate din producţia de energie electrică);

—	procesul de producţie a autovehiculelor (emisii provenite din industrie, inclusiv din eliminarea deşeurilor);

—	şosele şi parcări (dacă se construiesc pe locul unor parcuri sau al unor zone verzi, odată cu reducerea proceselor de fotosinteză va scădea şi calitatea aerului).

1.10. Prezentul aviz are ca obiect emisiile de poluanţi şi zgomotul produs de transportul rutier. În urma discuţiilor, a rezultat şi necesitatea unei reflecţii asupra altor moduri de transport şi asupra vehiculelor de agrement, precum şi a poluării rezultate din agricultură. Trenurile, avioanele, vapoarele pentru navigaţia maritimă sau fluvială, dispozitivele mobile nerutiere, precum tractoarele sau utilajele de terasament, maşinile pentru construcţii civile şi pentru industria extractivă, ar trebui, de asemenea, luate în considerare (1).

2. Introducere

2.1. Consiliul European a aprobat întregul pachet privind energia şi schimbările climatice, nu fără unele dificultăţi, fiind astfel pe deplin pregătit să participe la întâlnirea din decembrie, de la Copenhaga, pentru a-şi confirma poziţia de promotor al luptei concrete împotriva emisiilor de GES (gaze cu efect de seră).

2.2. Nu acelaşi lucru se poate spune despre rezultatele obţinute de iniţiativele care au drept obiectiv combaterea emisiilor de agenţi poluanţi şi de zgomot produse de mijloacele de transport.

2.3. Influenţele negative ale traficului rutier asupra sănătăţii publice sunt urmarea a două fenomene principale: eliberarea de substanţe poluante în atmosferă şi zgomotul. Principalele substanţe poluante provenite din trafic, care au efecte negative directe asupra sănătăţii, sunt: oxidul şi bioxidul de azot (NO şi NO2), monoxidul de carbon (CO), bioxidul de sulf (SO2), amoniacul (NH3), compuşii organici volatili (VOC) şi pulberile în suspensie sau aerosolii. Acestea sunt substanţe primare, denumite astfel deoarece sunt produse direct de autovehicule, pe când alte substanţe, cele secundare, apar ca rezultat al reacţiilor din atmosferă. Printre acestea se numără: ozonul, azotatul de amoniu (NH4NO3), sulfatul de amoniu ([NH4]2[SO4]) şi aerosolii organici secundari.

2.4. În UE-27, transportul rutier este principalul responsabil pentru emisiile de NOx (39,4 %), de CO (36,4 %), de NMVOC (17,9 %) (compuşi volatili organici, cu excepţia metanului) şi a doua sursă de emisii de PM10 (17,8 %) şi de PM2,5 (15,9 %) (Agenţia Europeană de Mediu – AEM, Raport tehnic 2008/7, 28 iulie 2008).

2.5. Pulberile în suspensie naturale primare provin din erupţiile vulcanice, din incendiile de pădure, din eroziunea şi dezintegrarea rocilor, de la plante (polenuri şi reziduuri vegetale), spori, săruri marine şi fragmente de insecte. Pulberile în suspensie naturale secundare sunt constituite din particule fine provenite din oxidarea unor substanţe precum bioxidul de sulf şi acidul sulfuric, eliberate în urma incendiilor sau de vulcane, din oxizii de azot eliberaţi de soluri şi din terpenele (hidrocarburi) eliberate de vegetaţie.

2.6. Pulberile în suspensie primare de origine antropică se datorează: folosirii de combustibili fosili (încălzirea locuinţelor, centralele termoelectrice etc.), emisiilor autovehiculelor, uzurii pneurilor, frânelor şi suprafeţei carosabile, diferitelor procese industriale (turnătorii, mine, fabrici de ciment etc.). Trebuie semnalate şi cantităţile însemnate de pulberi care pot rezulta din diferite activităţi agricole. Pulberile secundare antropogene se datorează însă în special oxidării hidrocarburilor şi oxizilor de sulf şi de azot rezultaţi din diferite activităţi umane.

2.7. Pulberile în suspensie se clasifică în funcţie de dimensiuni: de la nanoparticule la particule fine şi, mai apoi, la pulberea vizibilă. Particulele cu diametru mai mic de 10 µm intră în categoria PM10, iar cele cu diametru mai mic de 1 µm în categoria PM1, particulele cele mai fine fiind şi cele mai periculoase, deoarece pătrund mai adânc în plămâni.

2.8. Alte substanţe emise de autovehicule, precum gazele cu efect de seră, bioxidul de carbon (CO2), metanul (CH4) şi oxidul de azot (N2O), nu sunt dăunătoare sănătăţii în mod direct, dar, potrivit AEM, au efecte negative grave asupra mediului. Şi acestea constituie o sursă majoră de îngrijorare la nivel social, iar legislaţia privind emisiile autovehiculelor prevede anumite niveluri de concentraţie admisibile.

2.9. La aceleaşi niveluri de emisii provenite din trafic, concentraţia la nivelul solului diferă în funcţie de condiţiile meteorologice. Într-adevăr, în condiţii de temperatură scăzută la sol, în special cu inversiune termică, curenţii de convecţie care amestecă straturile de aer nu mai acţionează, ceea ce determină acumularea de substanţe poluante în straturile inferioare ale atmosferei. Acest fenomen se produce în special în văile din zonele montane, în care efectele poluării atmosferice sunt deosebit de alarmante.

2.10. Studiile epidemiologice înregistrează apariţia pe termen scurt a unor efecte dăunătoare ale poluanţilor asupra sănătăţii, precum bronşita cronică şi emfizemul, asociate cu concentraţii ridicate de particule; cât despre fenomenele alergice, ca astmul, rinitele şi dermatitele, nu s-a stabilit o legătură clară între acestea şi poluanţii atmosferici.

2.11. Efectele zgomotului asupra sănătăţii sunt atât de tip auditiv, cât şi extraauditiv şi au determinat Comunitatea Europeană să introducă limite de expunere la zgomot pentru lucrători şi rezidenţi. Standardele de evaluare a expunerii la zgomot sunt prevăzute în ISO1996-1:2003, ISO1996-2:2006, ISO9613-1:1993, ISO9613-2:1996 şi în Directiva 2002/49/CE.

2.12. Pentru a se ţine seama de nivelul diferit de sensibilitate a sistemului auditiv la diferitele frecvenţe ale spectrului acustic (de la 20 la 20 000 Hz), în procesul de evaluare a expunerii la zgomot se folosesc curbe de ponderare care măsoară densitatea spectrală în funcţie de sensibilitatea aparatului auditiv. Cel mai des se foloseşte curba de ponderare A, care determină măsura ponderată a expunerii, exprimată în dB (A).

3. Legislaţia europeană

3.1. Calitatea aerului

3.1.1. Calitatea aerului este unul din domeniile în care Europa a depus cele mai multe eforturi în ultimii ani, pentru a pune la punct o strategie globală, prin stabilirea de obiective pe termen lung pentru calitatea aerului. S-au adoptat directive pentru a controla nivelul unora din poluanţi şi pentru monitorizarea concentraţiilor acestora în atmosferă.

3.1.2. În 1996, Consiliul Mediu a adoptat Directiva-cadru 96/62/CE privind evaluarea şi gestionarea calităţii aerului înconjurător. Această directivă revizuieşte legislaţia existentă şi introduce noi standarde de calitate a aerului în cazul poluanţilor atmosferici care nu au fost reglementaţi anterior, stabilind şi un calendar de elaborare a unor directive secundare privind o serie de poluanţi. Lista de poluanţi atmosferici din directivă cuprinde bioxidul de sulf (SO2), bioxidul de azot (NOx), pulberile în suspensie (PM), plumbul (Pb) şi ozonul (poluanţi reglementaţi de obiectivele precedente în materie de calitate a aerului înconjurător), benzenul, monoxidul de carbon, hidrocarburile aromatice policiclice, cadmiul, arsenicul, nichelul şi mercurul.

3.2. Directive secundare

3.2.1. Directiva-cadru a fost urmată de alte directive, denumite „secundare”, care stabilesc valori numerice sau, în cazul ozonului, valori de referinţă, pentru fiecare poluant identificat. Pe lângă stabilirea unor valori-limită pentru calitatea aerului şi a unor praguri de alertă, obiectivele directivelor secundare sunt: armonizarea strategiilor de monitorizare, a metodelor de măsurare şi a metodelor de calibrare şi de evaluare a calităţii aerului, pentru a se ajunge la măsurători comparabile pe tot teritoriul UE şi pentru a pune la dispoziţia publicului informaţii utile.

3.2.2. Prima Directivă secundară (1999/30/CE), privind valorile-limită pentru concentraţiile de NOx, SO2, Pb şi PM din aerul înconjurător, a intrat în vigoare în iulie 1999. Pentru a se putea ajunge la un sistem de raportare armonios şi structurat, Comisia a stabilit măsuri detaliate, care să permită fiecărui stat membru să furnizeze informaţii cu privire la propriile planuri şi programe. Aceste măsuri sunt prevăzute de Decizia 2004/224/CE.

3.2.3. A doua Directivă secundară (2000/69/CE), privind valorile-limită pentru benzen şi monoxidul de carbon din aerul înconjurător, a intrat în vigoare la 13 decembrie 2000. Prezentarea rapoartelor anuale prevăzute de această directivă trebuie să aibă loc conform Deciziei Comisiei 2004/461/CE.

3.2.4. A treia Directivă secundară (2002/3/CE), privind ozonul, a fost adoptată la 12 februarie 2002 şi stabileşte obiective pe termen lung, în conformitate cu noile linii directoare şi cu valorile de referinţă impuse de Organizaţia Mondială a Sănătăţii pentru concentraţiile de ozon din aerul înconjurător, care trebuie atinse până în 2010. Aceste obiective se înscriu în linia Directivei 2001/81/CE privind plafoanele naţionale de emisie.

3.2.5. A patra directivă secundară (2004/107/CE) a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 decembrie 2004 se referă la reducerea concentraţiilor de arsenic, cadmiu, mercur, nichel şi hidrocarburi aromatice policiclice în aerul înconjurător.

3.2.6. De curând a fost adoptată Directiva 2008/50/CE privind calitatea aerului înconjurător şi un aer mai curat pentru Europa, care înglobează directiva-cadru şi primele trei directive secundare, amânând încorporarea celei de-a patra directive secundare până în momentul dobândirii unei experienţe suficiente de punere în aplicare. Această nouă directivă stabileşte măsurători ale particulelor fine PM2,5, stabilind obiective naţionale de reducere, indicatorul de expunere medie (IEM) şi valoarea-limită de 25 µg/m3 (şi de 20 µg/m3 începând cu 2020). Această directivă a fost adoptată după primirea raportului Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), intitulat Air Quality Guidelines Global Update 2005 (Linii directoare privind calitatea aerului – actualizare la nivel mondial pentru 2005), care a demonstrat pericolul prezentat de PM2,5 şi a identificat praguri de pericol pentru NOx, SOx şi O3.

3.2.7. Principalul argument pentru utilizarea PM2,5 este faptul că aceste particule reprezintă un instrument mai bun de măsurare a activităţilor antropogene, în special a surselor de combustie (Raportul Comitetului ştiinţific pentru riscurile asupra sănătăţii şi mediului – Scientific Committee on Health and Environmental Risk - SCHER, 2005).

3.3. Poluarea fonică

3.3.1. Directiva 70/157/CEE privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la nivelul de zgomot admis produs de transport datează din 1970.

3.3.2. Abia în 1986 a fost aprobată Directiva 46/188/CEE privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor generate de expunerea la zgomot.

3.3.3. Directiva 2002/49/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 iunie 2002 se referă la evaluarea şi gestiunea zgomotului ambiental, definit ca sunetul exterior nedorit sau dăunător generat de activităţile umane, inclusiv zgomotul emis de mijloacele de transport.

3.3.4. În continuare, au fost adoptate Directiva 2007/34/CE a Comisiei, din 14 iunie 2007, de modificare, în vederea adaptării la progresul tehnic, a Directivei 70/157/CEE a Consiliului referitoare la nivelul de zgomot admis şi la sistemul de evacuare al autovehiculelor, şi Regulamentul nr. 117 al Comisiei Economice pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite (CEE-ONU) – Dispoziţii uniforme privind omologarea pneurilor în ceea ce priveşte emisiile sonore de rulare şi aderenţa pe suprafeţele umede (JO L 231, 29.8.2008). Se adaugă la acestea aprobarea recentă a Regulamentului COM(2008) 316 final privind siguranţa generală a autovehiculelor, care prevede o reducere semnificativă a nivelului zgomotului produs de pneuri.

4. Situaţia actuală

4.1. Conform unui studiu al AEM (Exceedence of air quality limit values in urban areas. Core set of indicators assessment - Depăşirea valorilor-limită pentru calitatea aerului în zonele urbane. Evaluarea principalilor indicatori - decembrie 2008) referitor la deceniul 1997-2006, procentul de populaţie din mediul urban potenţial expusă unor concentraţii din aerul înconjurător superioare limitelor prevăzute de UE pentru protecţia sănătăţii umane a fost, în ceea ce priveşte:

—	pulberile în suspensie (PM10), de 18-50 % (nu trebuie depăşită valoarea de 50 µg/m3 zilnic, pe durata a mai mult de 35 de zile dintr-un an calendaristic);

—	bioxidul de azot (NO2), de 18-42 % (40 µg/m3 pe an calendaristic), înregistrând o uşoară scădere;

—	ozonul (O3), de 14-61 % (120 µg/m3 zilnic, pentru 8 ore în medie, nu mai mult de 25 de ori pe an calendaristic). Valoarea maximă, de 61 %, a fost atinsă în 2003, nefiind posibilă identificarea unei tendinţe clare;

—	bioxidul de sulf (SO2), sub 1 % (limita stabilită este de 125 µg/m3, pentru maximum 3 zile dintr-un an calendaristic).

5. Daunele provocate de poluarea acustică şi atmosferică

5.1. În prezent, zgomotul se numără printre principalele cauze ale deteriorării calităţii vieţii în oraşe. Într-adevăr, cu toate că tendinţa din ultimii 15 ani demonstrează în cadrul Comunităţii o diminuare a celor mai ridicate niveluri de zgomot din zonele cele mai afectate, s-a constatat în acelaşi timp o extindere a zonelor cu nivel de atenţie, ceea ce a dus la creşterea procentului de populaţie expusă şi a anulat urmările benefice ale primei tendinţe.

5.2. Zgomotul este definit, de regulă, ca un „sunet nedorit” sau ca o „senzaţie auditivă neplăcută şi supărătoare”.

5.3. Combaterea zgomotului se poate realiza pe trei căi:

—	intervenind la nivelul sursei de zgomot (diminuarea emisiilor sonore la sursă sau îmbunătăţirea condiţiilor de mobilitate pe o anumită suprafaţă a teritoriului respectiv);

—	intervenind la nivelul propagării zgomotului (prin îndepărtarea zonelor locuite de cele cu emisie sonoră puternică);

—	prin adoptarea unor sisteme de protecţie pasivă (bariere antizgomot) pentru clădirile cele mai expuse.

5.4. Maladiile cele mai frecvente provocate de zgomot sunt de natură auditivă sau extraauditivă. Hipoacuzii, acufene (vâjâitul care se aude uneori în interiorul urechii, provocat probabil de leziuni permanente ale celulelor ciliate cohleare), probleme legate atât de ansamblul cohlee-trasee nervoase auditive, cât şi de trompa lui Eustachio. Expunerea la zgomot produce afecţiuni acute şi cronice ale sistemului auditiv. Zgomotul din trafic nu atinge niveluri atât de înalte încât să producă afecţiuni acute. Sistemul auditiv se poate reface după ce a fost afectat prin expunere cronică la zgomot, dacă dispune de timp suficient de odihnă. Din această cauză, limitele de expunere cronică se referă la expunerea totală ponderată „A” a lucrătorilor, calculată pe durata celor 8 ore de lucru pe zi. În UE, limita individuală de expunere zilnică este de Lex, 8h = 87 dB(A).

5.5. În ceea ce priveşte maladiile de natură extraauditivă, acestea ţin de patologia cardiovasculară, de aparatul digestiv – din cauza stresului – sau pot consta în cefalee acute şi probleme endocrinologice, ca urmare a afectării unor funcţii esenţiale. Printre efectele extraauditive cunoscute ale zgomotului se numără: starea de nervozitate, tulburările de somn şi complicaţiile unor maladii mentale preexistente. Legătura dintre gradul ridicat de nervozitate (care este un parametru subiectiv) şi nivelul zgomotului produs de traficul rutier sau de cel feroviar a fost demonstrată de numeroase studii, în special în cazul zgomotului din timpul nopţii. Tulburările de somn, provocate direct de zgomotul din traficul nocturn, antrenează deseori apariţia altor maladii cardiovasculare şi endocrine care, de obicei, nu regresează în condiţii de expunere prelungită, aşa cum se întâmplă cu tulburările de somn.

5.6. Altfel se pune problema poluării atmosferice. La nivel mondial, 500 000 de oameni mor în fiecare an din cauza poluării aerului înconjurător, iar speranţa de viaţă este în scădere (aproape 3 milioane de decese cauzate de poluarea aerului din interiorul clădirilor). Conform unui studiu efectuat de Departamentul de epidemiologie ambientală şi înregistrare a tumorilor de la Institutul Naţional pentru studiul şi tratamentul tumorilor din Milano, dacă nivelul de pulberi în suspensie PM10 ar scădea de la 60 la 30 µg/m3, numărul deceselor ar fi cu 1 575 mai mic, dintr-un total de 13 122. Această concluzie ar trebui să prezinte un interes deosebit pentru locuitorii oraşului respectiv!

5.7. Este vorba despre o extrapolare pe termen lung a studiului efectuat de C. Arden Pope III (publicat în JAMA, 2002 – vol. 287, nr. 9) pe un eşantion de 1 200 000 de persoane membre ale Cancer Society pe o perioadă de observaţie cuprinsă între 1982 şi 1998, intitulat Lung Cancer, Cardiopulmonary Mortality and Long-term Exposure to fine Particulate Air Pollution (Cancerul pulmonar, mortalitatea cardiopulmonară şi expunerea pe termen lung la poluarea cu particule fine). OMS a acceptat parametrii rezultaţi din acest studiu, care estimează că riscul de deces la categoria de vârstă de peste 30 de ani este cu 6 % mai ridicat.

5.8. Poluarea aerului este cauza multor maladii, precum bronşitele acute şi cronice, maladiile pulmonare şi ale aparatului cardiocirculator, a dificultăţilor de respiraţie, precum dispneea, a creşterii numărului de cazuri de tumori şi de crize astmatice, ca şi a inflamaţiilor acute ale ochilor.

6. Lucrătorii expuşi la poluare acustică şi atmosferică

6.1. Categoriile de lucrători expuşi vreme îndelungată poluării din mediul urban sunt numeroase. Este cazul celor care lucrează în stradă: muncitorii de la întreţinere, jandarmii şi poliţiştii de la circulaţie, angajaţii de la staţiile de benzină, şoferii de autobuz şi cei ai autovehiculelor de transport de marfă. Legislaţiile europeană şi naţională supun unei analize aprofundate riscurile potenţiale cu care se confruntă diferitele profesii şi impun măsuri adecvate de siguranţă.

6.2. Legislaţia privind poluarea atmosferică la locul de muncă este deosebit de strictă în cazul întreprinderilor industriale care folosesc materiale periculoase, iar în ceea ce priveşte zgomotul, orice echipament sau maşină care produce emisii sonore trebuie să respecte valorile-limită din documentul de omologare, cu excepţia cazurilor speciale de depăşire a limitelor sonore (ciocane pneumatice, maşini de găurit), în care este obligatorie utilizarea unor mijloace de protecţie pentru urechi.

6.3. Nimic special nu a fost prevăzut pentru lucrătorii care îşi desfăşoară activitatea în stradă, respirând un aer poluat şi suportând un zgomot continuu. În ceea ce-i priveşte pe şoferii de autobuz, trebuie diminuate sursele de zgomot şi de vibraţie ale autovehiculului şi îmbunătăţită izolarea fonică a habitaclului. Zgomotul exagerat are influenţa negative asupra randamentului conducătorului deoarece provoacă stres, creşte tensiunea musculară şi afectează precizia mişcărilor. Zgomotul acţionează asupra sistemului nervos vegetativ, diminuând unele funcţii deosebit de importante la condus ca, de exemplu, aprecierea vitezei şi a distanţei.

6.4. Responsabilitatea pentru îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate şi de siguranţă ale lucrătorilor trebuie asumată la toate nivelurile politice şi administrative, prin controale sporite şi sancţiuni severe împotriva celor care nu respectă normele de siguranţă. Lucrătorii sunt deseori victime ale unor accidente care ar fi putut fi evitate dacă normele de protecţie ar fi fost actualizate corespunzător, pe baza celor mai recente studii şi a evoluţiei tehnologice. Printre acestea se numără şi ultimele studii epidemiologice asupra factorilor de poluare, care pot provoca şi pierderea atenţiei, cu urmări iremediabile.

7. Ce acţiuni trebuie întreprinse împotriva stagnării progreselor?

7.1. Rapoartele agenţiilor europene relevă faptul că lupta împotriva factorilor de poluare este încă departe de a fi câştigată. Trebuie consolidate instrumentele de protecţie juridică a cetăţenilor printr-un sistem adecvat de controale, independent de administraţii şi de guvernele locale.

7.2. Potrivit unui studiu foarte recent al AEM, cauza principală a creşterii emisiilor nocive se datorează cererii mai mari de transport, chiar dacă se iau în considerare şi economiile realizate datorită eficienţei energetice şi carburanţilor: de multe ori cererea se datorează unor factori externi (deplasări pentru cumpărături, în interes de serviciu sau în vacanţă). Deciziile luate în alte sectoare decât cel al transporturilor, fără a se ţine seama de consecinţe, influenţează amprenta de carbon (gaze cu efecte de seră) a celui din urmă. Trebuie făcută o analiză detaliată a activităţilor economice din afara sectorului transporturilor (AEM, Beyond transport policy – exploring and managing the external drivers of transport demand – Dincolo de politica de transport – analiza şi gestionarea factorilor externi ai cererii de transport, raport tehnic nr. 12/2008).

7.3. În unele oraşe, pentru a nu perturba activitatea comercială prin restricţii de trafic, s-a optat pentru mutarea centrelor comerciale din zonele cele mai poluate ale oraşului către suburbii mai liniştite sau, pur şi simplu, s-a renunţat la colectarea datelor din zonele respective.

7.4. Sistemul de autocertificare al producătorilor de pneuri, cu controale care depind de particularităţile asfaltului (rugozitate, capacitate fonoabsorbantă intrinsecă), este orientat mai degrabă către atenuarea zgomotului perceput în interiorul autovehiculului decât a celui din exterior, adică a celui perceput de cetăţeni.

7.5. Poluarea fonică reprezintă insinuarea zgomotului în mediul locuit sau în cel exterior, susceptibilă să provoace disconfort ori să tulbure odihna şi activităţile umane, să pună în pericol sănătatea, să provoace daune ecosistemelor, bunurilor materiale, monumentelor, mediului locuit sau celui exterior, ori să perturbe utilizarea legitimă a ambientului. Ea trebuie combătută printr-un demers inteligent de implicare a populaţiei, care poate fi determinată să adopte modele de comportament în favoarea binelui colectiv.

7.6. Pe lângă aceasta, trebuie întreprinse acţiuni punctuale destinate generaţiilor tinere, în colaborare cu şcolile, încă de la nivelul învăţământului primar, pentru o societate cu emisii reduse de CO2 şi de poluanţi.

7.7. Trebuie sprijinit cu stimulente transportul în comun durabil din oraşe. O iniţiativă interesantă a avut oraşul Basel care, în colaborare cu hotelierii, distribuie gratuit (adică în preţul hotelului), un „card de mobilitate” (mobility card) care oferă transport public gratuit pentru un număr de zile egal cu durata sejurului în hotel: o invitaţie la a lăsa maşina personală acasă.

Restricţiile impuse traficului urban şi favorizarea transportului public de persoane (2), sistemul diferenţiat de impozitare a autovehiculelor şi a carburanţilor, în funcţie de emisiile pe care le produc (3), aşadar prin internalizarea costurilor externe (4), accesul cu plată în centrul oraşelor, pe bază de permise, sunt măsuri care, după un prim impact pozitiv constând în reducerea traficului urban, tind cu timpul să îşi piardă totuşi din eficacitate, aşa cum s-a întâmplat la Londra, Stockholm sau Milano. Vehiculele sport-utilitare (SUV) ar trebui folosite în spaţii deschise, şi nu în oraşele mici din Europa, concepute iniţial pentru trăsuri şi cai (care, la rândul lor, produc emisii de CH4!).

7.8.1. Producţia şi utilizarea de vehicule care respectă valorile-limită ale poluanţilor atmosferici sunt elemente de bază ale efortului de îndeplinire a obiectivelor stabilite de legislaţia europeană în domeniu.

7.9. Dezvoltarea sistemelor de transport inteligente (Intelligent Transportation System – ITS) (5) depinde de tehnologiile utilizate, de la sistemele de gestiune de bază, precum navigaţia prin satelit, sistemele semaforizate de control sau detectoarele de viteză pentru aplicaţiile de monitorizare folosite la sistemele de camere de luat vederi cu circuit închis, până la aplicaţiile avansate, care integrează în timp real date provenind din diferite surse externe, precum informaţiile meteorologice, sistemele de dejivrare a podurilor ş.a.

7.10. Pot fi utilizate tehnologiile informatice integrate cu sisteme de operare în timp real, prin utilizarea microprocesoarelor folosite deja la maşinile noi, sistemul FCD (floating car data sau floating cellular data) care foloseşte semnalele telefoanelor mobile ale conducătorilor de vehicule posesori ai unui astfel de telefon, tehnologiile cu senzori interni sau externi, identificarea prin intermediul ciclurilor inductoare cu senzori integraţi în asfalt, sau identificarea video.

7.11. Problema achitării taxei pentru autostradă sau a celei de trecere prin oraş poate fi rezolvată, de asemenea, electronic. ETC (Electronic toll collection), sistemul de colectare electronică a acestor taxe, este folosit nu numai la achitarea lor, ci şi la monitorizarea aglomerărilor în trafic, prin contabilizarea trecerilor într-un interval de timp dat.

7.12. Ar trebui lansat un proces de reflecţie pe tema vehiculelor de agrement (buggies, quads, motociclete de teren, scutere de apă, scutere de zăpadă, aeronave ultraușoare). De multe ori, zgomotul şi emisiile puternice, urât mirositoare, sunt asociate acestor vehicule care, cu puţine excepţii, nu au plăcuţe de înmatriculare, dar pot fi transportate şi parcate legal. Motoarele lor trebuie să respecte, în mod normal, regulile generale, dar se pune întrebarea dacă regulamentele respective acordă atenţia cuvenită faptului că aceste vehicule sunt utilizate în zone cu o deosebită valoare naturală. Înmulţirea rapidă a unor astfel de vehicule ridică probleme de mediu şi reprezintă, în acelaşi timp, o provocare tehnologică.

7.13. Internalizarea costurilor externe, în special a celor legate de sănătatea cetăţenilor, şi politici integrate de transport, prin stabilirea gradului de durabilitate ecologică a diferitelor proiecte, a raportului costuri-beneficii, prin îmbunătăţiri aduse mediului, prin înfiinţarea de locuri de muncă şi prin impactul asupra aglomerărilor din trafic.

7.14. Modificarea stilului de viaţă. Încurajarea mobilităţii durabile, prin îmbunătăţirea infrastructurilor de care dispun pietonii şi bicicliştii, pentru parcurgerea traseelor scurte pe jos sau cu bicicleta.

7.15. Revizuirea gestiunii logistice şi a producţiei operative (just-in-time), care presupune mari cheltuieli pentru transportul de marfă. Standardizare în materie de design, pentru reducerea numărului de tipuri de piese de schimb.

7.16. Promovarea muncii la distanţă, acolo unde aceasta este posibilă.

7.17. Susţinerea cercetării şi găsirea unor materiale şi soluţii tehnologice noi de reducere a agenţilor poluanţi produşi de trafic şi de transportul rutier.

7.18. Pentru a atenua impactul poluării fonice, s-ar putea folosi limitatoare de viteză instalate pe suprafaţa carosabilă, asfalturi de calitate superioară, panouri fonoabsorbante în zonele cu trafic intens. S-ar putea aplica sancţiuni cu un real efect disuasiv în cazul vehiculelor care depăşesc nivelul maxim de emisii fonice, chiar cu posibilitatea confiscării vehiculului. De asemenea, trebuie verificat nivelul de zgomot, măsurat în condiţii „normale” de funcţionare a vehiculelor.

7.19. Vehiculele cu două sau cu trei roţi sunt principala cauză a zgomotelor neplăcute şi dăunătoare. Trebuie efectuate mai multe controale ale emisiilor lor fonice şi impuse restricţii de circulaţie până în momentul prezentării unui certificat de conformitate cu legislaţia în vigoare.

Bruxelles, 16 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO C 220, 16.9.2003, p. 16.

(2) JO C 168, 20.7.2007, p. 77-86.

(3) JO C 195, 18.8.2006, p. 26-28.

(4) A se vedea pagina 80 din prezentul Jurnal Oficial.

(5) A se vedea Avizul CESE 872/2009 TEN/382 privind implementarea sistemelor de transport inteligente. Raportor: dl Zbořil (nepublicat încă în JO).

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/29

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind pieţele de componente şi pieţele din aval ale sectorului automobilelor

(aviz din proprie iniţiativă)

(2009/C 317/05)

Raportor: dl ZÖHRER

Coraportor: dl LEIRIÃO

La 10 iulie 2008, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă cu privire la

Pieţele de componente şi pieţele din aval ale sectorului automobilelor

Comisia consultativă pentru mutaţii industriale, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 4 iunie 2009. Raportor: dl ZÖHRER; coraportor: dl LEIRIÃO.

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 16 iulie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 104 voturi pentru, 4 voturi împotrivă şi 9 abţineri.

1. Sinteză, concluzii şi recomandări

1.1. Producţia de automobile este una dintre industriile-cheie din UE. Aceasta constituie forţa motrice pentru creşterea economică, ocuparea forţei de muncă, export şi inovare. De o importanţă similară sunt furnizorii de componente şi servicii de pe pieţele din aval ale acesteia. Actorii de pe piaţa din aval sunt constructorii de automobile, furnizorii acestora şi operatorii independenţi sau autorizaţi din sectorul întreţinerii, al pieselor de schimb şi al accesoriilor, ca şi din cel al producţiei, distribuţiei şi comerţului cu amănuntul. Este vorba de o reţea de 834 700 de întreprinderi (în principal IMM-uri), cu o cifră totală de afaceri de 1 107 miliarde EUR şi cu aproximativ 4,6 milioane salariaţi.

1.2. Atât constructorii de automobile, cât şi comercianţii sunt expuşi unei concurenţe intensificate, ceea ce conduce la marje de profit tot mai mici. Astfel, pieţele situate în aval de vânzare câştigă din ce în ce mai mult în importanţă, constructorii de automobile dobândind un rol dominant în raport cu operatorii independenţi.

1.3. Criza pieţelor financiare a lovit puternic, în a doua parte a anului 2008, unul dintre primele sectoare ale economiei reale, industria automobilelor şi industria componentelor auto, şi a cauzat prăbuşirea dureroasă a vânzărilor. Regresul producţiei datorat acestei situaţii are consecinţe grave atât pentru întreprinderi, cât şi pentru angajaţii acestora. Întreprinderile de pe pieţele din aval sunt şi ele afectate. Pentru acestea, o problemă serioasă în momentul de faţă o reprezintă în special accesul mai dificil la mijloace financiare, ceea ce le ameninţă existenţa. De aceea, Comitetul solicită Comisiei şi statelor membre să ţină seama, la adoptarea deciziilor, în egală măsură, de actorii de pe pieţele din aval.

Independent de situaţia actuală, există în sectorul automobilelor tendinţe pe termen mediu şi lung, care vor duce şi pe piaţa din aval la restructurări considerabile. În câţiva ani, structurile acestui sector vor fi pe deplin reînnoite. Pe de o parte, se conturează transferul unor părţi ale pieţei în favoarea ofertanţilor independenţi, pe de altă parte, multe întreprinderi – în special mici şi mijlocii – nu vor supravieţui decât dacă elaborează noi concepte şi realizează investiţii.

1.4.1. CESE consideră că restructurarea pieţelor din aval va continua prin crearea unor noi parteneriate (inclusiv cu alţi actori ai societăţii civile) şi a unor noi forme de relaţii cu clienţii. Având în vedere legăturile strânse ale sectorului automobilelor cu alte sectoare şi gama largă a industriei furnizoare şi a comerţului cu autovehicule, orice formă de restructurare care are efecte negative severe asupra IMM-urilor va mai afecta, de asemenea, sute de mii de lucrători din toate statele membre. CESE este, aşadar, de părere că restructurarea pieţelor din aval ar trebui monitorizată atent de Comisie care, dacă este necesar, ar trebui să ia măsuri pentru a asigura menţinerea concurenţei.

1.4.2. Comitetul propune, prin urmare, în conformitate cu Strategia de la Lisabona, instituirea unui grup la nivel înalt care, pe baza rezultatelor CARS 21, să schiţeze perspectivele pentru perioada de după criză şi să identifice domeniile de acţiune. Ţinând seama de evoluţiile din întreaga industrie a automobilelor, ar trebui stabilite următoarele priorităţi:

—	dezvoltarea în continuare a cadrului juridic/accesului la o concurenţă liberă şi echitabilă;

—	punerea în aplicare a Strategiei de la Lisabona;

—	definirea nevoilor de calificare;

—

inovare;

—	aspectele legate de consumatori;

—	politica comercială;

—	aspectele sociale.

1.5. CESE consideră că, datorită actualelor condiţii-cadru economice şi sociale, orice revizuire a legislaţiei UE ar trebui să contribuie la menţinerea unei concurenţe libere şi echitabile prin:

—	evitarea unor schimbări perturbatoare în această perioadă de criză gravă;

—	toate reglementările care conduc spre o concentrare prea mare a distribuţiei ar trebui cântărite bine;

—	asigurarea cadrului adecvat pentru siguranţă, protecţiei mediului şi simplificarea regulilor;

—	anticiparea obiectivelor comportamentului anticoncurenţial datorat noii organizări a pieţei;

—	promovarea principiului „Prioritate pentru IMM-uri” propus de Small Business Act, pentru a favoriza dezvoltarea şi inovarea în cadrul IMM-urilor şi protecţia locurilor de muncă.

1.6. Pentru a asigura locuri de muncă la un nivel cantitativ şi calitativ adecvat, pentru a mări mobilitatea angajaţilor şi pentru a îmbunătăţi în general atractivitatea sectorului, este necesar ca sectorul şi întreprinderile să abordeze şi provocările sociale. Trebuie abordate în special aspectele legate de schimbările demografice, de evoluţia modelelor de formare pe tot parcursul vieţii şi de perfecţionare profesională, precum şi de noile cerinţe din domeniul sănătăţii şi securităţii la locul de muncă. Comitetul solicită, prin urmare, actorilor implicaţi şi Comisiei să intensifice dialogul social la toate nivelurile (în cadrul sectorului, la nivel naţional şi în întreprinderi).

2. Context

2.1. Industria europeană a automobilelor este unul dintre cele mai importante sectoare din UE. CCMI a elaborat, în noiembrie 2007, Raportul de informare „Industria automobilelor din Europa: situaţia actuală şi perspective”. Acest raport s-a limitat însă la segmentul central al sectorului, şi anume la „producţia de autovehicule şi de părţi componente” (conform NACE 29, nomenclatura ramurilor economice). După cum s-a explicat însă în document, mai multe activităţi de furnizare de componente şi de servicii pentru industria automobilelor şi o întreagă gamă de activităţi economice conexe nu sunt incluse în clasificarea NACE 29.

2.2. Pieţele de componente şi pieţele din aval ale sectorului automobilelor reprezintă un ansamblu de activităţi diverse, unele dintre acestea depinzând de industrie (producţia de echipamente electrice pentru motoare şi autovehicule, producţia de vopsele pentru industria automobilelor, producţia de anvelope, produsele sintetice şi cele textile, producţia de instalaţii de climatizare, bateriile şi instrumentele de măsură pentru automobile). Alte activităţi, precum întreţinerea şi repararea autovehiculelor, depind de sectorul serviciilor.

În Europa, actorii de pe pieţele din aval sunt constructorii de automobile, furnizorii acestora şi operatorii independenţi din sectorul întreţinerii, al pieselor de schimb şi al accesoriilor, precum şi din producţie, distribuţie şi comerţul cu amănuntul. Aceste activităţi economice joacă un rol esenţial în economia europeană deoarece acoperă un număr mare de sectoare (întreprinderi mari şi IMM-uri) şi au o contribuţie importantă la ocuparea forţei de muncă.

2.3.1. În general, pieţele din aval se împart în trei domenii principale:

I. Distribuţie, servicii, reparaţii şi întreţinere

Din această categorie fac parte propriile structuri ale producătorului (distribuţia şi serviciile) şi partenerii contractuali care depind direct de producător (importatori generali, ateliere autorizate), ca şi atelierele independente. Există ateliere generale şi ateliere care s-au specializat în anumite domenii. Atelierele specializate pe anumite componente pot fi subordonate parţial şi industriei de componente auto.

II. Piesele de schimb

Producţia şi livrarea de piese de schimb au loc în primul rând chiar prin intermediul constructorilor de automobile sau al societăţilor care le furnizează acestora componente, dar şi al comercianţilor. O parte din ce în ce mai mare a pieselor de schimb nu mai sunt însă piese originale, ci piese adaptabile. În afară de aceasta, există o serie de piese de schimb cu utilizare universală, care nu pot fi atribuite unui anumit producător de automobile (anvelope, jante, baterii, bujii, filtre, lămpi etc.).

III. Accesorii şi tuning

În această categorie pot fi incluse, mai mult sau mai puţin, toate acele piese şi componente care pot fi utilizate pentru îmbunătăţirea designului individual, a gradului de confort sau a siguranţei automobilului. Acesta este un domeniu foarte vast, care include de la componente electronice sau hidraulice complexe (de exemplu, sisteme de navigaţie GPS sau şasiuri) până la simple obiecte de plastic (de exemplu, suporturile de pahare).

2.3.2. Casarea şi reciclarea autovehiculelor au o importanţă crescândă pe această piaţă. Pe de o parte, unele părţi ale autovehiculelor casate sunt recuperate şi vândute. Pe de altă parte, aceasta operaţie este şi o sursă de materii prime (de exemplu. oţel, aluminiu şi plastic).

2.3.3. În plus, există o serie de alţi participanţi pe piaţă în sectorul serviciilor, de exemplu, benzinăriile, depanatorii, precum şi centrele/inspectorii pentru revizie tehnică auto şi carosierii.

Există un deficit de date statistice. Pentru aceste domenii ale producţiei industriale sau ale serviciilor, nu există date specifice decât în cazuri excepţionale; în general este vorba despre domenii de producţie şi de servicii care fac parte din diferite sectoare industriale şi de servicii.

2.4.1. Pieţele din aval ale industriei automobilelor se compun din aproximativ 834 700 de întreprinderi, în cea mai mare parte întreprinderi mici şi mijlocii (IMM-uri), fiind vorba despre structuri diferite în fiecare stat membru. În unele ţări – în special în Europa de Sud – domină întreprinderile mici şi microîntreprinderile (în cea mai mare parte, întreprinderi de familie), în timp ce, în alte ţări, sectorul este caracterizat de un număr mai important de structuri mai mari, de exemplu, în Germania şi Franţa. Sectorul înregistrează o cifră de afaceri de 1 107 miliarde EUR şi oferă locuri de muncă la aproximativ 4,6 milioane de persoane în Uniunea Europeană (1).

3. Contextul economic, tendinţele internaţionale

Criza pieţelor financiare a lovit puternic, în a doua parte a anului 2008, unul dintre primele sectoare ale economiei reale, industria automobilelor şi industria componentelor auto. Dificultăţile de pe pieţele financiare au un dublu impact, care afectează acest sector în mod special. Pe de o parte, automobilul este, pe lângă construcţia unei locuinţe, cea mai mare investiţie a gospodăriilor private. Într-o perioadă dificilă din punct de vedere economic, astfel de investiţii sunt amânate, ceea ce a condus la prăbuşirea imprevizibilă a vânzărilor pe piaţa autoturismelor personale. Pe de altă parte, accesul la credite este îngreunat şi, prin urmare, în special întreprinderile mici şi mijlocii au probleme cu finanţarea activităţilor lor. Aceasta are efecte negative şi asupra investiţiilor din cadrul întreprinderilor şi, în consecinţă, se înregistrează o diminuare a numărului de vânzări de vehicule utilitare (2) (3).

3.1.1. Numărul automobilelor personale nou înmatriculate în Europa a înregistrat în anul 2008 un regres de 7,8 % în comparaţie cu anul precedent. Doar în ultimul trimestru, diferenţa s-a ridicat la 19,3 %. În cazul vehiculelor utilitare uşoare, desfacerile s-au redus cu mai mult de 10 %, iar în cazul camioanelor, cu 4 %. Această tendinţă continuă şi la începutul anului 2009, chiar dacă, datorită diferitelor măsuri ale statelor membre (de exemplu, prime de mediu şi de casare) se constată o uşoară atenuare în cazul autoturismelor personale. În sectorul autovehiculelor utilitare în schimb, aceasta evoluţie se va înrăutăţi în mod dramatic. Situaţia camioanelor în Europa, în 2009, este catastrofală, în trimestrul întâi al acestui an fiind înmatriculate cu 38,9 % mai puţine camioane.

3.1.2. Regresul producţiei are consecinţe grave nu doar pentru întreprinderi, ci şi pentru angajaţi. Acesta conduce în primul rând la reduceri de personal (care-i afectează, în primul rând, pe lucrătorii temporari) şi la şomaj tehnic sau la măsuri similare, care, toate, generează pierderi de venit.

Independent de aceste evoluţii actuale, CCMI a realizat o analiză aprofundată a tendinţelor majore din industria automobilelor în raportul său din noiembrie 2007 (4). Multe dintre aceste evoluţii vor fi accelerate de criza actuală şi vor conduce la o transformare structurală amplă a sectorului. Aceste tendinţe au o influenţă imediată asupra evoluţiilor şi transformărilor de pe pieţele din aval. În continuare, CCMI doreşte să le enumere pe acelea care sunt cele mai importante pentru pieţele de componente şi pieţele din aval ale sectorului automobilelor.

3.2.1. Rezultatele principale sunt următoarele:

—	Toate prognozele şi studiile actuale cu privire la tendinţele din sectorul automobilelor indică faptul că, pe termen mediu, acesta va constitui o ramură industrială aflată în creştere la nivel mondial, care însă va continua să fie caracterizată de restructurări masive.

—	Creşterile valorii adăugate sau ale locurilor de muncă se concentrează în special în sectorul componentelor şi sunt realizate prin intermediul externalizării continue.

—	Externalizări suplimentare sunt de aşteptat mai ales în cazul constructorilor „de masă” (din SUA); constructorii europeni (în special cei germani) de pe segmentul „vârf de gamă” sunt mai puţin afectaţi de acest fenomen.

—	Creşterile în producţia de automobile (sectorul autoturismelor) se concentrează la nivel internaţional în statele BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China), în special în China şi India, precum şi în Europa.

—

În ciuda tendinţei generale de creştere, nu sunt de aşteptat numai deplasări regionale ale centrelor de greutate ale creşterii:

—	anumiţi producători finali individuali sunt ameninţaţi să intre într-o criză care le va afecta însăşi existenţa;

—	nu poate fi exclusă posibilitatea ca în SUA să aibă loc o evoluţie internă asemănătoare celei din Regatul Unit din anii '90 (o restructurare amplă, cu deplasarea centrelor regionale de greutate);

—	relaţiile dintre constructorii de autovehicule şi furnizorii acestora continuă să se modifice, datorită proceselor de externalizare;

—	industria componentelor auto va suferi probabil, în continuare, o concentrare masivă;

—	în urma evoluţiilor tehnice (printre altele, în sectoarele tehnologiei auto şi al tehnologiei motoarelor), se prevăd restructurări considerabile în sectorul componentelor.

—

Măsura în care anumiţi producători de componente individuale sunt afectaţi de aceste procese de restructurare depinde de o serie de factori, precum:

—	portofoliul de produse al întreprinderii şi calitatea de unic producător;

—	activităţile de cercetare-dezvoltare şi distribuirea costurilor;

—	relaţiile dintre constructorii de automobile şi furnizorii acestora;

—	eficienţa organizării producţiei;

—	gradul de participare în reţelele de creare a valorii adăugate şi în relaţiile dintre clustere;

—	structura întreprinderii şi raporturile de proprietate;

—	resursele de capital şi volumul fluxului de numerar disponibil;

—	prezenţa regională.

—	Structura regională a industriei europene a automobilelor va fi caracterizată în continuare de o deplasare de la vest spre est.

—	Este de aşteptat ca, în continuare, creşterile accelerate ale productivităţii în industria automobilelor să depăşească creşterile preconizate ale producţiei. Aceasta va duce la o presiune continuă asupra locurilor de muncă şi a condiţiilor de muncă (în special în industria componentelor).

—	În industria mondială – dar şi europeană – a automobilelor există o supracapacitate de producţie considerabilă în domeniul producţiei de autoturisme. Presiunea exercitată de surplusul de capacitate va fi amplificată în continuare de extinderea suplimentară a capacităţilor.

—	Nevoile din ce în ce mai diferenţiate şi mai complexe ale consumatorilor determină piaţa. Evoluţia demografică, dar şi evoluţia veniturilor şi a preţurilor de vânzare joacă în acest context un rol esenţial.

—

Problemele climatice, penuria de materii prime şi securitatea reprezintă provocări majore. Acestea sporesc presiunea în direcţia unei dezvoltări accelerate în domeniul sistemelor de propulsie (evitarea gazelor de eşapament, carburanţii alternativi) şi în cel al tehnologiei materialelor, precum şi în ceea ce priveşte sistemele de trafic integrate intermodulare. Acest aspect va avea cea mai puternică influenţă asupra sectorului în viitorul apropiat şi, din acest motiv, este necesară, de asemenea, definirea rolului viitor al transportului rutier şi al automobilului în cadrul unui astfel de sistem.

3.3. Atât constructorii de automobile, cât şi comercianţii sunt expuşi unei concurenţe intensificate, ceea ce conduce la marje de profit tot mai mici. Comerţul este în mod special afectat de această situaţie, marjele fiind în acest domeniu de aproximativ 0,3 %. Această evoluţie îi determină pe actorii din domeniu să se concentreze din ce în ce mai mult pe pieţele din aval (service, întreţinere, piese de schimb). Aici, constructorii de automobile au o poziţie dominantă faţă de operatorii independenţi.

4. Cadrul de reglementare al UE

4.1. Spre deosebire de piaţa primară, pe pieţele din aval au fost identificate probleme în ceea ce priveşte concurenţa. Reţelele autorizate deţin cote înalte de piaţă (aproximativ 50 %), iar constructorii de automobile deţin cote înalte pe piaţa pieselor de schimb. Mai mult, există piese de schimb „încastrate” care nu sunt disponibile decât la constructorii de automobile. Comisia Europeană trebuie să impună respectarea accesului depanatorilor independenţi la informaţiile tehnice. Condiţiile de concurenţă diferite în comparaţie cu piaţa primară sunt reflectate şi de faptul că constructorii de automobile tind să obţină marje de profit considerabil mai mari din piesele de schimb şi că reţele autorizate tind să obţină cea mai mare parte a profitului lor din reparaţii şi întreţinere, mai degrabă decât din vânzarea automobilelor noi.

4.2. Pentru protejarea concurenţei şi a alegerii consumatorului şi pentru a asigura reguli echitabile în sectorul pieselor de schimb şi al reparaţiilor, Comisia Europeană a publicat în 2003 actualul Regulament privind exceptarea anumitor categorii de autovehicule (CE) 1400/2002, care stabileşte reguli pentru actorii de pe piaţă şi care va rămâne în vigoare până în 2010.

Regulamentul de exceptare pe categorii defineşte acordurile verticale care nu cad sub incidenţa articolului 81 din Tratatul UE, care interzice acordurile anti-concurenţiale. Acestea oferă aşadar o anumită securitate operatorilor de pe piaţă, care pot fi siguri că se conformează legislaţiei UE în materie de concurenţă în cazul în care acordurile lor îndeplinesc condiţiile stabilite de Regulamentul de exceptare pe categorii.

4.3. Fiind mult mai detaliat decât Regulamentul general de exceptare pe categorii, regulamentul de exceptare a anumitor categorii de autovehicule, specific sectorului, ridică probleme de înţelegere pentru operatorii de pe piaţă, în special pentru IMM-uri, dată fiind complexitatea sa sporită. Această situaţie confuză a fost identificată de Comisie pe baza numărului mare de cereri şi plângeri primite din partea operatorilor de pe piaţă, fără legătură cu chestiuni de concurenţă. Pe pieţele din aval, Regulamentul privind exceptarea anumitor categorii de autovehicule furnizează a priori o abordare mai generoasă întrucât, în anumite condiţii, acordurile sunt acoperite până la o cotă de piaţă de 100 % (în Regulamentul general de exceptare pe categorii, doar până la o cotă de piaţă de 30 %), însă această abordare generoasă este limitată de anumite reguli specifice.

Ca urmare, regulamentul de exceptare a anumitor categorii de autovehicule este în continuare destul de controversat, întrucât comercianţii autorizaţi doresc în cea mai mare parte menţinerea actualului statut, iar constructorii de automobile cer reguli mai simple şi mai puţin restrictive. Pe de altă parte, sectorul independent (reparatorii independenţi şi producătorii de piese de schimb) solicită o mai bună armonizare a legislaţiei actuale.

4.4. O mai bună armonizare a actualului cadru legislativ ar include:

—	regulamentul de exceptare pe categorii;

—	difuzarea şi punerea la dispoziţie a informaţiilor privind tehnologia din cadrul noilor modele şi al noilor instrumente pentru toţi operatorii;

—	revizuirea Directivei 96/96/CE privind inspecţia tehnică auto pentru autovehicule;

—	drepturile de proprietate industrială (protecţia designului şi a patentului);

—	dispoziţii privind garanţia;

—

formare.

4.5. Toţi operatorii de pe piaţă solicită certitudine juridică şi ar dori să ştie ce se va întâmpla după 2010. Actuala incertitudine privind viitorul conţinut al Regulamentului de exceptare pe categorii este un motiv serios de îngrijorare, în special în rândul IMM-urilor, ceea ce este de înţeles, având în vedere durata contractelor şi volumul de investiţii necesare pentru a-i ţine la curent pe toţi operatorii cu noile tehnologii ale autovehiculelor şi pentru a le permite accesul la piesele de schimb, la tehnologia informaţiei, la noile instrumente şi echipamente şi la formare.

4.6. Comisia a consolidat cadrul legal prin Regulamentul 715/2007/CE (Euro 5), intrat în vigoare în ianuarie 2009, prin care se reglementează accesul la toate informaţiile tehnice pentru vehiculele nou omologate.

4.7. CESE consideră că, date fiind actualele condiţii economice şi sociale, o revizuire a legislaţiei UE ar trebui să contribuie la menţinerea unei concurenţe libere şi echitabile prin următoarele măsuri:

—	evitarea unor schimbări perturbatoare în această perioadă de criză gravă;

—	toate reglementările care conduc spre o concentrare prea mare a distribuţiei ar trebui cântărite bine;

—	asigurarea cadrului adecvat pentru siguranţă, protecţia mediului şi simplificarea regulilor;

—	anticiparea obiectivelor comportamentului anticoncurenţial datorat noii organizări a pieţei;

—	promovarea principiului „să gândim mai întâi la scară mică” propus de Small Business Act, pentru a favoriza dezvoltarea şi inovarea în cadrul IMM-urilor şi protecţia locurilor de muncă.

5. Situaţia actuală pe pieţele din aval ale industriei europene a automobilelor

Pieţele din aval din UE se confruntă cu transformări structurale majore datorită intervenţiei prin mecanisme noi şi mai active de reglementare. Transformările tehnologice şi ale proceselor reconfigurează modelul de afaceri de succes pentru participanţii din toate etapele lanţului de producţie, comercializare şi distribuţie de pe pieţele din aval.

5.1. Întreţinerea şi reparaţiile

Inovaţiile tehnologice permit un mai bun control al emisiilor, mai multă siguranţă şi confort, dar aceste inovaţii au făcut din ce în ce mai dificile întreţinerea şi reparaţia unui autovehicul. Această piaţă este caracterizată de o concurenţă puternică; aici predomină ca număr IMM-urile, care furnizează componente competitive şi a servicii de calitate, jucând astfel un rol esenţial în ocuparea forţei de muncă şi creşterea economică din Europa.

5.1.1. Mai precis, producătorii de aparate şi instrumente pentru mai multe mărci au nevoie de informaţii specifice (de exemplu, informaţii specifice de diagnoză pentru aparate de diagnoză generice, în vederea asigurării unei funcţionalităţi extinse a acestora). Fără instrumente generice sau adaptate mai multor mărci, aceste mici întreprinderi sunt obligate să cumpere câte un set de instrumente pentru fiecare marcă de vehicule care ar putea fi adusă la reparaţie. În acest scop, sunt necesare investiţii care ar depăşi în mod evident capacităţile financiare ale IMM-urilor. Pentru a ţine pasul cu numărul în creştere de sisteme electronice care sunt adăugate tot mai des autovehiculelor, producătorii de instrumente au nevoie de informaţii şi de date fiabile şi precise de la constructori. Fără acestea, producătorii de instrumente de diagnoză nu pot produce software-ul necesar reparatorilor independenţi.

5.2. Piesele de schimb

Producţia şi distribuţia de piese de schimb originale specifice diverselor mărci sunt asigurate în mare parte de producătorii de echipamente originale sau de subcontractanţii acestora. O pondere foarte importantă le revine însă părţilor utilizabile independent de marcă, precum anvelopele, roţile, bateriile, bujiile, diversele filtre etc.

În special producătorii de anvelope, baterii şi roţi se confruntă cu o concurenţă globală în creştere şi au suferit în trecut o restructurare cuprinzătoare. În acest context, ar trebui recomandate analize complementare ale diferitelor subsectoare.

5.2.1. Piesele adaptabile şi copierea pieselor de schimb

Furnizorii independenţi alternativi au o importanţă crescândă pe piaţa pieselor de schimb. Adesea, aceştia oferă piese de schimb care oferă clienţilor un raport preţ-calitate mai bun (de exemplu, în cazul autovehiculelor mai vechi, un preţ mai scăzut este mai important decât o durată de viaţă lungă). În acest caz, nu este vorba de o copie fidelă a originalului, ci de funcţionalitate.

Adesea sunt oferite însă şi copii ilegale, de o calitate inferioară, sau piese falsificate. În acest caz este vorba în cele din urmă de înşelarea clientului, care poate fi combătută din ce în ce mai bine cu ajutorul instrumentelor de protecţie a patentului, de protecţie a proprietăţii intelectuale şi al politicii comerciale.

5.2.2. Industria de tuning auto

Tuningul auto este un subsector în creştere rapidă al industriei automobilelor.

Industria de tuning auto urmăreşte să modifice un autoturism, îmbunătăţindu-i performanţa, aspectul general şi siguranţa. Conceptul de tuning poate fi aplicat tuturor componentelor unui automobil, cum ar fi roţile, anvelopele, suspensiile, motorul, interiorul, caroseria, sistemul de eşapament etc.

Există un număr semnificativ de întreprinderi dedicate în întregime acestui sector, care îşi comercializează produsele pe pieţele globale. În general, acestea utilizează idei şi materiale inovatoare şi lansează, de asemenea, noi tendinţe în materie de inginerie care, în anumite cazuri, sunt adoptate de constructorii auto pentru a fi utilizate în producţia de autovehicule clasice.

Comisia Europeană ar trebui să pregătească şi să adopte legislaţia specifică pentru a reglementa sectorul tuningului auto.

5.3. Siguranţa şi avantajele durabile pentru mediu

Pentru a garanta că vehiculele se conformează standardelor de emisii şi siguranţă ale UE nu doar când sunt noi, la ieşirea din uzină, ci în cursul întregii lor existenţe, este nevoie de inspecţie periodică, întreţinere adecvată şi reparaţii. Operatorii independenţi şi reparatorii autorizaţi joacă un rol important atât cu privire la modelele noi, cât şi la cele mai vechi, pentru a asigura că vehiculele rămân sigure şi respectă normele de mediu în vigoare. Acest nivel de servicii poate fi oferit doar dacă constructorii de automobile asigură accesul continuu la informaţii, instrumente şi echipament generice, la piese de schimb şi la formare.

6. Restructurarea majoră a pieţelor din aval

6.1. Industria automobilelor în ansamblul său, sectorul comercial şi cel al serviciilor au fost afectate sever de criza economică şi financiară. Principalele probleme pentru întreprinderi sunt cauzate de dificultăţile în creştere cu privire la obţinerea de împrumuturi (în special de către IMM-uri) şi de scăderea dramatică a cererii de automobile noi. Pe de altă parte, pieţele din aval din sectorul auto au fost influenţate de mulţi alţi factori, printre care:

—	creşterea vârstei medii a autovehiculelor, combinată cu reducerea numărului de kilometri parcurşi pe an;

—	descreşterea volumului de reparaţii datorită longevităţii sporite a componentelor şi intervalelor mai lungi de întreţinere;

—	creşterea relativă a costurilor reparaţiilor datorită utilizării sporite a componentelor cu înaltă tehnologie în autovehicule;

—	presiunea asupra costului reparaţiilor datorită veniturilor mai scăzute ale familiilor şi sensibilităţii la preţuri a consumatorilor;

—	extinderea electronicii în autovehiculele moderne, complexitatea sporită a echipamentelor;

—	numărul în creştere al pieselor de schimb, explozia modelelor şi a variantelor de echipamente;

—	reparaţiile şi întreţinerea, identificarea componentelor şi designul instrumentelor devin mai complexe;

—	investiţii uriaşe în sistemele informatice, instrumente, componente şi în formare;

—	politica pe care o practică constructorii de automobile, de a oferi clienţilor contracte de întreţinere.

6.2. Prin urmare, apar schimbări fundamentale care conduc la diferite grade de restructurare, şi anume:

—	va continua şi va fi accelerată, odată cu criza, tendinţa de concentrare pe piaţă, datorită fuziunilor şi achiziţiilor;

—	va descreşte numărul reparatorilor independenţi şi al comercianţilor en gros de componente;

—	reparatorii mici şi mijlocii şi comercianţii en-gros de piese de schimb tind din ce în ce mai mult să se alăture unor grupuri/lanţuri independente care oferă o gamă completă de servicii, pentru a face faţă cerinţelor sporite ale profesiei lor;

—	creşte presiunea preţurilor asupra producătorilor şi distribuitorilor de componente;

—	datorită rentabilităţii scăzute a vânzărilor de noi autovehicule, constructorii de automobile îşi vor extinde activităţile pe pieţele din aval.

6.3. În afară de aceasta, deşi există anumite oportunităţi de creştere a vânzărilor de piese de schimb pe pieţele din aval, se aşteaptă din ce în ce mai mult de la furnizori să ofere produse postvânzare inovatoare, care să sporească performanţa sau siguranţa componentelor originale ale autovehiculului şi care să impulsioneze astfel cererea pe piaţă, ceea ce conduce la o situaţie în care reţelele de comercianţi autorizaţi de constructori se luptă pentru a-şi păstra cota lor de piaţă, în principal datorită scăderii gradului de utilizare a componentelor pe segmentul automobilelor cu vârstă între 0 şi 4 ani, acestea formând baza clientelei lor.

6.4. CESE consideră că restructurarea pieţelor din aval va continua sub multe forme, inclusiv prin crearea de noi parteneriate şi de noi tipuri de relaţii cu clienţii. Având în vedere legăturile strânse ale sectorului automobilelor cu alte sectoare şi gama largă a industriei furnizoare şi a comerţului cu autovehicule, orice formă de restructurare care are efecte negative severe asupra IMM-urilor va afecta sute de mii de lucrători din toate statele membre. CESE este, aşadar, de părere că restructurarea pieţelor din aval ar trebui monitorizată atent de Comisie, care ar trebui să ia măsuri, dacă este necesar, pentru a asigura menţinerea concurenţei.

7. Aspectele sociale

7.1. Formarea şi perfecţionarea profesională

În general, sistemele de formare şi perfecţionare profesională sunt bine dezvoltate în acest sector. Aceasta se datorează, pe de o parte, obligaţiilor constructorilor şi, pe de altă parte, mutaţiilor tehnologice rapide, care fac necesară o formare profesională continuă. Nu există probabil niciun alt sector în care cota lucrătorilor care beneficiază de perfecţionare profesională anuală să fie atât de ridicată, diferenţele depinzând de tipul şi de mărimea întreprinderii. În special microîntreprinderile (mai ales cele familiale) au mari probleme să ţină pasul în acest sens. Prin structura sa, formarea este prea adesea concentrată pe un loc de muncă specific sau pe o anumită marcă. Aceasta reduce mobilitatea lucrătorilor şi face dificilă schimbarea locului de muncă. Din acest motiv, Comitetul sprijină eforturile de creare a unui sistem european unitar de certificare.

7.2. Sănătatea şi securitatea

Dificultatea meseriilor din sectorul automobilelor diferă, de la standurile de fabricaţie, deseori automatizate şi dispunând de mijloace tehnice importante, până la standurile de reparaţii, unde predomină încă sarcinile manuale. Caracterul lor repetitiv poate duce, destul de des, la apariţia unor dureri invalidante sau a unor afecţiuni osteomusculare la salariaţi. Date fiind provocările demografice viitoare, vor deveni indispensabile transformările în organizarea muncii, pentru a menţine personal suficient de calificat într-o stare de sănătate bună şi pentru a le permite lucrătorilor să continue să lucreze până la vârsta pensionării. Altfel, se poate ajunge la o penurie de specialişti cu experienţă în acest domeniu.

Planurile de prevenire a riscurilor profesionale şi măsurile de adaptare a locurilor de muncă nu trebuie să ţină seama numai de diferiţii agenţi poluanţi sau toxici. Ele trebuie să asigure şi protecţia salariaţilor împotriva dificultăţilor cu care se confruntă în activitatea lor.

Atunci când apar noi tehnologii pe piaţă, apar şi noi riscuri. În curând, vor trebui abordate riscurile de natură electrică ale sistemelor de înaltă tensiune şi riscurile de explozie legate de hidrogen. Aceasta necesită pregătire. Pentru moment, încă nu se cunosc posibilele transformări ale locului de muncă tipic. Cu toate acestea, diferitele părţi interesate au nevoie de semnale clare pentru a începe elaborarea strategiilor adecvate. Riscurile profesionale din industria automobilelor se află deci în centrul unui dialog pe care îl poartă partenerii sociali şi pentru care trebuie stabilite dispoziţii de încurajare a măsurilor preventive şi a sprijinului pentru salariaţi.

CESE susţine consolidarea iniţiativelor şi a mijloacelor dedicate de UE şi de statele membre politicilor privind siguranţa, sănătatea şi recalificarea profesională.

7.3. Schimbările demografice

Îmbătrânirea populaţiei are consecinţe asupra pieţelor din aval ale sectorului automobilelor. Va creşte vârsta medie a forţei de muncă, iar chestiunile legate de sănătate vor avea un impact mai mare asupra organizării muncii, asupra nevoilor de formare şi asupra condiţiilor de muncă.

7.4. Remunerarea

Remunerarea şi salariile nu se numără printre competenţele UE. Cu toate acestea, situaţia specifică a pieţelor din aval justifică o serie de întrebări în acest sens. În aproape toate ţările UE, salariile sunt sub presiune în acest sector, chiar mai mult decât în cazul lucrătorului mediu. La originea acestei presiuni se află în principal constructorii de automobile. Dependenţa comercianţilor de automobile/atelierelor de reparaţii auto de constructorii de automobile care le oferă concesiunile este extrem de mare. Constructorii decid cu privire la investiţii şi standarde pentru formare şi, indirect, influenţează preţurile pentru utilizatorii finali, de exemplu prin stabilirea termenelor, însă comerciantul/reparatorul este cel care trebuie să suporte povara financiară şi toate riscurile economice. Partenerii sociali nu dispun aşadar decât de o marjă de manevră limitată în cadrul negocierii colective, astfel că salariile sunt relativ scăzute în acest sector. Aceasta, împreună cu condiţiile de muncă dificile, reduce atractivitatea sectorului în ochii tinerilor lucrători. Este probabil să apară dificultăţi de recrutare pe viitor.

8. Provocări şi oportunităţi

8.1. În anii ce vor veni, sectoarele din aval se vor confrunta cu schimbări importante, atât pozitive cât şi negative. Performanţele acestor ramuri depind în mare parte de rezultatele industriei automobilelor. În afară de aceasta, există domenii importante în care concurenţa este influenţată de alţi factori, cum ar fi: normele privind distribuţia şi comercializarea, impactul ecologic, riscurile legate de securitate (produse suplimentare), măsurile de reciclare, drepturile de proprietate intelectuală (contrafacerea) etc. În astfel de domenii, inovaţia va juca un rol fundamental în toate aceste activităţi din aval.

8.2. De exemplu, anumite elemente reprezintă stimulente majore pentru creşterea concurenţei în sectoarele furnizării de componente, comercializării autovehiculelor şi reparaţiilor: noi norme privind distribuţia şi vânzarea vehiculelor noi (menţinerea Regulamentului de exceptare pe categorii) şi un nou Regulament european privind distribuţia pieselor de schimb pentru vehicule, comercializarea şi repararea, de exemplu noua clauză privind reparaţiile, care va fi introdusă în Directiva 98/71/CE privind protecţia juridică a desenelor şi modelelor industriale.

8.3. Ca o reacţie la provocările tehnologice, juridice şi politice, o gamă largă de operatori de pe piaţă care lucrează cu mărci multiple şi de organizaţii auto s-au întrunit pentru a-şi apăra dreptul de a repara şi dreptul consumatorilor de a beneficia de întreţinere şi reparaţii pentru vehiculele lor, la atelierul pe care îl preferă. Regulile actuale expiră în 2010, iar eventualitatea ca acestea să fie sau nu reînnoite face subiectul unor controverse (5).

8.4. IMM-urile constituie coloana vertebrală a economiei şi a ocupării forţei de muncă în UE, reprezentând cea mai mare parte a întreprinderilor de pe pieţele din aval. O legislaţie clară şi specifică reprezintă o condiţie esenţială pentru garantarea unei concurenţe libere şi echitabile pe pieţele din aval ale sectorului automobilelor (6).

8.5. În situaţia actuală de criză, este esenţial să se ia măsuri de sprijin eficiente pe termen scurt, care să permită întregului sector al automobilelor şi celor care lucrează în cadrul acestuia să facă faţă recesiunii. Pe termen mediu şi lung, în special întreprinderile mici şi microîntreprinderile vor putea face faţă concurenţei doar dacă dezvoltă noi concepte şi realizează investiţii. Deoarece multe întreprinderi mici nu pot realiza acest lucru singure, se va ajunge într-o măsură sporită la fuziuni şi cooperări, precum şi la noi parteneriate cu diferiţii actori ai societăţii civile şi la constituirea unor reţele specializate de independenţi sau de specialişti în noile tehnologii (vehicule electrice, hibride).

Bruxelles, 16 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Sursa: FIGIEFA/WOLK & PARTNER CAR CONSULT GmBH.

(2) A se vedea, în acest sens, Avizul CESE (nepublicat încă în JO) din 13 mai 2009 – CCMI/067.

(3) Asociaţia Constructorilor Europeni de Automobile (ACEA) a definit trei categorii pentru sectorul vehiculelor utilitare: vehiculele utilitare uşoare cu greutate de până la 3,5 t („dube”), vehiculele comerciale mai grele de 3,5 t, excluzând autobuzele şi autocarele mei grele de 3,5 t („camioane”) şi vehiculele comerciale grele de peste 16 t, excluzând autobuzele şi autocarele („camioane grele”).

(4) Raportul de informare al CCMI din 23 noiembrie 2007 intitulat „Industria automobilelor din Europa: situaţia actuală şi perspective”. Raportor: dl ZÖHRER; coraportor: dl GLAHE

(5) Susţinătorii Campaniei pentru dreptul de a repara sunt:

AIRC - Association Internationale des Réparateurs en Carosserie;

CECRA - European Council for Motor Traders and Repairs;

EGEA - European Garage Equipment Association;

FIA - Fédération Internationale de l’Automobile;

FIGIEFA - International Federation of Automotive Aftermarket Distributors;

(6) Avizul CESE privind Comunicarea Comisiei: Prioritate pentru IMM-uri. Un„Small Business Act”pentru Europa COM(2008) 394 final, JO C 182, 4.8.2009, p. 30.

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/37

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind spaţiile urbane şi violenţa juvenilă

(2009/C 317/06)

Raportor: dl ZUFIAUR NARVAIZA

Spaţiile urbane şi violenţa juvenilă.

Secţiunea pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi cetăţenie, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 25 iunie 2009. Raportor: dl ZUFIAUR NARVAIZA.

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 15 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 174 de voturi pentru, 3 voturi împotrivă şi 7 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. Societatea europeană este, în momentul de faţă, preocupată de fenomenul violenţei şi delincvenţei în rândul minorilor şi al tinerilor adulţi, dorind totodată să promoveze dezvoltarea integrală a tinerilor şi să încurajeze inserţia socială şi profesională a acestora. Dacă fenomenele de violenţă juvenilă sunt larg difuzate de mass-media naţionale, este important să se precizeze faptul că, în general, statisticile (1) privind delincvenţa în rândul minorilor nu înregistrează, în Europa, o creştere semnificativă, ci rămân, într-o măsură semnificativă, stabile. Prezentul aviz din proprie iniţiativă îşi propune să ofere clarificări şi recomandări privind violenţa juvenilă, fără a încerca să incrimineze tineretul sau să-l reducă la anumite comportamente deviante.

1.2. De-a lungul istoriei, fiecare ordine juridică a spaţiului european şi-a dezvoltat propriul sistem de justiţie juvenilă, ceea ce explică disparitatea modelelor normative şi a răspunsurilor la fenomenul violenţei în rândul minorilor şi al tinerilor. Într-adevăr, sistemele de justiţie juvenilă în vigoare în statele membre ale UE prezintă diferenţe considerabile în ceea ce priveşte anumite aspecte precum politicile din domeniul protecţiei sociale, măsurile preventive, vârsta răspunderii penale, procedurile utilizate, măsurile sau sancţiunile aplicabile, resursele disponibile etc. Totuşi, această diversitate se manifestă în cadrul unor societăţi animate de dorinţa unei construcţii europene, lovite însă puternic de criză, motiv pentru care s-au redus mijloacele destinate politicilor de inserţie a tinerilor.

1.3. Recomandările din prezentul aviz se axează pe două linii principale, prima fiind abordarea preventivă a acestui fenomen. Comportamentele violente sau antisociale sunt deseori provocate de probleme precum configuraţia şi structurarea urbană, precum şi pauperizarea şi marginalizarea anumitor grupuri de populaţie. În plus, dacă tinerii sunt protagoniştii actelor de violenţă în aceste împrejurări, ei sunt şi victimele lumii în care trăiesc. De asemenea, reflecţia asupra violenţei colective a minorilor şi tinerilor şi asupra măsurilor preventive nu poate avea ca unic răspuns reprimarea şi sancţionarea faptelor comise. A doua axă a acestui aviz o constituie faptul că acest fenomen nu poate fi abordat exclusiv dintr-o perspectivă naţională, date fiind interconexiunile din cadrul spaţiului european în plan economic, în planul valorilor, al comportamentelor sociale şi al comunicării.

1.4. Fapt incontestabil, fenomenele de violenţă şi de delincvenţă în rândul minorilor există de mulţi ani în ţările europene, sub forme recurente. În general, aceste fenomene au fost percepute ca forme de patologie socială. În prezent, în schimb, ele sunt definite mai curând ca elemente de insecuritate, după cum se preciza în raportul Peyrefitte (2), care stabilea o diferenţă între crimă şi teama de crimă.

1.5. Într-un context european în care chestiunea violenţei minorilor suscită un interes aparte, Comitetul Economic şi Social European a adoptat, la 15 martie 2006, un aviz privind prevenirea delincvenţei juvenile: modalităţi de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul sistemului de justiţie juvenilă în Uniunea Europeană (3). Acest aviz, care sublinia importanţa abordării preventive, a fost preluat de instituţiile europene (4), servind şi de referinţă la diferite niveluri europene şi internaţionale pentru abordarea aspectelor legale, penale şi sociale ale delincvenţei juvenile.

1.6. Avizul invita la aprofundarea analizei fenomenului delincvenţei juvenile. În acest sens, violenţa în rândul minorilor şi al tinerilor (adolescenţii cu vârste cuprinse între 13 şi 18 ani şi adulţii tineri cu vârste cuprinse între 18 şi 21 de ani, chiar 25 de ani în anumite ţări, uneori făcând încă obiectul sistemului răspunderii penale pentru minori) este un fenomen care reţine din ce în ce mai mult atenţia societăţilor europene. Cu toate acestea, fenomenele de violenţă îmbracă diverse forme: acestea se manifestă în spaţiul urban, în cadrul şcolii, în special ca acte de hărţuire (bullying), dar şi în cadrul familiei, în bandă sau în gaşcă, în cadrul unor manifestări sportive sau prin intermediul noilor tehnologii de comunicare, cum ar fi internetul. Toate aceste expresii ale violenţei merită desigur o analiză, dar am dorit să limităm prezentul aviz din proprie iniţiativă la violenţele colective comise de tineri în spaţiile urbane.

1.7. Într-adevăr, problema violenţelor colective se află în prim-plan de aproximativ douăzeci de ani, iar cartierele cele mai marginalizate sunt observate şi studiate de cercetători (sociologi, etnologi, geografi, jurişti, politologi etc.) Dacă factorii care determină comiterea acestor acte de dezordine sunt bine cunoscuţi: şomajul, precaritatea, întreruperea şcolarizării, eşecul şcolar, destructurarea familială, discriminarea etc., situaţia s-a agravat, iar mijloacele de răspuns utilizate s-au înăsprit în cursul ultimilor ani. Într-adevăr, crizele au accentuat problemele economice şi sociale, antrenând un regres al tinerelor generaţii, în comparaţie cu cele ale părinţilor lor şi, implicit, oprirea „ascensorului social”, ceea ce are drept corolar creşterea individualismului şi a nevoii de satisfacţie imediată, însoţite de refularea solidarităţii şi a eforturilor de lungă durată. Acest fapt a produs anumite fenomene şi un sentiment de nedreptate şi de izolare, a căror exprimare colectivă devine manifestarea cea mai vizibilă a opoziţiei faţă de autorităţi.

1.8. Fără a dispune de o definiţie oficială şi legală, termenul de violenţă colectivă a fost deseori reţinut pentru a califica evenimente violente care îmbracă multe forme şi care se petrec în spaţiile publice şi se traduc fie prin atacuri provocate de probleme de discriminare etnică şi rasială între comunităţi, declanşând astfel conflicte între bande rivale, fie prin relaţia dintre anumite grupuri de populaţie şi instituţii, raporturile dintre tineri şi forţele de ordine fiind emblematice.

1.9. Aceste fenomene, care au căpătat amploare în decursul ultimilor ani pe continentul european, producându-se în Franţa, Marea Britanie, Spania, Danemarca, Belgia, Grecia etc., nu au fost niciodată luate în considerare ca o problemă globală de către guvernele naţionale şi instituţiile UE, ci mai degrabă ca epifenomene punctuale şi izolate.

1.10. Din acest motiv, prezentul aviz recomandă coordonarea acţiunilor întreprinse la nivel local, naţional şi european, care necesită, de acum înainte, răspunsuri la nivel comunitar, prin intermediul programelor specifice din cadrul politicilor privind familia, tineretul, educaţia, formarea, ocuparea forţei de muncă, prevenirea delincvenţei şi coordonarea juridică. Aceste răspunsuri concrete trebuie să tindă să se înscrie în strategiile de renovare urbană, de adaptare a serviciilor publice, de luptă împotriva tuturor formelor de discriminare, precum şi în reconsiderarea raporturilor dintre stat şi cetăţenii săi, în special prin intermediul forţelor de ordine, prin lecţii de educaţie civică, despre valori etice şi sociale, despre utilizarea mass-media şi prin sprijinul acordat părinţilor în materie de educaţie.

2. Caracteristicile şi cauzele violenţei colective în rândul minorilor în spaţiile urbane

2.1. Propunere de definiţie: nu există o definiţie consensuală a violenţelor colective comise de minori şi adulţii tineri în spaţiile urbane. Dacă legislaţia belgiană a dezvoltat conceptul de „revoltă” urbană, alte legislaţii văd în aceste manifestări infracţiuni comise de delincvenţi cunoscuţi şi identificaţi. Pentru a stabili premisa unei definiţii minimale şi globale, ne vom referi, în restul documentului, la aceste violenţe ca la o concentraţie de comportamente violente, comise în spaţiul urban, care constituie mijlocul de exprimare al anumitor categorii de populaţie. Motivaţiile participanţilor sunt diverse: discriminarea socială, conflictele cu forţele de ordine, ura rasială etc., aspecte ce pun în evidenţă, într-o oarecare măsură, carenţele şi insuficienţa serviciilor sociale care, prin activităţile de protecţie socială pe care le desfăşoară, îşi propun să prevină violenţa de acest tip. Definiţia utilizată încearcă să descrie violenţele colective care se petrec în spaţiile publice şi care se traduc prin atacuri împotriva locuitorilor care aparţin unui grup etnic sau împotriva forţelor de poliţie, precum şi acte de distrugere însoţite de furturi, precum incendierile de clădiri publice sau de vehicule etc.

2.2. Trebuie menţionat că sporirea actelor de violenţă (acte de distrugere şi de vandalism, bătăi şi agresiuni, furturi însoţite de violenţă, violuri etc.) nu se manifestă exclusiv în rândul tinerilor, epoca noastră fiind marcată de o recrudescenţă a violenţei. Cu toate acestea, vârsta persoanelor care comit acte de violenţă urbană constituie un factor important de înţelegere şi de soluţionare a fenomenului, proporţia minorilor şi adulţilor tineri fiind, într-adevăr, considerabilă. Astfel, în cursul evenimentelor petrecute în Franţa în 2005, cifrele poliţiei arată că, dintre cele aproape 640 de persoane arestate, 100 erau minori. Din perspectiva unei abordări preventive, este necesar să se acorde o atenţie specială unor soluţii permanente orientate către noile generaţii, motor al schimbării şi dezvoltării.

2.3. Studiu şi caracterizare în curs: fiecare stat membru şi-a dezvoltat propria metodologie pentru a măsura şi caracteriza violenţa colectivă în spaţiile urbane. Sisteme complexe, precum scara Bui-Trong (5), care stabileşte gradele de intensitate ale actelor de violenţă în funcţie de numărul de persoane implicate, de organizare şi de obiective etc., permit conceptualizarea fenomenului. De mai mulţi ani şi mai ales după evenimentele din 2005, Franţa dezvoltă o serie de Indicatori de Violenţă Urbană (INVU), bazaţi pe evaluarea nivelurilor de violenţă în cartiere sensibile, pe bază de anchete cantitative şi calitative şi de evaluare a victimizării. Aceşti indicatori, precum şi indicatorii echivalenţi utilizaţi în celelalte ţări europene sunt, pe de o parte, încă prea recenţi pentru a oferi o măsură precisă a intensităţii violenţelor urbane, iar, pe de altă parte, se confruntă în continuare cu probleme legate de sursele şi colectarea datelor.

2.4. Cum s-a precizate deja în definiţia fenomenului, reamintim că, deşi exprimarea violenţelor colective se înscrie într-un anumit context naţional, acestea prezintă totuşi trăsături comune în Europa. Astfel, având în vedere faptele petrecute în mai multe ţări europene în cursul ultimilor ani, este posibil să se stabilească o tipologie a desfăşurării evenimentelor:

—

Confruntări sociale şi politice: aceste acte de violenţă colectivă apar ca o reacţie la discriminare şi la excluziunea socială, economică şi geografică, căpătând forma unor reacţii violente care se opun forţelor de ordine sau reprezentanţilor statului, consideraţi vinovaţi de aceste probleme sociale. Dimensiunea de protest împotriva sistemului şi situaţiilor percepute ca acte de nedreptate declanşează confruntările cu forţele de securitate, instituţiile publice care reprezintă statul şi o societate catalogată ca represivă. Franţa a fost profund afectată de confruntările sociale din cursul aşa-numitei crize a periferiei, în cazul căreia absenţa mixităţii sociale şi mai multe decenii de eşec în materie de politică de planificare urbană au condus la stigmatizarea acestor zone urbane. Aceste revolte cu caracter politic (6) iau forma unui ciclu în trei etape: declanşarea, legată de un eveniment adesea tragic, euforia şi efectul de grup şi, în final, faza de epuizare (7).

—

Fenomene de scăpare de sub control: este vorba de manifestări de masă cu caracter politic, sportiv sau cultural care degenerează şi se soldează cu scăparea de sub controlul organizatorilor şi al forţelor de ordine publică. Actele de violenţă comise în timpul unor manifestări precum meciurilor de fotbal sau „rave party”, precum şi scăpările de sub control ale unor manifestaţii publice constituie câteva exemple ale acestui fenomen. Un alt factor suplimentar îl reprezintă participarea provocatorilor, indivizi care urmăresc înmulţirea distrugerilor materiale. Uniunea nu trebuie să uite că violenţele acestea incontrolabile suscită, în compensaţie, în anumite cazuri, tentaţia unor forme mai organizate de violenţă, care reprezintă o şi mai mare ameninţare la adresa democraţiei.

—

Conflict între bande violente: departe de a fi violente prin definiţie, bandele se constituie ca substitute ale familiei şi mediului de apropiaţi, oferindu-i tânărului în cauză sentimentul apartenenţei la un grup şi, într-un fel, soluţii concrete la îndoielile adolescenţei. În cazul mai precis al bandelor violente, acest tip de comportament deviant se caracterizează prin acţiuni de natură infracţională, legate de constituirea de grupuri de adolescenţi sau de adulţi tineri care recurg cu predilecţie la forţă şi intimidare şi care organizează, în mod regulat, confruntări sau acte infracţionale violente. Aceste bande se confruntă în mediul urban, atât pe stradă, cât şi în centrele comerciale, pentru a controla fie un anumit teritoriu, fie un comerţ ilicit, fie autorităţile, prin reprezentanţii acestora: poliţiştii şi agenţii de ordine şi siguranţă publică, precum în nordul Parisului sau în sudul Londrei, unde, în mod regulat, au loc confruntări care opun grupuri rivale. În Spania şi-au făcut apariţia bandele latino-americane (numite „Maras” sau „Pandillas”, precum Latin kings şi Ñetas). Fenomenul organizării în bandă constituie un mijloc prin care tinerii îşi asigură reciproc sentimentul de siguranţă într-o lume ostilă, opunându-se „celorlalţi”, care provin de pe o altă stradă sau din cartierul vecin. Astăzi, aceste bande sunt constituite din persoane aparţinând comunităţilor defavorizate din anumite cartiere periferice, iar actele de violenţă pe care le comit sunt legate de situaţia de eşec, precaritate etc. Este primordial ca aceste bande violente să primească o replică adecvată, pentru a se evita integrarea lor în crima organizată.

—

Confruntare de natură etnică şi religioasă. Prima trăsătură a acestui tip de violenţă o constituie dimensiunea sa etnică, actorii sau principalele ţinte ale actelor de violenţă comise provenind din comunităţi etnice, religioase sau asimilate. Numeroase ţări europene, precum Marea Britanie, Spania (revoltele din Alcorcon, din octombrie 2007, între tineri spanioli şi latino-americani), Italia, Ţările de Jos (octombrie 2007, Amsterdam), Danemarca (februarie 2008), Belgia (mai 2008, Anderlecht) etc. au cunoscut astfel de confruntări, în care intervin aspecte legate de migraţie şi religie, precum şi o serie extrem de complexă de alţi factori.

2.5. Episoadele violente din spaţiile urbane sunt provocate de cauze multiple, asociate într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de tipul de eveniment:

—

Sărăcia, precaritatea, şomajul. Manifestările de violenţă colectivă din Europa s-au desfăşurat mai ales în cartierele cele mai defavorizate, rezultat al marginalizării şi excluziunii sociale. Destructurarea familială, şomajul în rândul tinerilor, precaritatea profesională, precum şi lipsa de pregătire, care duce la imposibilitatea inserţiei socioprofesionale, fac ca aceste cartiere să fie extrem de sensibile la evoluţia situaţiei economice, în special în condiţiile crizei financiare actuale.

—

Accesul la arme şi substanţe ilicite. Traficul de droguri puternice în marea majoritate a capitalelor naţionale şi regionale europene, activitate efectuată în general de adulţi, nu de minori, favorizează apariţia fenomenelor de violenţă legate de comercializarea ilicită a acestor substanţe şi la propagarea armelor de foc. Victime ale unei lumi căreia nu-i pot face faţă, copiii şi tinerii pot deveni ţinta dealerilor care îi utilizează pe unii dintre ei.

—

Urbanismul. Cartierele aşa-numite „sensibile” ale oraşelor europene prezintă caracteristici comune şi sunt adesea considerate ghetouri suburbane, care nu răspund criteriilor actuale de mixitate socială şi de urbanism. Aparţinând fie zonelor centrale (Marea Britanie, Belgia), fie zonelor periferice (Franţa, Germania etc.), aceste cartiere şi imobile au fost insuficient întreţinute şi s-au deteriorat cu timpul, devenind insalubre şi periculoase.

—

Raporturile cu forţele de ordine. Numeroase manifestări de violenţă colectivă sunt înteţite de resentimente provocate de receptarea anumitor evenimente ca abuzuri ale poliţiei faţă de minorităţile vizibile sau utilizarea excesivă a forţei (8). Centrul de analiză strategică precizează că ostilitatea locuitorilor faţă de prezenţa forţelor de ordine în cartier este la fel de palpabilă ca şi lipsa de încredere în stat şi instituţiile publice (9).

—

Mass-media. Mijloacele de comunicare în masă au deseori tendinţa să prezinte aceste evenimente într-o lumină negativă, contribuind la stigmatizarea locuitorilor cartierelor sensibile şi alimentând manifestările de violenţă prin mediatizarea exagerată a acestor fenomene. În 2005, în Franţa, mass-media au oferit zilnic informaţii cu privire la evenimentele petrecute, în timp ce în Belgia şi în Germania guvernul a încercat să limiteze mediatizarea, pentru a evita declanşarea de noi conflicte inspirate de cele precedente.

3. Tipurile de răspuns la o problemă transnaţională

3.1. În cadrul european, fie că sunt sporadice sau continue, actele de violenţă comise în spaţiul urban sunt deosebit de grave, atât din punct de vedere politic, în măsura în care pun sub semnul întrebării capacitatea statului de a obliga la respectarea pactului social şi de a-şi proteja cetăţenii, cât şi din punct de vedere social, reflectând o fractură socială şi probleme de integrare. În acest context, statul trebuie să ofere răspunsuri clare la problemele legate de actele de violenţă colectivă din oraşe. Este necesar însă să se ţină cont de faptul că aceste răspunsuri variază mult de la o ţară la alta, având un caracter mai curând represiv în anumite cazuri şi mai curând preventiv în alte cazuri. Prin urmare, ar fi necesar un efort permanent de evaluare, la scară europeană, a politicilor menite să rezolve acest fenomen şi să se ia măsuri ca statisticile în materie să fie mai eficiente şi comparabile (datele privind delincvenţa nu pot fi analizate numai în funcţie de numărul de plângeri depuse, dar şi de procentajul celor care au fost rezolvate). Este necesar să se dezvolte indicatori comuni, pentru a se favoriza utilizarea de registre judiciare şi poliţieneşti în locul unor studii subiective privind impactul asupra victimelor.

3.2. În general, răspunsurile statelor membre iau următoarele forme:

—

iniţiativele de discriminare pozitivă în favoarea cartierelor sensibile, precum zonele cu activităţi educative prioritare şi de pregătire pentru ocuparea primului loc de muncă, din Franţa sau Berlin, unde tineri benevoli şi agenţi de poliţie efectuează împreună acţiuni regulate de patrulare pentru a evita şi preveni situaţiile care riscă să ducă la episoade de violenţă urbană. De când au fost create aceste patrule de poliţie mixte (ceea ce a presupus convingerea şefilor de bandă să colaboreze), criminalitatea s-a redus cu 20 % în zonele în care intervin acestea (10);

—	consolidarea prezenţei poliţiei şi a supravegherii cu mijloace video în zonele sensibile, precum şcolile sau spaţiile de divertisment. Această măsură a provocat un efect de stigmatizare a spaţiilor respective şi sentimentul tinerilor că sunt ţinta unui control permanent şi a unei acţiuni represive;

—	politicile de renovare urbană, mai mult sau mai puţin importante, în funcţie de ţară: în Franţa, în special prin intermediul agenţiei pentru renovare urbană (11); în Germania, prin intermediul acţiunilor de renovare urbană întreprinse în perioada de reunificare a ţării.

3.3. Pe de altă parte, o politică de coeziune teritorială eficientă poate contribui la evitarea fenomenului de concentrare, în zonele urbane, a factorilor care determină acte de violenţă juvenilă. Aceasta presupune eforturi comune de renovare şi transformare a spaţiilor urbane în spaţii de viaţă decente. Renovarea spaţiilor urbane implică un proces de reflecţie pe termen lung privind operaţiile de renovare urbană în cadrul unui plan strategic de amenajare globală a teritoriului, în acord cu toate părţile implicate, inclusiv tinerii. Obiectivul este reintegrarea cartierelor în oraşe şi reabilitarea acestora în scopul promovării dezvoltării populaţiei locale şi al promovării funcţiei sociale, economice şi culturale a acestor spaţii publice. Îmbunătăţirea gradului de confort al spaţiului urban („résidentialisation”) constituie o metodă specifică de recalificare urbană, care are drept obiectiv reglementarea problemelor specifice ale zonelor locuibile, făcând din oraş un loc de integrare şi de prevenire, în scopul combaterii problemelor urbane actuale: traficul de droguri, ocuparea ilegală a locuinţelor, violenţa şi degradarea mediului. Principalul obiectiv este evitarea excluziunii, prin măsuri care să încurajeze circulaţia, astfel încât aceste cartiere să se poată deschide oraşului, consolidând astfel vizibilitatea şi integrarea populaţiei urbane în ansamblu. Aceste măsuri de renovare urbană trebuie totuşi însoţite de strategii eficiente în materie de educaţie, formare profesională şi acces la un loc de muncă, fără de care nu se va produce nicio îmbunătăţire.

3.4. Violenţa juvenilă îşi are cauza într-o anumită lipsă de coeziune socială, legată de o criză a sentimentului cetăţenesc la nivelul oraşelor. Spaţiul public, a cărui principală caracteristică este co-existenţa unor cetăţeni foarte diferiţi, necesită respectarea unor reguli comune, care urmăresc protejarea libertăţilor individuale. Metropolele se confruntă însă cu fragila coabitare a unor grupuri de populaţie bazate pe coduri şi culturi diverse, prin urmare diferite unele de altele, ceea ce poate determina fragilizarea legăturilor sociale şi a anumitor relaţii de solidaritate (12). Se impune un răspuns interinstituţional şi multifactorial, care să permită punerea în aplicare a unor măsuri de prevenire eficace şi utile pentru toţi actorii implicaţi în mod direct sau indirect: poliţia, justiţia, serviciile sociale, aspectele privind locuinţele, ocuparea forţei de muncă sau educaţia. Autorităţile locale capătă totodată o importanţă deosebită în această privinţă, competenţele acestora exprimându-se, în special, în definirea spaţiilor urbane şi a serviciilor oferite cetăţenilor.

3.5. În Europa, violenţa urbană a minorilor se manifestă cu siguranţă în diferite contexte şi cu diferite grade de intensitate, dar examinarea acesteia, precum şi studierea răspunsurilor se înscriu într-un context juridic şi legal mai vast, la scara Uniunii Europene. În prezent, studiile şi evaluările privind prevenirea delincvenţei juvenile necesită o cooperare multidisciplinară şi interinstituţională a agenţiilor guvernamentale şi, la un nivel mai practic, a profesioniştilor intervenţiei directe (asistenţi sociali, poliţie, tribunale, context profesional etc.) Ţările, regiunile şi oraşele europene care au cunoscut episoade de violenţă colectivă se confruntă cu dificultăţi în efortul de normalizare a situaţiei, în vederea coabitării sociale şi a respectării instituţiilor la scara întregii populaţii. În plus, violenţa urbană presupune costuri foarte ridicate, atât din punct de vedere material, cât şi, mai ales, social şi politic (13).

3.6. În condiţiile în care delincvenţa juvenilă rămâne mai curând stabilă în Europa, dar violenţa actelor comise sporeşte semnificativ, anumite programe locale aplicate în diferite ţări din Uniunea Europeană demonstrează importanţa acţiunilor de prevenire şi a strategiilor sociale şi integrale destinate tinerilor din zonele urbane (14). Obiectivele fundamentale ale programului privind cartierele securizat din Birmingham (Premiul european pentru prevenirea delincvenţei în 2004) au fost: reducerea diverselor forme de violenţă şi a delincvenţei, îmbunătăţirea calităţii de viaţă a cetăţenilor şi încurajarea participării active a comunităţilor la asigurarea propriei lor integrări sociale (15).

3.7. Consolidarea unei societăţi europene organizate şi solidare cu ajutorul sprijinului acordat de Uniunea Europeană unor proiecte inovatoare care vizează probleme sociale şi probleme privind integrarea garantează consolidarea siguranţei şi a dezvoltării urbane durabile. De exemplu, programele Urban constituie o iniţiativă comunitară a Fondului european de dezvoltare regională (FEDER), care promovează dezvoltarea durabilă a oraşelor şi cartierelor în situaţie de criză, creând condiţiile unei îmbunătăţiri substanţiale a prevenirii violenţei în rândul minorilor şi a delincvenţei în general.

3.8. În plus, dezvoltarea participării cetăţeneşti la procesul decizional de la nivel local, la schimburile de experienţă şi de bune practici permite promovarea conceptului de „guvernanţă urbană”, care se defineşte printr-o serie de studii de reorganizare şi îmbunătăţire a serviciilor publice, elaborarea şi punerea în aplicare a noilor structuri de gestiune urbană; introducerea de indicatori stabili de evaluare a gestiunii locale; campanii de informare şi de îmbunătăţire a accesului la informaţii adresate cetăţenilor, fără a cădea în stigmatizare şi „mizerabilism”.

3.9. Există şi alte iniţiative, precum Pactul european pentru tineret, care urmăreşte îmbunătăţirea acţiunilor de formare, a mobilităţii, a inserţiei profesionale şi a incluziunii sociale a tinerilor europeni, promovând totodată concilierea vieţii de familie cu viaţa profesională.

3.10. În general, participarea cetăţenească activă a tinerilor este favorizată de imensa muncă încununată de succes a asociaţiilor care-şi desfăşoară zi de zi activitatea pe teren, înscriindu-se astfel în cadrul strategiilor europene, naţionale şi locale de dezvoltare şi de luptă împotriva excluziunii sociale.

4. Propuneri pentru o politică europeană privind violenţa juvenilă în spaţiile urbane

4.1. Liniile directoare sau orientările de mai jos reies din ideile expuse deja în prezentul aviz din proprie iniţiativă:

—

Diferitele strategii preventive şi soluţii alternative trebuie promovate printr-o politică europeană clară şi durabilă, bazată pe priorităţi definite la nivelul Uniunii Europene, pentru a contribui la rezolvarea problemelor legate de violenţa juvenilă în spaţiul urban şi evitând, pe cât posibil, intervenţia judiciară.

—

Atât la nivel european, cât şi la nivel naţional, trebuie să se acorde o recunoaştere specială structurilor sociale destinate tinerilor. Unele dintre aceste instituţii, fie că sunt asociative sau publice, joacă un rol hotărâtor în viaţa tinerilor, propunându-le activităţi care să le ofere o ocupaţie, evitându-se astfel antrenarea lor în activităţi infracţionale. Prin urmare, trebuie să se acorde atenţia cuvenită rolului şcolilor şi asociaţiilor, care trebuie sprijinite prin finanţare publică.

—

Actele de violenţă colectivă, atât actele de delincvenţă, cât şi actele antisociale şi alte încălcări ale regulilor de bună convieţuire comise de minori necesită răspunsuri diferite. Acestea trebuie să facă obiectul unor evaluări şi îmbunătăţiri continue, consolidând componenta educativă şi formativă, precum şi participarea minorilor la propria dezvoltare şi la propriul viitor.

—

Sunt necesare, pe de o parte, armonizarea principiilor europene şi internaţionale privind violenţa şi delincvenţa minorilor, prin intermediul normelor minime obligatorii în cadrul legislaţiilor naţionale şi, pe de altă parte, utilizarea acestor principii ca indicatori ai garantării drepturilor minorilor. Având în vedere caracterul multidisciplinar al departamentelor şi organelor guvernamentale implicate în gestionarea spaţiului urban european, trebuie lansate iniţiative şi instaurate norme de bune practici, care vor putea fi evaluate şi analizate de un observator european pentru justiţia juvenilă, de exemplu, pentru a dispune de date statistice demne de încredere şi comparabile cu privire la actele de violenţă comise de tineri în spaţiile urbane.

—

Sancţiunile şi măsurile impuse de jurisdicţiile naţionale trebuie să ţină cont de interesul superior al adolescentului în funcţie de vârstă, de maturitatea psihologică, de starea fizică, de gradul de dezvoltare şi de capacităţile acestuia (16). Acestea trebuie continuu adaptate la condiţiile personale (principiul individualizării măsurilor).

—	Strategiile de renovare urbană, însoţite de politici sociale durabile, trebuie întotdeauna promovate de instituţiile UE din perspectiva unei mai judicioase repartizări şi amenajări a teritoriului, pentru evitarea excluziunii şi stimularea integrării urbane a grupurilor de populaţie mai vulnerabile.

—	Autorităţile trebuie să furnizeze instituţiilor resurse suficiente pentru a le permite protejarea şi reinserţia minorilor, dotându-le cu mijloacele necesare şi personalul adecvat pentru a garanta capacitatea acestora de a exercita o influenţă semnificativă.

—

Trebuie garantate şi permanent actualizate selecţia adecvată a actorilor din domeniul social, juridic şi al forţelor de poliţie, precum şi pregătirea specifică a acestora, pe cât posibil la nivelul standardelor europene de referinţă, printr-o cooperare interinstituţională şi pluridisciplinară, în cadrul unor schimburi transnaţionale, în special în scopul stabilirii dialogului şi a unor relaţii între forţele de ordine şi tineri.

—

Instituţiile UE şi statele membre trebuie să considere că anul 2010, proclamat Anul luptei împotriva sărăciei şi excluziunii sociale, le oferă ocazia de a-şi dovedi hotărârea în a promova protecţia drepturilor tinerilor care încalcă legea, prevenirea violenţei în spaţiile urbane, ca o prioritate a luptei împotriva excluziunii sociale.

—

Instituţiile UE ar trebui să creeze o linie bugetară destinată protejării tinerilor împotriva excluziunii sociale în spaţiile urbane cele mai marginalizate, pentru a sprijini proiecte inovatoare în cadrul consolidării coeziunii sociale şi a societăţii civile, favorizând prin aceasta spiritul de iniţiativă şi spiritul întreprinzător în rândul tinerilor.

—	Aplicarea de criterii comune şi de bune practici trebuie să aibă în vedere măsurile preventive, tratamentul şi reinserţia minorilor care încalcă legea.

Bruxelles, 15 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) După cum demonstrează, de exemplu, raportul Ministerului Afacerilor Publice din Spania, ţară în care delincvenţa a scăzut cu aproape 2 % în 2007, comparativ cu 2006.

(2) Raportul Comitetului de studii privind violenţa, criminalitatea şi delincvenţa. „Réponses à la violence” (Răspunsuri la violenţă), Paris, Presse Pocket 1977, p. 41

(3) Avizul CESE din 15 martie 2006 privind prevenirea delincvenţei juvenile: modalităţi de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul sistemului de justiţie juvenilă în Uniunea Europeană. Raportor: dl ZUFIAUR NARVAIZA (JO C 110, 9.5.2006)

(4) Rezoluţia Parlamentului European din 21 iunie 2007 privind delincvenţa juvenilă: rolul femeilor, al familiei şi al societăţii.

http://www.europarl.europa.eu/oeil/DownloadSP.do?id=13705&num_rep=6729&language=fr

(5) Résurgence de la violence en France (Resurecţia violenţei în Franţa), BUI-TRONG Lucienne, Futuribles, februarie 1996, pp. 17-18

(6) Le Goaziou(V.), Mucchielli (L.), 2006, Quand les banlieues brulent. Retour sur les émeutes de 2005 (Când periferiile ard. Retrospectiva revoltelor din 2005), Paris, La Découverte.

(7) Bachmann(C.), Le guennec (N.), 1997, Autopsie d’une émeute. Histoire exemplaire du soulèvement d’un quartier (Autopsia unei revolte. Istoria exemplară a răscoalei unui cartier), Paris, Albin Michel.

(8) The Politics of Protest. Extra-Parliamentary Politics in Britain since 1970 (Politicile privind acţiunile de protest. Politici extraparlamentare în Marea Britanie începând din 1970), Peter JOYCE, Palgrave MACMILLAN, 2002.

(9) Centrul de Analiză Strategică, „Les violences urbaines: une exception française? Enseignements d’une comparaison internationale” (Violenţele urbane: o excepţie franceză? Concluziile unei comparaţii la nivel internaţional), La note externe de veille, nr. 31, 23 octombrie 2006. (http://www.strategie.gouv.fr/IMG/pdf/NoteExterneDeVeille31.pdf)

(10) Jeunes et policiers font cause commune à Berlin (Tineri şi poliţişti îşi unesc forţele la Berlin) http://www.oijj.org/news_ficha.php?cod=54117&home=SI&idioma=es.

(11) www.anru.fr

(12) „La dynamique de la disqualification sociale” (Dinamica degradării sociale), Sciences humaines nr 28, mai 1993.

(13) În cazul Clichy-sous-Bois, Franţa, costurile materiale s-au ridicat, în 2005, la 150 de milioane de euro.

(14) „Prévenir la délinquance en milieu urbain et auprès des jeunes. Recueil international de pratiques inspirantes”(Prevenirea delincvenţei în mediul urban şi în rândul tinerilor. Culegere internaţională de practici cu valoare de model), Centrul Internaţional pentru Prevenirea Criminalităţii, 2005. (www.crime-prevention-intl.org/publications/pub_113_1.pdf)

(15) Rezultatul a fost reducerea cu 29 % în medie a delictelor comise de tineri, faţă de 12 % în alte domenii comparabile.

(16) A se vedea Declaraţia comună de la Valencia a Observatorului Internaţional de Justiţie Juvenilă

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/43

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind protejarea copiilor împotriva delincvenţilor sexuali itineranţi

(2009/C 317/07)

Raportor: dna SHARMA

La 10 iulie 2008, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât elaborarea unui aviz cu privire la

Protejarea copiilor împotriva delincvenţilor sexuali itineranţi.

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 15 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 157 de voturi pentru, 2 voturi împotrivă şi 4 abţineri.

1. Recomandări – „Copiii nu trebuie să devină victimele turismului sexual” (1)

1.1. Este necesar să se adopte, să se pună în aplicare şi să fie recunoscută ca prioritară o strategie europeană pentru protejarea copiilor împotriva delincvenţilor sexuali itineranţi.

Delincvenţii sexuali NU TREBUIE să rămână în responsabilitatea jurisdicţiilor străine. În afara Uniunii Europene, condamnările nu constau întotdeauna în pedepse cu închisoarea. Recidiviştii rămân, adesea, în aceeaşi ţară sau călătoresc în altele pentru a nu fi reperaţi. Aceasta înseamnă că autorităţile şi guvernele naţionale europene nu sunt înştiinţate cu privire la pătrunderea în Europa a unei persoane care a săvârşit abuzuri sexuale. Acest fapt sporeşte riscul pentru copiii europeni.

Se impune o abordare consolidată, holistică şi centrată pe copil, care să cuprindă:

—	prevenirea abuzurilor. Este necesar să se întreprindă cercetări asupra antecedentelor delincvenţilor sexuali itineranţi (2);

—	protejarea copiilor expuşi acestui risc şi a victimelor, prin identificarea copiilor vulnerabili (3) şi prin crearea de servicii telefonice de ajutor şi a unor linii telefonice de urgenţă;

—	urmărirea penală a celor care comit abuzuri, cu aplicarea dispoziţiilor legale;

—	stabilirea de parteneriate cu ONG-urile şi cu organizaţiile care nu sunt încă implicate;

—	participarea tinerilor şi a societăţii civile la sensibilizarea opiniei publice.

CESE este de acord cu recomandările Comunicării Comisiei intitulate „Către o strategie europeană privind drepturile copilului”, cu recomandarea PE (4) şi cu Convenţia Consiliului Europei (5), focalizate asupra combaterii exploatării copilului. Cu toate acestea, CESE solicită ca toate statele membre care nu au făcut-o încă (6) să semneze şi să ratifice de urgenţă Protocolul ONU CRC (7) şi Convenţia Consiliului Europei, pentru ca Europa să poată revizui eficient tratamentul rezervat cetăţenilor europeni care comit abuzuri sexuale asupra copiilor, atunci când lucrează în străinătate sau când fac turism.

1.2. Măsurile necesare pentru o strategie eficientă şi proactivă trebuie să includă:

—	parteneriate internaţionale eficiente combinate cu o mai bună partajare a informaţiilor, care să includă cooperarea dintre organele poliţieneşti şi îmbunătăţirea instrumentelor informatice destinate urmăririi delincvenţilor sexuali itineranţi;

—	acorduri de cooperare bilaterală mai puternice cu ţările în cauză;

—	constituirea de echipe comune de investigaţii cu alte organisme de aplicare a legii;

—	acorduri cu guverne din străinătate privind expulzarea şi escortarea delincvenţilor recunoscuţi vinovaţi;

—	prevederea posibilităţii utilizării Ordinelor de călătorie în străinătate (Foreign Travel Orders - FTO), în vederea restricţionării călătoriilor pentru delincvenţii sexuali cu risc ridicat;

—	controlul prealabil şi neacordarea dreptului de a lucra în străinătate delincvenţilor sexuali (8);

—	lansarea unei campanii de sensibilizare a cetăţenilor la nivel european şi, dacă este posibil, la nivel global, privind denunţarea delincvenţilor sexuali. Aceasta ar trebui sprijinită prin crearea unui număr verde internaţional, cu un mecanism de denunţare online „în timp real” (9);

—	implicarea societăţii civile şi a partenerilor sociali în sensibilizarea opiniei publice;

—	crearea unor mecanisme de educare, consiliere şi a unor servicii medicale/terapeutice destinate victimelor, precum şi formarea de specialişti în acest domeniu.

1.3. Provocarea esenţială constă în sensibilizarea opiniei publice cu privire la amploarea acestei probleme, ceea ce s-ar putea realiza prin iniţierea unui proiect european intitulat „Europa împotriva exploatării sexuale a copiilor” (10). Instituţiile UE ar putea juca un rol de pionier, făcând referire la politica privind turismul etic şi combatere a exploatării sexuale a copiilor pe toate formularele de rambursare a cheltuielilor de călătorie.

1.4. Prezentul aviz nu abordează nici problema traficului de copii, nici a răpirilor de copii, întrucât acestea presupun o legislaţie şi măsuri specifice şi trebuie să facă obiectul unui aviz separat.

2. Context

2.1. Prezentul aviz se referă la turismul şi exploatarea sexuală a copiilor pe teritoriul şi în afara Europei.

2.2. Majoritatea persoanelor care comit abuzuri sexuale asupra copiilor sau îi exploatează în scopuri sexuale este constituită din localnici. Aceasta se întâmplă peste tot în lume. Cu toate acestea, la ora actuală, exploatarea sexuală a copiilor în cadrul turismului face parte dintr-o lucrativă industrie a sexului solid implantată la scară globală.

2.3. Ieftinirea călătoriilor, absenţa vizelor şi noile tehnologii le permit delincvenţilor să-i identifice pe cei mai vulnerabili copii din lume, inclusiv din Europa, în special acolo unde sărăcia, lipsurile, carenţa afectivă şi degradarea condiţiilor sociale ating cote maxime. Actele comise sunt adesea înregistrate digital şi difuzate la nivel global. Multe ONG-uri, dintre care ECPAT (11) este cea mai cunoscută, colaborează cu poliţia şi cu industria călătoriilor şi turismului pentru a-i proteja pe aceşti copii.

2.4. Primul Congres mondial împotriva exploatării sexuale a copiilor în scopuri comerciale s-a desfăşurat la Stockholm, în 1996. 122 de ţări s-au angajat într-un „parteneriat global împotriva exploatării sexuale a copiilor în scopuri comerciale”. În prezent, conferinţe locale (12) şi internaţionale (13) denunţă în mod repetat aceleaşi obstacole care se ridică în calea unei preveniri eficiente.

2.5. În UE, s-au înmulţit angajamentele şi rapoartele (14). Cu toate acestea, după cum observa raportul recent al Parlamentului European (15), multe state membre încă nu au semnat sau ratificat aceste convenţii.

2.6. Aceasta înseamnă că, din păcate, deşi s-au obţinut şi rezultate excelente (16) şi în ciuda numeroaselor măsuri practice adoptate la scară comunitară (17), Europa a eşuat în ceea ce priveşte protejarea celor mai vulnerabili copii, prevenirea abuzurilor comise de cetăţenii europeni şi îndeplinirea angajamentelor asumate la Stockholm. Numai printr-o aplicare concretă a măsurilor, copiii vor fi protejaţi, acasă şi în străinătate.

2.7. Este imposibil să se estimeze câţi copii sunt victime ale delincvenţilor sexuali itineranţi. Caracterul ascuns şi natura criminală a abuzurilor sexuale asupra copiilor, precum şi vulnerabilitatea acestora, mai ales a celor care trăiesc în sărăcie, fac foarte dificilă colectarea de date. Abuzurile sexuale ce vizează copiii este parte a fenomenului global de exploatare sexuală a copiilor în scopuri comerciale. Acesta include:

—	cumpărarea şi vânzarea copiilor în scopul prostituţiei;

—	abuzurile sexuale împotriva copiilor legate de pedofilie;

—	producerea de imagini conţinând abuzuri faţă de copii şi alte forme de pornografie în care sunt implicaţi copii.

2.8. De regulă, cei care săvârşesc astfel de abuzuri merg în locuri în care consideră că nu vor fi prinşi, adesea caracterizate printr-un grad scăzut de educaţie al populaţiei, sărăcie, ignoranţă, corupţie, apatie, neaplicarea legii sau a politicilor guvernamentale. Abuzurile împotriva copiilor sunt comise şi de persoane care în mod deliberat au creat orfelinate (18), proiecte pentru copii şi şcoli în comunităţi vulnerabile, doar în scopul de a-şi continua, atât ei, cât şi asociaţii lor, comportamentul abuziv. Recidiviştii călătoresc dintr-o ţară în alta, evitând astfel a fi reperaţi prin mecanismele de supraveghere a delincvenţilor sexuali. Este necesară realizarea unor cercetări mai aprofundate privind procesul mental implicat în abuzurile sexuale comise asupra copiilor. Finkelhors identifică patru condiţii prealabile, în funcţie de existenţa cărora delictele sexuale sunt comise sau nu (19):

—	motivaţia comiterii abuzului;

—	inhibiţiile interne legate de etica personală;

—	inhibiţiile externe;

—	rezistenţa victimei.

2.9. Profesioniştii care se ocupă de protecţia copiilor şi publicul larg dispun de cunoştinţe reduse despre infracţiunile comise în străinătate. Mass-media acoperă doar cazurile senzaţionale. Se vorbeşte prea puţin despre riscul la care sunt expuşi copiii europeni atunci când infractorii se întorc în ţara de origine.

2.10. CEOP (20) foloseşte termenul potrivit de „delincvenţi sexuali itineranţi” pentru a-i descrie pe cei care călătoresc în străinătate şi abuzează de copii. Cetăţenii presupun că, dacă o persoană săvârşeşte o infracţiune în străinătate, aceasta este automat înscrisă în registrul delincvenţilor sexuali. Cu toate acestea, acest lucru se întâmplă rareori, dat fiind că, din motive diverse şi complexe, fie că aceste registre nu există, fie că informaţiile nu sunt transmise sau reglementările privind protecţia datelor nu permit monitorizarea.

2.11. Turismul sexual trebuie considerat un fenomen care merge dincolo de turismul„de vacanţă”. În prezent, multe întreprinderi sunt delocalizate, au filiale sau duc negocieri în întreaga lume. Este necesar ca angajatorii şi organizaţiile şi sindicatele angajaţilor să dea limpede de înţeles că abuzurile sexuale asupra copiilor nu vor fi absolut de loc tolerate.

3. Responsabilitatea globală

3.1. Guvernele au o responsabilitate la nivel global faţă de cetăţenii lor privind protejarea copiilor vulnerabili, oriunde s-ar afla aceştia. Extinderea turismului în ultimii 50 de ani a fost însoţită, mai recent, de creşterea numărului delincvenţilor sexuali itineranţi care au ca victime copii. Majoritatea persoanelor care comit astfel de fapte profită de avantajul de a se afla într-o altă ţară pentru a putea încălca tabuurile sociale care, în mod normal, le controlează comportamentul.

3.2. Codul global de etică pentru turism (21) stabileşte un cadru de referinţă pentru dezvoltarea responsabilă şi durabilă a turismului în lume. Pentru Europa, ar trebui să fie o ruşine la nivel comunitar faptul că europenii se află printre cei care exploatează sexual copii pe teritoriul UE şi în întreaga lume. Cetăţenii europeni sunt în responsabilitatea Europei, iar faptul că aceşti infractori pot fi judecaţi în ţara de origine, pentru ca apoi să li se permită să călătorească liber în alte ţări, fără monitorizare, este total inacceptabil. Europa trebuie să abordeze dihotomia juridică care, permiţând libera circulaţie a cetăţenilor săi, le permite şi delincvenţilor sexuali să circule fără restricţii.

3.3. La nivel internaţional, există un principiu juridic care împiedică ca o persoană să fie condamnată de două ori pentru aceeaşi faptă. Când un infractor se întoarce în ţara-gazdă, trebuie continuată aplicarea pedepsei în ţara-gazdă sau, pe bază de noi dovezi, se poate iniţia un nou proces. În consecinţă, cooperarea internaţională este esenţială. Comitetul salută noua decizie-cadru a Comisiei care abordează această chestiune (22).

3.4. Este necesară coordonarea activităţilor, monitorizarea şi evaluarea statisticilor şi elaborarea unor recomandări practice şi prompte. Cu toate acestea, în Uniunea Europeană, dat fiind că deciziile luate pot duce la privarea de libertate şi, astfel, la îngrădirea libertăţilor fundamentale ale persoanei, doar statele membre sunt competente să dispună, cu respectarea legilor care guvernează practicile poliţieneşti şi judiciare de pe tot teritoriul Uniunii. ONG-urile europene şi internaţionale desfăşoară o muncă excelentă în domeniul protecţiei copiilor, dar nu pot înlocui poliţia sau justiţia.

Dezvoltarea cooperării şi a asistenţei în materie de ieşire din sărăcie (23), educaţie, sănătate şi dezvoltare socială trebuie să sprijine mai mult protecţia copiilor împotriva abuzurilor sexuale. Trebuie luate în considerare şi sprijinite mai mult ONG-urile, precum şi partenerii sociali, în materie de formare şi de sprijin emoţional/psihologic. Este esenţială îmbunătăţirea educaţiei şi a formării celor care lucrează în acest domeniu şi în sectorul serviciilor în sensul cel mai larg (de exemplu media, industria hotelieră, învăţământ, asistenţă socială, poliţie) pentru a înţelege şi suprima obstacolele care împiedică denunţarea faptelor. După cum subliniază raportul filialei daneze a organizaţiei Save the Children (Salvaţi copiii) (24), copiii, şi în special cei mai expuşi riscului, trebuie îndrumaţi, pentru a deveni conştienţi de pericol şi a şti cum să se ferească. În ţările dezvoltate şi în cele în curs de dezvoltare, este necesară instruirea copiilor în vederea utilizării în siguranţă a internetului, astfel încât să fie preveniţi împotriva practicilor abuzive ale celor care ştiu să folosească acest instrument pentru a identifica victime.

3.5. Este indispensabil să se prevadă o terapie şi servicii de consiliere destinate celor care comit abuzuri, pentru a favoriza reabilitarea acestora (25).

4. Responsabilitatea societăţii civile

4.1. Societatea civilă europeană are responsabilitatea de a se ridica împotriva infracţiunilor şi de a acţiona atunci când există o ameninţare pentru alţii - indiferent dacă aceasta se întâmplă acasă sau în străinătate - şi mai ales în cazul comiterii de abuzuri asupra copiilor. Se consideră că, în prezent, în Europa, între 10 % şi 20 % dintre copii sunt victime ale abuzurilor sexuale, fenomen care se intensifică şi se extinde geografic. Unii cetăţeni europeni sunt delincvenţi sexuali itineranţi, călătorind în interiorul şi în afara Europei.

4.2. Prin urmare, este necesar să se elaboreze strategii comune şi să se întreprindă acţiuni suplimentare de prevenire şi combatere a acestui flagel. În cazul angajatorilor europeni, lupta împotriva prostituţiei infantile şi a pornografiei infantile ar trebui percepută ca o chestiune de responsabilitate socială a întreprinderii.

4.3. 4,5 % dintr-un total de 842 de milioane (2006) de călători sunt delincvenţi sexuali, iar 10% dintre aceştia sunt pedofili (26). Începând din 2003, agenţiile de voiaj pot subscrie la „Codul de conduită pentru protejarea copiilor împotriva exploatării sexuale în călătorii şi turism” (27). În prezent, peste 600 de companii, din peste 30 de ţări, au semnat acest cod de conduită. Totuşi, responsabilitatea exploatării sexuale a copiilor prin turism nu revine numai industriei turismului. Toate sectoarele comerciale ar trebui să împiedice astfel de activităţi.

4.4. Confederaţia sindicală internaţională (CSI) îşi încurajează membrii să creeze structuri de funcţionari, comitete şi grupuri de lucru care să sprijine strategiile. Pentru a pătrunde pe teren, CSI a adoptat o abordare sectorială şi a creat parteneriate importante pentru a pune în aplicare acordurile-cadru internaţionale. Dat fiind că exploatarea sexuală a copiilor constituie o gravă încălcare a drepturilor omului şi ale celor ce muncesc, acest aspect face parte integrantă din lupta CSI împotriva celei mai dure forme de muncă la care sunt supuşi copiii (28). Prin urmare, sindicatele continuă să-şi îndeplinească rolul, prin promovarea ratificării normelor internaţionale în materie, monitorizarea aplicării efective a politicilor şi a reglementărilor adoptate de guverne şi de angajatori (29), sensibilizarea propriilor membri şi a opiniei publice (30), precum şi prin abordarea acestei chestiuni în cadrul negocierilor colective (31).

4.5. În Convenţia sa, adoptată de către Comitetul de Miniştri la 12 iulie 2007, Consiliul Europei a afirmat că „fiecare parte va încuraja sectorul privat , precum şi societatea civilă, să participe la elaborarea şi punerea în practică a unor politici de prevenire a exploatării sexuale şi a abuzurilor sexuale împotriva copiilor şi pentru aplicarea normelor interne prin autoreglementare şi coreglementare”. Prin urmare, este posibil un proiect european comun.

5. Măsuri concrete

5.1. Orice acţiune întreprinsă trebuie să-şi fixeze ca obiectiv unic STOPAREA abuzurilor comise asupra copiilor şi protejarea celor vulnerabili. Dacă abuzurile asupra copiilor ar fi definitiv stopate, nu ar mai fi victime. Acest lucru trebuie să constituie prioritatea şi obiectivul principal al tuturor politicilor privind protecţia copilului.

5.2. Instituţiile UE ar putea juca un rol de pionier, condamnând în mod explicit exploatarea sexuală a copiilor în cadrul politicii lor privind turismul etic şi menţionând acest lucru pe toate formularele de rambursare a cheltuielilor de călătorie.

Măsurile şi exemplele de mai jos pot fi expuse aici numai pe scurt şi au fost elaborate în colaborare cu ECPAT (32), una dintre cele mai importante organizaţii de apărare a drepturilor copiilor la nivel global, care militează pentru protejarea copiilor împotriva exploatării sexuale în scopuri comerciale. ECPAT este activă în peste 70 de ţări, la cel mai înalt nivel de guvernare, implicând totodată şi profesionişti şi persoane care lucrează direct cu copii, prin activităţi de cercetare, formare şi consolidare a capacităţilor.

5.3.1. Control prealabil şi interzicere. În prezent, şcolile din străinătate nu au niciun mecanism de verificare a candidaţilor sau a măsurii în care profilul acestora le-ar permite să lucreze cu copii. Aceasta constituie o carenţă enormă în protejarea copiilor vulnerabili. Trebuie adoptate mecanisme care să permită organizaţiilor internaţionale înregistrate sau poliţiei să aibă acces la astfel de informaţii.

5.3.2. Acorduri de cooperare bilaterală. ONG-urile din întreaga lume schimbă tot mai multe informaţii vitale privind delincvenţii sexuali. Acest lucru favorizează acţiuni rapide şi prompte. În mod ironic, guvernele, înglodate în birocraţie şi reguli de protejare a datelor, nu pot acţiona prompt şi lasă în sarcina ONG-urilor să facă ceea ce acţiunea internaţională de tip poliţienesc nu reuşeşte. Protejarea copiilor ar trebui să primeze întotdeauna în faţa regulilor de protejare a datelor. Consolidarea încrederii şi a cunoaşterii reciproce între ţări, prin stabilirea unui cadru de cooperare, asigură posibilitatea de a acţiona din timp în combaterea abuzurilor sexuale. Pentru a fi eficient, acest demers ar trebui să depăşească şi să completeze faza de pregătire şi de consolidare a capacităţii instituţionale.

5.3.3. Trebuie prevăzute servicii telefonice de ajutor şi linii telefonice de urgenţă la scară internaţională pentru evitarea unui scenariu clădit pe o cultură a tăcerii şi pe o politică a struţului. Mecanismele trebuie să permită o acţiune „în timp real”. Trebuie creat un sistem integrat de protecţie a copilului, în care organismele profesioniste şi furnizorii de servicii să colaboreze cu ONG-urile pentru a sprijini protejarea şi identificarea victimelor sau a copiilor expuşi riscului.

5.3.4. Echipe de investigaţie comune şi agenţii naţionale de aplicare a legii. Europa are nevoie de agenţii specializate, cu priorităţi în domeniul protecţiei copiilor, care să poată acţiona în străinătate, cu resurse adecvate de investigare a delincvenţilor sexuali itineranţi sau de colectare de probe privitoare la cei care comit astfel de fapte în alte ţări.

5.3.5. Acorduri de deportare şi escortare a infractorilor condamnaţi: Sistemele de raportare a proceselor sau condamnărilor între ţări nu sunt obligatorii, prin urmare delincvenţii sexuali pot fi condamnaţi în străinătate, iar acest lucru să nu fie cunoscut în ţara de origine. Este de datoria ambasadelor şi misiunilor diplomatice să informeze ţara de origine, în situaţia în care acestea intră în posesia informaţiei. După ce au fost condamnaţi şi şi-au îndeplinit pedeapsa în străinătate, mulţi delincvenţi rămân în aceeaşi ţară sau se mută în alta, dar nu se întorc în ţara de origine, evitând astfel să fie trecuţi în registrul delincvenţilor sexuali. În cazul celor care sunt condamnaţi şi trimişi înapoi în ţara de origine, deoarece această operaţiune presupune călătorii cu avionul pe distanţe mari, cu escale, există riscul ca aceştia să poată fugi. De aici, nevoia de a încheia acorduri de cooperare bilaterale şi de a apela şi la escortă în vederea aplicării legii.

5.3.6. Modelul de acorduri de protecţie publică între agenţii (Multi-Agency Public Protection Arrangements - MAPPA). Este un model utilizat în Marea Britanie pentru evaluarea şi „gestionarea” delincvenţilor sexuali din interiorul comunităţii. Modelul implică mai multe agenţii (din domeniul justiţiei, protecţiei sociale, locuinţei, sănătăţii) pentru a reduce la minimum riscurile grave la care sunt expuşi cetăţenii şi pentru a ajuta la reperarea infractorilor recidivişti. Cadrul cuprinde patru funcţii de bază, dar nu-i acoperă în prezent pe cetăţenii britanici care călătoresc în străinătate:

—	identificarea infractorilor;

—	schimbul de informaţii relevante pentru evaluarea riscului;

—	evaluarea riscului de daune grave;

—	gestionarea riscului.

5.3.7. Utilizarea şi eficienţa Ordinelor de călătorie în străinătate (Foreign Travel Orders - FTO). Acestea pot fi utilizate de tribunale pentru a interzice persoanelor să călătorească în străinătate, fie către o anumită destinaţie, fie oriunde în lume. Acest lucru se poate aplica fie pentru protejarea unui anumit copil, fie pentru protejarea copiilor în general. Aceste ordine sunt valabile pentru o perioadă de timp determinată. În 2005, guvernul Australiei a modificat legea australiană privind paşapoartele (Australian Passport Act) pentru a permite poliţiei să solicite anularea paşapoartelor delincvenţilor sexuali cu risc ridicat.

5.4. O măsură specifică: proiectul european „Europa SPUNE NU exploatării sexuale a copiilor!”

Putem construi un proiect european care să adune la un loc toate măsurile şi toate cartele deja elaborate şi care să contribuie la sensibilizarea opiniei publice, implicând organizaţiile în combaterea exploatării sexuale a copiilor, prin simpla punere în evidenţă a principalelor fapte existente. Un „cod” sau o „cartă” adoptată deja la nivel global ar putea însoţi declaraţia propusă în Anexa I. Legile deja adoptate sau cele noi, dacă sunt aplicate în mod eficient, ar putea, de asemenea, veni în sprijinul acestei cauze.

Bruxelles, 15 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Slogan al campaniei organizate de Organizaţia mondială a turismului.

(2) Organizaţia Save the Children (Salvaţi copiii), Danemarca. Raportul „Sex Offenders without Borders” (Delincvenţi sexuali fără frontiere), mai 2009.

(3) Declaraţia şi Planul de acţiune de la Rio de Janeiro privind prevenirea şi eradicarea exploatării sexuale a copiilor şi a adolescenţilor, noiembrie 2008.

(4) Recomandarea Parlamentului European către Consiliu, din 3 februarie 2009, privind combaterea exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile [2008/2144(INI)].

(5) Convenţia Consiliului Europei privind protecţia copiilor faţă de exploatarea şi abuzurile sexuale, adoptată la 25.10.2007, http://conventions.coe.int/Treaty/EN/treaties/Html/201.htm.

(6) http://conventions.coe.int/Treaty/Commun/ChercheSig.asp?NT=201&CM=&DF=&CL=ENG. Statele membre care nu au ratificat încă Protocolul facultativ ONU CRC sunt: Germania, Ungaria, Irlanda, Luxemburg, Malta şi Marea Britanie. Statele membre care nu au semnat încă Convenţia Consiliului Europei sunt: Republica Cehă, Ungaria, Letonia, Luxemburg, Malta şi Slovacia. Grecia este singura ţară care l-a ratificat.

(7) Protocolul facultativ la Convenţia privind drepturile copilului referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, adoptat în mai 2000 şi intrat în vigoare în ianuarie 2002. A se vedea http://www.unhchr.ch/html/menu2/6/crc/treaties/opsc.htm.

(8) „The End of the Line for Child Exploitation” (Sfârşitul exploatării copiilor). A se vedea raportul ECPAT 2006.

(9) A se vedea organizaţia Childwise - ECPAT Australia.

(10) A se vedea Anexa 1.

(11) ECPAT (End Child Prostitution, Child Pornography and the Trafficking of Children for Sexual Purposes) - Eliminarea prostituţiei în rândul copiilor, a pornografiei infantile şi a traficului de copii în scopuri sexuale. ECPAT are un statut special consultativ în cadrul Consiliului Economic şi Social al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ECOSOC).

(12) „When Travelling, Put a Stop to Indifference” (Când călătoriţi, nu daţi dovadă de indiferenţă), sloganul iniţiativei Stopchildprostitution.be al ECPAT Belgia, şi reuniunea pe tema „Travelling abusers in Europe” (Cei care comit abuzuri sexuale în Europa), mai 2007.

(13) Cel de-al treilea congres mondial împotriva exploatării sexuale a copiilor şi adolescenţilor, noiembrie 2008.

(14) A se vedea notele de subsol 4 şi 5. A se vedea şi

http://www.nspcc.org.uk/Inform/policyandpublicaffairs/Europe/Briefings/councilofeurope_wdf51232.pdf şi http://www.unhchr.ch/html/menu2/6/crc/treaties/opsc.htm

(15) A se vedea nota de subsol 4.

(16) PE 410.671, ianuarie 2009.

(17) COM(1996) 547 final; COM(1999) 262 final; Decizia-cadru a Consiliului 2000/375/JAI (JO L 138, 9.6.2000); Decizia-cadru a Consiliului 2004/68/JAI (JO L 13, 20.1.2004) şi COM(2009) 135 final.

(18) Făptuitorii utilizează adesea termenul „orfelinat” pentru a-şi camufla activităţile. Este vorba despre cămine pentru copii înfiinţate special în scopul comiterii de abuzuri asupra copiilor.

(19) Organizaţia Save the Children (Salvaţi copiii), Danemarca. Raportul „Sex Offenders without Borders” (Delincvenţi sexuali fără frontiere), mai 2009.

(20) CEOP (Child Exploitation and Online Centre) - Centrul online împotriva exploatării copiilor, Marea Britanie.

(21) Adoptat prin rezoluţia A/RES/406(XIII) la cea de-a 13-a Adunare Generală a Organizaţiei ONU a Turismului Mondial (UNWTO) (27 septembrie - 1 octombrie 1999).

(22) COM(2009)135 final.

(23) A se vedea „Thematic Study on Policy Measures concerning Child” (Studiu tematic al acţiunilor privind sărăcia în rândul copiilor).

(24) Idem.

(25) Sarah Macgregor: „Sex offenders treatment programs: effectiveness of prison and community based programs in Australia and New Zealand” (Programele de tratament al delincvenţilor sexuali: eficacitatea închisorii şi a programelor bazate pe comunitate din Australia şi Noua Zeelandă): http://www.indigenousjustice.gov.au/briefs/brief003.pdf; Dario Dosio, Friedemann Pfaefflin, Reinhard Eher (editori.): „Preventing Sexual Violence Through Effective Sexual Offender Treatment and Public Policy” (Prevenirea violenţei sexuale prin tratarea eficientă a delincvenţilor sexuali şi prin politici publice), cea de-a 10-a conferinţă a Asociaţiei internaţionale pentru tratarea delincvenţilor sexuali (International Association for the Treatment of Sexual Offenders - IATSO): www.iatso.org.

(26) Sursa: ACPE (Association against child prostitution) - Asociaţia împotriva prostituţiei în rândul copiilor.

(27) Acest cod a fost iniţiat în 1998 de către ECPAT Suedia. În prezent, este acceptat de UNICEF şi OMC. Pentru mai multe informaţii, a se vedea: www.thecode.org.

(28) Convenţia nr.182 a OIM.

(29) http://www.ituc-csi.org/IMG/pdf/FINAL_EU_CLS_2009_report__2_.pdf.

(30) http://www.itfglobal.org/campaigns/traffickingstate.cfm.

(31) http://www.iiicongressomundial.net/congresso/arquivos/thematic_paper_csr_eng.pdf.

(32) ECPAT (End Child Prostitution, Child Pornography and Trafficking of Children for Sexual Purposes) - Eliminarea prostituţiei în rândul copiilor, a pornografiei infantile şi a traficului de copii în scopuri sexuale.

Anexa I

Europa împotriva exploatării sexuale a copiilor

Abuzul sexual asupra unei persoane cu vârsta sub 18 ani constituie o INFRACŢIUNE oriunde în lume

Instituţiile europene şi partenerii sociali nu vor accepta acest lucru!

Oriunde în lume, copiii au dreptul să crească în pace şi să fie protejaţi de orice formă de exploatare sexuală, fizică sau pe internet.

Declaraţia de principii a (numele organizaţiei):

—	contribuim la o creştere economică etică şi responsabilă;

—	respectăm şi protejăm drepturile copilului;

—	condamnăm exploatarea sexuală de orice natură, fizică sau prin intermediul internetului, a copiilor;

—	ne rezervăm dreptul de a denunţa persoanele suspectate de activităţi ce ar putea duce la lezarea demnităţii sau la abuz sexual asupra unei persoane sub 18 ani.

Angajaţii (numele organizaţiei) se obligă:

—	să adere la principiile întreprinderii, enumerate mai sus, şi să respecte drepturile fundamentale în materie de protecţie a copilului;

—	să contribuie la o creştere economică etică şi responsabilă;

—	să respecte şi să protejeze drepturile copilului;

—	să nu furnizeze informaţii sau materiale care să conducă la o potenţială exploatare sexuală a copiilor;

—	să informeze persoanele competente, inclusiv poliţia, despre activităţi suspecte care ar putea conduce la punerea în primejdie sau la exploatarea sexuală a unui copil.

Aşteptările clienţilor şi ale furnizorilor (numele organizaţiei):

Cunoaştem şi respectăm legislaţia globală în vigoare privind protejarea copiilor împotriva exploatării sexuale. Ne luăm angajamentul să nu ne implicăm în astfel de practici, fie fizic, fie prin intermediul internetului, acasă, în misiuni de serviciu sau în concediu.

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/49

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind viitorul zonelor neurbane în societatea cunoaşterii

(aviz din proprie iniţiativă)

(2009/C 317/08)

Raportor: dl SANTILLÁN CABEZA

Viitorul zonelor neurbane în societatea cunoaşterii (aviz din proprie iniţiativă).

Secţiunea pentru uniunea economică şi monetară şi coeziune economică şi socială, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 24 iunie 2009. Raportor: dl SANTILLÁN CABEZA.

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 16 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu unanimitate de voturi.

1. Excepţionala diversitate a Europei

1.1. UE adăposteşte o diversitate teritorială de o extraordinară bogăţie, precum şi un model unic de aşezare a populaţiei. Acesta contribuie atât la calitatea vieţii locuitorilor din oraşele aflate aproape de zonele rurale, cât şi la cea a locuitorilor acestora din urmă, care beneficiază de un acces imediat la servicii. Acest model este şi mai rentabil, deoarece evită problemele marilor concentrări urbane, precum şi nivelurile ridicate de utilizare a energiei şi a suprafeţelor de teren caracteristice expansiunii urbane, care vor căpăta dimensiuni din ce în ce mai considerabile, pe măsură ce schimbările climatice vor progresa, în paralel cu măsurile de adaptare la acestea şi de combatere a lor (1).

Pentru a deosebi zonele rurale de cele nerurale, OCDE stabileşte o distincţie între unităţile administrative locale (UAL de nivel 1 sau 2) şi regiuni (nivel NUTS 3). O unitate teritorială locală este o colectivitate rurală dacă densitatea populaţiei sale este de sub 150 de locuitori pe kilometru pătrat. Regiunile (NUTS 3) se deosebesc prin gradul de ruralitate, altfel spus prin proporţia populaţiei care locuieşte în unităţi teritoriale locale de tip rural.

1.2.1. Potrivit OCDE, există trei tipuri de regiuni:

—	regiunile predominant rurale, în care peste 50 % din populaţie trăieşte în colectivităţi rurale;

—	regiunile cu important caracter rural, în care o proporţie de 15-50 % din populaţie trăieşte în colectivităţi rurale;

—	regiunile predominant urbane, în care sub 15 % din populaţie trăieşte în colectivităţi rurale.

Peste 50 % din teritoriul UE-25 este reprezentat de zone rurale.

1.2.2. În concepţia Eurostat, gradul de urbanizare împarte zonele în trei categorii:

—	zonă dens populată, adică un ansamblu de unităţi locale conexe, având fiecare o densitate de peste 500 de locuitori pe kilometru pătrat, populaţia totală a zonei fiind de cel puţin 50 000 de locuitori;

—	zonă intermediară, adică un ansamblu de unităţi locale conexe care nu aparţin unei zone dens populate, având fiecare o densitate de peste 100 de locuitori pe kilometru pătrat, populaţia totală a zonei fiind de cel puţin 50 000 de locuitori sau zona fiind aflată lângă o zonă dens populată;

—	zonă slab populată, adică un ansamblu de unităţi locale conexe care nu aparţin nici unei zone dens populate, nici unei zone intermediare (2).

—	În majoritatea statelor membre, o „unitate locală” corespunde unei comune sau unui municipiu. Zonele slab populate reprezintă aproape 84 % din întreg teritoriul UE-25 (3).

2. Zonele urbane şi rurale: evoluţii divergente

2.1. Ideea că intensificarea eforturilor în materie de cercetare-dezvoltare va permite UE să facă faţă provocării reprezentate de globalizare este acceptată de mai mulţi ani. Strategia de la Lisabona conţine de altfel obiectivul explicit de a spori investiţiile în domeniu până la un nivel de 3 % din PIB.

2.2. Trebuie studiat mai bine potenţialul regiunilor, care diferă în funcţie de caracteristicile demografice (ritmul diferit al îmbătrânirii populaţiei) şi sociologice (capitalul uman), de factorii economici (mobilitatea capitalurilor şi a lucrătorilor calificaţi şi, în consecinţă, mobilitatea unei părţi a bazei de impozitare) şi de structura de producţie (moştenirea istorică, potenţialul atractiv pentru investitori).

2.3. Deşi zonele rurale nu pot fi asociate automat cu declinul, şi nici zonele „intermediare” cu dezvoltarea (4), se poate afirma că, în general, zonele predominant rurale (17,9 % din populaţia europeană) şi cele intermediare (37,8 %, ceea ce conduce la un total de 55,7 %) se află într-o situaţie mai puţin avantajoasă. În plus, în statele membre în care veniturile sunt mai mici, diferenţele între zonele urbane şi neurbane sunt mai mari (5).

2.4. În ultimii ani, au fost create sau perfecţionate mai multe instrumente de stimulare a inovării (al şaptelea Program-cadru de cercetare-dezvoltare, programul-cadru pentru inovaţie şi competitivitate, instrumentul financiar JEREMIE, iniţiativele tehnologice comune, „pieţele-pilot” etc.). Această activitate contrastează cu dezinteresul pentru regiunile care nu au capacitatea de a concretiza astfel de posibilităţi cu speranţa unui randament pozitiv al investiţiei.

2.5. Având în vedere că cea mai mare parte a activităţii economice se concentrează în oraşe, trebuie găsit un echilibru în ce priveşte dezvoltarea societăţii cunoaşterii.

3. Propuneri de reechilibrare în favoarea zonelor neurbane

3.1. Servicii de interes general (SIG) de calitate pentru a garanta coeziunea socială şi teritorială

3.1.1. În Comunicarea privind SIG (6), Comisia Europeană s-a angajat „să prezinte Parlamentului o analiză amplă şi actualizată cu privire la efectele «liberalizării».(…) [să analizeze], de asemenea, progresul privind aplicarea protocolului, odată cu intrarea în vigoare a noului tratat [şi să publice] din doi în doi ani un raport privind serviciile sociale, care va servi drept instrument de schimb cu părţile interesate”. CESE consideră că ar fi extrem de importantă o analiză a Comisiei asupra impactului eventual al liberalizărilor asupra coeziunii teritoriale. Analiza sa ar trebui să furnizeze date defalcate în funcţie de natura urbană/rurală a colectivităţilor teritoriale şi de percepţiile populaţiei acestora.

3.1.2. Accesul la serviciile medicale prevăzute în Carta Drepturilor Fundamentale (articolul 35) poate fi deosebit de problematic în zonele neurbane, din cauza lipsei de personal calificat, de infrastructură adaptată şi de resurse bugetare. Comisia ar trebui să lanseze o dezbatere cu colectivităţile teritoriale şi federaţiile patronale şi sindicale europene interesate, pentru a vedea cum pot fi concepute instrumente (acorduri între parteneri sociali, ajutoare de stat, iniţiative comunitare) de redinamizare a acestui sector.

3.2. Societatea informaţională şi societatea cunoaşterii

3.2.1. Deşi uneori se face confuzie între cele două, conceptul de societate a cunoaşterii (văzută ca un ideal sau o etapă în evoluţia umanităţii) trebuie deosebit de cel de societate informaţională (caracterizată de utilizarea pe scară largă a tehnologiilor informaţiei şi comunicării). Informaţia reprezintă doar un instrument de dobândire a cunoaşterii.

3.2.2. Educaţia reprezintă un factor esenţial în evoluţia către societatea cunoaşterii. În zonele neurbane, evoluţia demografică (emigraţia, rata înaltă de dependenţă, îmbătrânirea populaţiei etc.) joacă un anumit rol. În fiecare an, unele şcoli mici situate în zone mai puţin dinamice trebuie să-şi închidă porţile din cauza numărului insuficient de elevi. Aceasta poate încuraja exodul, părinţii preferând să se instaleze în regiuni mai dinamice, în care apar locuri de muncă şi în care există şcoli şi infrastructuri de primire (7).

3.2.3. În ceea ce priveşte procentajul adulţilor cu pregătire medie sau superioară, în UE se înregistrează o tendinţă continuă de reducere a diferenţelor între regiunile predominant rurale şi cele intermediare pe de o parte, şi cele predominant urbane, pe de altă parte. Ţările din nordul Europei şi unele dintre noile state membre (FR, NL, FI, IE, BE, PL, CZ, HU) se prezintă mai bine din acest punct de vedere (< 10 puncte diferenţă) iar în altele (UK, DE, AT) nivelul de educaţie este mai ridicat în zonele rurale decât în cele urbane. Cele mai mari diferenţe (> 20 de puncte) se întâlnesc în ţările mediteraneene (GR, ES, IT, PT).

3.2.4. Procentajul de adulţi care beneficiază de educaţie şi de formare profesională (Life-long learning – învăţarea pe parcursul întregii vieţi) este relativ redus (aproximativ 12 % în UE-25), neexistând o diferenţă semnificativă între zonele rurale şi cele urbane. Unele ţări sprijină substanţial formarea adulţilor (DK, ES, NL, AT, SL, SK, SE, UK), în vreme ce altele o fac în mai mică măsură. Există o tendinţă de sporire a gradului de participare la formare a adulţilor din zonele rurale, faţă de cei din zonele urbane (8).

3.2.5. Deşi proximitatea creşte nivelul de participare a studenţilor din zonele rurale apropiate, distanţa la care sunt situate centrele universitare nu pare să constituie un obstacol pentru accesul la o educaţie superioară, dar poate să limiteze opţiunile în privinţa carierei.

3.2.6. Comisia Europeană a atras atenţia că anumite state membre nu fac suficiente eforturi pentru a combate abandonul şcolar şi a încuraja învăţarea pe tot parcursul vieţii, în vederea îndeplinirii obiectivelor Agendei de la Lisabona.

3.3. Învăţământul online (e-learning) şi importanţa conexiunilor în bandă largă (9)

3.3.1. Concentrarea unor niveluri ridicate ale cheltuielilor pentru cercetare şi dezvoltare într-un număr destul de mic de regiuni ale UE este îngrijorătoare: 70 % dintre acestea sunt localizate în Germania, Franţa şi Regatul Unit. Estimările privind cheltuielile pentru cercetare şi dezvoltare pe regiuni indică faptul că în 35 de regiuni există o concentrare a acestor cheltuieli care depăşeşte obiectivul de la Lisabona (10).

3.3.2. CESE ar dori să reamintească faptul că în zonele rurale şi în oraşele mici din Comunitate în special, aplicarea tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii este condiţionată în primul rând de susţinerea UE şi a guvernelor statelor membre pentru instalarea de conexiuni internet în bandă largă (11), care permit accesul la sistemele de învăţare pe cale electronică.

3.3.3. În decembrie 2007, acoperirea în termeni de bandă largă (DSL) a atins o medie de 98 % a populaţiei din zonele urbane, în timp ce în zonele rurale acoperirea se limita la 70 % din populaţia rurală a UE-27 (12).

3.3.4. Accesul la conexiunea în bandă largă face parte dintr-o strategie mai amplă, care urmăreşte recunoaşterea accesului la serviciile electronice ca serviciu de utilitate publică (13). O atenţie specială merită acordată costului acestui serviciu, care este foarte ridicat în unele state membre.

3.4. Forţa de muncă şi localizarea geografică

3.4.1. În prezent, blocajele afectează 10 % din reţeaua rutieră europeană, cu precădere marile artere care leagă regiunile periferice folosite ca zone rezidenţiale şi centrele urbane furnizoare de locuri de muncă pentru populaţia acestor zone. Costurile lor reprezintă în fiecare an 0,5 % din PIB. Pentru a diminua problema, Comisia ar putea, după consultarea partenerilor sociali, să promoveze şi mai mult lucrul la distanţă. Astfel, acest element de flexicuritate ar fi pus în serviciul coeziunii teritoriale, deoarece s-ar încuraja comerţul de proximitate şi s-ar reduce costurile de mediu (14).

3.4.2. Eficienţa căutării unui loc de muncă poate descreşte odată cu distanţa faţă de locul de muncă (măsurată în timp consumat pentru transport plus costuri aferente) pentru că persoanele dispun de mai puţine informaţii asupra oportunităţilor de lucru situate departe de domiciliul lor (15).

Locuinţă, apă, electricitate, gaz şi alţi combustibili, în % total cheltuieli (2005)

	Muncitori	Funcţionari	Independenţi	Şomaj	Pensionari	Alte persoane inactive	Diferenţa între valori minimale şi maximale	Diferenţa între media inactivă şi activă
be Belgia	26,3	22,5		36,3	29,9	23,7	13,8	5,6
dk Danemarca	27,8	25,6	28,7			33,1	7,5	5,7
de Germania	29,9	27	27,6	35,8	32,5	35,5	8,8	6,4
ie Irlanda	20,3	21,1	22,3	25	30,4	28,3	10,1	6,7
gr Grecia	22,1	22,1	20,6	24,7	29	31,5	10,9	6,8
es Spania	26,3	28,9	26,9	29,5	35	34,9	8,7	5,8
fr Franţa	25,8	23,2	22	30,9	31,1	33,4	11,4	8,1
it Italia	25,8	27,2	26,6	28,1	34,2	35,3	9,5	6,0
lu Luxemburg	29,6	27,4	30,9	32,9	34,9	34,2	7,5	4,7
nl Olanda	23,6	22,3	24,3	32	32,8	28,8	10,5	7,8
at Austria	22,2	20,7	21,5	27,1	24,3	23,4	6,4	3,5
pt Portugalia			26,3	27,1	30,6	31,7	5,4	3,5
fi Finlanda	25	23	26,6	34,4	35,6	27,1	12,6	7,5
se Suedia	28,4	27,5		32,9	35,5	30,8	8	5,1
uk Regatul Unit	27,9	25,4	25,4	39,5	39,7	34,8	14,3	11,8
Sursa: Eurostat; calcule proprii

3.4.3. Însă, datorită faptului că sunt relativ depărtate, zonele periferice pot oferi avantaje sub aspectul locuinţei şi al calităţii vieţii. Există un important potenţial de dezvoltare, mai ales în ţările cuprinse în politica de coeziune, fiindcă atunci când venitul creşte cu 1 %, gospodăriile îşi cresc şi ele cu 0,7-0,8 % consumul de spaţiu rezidenţial, odată luat în calcul efectul preţurilor.

3.4.4. Se impune menţionarea fenomenului denumit „expansiune urbană” (urban sprawl) care este extrem de pronunţat în ţări/regiuni cu o densitate a populaţiei ridicată şi cu un dinamism economic accentuat şi/sau care au beneficiat de fonduri structurale. În total, între 1990 şi 2000, ariile urbane s-au extins cu peste 8 000 de km2, suprafaţă de peste trei ori mai mare decât cea a Luxemburgului (16). Acest lucru nu este lipsit de consecinţe, mai ales la nivelul biodiversităţii.

3.5. Turismul cultural ca factor de dezvoltare

3.5.1. Turismul reprezintă între 3 şi 8 % din PIB-ul statelor membre. Forţa de muncă din acest sector în UE este de 9 milioane de persoane. Turismul reprezintă, de asemenea, „un motor important pentru alte ramuri ale economiei, precum industria (mai ales sectoarele din domeniul modei), transporturile, comerţul şi alte categorii de servicii” (17).

3.5.2. Promovarea patrimoniului artistic, evenimentele, târgurile şi manifestările, enologia, gastronomia şi agroturismul, turismul cinematografic şi parcurile cu tematică culturală pot duce la investiţii importante şi crearea de locuri de muncă. CESE face trimitere la propunerile pe care le-a formulat recent în vederea încurajării acestui sector.

3.5.3. În acest domeniu, merită evidenţiate iniţiativele adoptate în contextul programului „Natura 2000” (18).

4. Reţelele de oraşe facilitează difuzarea TIC

4.1. Tratatul de la Lisabona introduce o nouă dimensiune a coeziunii economice şi sociale, şi anume coeziunea teritorială. O viziune cuprinzătoare asupra dezvoltării economice şi sociale nu poate avea succes decât dacă este completată printr-o abordare din perspectiva amenajării teritoriului, instrument principal al coeziunii teritoriale, care să ţină seama de impactul tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor.

4.2. Acţiunile publice trebuie să ia în considerare toate zonele geografice. Mediul rural are nevoie de consolidarea legăturilor cu oraşele mici şi mijlocii pentru a îndeplini noul obiectiv al coeziunii teritoriale. Reţelele de oraşe mici şi mijlocii pot şi trebuie să contribuie la realizarea coeziunii teritoriale, acţionând ca verigi intermediare în procesul de introducere a TIC în mediul rural.

5. Concluzii şi recomandări

5.1. Să spunem„nu”fatalismului: zonele neurbane au un viitor. În UE există multe zone rurale în care există o foarte bună calitate a vieţii. În cele aflate într-o situaţie defavorabilă, înzestrarea cu infrastructuri corespunzătoare, eforturile sporite de îmbunătăţire a educaţiei, utilizarea eficientă a TIC pot contribui în mare măsură, pe lângă alţi factori, la promovarea spiritului antreprenorial (19), la încurajarea progresului şi la creşterea calităţii vieţii, atât în cazul zonelor rurale, cât şi în cel al zonelor intermediare.

5.2. Este necesară consolidarea legăturilor dintre zonele rurale şi cele urbane. Vreme de decenii, dezvoltarea urbană şi cea rurală au fost percepute ca două lucruri diferite. În mod tradiţional, politica rurală s-a concentrat în mod exclusiv pe producţia agricolă. Dar lucrurile s-au schimbat, ceea ce a făcut ca, odată cu sporirea interacţiunilor şi comunicării dintre oraş şi zona rurală, distincţia „clasică” între cele două să fie mai puţin evidentă, iar graniţa dintre ele mai impalpabilă. Este nevoie aşadar de o abordare integrată a politicilor de dezvoltare (20).

5.3. Potenţialul TIC în zonele rurale. În prezent, există politici specifice de promovare a TIC în mediul rural, prin intermediul fondurilor structurale şi al FEADR, dar eliminarea diferenţelor existente impune acţiuni mai hotărâte în favoarea exploatărilor agricole, a întreprinderilor mici şi mijlocii şi microîntreprinderilor, a tinerilor, a femeilor (mai ales sub aspectul promovării spiritului antreprenorial al acestora în zonele rurale), a persoanelor în vârstă şi a grupurilor defavorizate (21). Reţelele de oraşe mici şi mijlocii sporesc coeziunea teritorială şi contribuie la inovarea tehnologică în mediul rural.

5.4. Fondurile structurale ca instrumente cu caracter general. O reflecţie aprofundată din partea CESE asupra viitorului acestor regiuni, care s-ar înscrie într-un demers prospectiv, ar permite o mai bună calibrare a fondurilor structurale, pentru a le maximiza efectul şi, după caz, ar propune noi direcţii.

5.5. Participarea societăţii civile. Marea diversitate a UE-27 împiedică îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare ale zonelor rurale dacă acestea sunt urmărite într-o manieră centralizată. Este aşadar esenţial ca societatea civilă din regiunile rurale să participe la elaborarea politicilor care afectează viitorul acestora (22).

5.6. Indicatorii adecvaţi. După cum CESE a subliniat deja, ar trebui să se creeze „un indicator de coeziune mai reprezentativ (care ar include), pe lângă PIB, variabile ca rata ocupării forţei de muncă şi a şomajului, amploarea protecţiei sociale, gradul de acces la serviciile de interes general etc (23). Acestor indicatori ar trebui să li se adauge şi indicatori privind inegalitatea venitului (coeficientul Gini sau raportul venitului celei mai bogate cvintile şi al celei mai sărace cvintile) şi emisiile de CO2 (pe cap de locuitor sau sub aspectul evoluţiei acestora începând cu 1990). În general, este imperativă consolidarea instrumentelor statistice europene, în special la nivel de NUTS, şi întărirea legăturilor dintre Eurostat şi institutele de statistică naţionale, pentru a dispune cât mai curând de cele mai complete şi precise date (24) (25)”.

Bruxelles, 16 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Există cam 5 000 de oraşe mici şi aproape 1 000 de oraşe mari pe tot cuprinsul Europei, care joacă rolul de focare ale activităţii economice, sociale şi culturale. Această reţea urbană relativ densă numără totuşi puţine oraşe foarte mari. În UE, doar 7 % din populaţie trăieşte în oraşe cu mai mult de cinci milioane de locuitori, comparativ cu 25 % în SUA, şi numai cinci oraşe europene figurează printre cele 100 cele mai mari oraşe ale lumii [Cartea verde privind coeziunea teritorială - COM(2008) 616 final].

(2) Un ansamblu de unităţi locale care nu depăşeşte 100 km2 şi nu atinge gradul necesar de densitate, dar care se găseşte cu totul în interiorul unei zone dens populate sau al unei zone intermediare, trebuie considerat ca făcând parte din zona respectivă. Dacă acest ansamblu este situat între o zonă dens populată şi o zonă intermediară, se consideră că face parte din zona intermediară.

(3) Regiunile: anuarul statistic 2006 (date 2000-2004; p.162).

(4) În perioada 1995-2004, creşterea PIB-ului în zonele predominant rurale a depăşit media în 43 % dintre ele, faţă de 36 % în zonele urbane şi 39 % în regiunile intermediare.

(5) „Al patrulea raport privind coeziunea economică şi socială” COM (2007) 273 final.

(6) „Servicii de interes general, inclusiv servicii sociale de interes general: un nou angajament european” - COM(2007) 725 final.

(7) CESE a propus instituirea unui Fond demografic, care să se ocupe de toate aceste probleme.

(8) „Furnizarea unei educaţii de calitate în zonele rurale – furnizarea de servicii inovatoare: răspunsul la provocările din zonele rurale” (Delivering quality education to rural regions - Innovative Service Delivery: Meeting the Challenges of Rural Regions), de Elena Sarraceno. Köln, 3-4 aprilie 2008.

(9) A se vedea Avizul CESE „Regiuni europene competitive datorită cercetării şi inovării - O contribuţie în favoarea consolidării creşterii şi a îmbunătăţirii cantitative şi calitative a locurilor de muncă”, JO C 211, 19.8.2008, p. 1.

(10) Aceste 35 de regiuni concentrează 46 % din cheltuielile totale pentru cercetare şi dezvoltare, adică de două ori mai mult decât procentul lor din PIB. La nivelul cel mai ridicat, cheltuielile pentru cercetare şi dezvoltare ating 7 % din PIB în Braunschweig (Germania) şi depăşesc 4 % în alte 12 regiuni. „Al patrulea raport intermediar privind coeziunea” - COM(2006) 281.

(11) Accesul la internet de mare capacitate (bandă largă): canal de comunicare de mare capacitate care permite un acces flexibil şi rapid la sursele de informare şi la proiectele de învăţare pe cale electronică (sursa – http://www.elearningeuropa.info/).

(12) Comunicarea Comisiei „Îmbunătăţirea accesului zonelor rurale la tehnologiile moderne ale informaţiei şi comunicării (TIC)” - COM(2009) 103 final. Acoperirea în zonele rurale continuă să fie redusă în Slovacia (39 %), Polonia (43 %), Grecia (50 %) şi Letonia (65 %), precum şi în Bulgaria şi România.

(13) Avizul CESE privind „Învăţarea pe tot parcursul vieţii cu ajutorul tehnologiile informatice: contribuţia la competitivitatea europeană, la mutaţiile industriale şi la dezvoltarea capitalului social”, JO C 318, 23.12.2006, p. 20.

(14) Peste 50 % din consumul de carburanţi rezultă din aglomeraţia rutieră sau din şofatul neadaptat. Costurile totale de mediu (poluarea aerului, poluarea fonică, încălzirea planetei) în sectorul transportului sunt estimate la 1,1 % (cf. Comisia Europeană, „Evaluarea intermediară a Cărţii albe în domeniul transporturilor publicată în 2001”, COM(2006) 314 final, 22 iunie 2006).

(15) Y. Zenou, Les inégalités dans la ville („Inegalităţile în oraş”), în „Villes et économie”, La documentation française, 2004.

(16) Agenţia Europeană de Mediu, „Expansiunea urbană în Europa: o provocare ascunsă”, 2006.

(17) A se vedea Avizul CESE din proprie iniţiativă intitulat „Turism şi cultură: doi factori de creştere economică”, JO C 110, 9.5.2006, p. 1.

(18) Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică.

(19) De exemplu, producerea de energie regenerabilă, inclusiv eoliană, poate constitui o sursă importantă de venituri în zonele rurale.

(20) În ianuarie 2009, DG REGIO a organizat un seminar pe această temă, ocazie cu care au fost prezentate cazuri de legături urban-rural de succes. De exemplu, programul operaţional Skane-Blekinge din Suedia. A se vedea Urban-Rural linkages fostering sustainable development in Europe („Relaţiile urban-rural în sprijinul dezvoltării durabile în Europa”), Inforegio.

(21) Comunicarea Comisiei „Îmbunătăţirea accesului zonelor rurale la tehnologiile moderne ale informaţiei şi comunicării (TIC)” - COM(2009) 103 final.

(22) A se vedea Avizul din proprie iniţiativă CESE intitulat „Necesitatea de acţiuni concertate la nivelul UE pentru consolidarea societăţii civile în zonele rurale, în special în noile state membre”, JO C 175, 28.7.2009, p. 37.

(23) A se vedea Avizul din proprie iniţiativă CESE intitulat «Dincolo de PIB – indicatori ai dezvoltării durabile», JO C 100, 30.4.2009, p. 53.

(24) Cu ocazia relansării Strategiei Lisabona în martie 2005, Consiliul European a precizat că această strategie se înscrie în domeniul mai vast al dezvoltării durabile, conform principiilor căreia trebuie să se răspundă nevoilor prezente fără a se compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde nevoilor lor. Consiliul European şi-a reiterat intenţia ca dezvoltarea durabilă să rămână un principiu-cheie, care să guverneze ansamblul politicilor şi acţiunilor Uniunii. A se vedea Concluziile Consiliului European din iunie 2005.

(25) A se vedea Avizul CESE privind al 4-lea patrulea raport de coeziune economică şi socială, JO C 120, 16.5.2008, p. 73.

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/54

A 455-A SESIUNE PLENARĂ, DIN 15 ŞI 16 IULIE 2009

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind drepturile consumatorilor

COM(2008) 614 – 2008/0196 (COD)

(2009/C 317/09)

Raportor: dl Hernández BATALLER

Coraportor: dl MULEWICZ

La 6 noiembrie 2008, în conformitate cu articolului 95 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind drepturile consumatorilor

COM(2008) 614 final – 2008/0196 (COD).

Secţiunea pentru piaţa unică, producţie şi consum, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 22 iunie. Raportor: dl HERNÁNDEZ BATALLER; coraportor: dl MULEWICZ.

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 16 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 68 voturi pentru şi 1 abţinere.

1. Concluzii

1.1. CESE recomandă ca propunerea privind drepturile consumatorilor prezentată de Comisie să fie reformulată luând în considerare propunerile prezentului aviz. În consecinţă, aceasta nu ar trebui să urmărească o armonizare deplină, ci să se limiteze la o armonizare orizontală în ceea ce priveşte vânzările negociate în afara spaţiilor comerciale şi vânzările la distanţă, acestea fiind domeniile cele mai afectate de comerţul transfrontalier.

Ar trebui eliminate din propunerea de directivă alineatele referitoare la clauzele abuzive, precum şi la vânzarea de bunuri şi la garanţiile conexe, deoarece acestea abordează aspecte care, în contextul evoluţiei dreptului comunitar actual, nu pot face obiectul unei armonizări depline.

1.2.1. Propunerea nu aduce contribuţii inovatoare în ceea ce priveşte unele aspecte relevante, precum serviciile postvânzare şi piesele de schimb sau responsabilitatea directă a producătorului şi a reţelelor de distribuţie

CESE consideră că existenţa unor definiţii „comune” le poate oferi comercianţilor şi consumatorilor mai multă certitudine şi siguranţă juridică. În opinia sa, Comisia va trebui să elimine din propunere contradicţiile care există în prezent în această privinţă.

1.3.1. Din motive de siguranţă juridică, CESE solicită Comisiei să precizeze în textul propunerii dacă definiţiile incluse sunt armonizate integral sau, după caz, dacă statele membre dispun de o marjă de apreciere pentru completarea acestor concepte.

1.3.2. Consumatorul european nu poate fi văzut doar în lumina pieţei interne şi nici considerat ca un agent raţional pe piaţă, în cunoştinţă de cauză şi informat, ale cărui hotărâri se conformează unei logici a concurenţei şi a cărui protecţie se limitează doar la a i se furniza informaţii mai ample şi superioare din punct de vedere calitativ.

1.4. CESE constată faptul că deficienţele grave care s-au manifestat în ceea ce priveşte soluţionarea conflictelor şi acordarea despăgubirilor constituie un factor hotărâtor, „chiar factorul cel mai important”, căruia i se datorează insuficienta dezvoltare a comerţului transfrontalier. Cu toate acestea, propunerea Comisiei ignoră aceste motive de îngrijorare reflectate de Eurobarometru.

2. Introducere

2.1. Propunerea este rezultatul unui proces de discuţii ample, derulat la nivel comunitar, cu privire la posibilitatea unei unificări a regulilor din domeniul contractelor, pe baza unui „cadru comun de referinţă” în acest domeniu, referitor la care Comisia a adoptat o comunicare privind legislaţia europeană a contractelor (1). Au avut loc discuţii şi în domeniul politicii privind protecţia consumatorilor. Acestea au abordat tema revizuirii acquis-ului comunitar în domeniul consumului, cu trimitere la aspecte orizontale (2) şi verticale (3) deopotrivă, şi vizând directivele existente privind protecţia consumatorilor în materie de contracte.

2.2. În Avizul privind revizuirea acquis-ului comunitar în domeniul consumului (4), CESE afirmă că „politica de protecţie a consumatorilor este […] nu numai o componentă integrantă a strategiei UE privind piaţa internă, ci şi un element important care afirmă cetăţenia”. În ceea ce priveşte armonizarea la scară comunitară, Comitetul consideră că aceasta trebuie să aibă drept principiu călăuzitor adoptarea celui mai bun şi mai ridicat nivel de protecţie dintre cele existente în diferitele state membre.

3. Rezumatul propunerii

3.1. Propunerea prezentată de Comisie este precedată direct de Cartea verde privind revizuirea acquis-ului în domeniul protecţiei consumatorilor – COM(2006) 744 final, adoptată de Comisie la 8 februarie 2007, ale cărei motivaţie şi obiectiv erau simplificarea şi completarea cadrului juridic existent şi care acoperea opt directive privind protecţia consumatorilor (5). Răspunsurile referitoare la Cartea verde sunt analizate într-un raport amănunţit comandat de Comisia Europeană, referitor la care trebuie semnalat că jumătate din contribuţiile primite provin din sectorul comercial (150), cealaltă jumătate fiind împărţită între organizaţii care activează în domeniul protecţiei consumatorilor (53), specialişti din domeniul juridic şi din alte domenii (33), autorităţi publice (39) şi cadre universitare (32) (6).

3.2. Propunerea cuprinde cincizeci de articole, împărţite în şapte capitole: I) Obiect, definiţii şi domeniu de aplicare (articolele 1-4); II) Informaţiile destinate consumatorilor (articolele 5-7); III) Informaţii destinate consumatorilor şi dreptul de retragere din contractele la distanţă şi cele negociate în afara spaţiilor comerciale (articolele 8-20); IV) Alte drepturi ale consumatorilor specifice contractelor de vânzare (articolele 21-29); V) Drepturile consumatorilor privind clauzele contractuale generale (articolele 30-39); VI) Dispoziţii generale (articolele 40-46); VII) Dispoziţii finale (articolele 47-50). Propunerea are şi cinci anexe, din care două referitoare la clauze.

3.3. Comisia doreşte să se treacă la abrogarea integrală (a se vedea art. 47) a următoarelor directive comunitare: (i) Directiva 85/577/CEE a Consiliului, din 20 decembrie 1985 privind protecţia consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale; (ii) Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii; Directiva 1997/7/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor cu privire la contractele la distanţă, precum şi (iv) Directiva 99/44/CE, privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe.

4. Observaţii generale

Armonizare deplină. Diferiţii actori ai societăţii civile organizate au întâmpinat propunerea Comisiei în diverse moduri:

4.1.1. Asociaţiile de întreprinderi susţin propunerea pentru că, în opinia lor, aceasta ar putea să contribuie la o mai bună funcţionare a pieţei interne şi la o competitivitate sporită, prin atenuarea reticenţelor cu privire la tranzacţiile transfrontaliere, precum şi prin reducerea poverilor administrative şi a costurilor de conformitate pentru comercianţi. Aceste aspecte sunt relevante în special pentru IMM-uri.

4.1.2. Asociaţiile de consumatori consideră că propunerea aduce atingere unor drepturi dobândite anterior, care fac parte din acquis-ul comunitar, şi că orice limitare a drepturilor consumatorilor este inadmisibilă. Se consideră că propunerea va determina o limitare a drepturilor consumatorilor, efectele armonizării depline dovedindu-se excesive şi disproporţionate în raport cu obiectivele propunerii şi împiedicând o evoluţie viitoare.

4.1.3. Pentru a depăşi divergenţele, Comitetul propune:

Limitarea domeniului de aplicare a propunerii exclusiv la vânzările din afara spaţiilor comerciale şi la vânzările la distanţă, pentru că este vorba despre domenii de aplicare a tranzacţiilor transfrontaliere din calea cărora propunerea încearcă să înlăture piedicile şi în care armonizarea deplină pare a fi mai coerentă. În materie de clauze abuzive şi de garanţii ale vânzărilor, armonizarea totală ar fi exclusă.

b)	Introducerea definiţiilor comune şi, totodată, eliminarea contradicţiilor din propunere.

c)	Introducerea altor modificări, aşa cum se propune în prezentul aviz.

4.2. Lipsa de coerenţă internă a propunerii

4.2.1. Ţinând seama de aşteptările generate de numeroasele dezbateri, lucrări şi studii asupra dreptului european al contractelor, realizate în ultimele două decenii, cu mult înainte de publicarea Cărţii verzi sau odată cu aceasta şi, totodată, în contextul proiectului paralel de Cadru comun de referinţă (CCR) (7), CESE consideră că propunerea prezentată de Comisie nu corespunde speranţelor şi aşteptărilor.

4.2.2. Pe de o parte, obiectivul de revizuire a acquis-ului comunitar identifică opt directive, în vreme ce propunerea de revizuire şi de integrare prezentată de Comisie se limitează la patru dintre acestea. Pe de altă parte, lucrările efectuate în cadrul CCR urmăreau înlăturarea neconcordanţelor şi consolidarea regulilor din aşa-numitul drept european al contractelor, pentru ca acesta să devină un instrument opţional, la îndemâna specialiştilor, a consumatorilor, a celor care aplică legea şi a legiuitorului.

4.2.3. În acest context, în pofida unor aspecte pozitive, conţinutul concret propus în prezent se limitează la reunirea dispoziţiilor celor patru directive într-un singur text, precedat de un ansamblu de definiţii comune, şi se dovedeşte aşadar prea puţin novator şi structurat, neţinând seama de consolidarea, clarificarea şi perfecţionarea pe care le reclamă nivelul ridicat de protecţie a consumatorului de care Uniunea este răspunzătoare. CESE menţionează, de asemenea, că propunerea, prin faptul că lasă anumite aspecte esenţiale ale regimului juridic al directivelor modificate în seama legislaţiei statelor membre şi că preferă recursul la o directivă, în loc de un regulament, nici măcar nu este coerentă cu obiectivul propus, şi anume o armonizare deplină, obiectiv pe care nu îl îndeplineşte în mod adecvat, creând în schimb noi surse de incertitudine şi noi diferenţe de regim juridic între statele membre.

4.2.4. CESE joacă un rol activ în domeniul protecţiei consumatorului, elaborând frecvent avize din proprie iniţiativă, în care îşi exprimă opiniile. Pe baza acestor texte, care reprezintă acquis-ul propriu în domeniul protecţiei consumatorilor, CESE analizează în prezent propunerea prezentată de Comisie.

4.2.5. Realizarea pieţei unice pentru întreprinderi şi pentru consumatori constituie şi obiectivul CESE, care recunoaşte existenţa unor costuri ale tranzacţiilor rezultate din aplicarea dispoziţiilor din domeniul protecţiei consumatorilor în fiecare stat membru, fapt ce poate împiedica diversificarea ofertei de bunuri şi produse de care beneficiază consumatorii pe piaţa internă, deşi, potrivit Eurobarometrelor (8), experienţa demonstrează existenţa altor obstacole mai mari, cum ar fi lipsa de încredere în comerţul electronic.

4.3. Obstacole transfrontaliere

Comisia lasă impresia că obstacolele principale în calea realizării pieţei interne, în special în cazul tranzacţiilor transfrontaliere, sunt, din perspectiva ofertei, costurile şi reticenţa, iar din cea a cererii, lipsa de încredere a consumatorilor. Ea consideră că fragmentarea şi diferenţele legislative, ca rezultat al unei armonizări minime, sunt cauza problemelor semnalate.

4.3.1.1. Chiar dacă instrumentele cele mai utilizate în domeniul legislaţiei comunitare a consumului erau directivele de armonizare minimă, exemplul Directivei 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale arată că o armonizare deplină este o opţiune absolut dezastruoasă în ceea ce priveşte drepturile dobândite de consumatori, pe care, astfel, nu le respectă, încălcând în mod evident dispoziţiile articolului 153 din Tratat (9).

4.4. Competenţe la nivel comunitar

4.4.1. CESE aminteşte că politicile comunitare în domeniul protecţiei consumatorilor şi al protecţiei concurenţei au origini complet diferite.

4.4.2. Tratatul de la Roma acorda Comunităţii competenţă exclusivă în domeniul politicii de concurenţă, dar nu făcea din protecţia consumatorilor un obiectiv politic de sine stătător. De fapt, cu toate că s-au luat anumite măsuri (10), cadrul acestei politici comunitare a fost o rezoluţie a Consiliului, şi anume Programul preliminar al Comunităţii Economice Europene pentru o politică de protecţie şi de informare a consumatorilor, care datează doar din 14 aprilie 1975.

4.4.3. Adoptarea unei politici comunitare de protecţie a consumatorilor este deci rezultatul unor intervenţii multiple şi sistematice din partea asociaţiilor de consumatori, care au impus propriilor state adoptarea acestui tip de politică de protecţie, pe care şi UE a sfârşit prin a o recunoaşte.

4.4.4. Din această cauză, în domeniul protecţiei consumatorilor, Comunitatea este împărţită între datoria de a asigura un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor şi respectarea competenţei partajate şi subsidiare a statelor membre (11).

4.4.5. Politicile privind protecţia consumatorului au fost urmate de statele membre, prin garantarea unor niveluri de protecţie mai ridicate şi prin menţinerea măsurilor existente, având în vedere promovarea intervenţiei şi, totodată, a consensului social.

4.4.6. Prin urmare, consumatorul nu poate fi văzut doar în lumina pieţei interne şi nici considerat ca un agent raţional pe piaţă, în cunoştinţă de cauză şi informat, ale cărui hotărâri se conformează unei logici a concurenţei şi a cărui protecţie se limitează doar la a i se furniza informaţii mai ample şi superioare din punct de vedere calitativ.

4.4.7. Potrivit afirmaţiilor anterioare ale CESE, orice propunere care vizează o armonizare maximă în domeniul protecţiei consumatorilor trebuie să se axeze pe aspecte foarte concrete şi să fie însoţită de măsuri de precauţie speciale, astfel încât să se respecte nivelul ridicat de protecţie a consumatorilor garantat de tratat, ca şi principiul subsidiarităţii, în caz contrar existând riscul de a întârzia şi de a frâna evoluţia drepturilor consumatorilor în fiecare stat membru.

4.5. Temei juridic

4.5.1. De asemenea, CESE îşi pune întrebări şi cu privire la temeiul juridic propus pentru directivă: articolul 95, şi nu articolul 153.

4.5.2. CESE s-a pronunţat în repetate rânduri în favoarea utilizării articolului 153 din tratat ca temei juridic al propunerilor legislative privind protecţia consumatorilor, în loc să se recurgă la articolul 95 din tratat, care se raportează la piaţa internă. Cu toate acestea, Comisia utilizează articolul 95 din tratat în toate propunerile sale recente, considerându-l potrivit din punct de vedere al tipului propunerii de directivă, care se referă la piaţa internă.

5. Observaţii specifice

5.1. În ansamblu, textul se dovedeşte a fi complex, încărcat cu exagerat de multe referinţe [a se vedea, de exemplu, art. 3 alineatele (2) şi (4); art. 6, art. 9 litera (a); art. 10; art. 21 alineatele (1) şi (3); art. 28; art. 32 alineatul (2) şi art. 35] care îl fac greu de citit şi de înţeles, deoarece se folosesc frecvent expresii vagi sau nesigure, ceea ce va genera dificultăţi în momentul transpunerii. În plus, clasificarea nu poate fi întotdeauna înţeleasă cu uşurinţă (a se vedea, de exemplu, articolul 45 referitor la furnizarea nesolicitată, în capitolul VI – Dispoziţii generale). În cazul în care se păstrează în textul directivei neclarităţile menţionate, este necesară includerea în directivă, precum şi în actele legislative naţionale a unei dispoziţii conform căreia, în caz de litigii cauzate de ambiguitatea textului, acesta se interpretează în favoarea consumatorului, care se află într-o poziţie defavorabilă.

5.2. Mai mult, practic se omite chestiunea normelor procedurale şi de aplicare a sancţiunilor, ca urmare logică a unei armonizări maxime, acestea fiind lăsate în continuare în seama statelor membre (a se vedea considerentul 58 şi articolul 42). Acest aspect poate genera neconcordanţe considerabile în materie de armonizare. A se vedea, cu titlu de exemplu, situaţiile următoare: (i) cerinţe de informare (art. 5) – stabilirea regimului privind sancţiunile, în situaţia nerespectării acestei cerinţe, este lăsată pe seama statelor membre, dar printr-o formulă stranie, „în legislaţia contractelor”, fără a se preciza dacă stabilirea de sancţiuni de natură administrativă sau penală va fi considerată sau nu încălcare a directivei; (ii) consecinţele calificării unei clauze contractuale drept „abuzivă”, căci propunerea se limitează la a menţiona că aceste clauze nu sunt obligatorii pentru consumator, lăsând statelor membre libertatea de a utiliza orice concept al legislaţiei interne a contractelor care corespunde obiectivului urmărit (a se vedea considerentul 54 şi art. 37), regimul dreptului de retragere.

5.3. Dreptul de retragere diferă de la o legislaţie naţională la alta. Natura juridică a acestui drept, care pare a exclude conceptul de pacta sunt servanda din dreptul obligaţiilor, diferă de la un stat membru la altul: acesta merge de la retragerea unilaterală la acord şi reziliere, care au efecte juridice diferite. Comisia ar trebui să analizeze problema şi să includă în propunere un regim coerent în ceea ce priveşte aspectul contractual.

5.4. Definiţii şi domeniul de aplicare

În opinia CESE, Comisia ar trebui să precizeze în textul propunerii dacă definiţiile incluse pot fi sau nu completate ulterior de statele membre.

5.4.1. Consumator [art. 2 alineatul (1)]. Definiţia propusă, care concordă, în această privinţă, cu majoritatea textelor comunitare, nu ia în considerare o eventuală extindere a conceptului în cazul în care persoana fizică acţionează în scopuri mixte (12), eventualitate recunoscută în multe state membre (13) sau pentru anumite persoane juridice. Această definiţie strictă a consumatorului, interpretată în conformitate cu jurisprudenţa CEJ şi cu Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale, alături de regula stabilită la articolul 4 – care interzice dispoziţiile mai stricte, ce vizează asigurarea unui nivel diferit de protecţie a consumatorilor – împiedică protecţia consumatorilor vulnerabili, o categorie care poate avea de suferit de pe urma contractelor ce intră sub incidenţa propunerii. Trebuie semnalat că şi Directiva 2005/29/CE recunoaşte [articolul 5 alineatul (3)] existenţa consumatorilor vulnerabili: ar fi aşadar esenţial ca şi aici aceştia să reprezinte o excepţie.

5.4.2. Comerciant [art. 2 alineatul (2)]. Propunerea prezentată nu lămureşte situaţia organizaţiilor fără scop lucrativ şi nici a organismelor publice când acţionează în afara exercitării prerogativelor acestora de autoritate publică (iure imperium).

5.4.3. Bun şi produs [art. 2 alineatul (4), (12)]. Adoptarea a două definiţii diferite pentru bun şi produs (aceasta din urmă fiind identică celei din Directiva 2005/29/CE) generează confuzie şi este greu de înţeles. Este, în special, cazul energiei electrice, considerată fie bun, fie serviciu, în funcţie de responsabilitatea – extracontractuală sau contractuală – pe care o generează, fapt ce nu este de natură să contribuie la coerenţa legislaţiei comunitare. Excluderea energiei electrice din directivă intră în contradicţie cu faptul că aceasta se aplică unor obiecte care servesc ca acumulatori de energie, precum pilele sau bateriile electrice, aşa cum se întâmplă în multe state membre.

5.4.4. Contract la distanţă [articolul 2 alineatul (6)]. Această definiţie este mai cuprinzătoare decât cea formulată în Directiva privind vânzarea la distanţă, ceea ce creează probleme. Definiţia nouă impune utilizarea exclusivă a comunicării la distanţă, „în vederea încheierii [contractului]”. În acest fel, multe contracte care anterior nu se încadrau în această categorie devin contracte la distanţă. Iată două exemple: în primul, consumatorul X intră într-un magazin şi vorbeşte despre posibilitatea de a cumpăra ceva, se întoarce acasă şi de acolo sună la magazin pentru a-şi confirma intenţia. Nu este limpede motivul pentru care trebuie extinsă definiţia pentru a include acest exemplu. În al doilea exemplu, consumatorul Y primeşte un vânzător în vizită şi, în cursul vizitei, îi face acestuia o ofertă de cumpărare a produselor sale. Este vorba despre o ofertă verbală sau prin completarea unui bon de comandă. Ulterior, vânzătorul îi comunică prin telefon sau prin e-mail consumatorului Y că acceptă oferta acestuia. În cel de-al doilea exemplu, pare a fi vorba despre un contract la distanţă şi negociat în afara spaţiului comercial deopotrivă. În care din cele două categorii trebuie încadrat? Termenul de retragere este de 14 zile de la data încheierii contractului (în afara spaţiului comercial) sau de 14 zile de la data executării (contract la distanţă)? Definiţia „contractului la distanţă” şi cea a „contractului în afara spaţiului comercial” nu ar trebui să se suprapună.

5.4.5. Spaţiul comercial [art. 2 alineatul (9)]. Iată o altă definiţie a cărei sferă reală de acoperire pare greu de stabilit. Interpretând această definiţie potrivit considerentului 15, se pune următoarea întrebare: vânzările la bordul unui avion sau vas sunt considerate vânzări în sau în afara spaţiilor comerciale?

5.4.6. Garanţia comercială. Propunerea preia din Cartea verde privind garanţiile şi serviciile postvânzare terminologia de „garanţie comercială” [a se vedea art. 2 alineatul (18)] fără a o distinge însă, de această dată, de garanţia legală, care intră sub incidenţa Directivei 99/44/CE [a se vedea art. 1 alineatul (2) litera (e)]. Această înlocuire riscă să stârnească confuzie în rândurile consumatorilor cu privire la sfera reală de acoperire a unui tip de garanţie sau a celuilalt. Ar trebui precizat că, în orice caz, garanţia comercială se bazează pe criteriul de voluntariat al comerciantului, în timp ce „garanţia legală” are un caracter imperativ.

5.4.7. Intermediarul. Nu numai definiţia intermediarului, [art. 2 alineatul (19)], ci şi cea a obligaţiilor de informare specifice care i se aplică (art. 7) sunt greu de înţeles. Într-adevăr, fie este vorba despre o activitate profesională, care este, aşadar, reglementată de directivă, fie nu aceasta este situaţia, şi atunci nu este nevoie de reglementare. CESE sugerează aşadar clarificarea acestui punct.

5.4.8. Informaţiile destinate consumatorilor (art. 5). Textul privind obligaţiile generale de informare înaintea încheierii contractului oferă, în mod evident, posibilitatea de a evita furnizarea informaţiilor: „1. Înaintea încheierii oricărui contract de vânzare sau de prestări servicii, comerciantul trebuie să îi furnizeze consumatorului următoarele informaţii, în cazul în care acestea nu reies în mod evident din context”. CESE nu este de acord cu această formulare, deoarece consideră că suscită multe îndoieli şi generează o mare nesiguranţă.

5.4.9. În termeni de drept internaţional privat, nu este clar nici dacă ar trebui aplicat Regulamentul „Roma I” (cum propune articolul 5 alineatul 3) sau, ca încălcare a obligaţiei de informare, trebuie aplicat articolul 12 din Regulamentul „Roma II” (considerentul 30 din Regulamentul „Roma II”).

5.4.10. Articolul 6 alineatul (2) al propunerii, care prevede determinarea consecinţelor obligaţiei de informare în funcţie de legislaţia naţională aplicabilă, nu este rezonabil şi ar conduce la soluţii divergente. Este, aşadar, necesară armonizarea acestuia.

5.4.11. Licitaţii. Ar trebui precizat că licitaţiile obligatorii organizate de autorităţile publice vor fi în orice caz excluse din sfera de aplicare a propunerii, care include conceptele de „licitaţie” şi „licitaţie publică”, dar doar atunci când este vorba de licitaţii organizate în mod voluntar de către comerciant.

5.5. Contracte negociate în afara spaţiilor comerciale şi contracte la distanţă

În ceea ce priveşte Directiva 85/577/CEE, una din primele iniţiative legislative europene în domeniul protecţiei consumatorilor, se constată un nivel redus al denaturărilor în cadrul transpunerilor naţionale, denaturări care se referă în primul rând la utilizarea unor opţiuni de excludere a anumitor tipuri de contracte (sub o anumită valoare sau în funcţie de tipul bunului respectiv) sau la extinderea protecţiei consumatorilor, care este posibilă datorită clauzei de armonizare minimă (a se vedea art. 8). Din acest motiv, armonizarea maximă prevăzută în general nu pare să ridice probleme şi se dovedeşte a fi echilibrată şi pozitivă. Directiva 85/577/CEE se aplică doar atunci când nu s-a solicitat vizita comerciantului la domiciliul sau la locul de muncă al consumatorului. Propunerea de extindere a domeniului de aplicare, în vederea includerii vizitelor solicitate, poate fi acceptată, cu condiţia să crească şi numărul de excepţii prevăzute la articolul 19 alineatul (2). Printre contractele la care nu se aplică dreptul de retragere (ca în cazul contractelor la distanţă) ar trebui să se numere şi:

a)	serviciile a căror executare a început deja, cu acordul prealabil expres al consumatorului, înainte de expirarea perioadei de retragere;

b)	furnizarea de bunuri confecţionate după specificaţiile prezentate de consumator sau personalizate în mod clar sau care sunt susceptibile a se deteriora sau a se perima rapid.

5.5.1.1. Dacă prima dintre aceste excepţii nu este inclusă la articolul 19 alineatul (2), prestatorii de servicii le-ar putea cere consumatorilor care doresc realizarea unor lucrări urgente (lucrări de amenajare în bucătărie sau un tuns la domiciliu, de exemplu) să aştepte cel puţin 14 zile. Dacă nu se include cea de-a doua excepţie, un comerciant care produce bunuri la comandă (piese de mobilier pentru bucătărie sau un costum, de exemplu) ar putea refuza să înceapă lucrările înainte de expirarea termenului minim de 14 zile. În caz contrar, consumatorul s-ar putea retrage din contract, lăsându-l pe comerciant cu bunuri pe care nu le-ar mai putea vinde.

5.5.2. Cât priveşte contractele la distanţă, deşi, în urma analizei comparative (14), nu au fost depistate mari divergenţe în transpunerea Directivei 1997/7/CE, se constată şi faptul că statele membre au utilizat opţiunile şi clauza minimă pentru a institui un regim mai favorabil consumatorilor. Este oportună prevederea unor posibilităţi de protecţie a consumatorilor în cazul vânzărilor la distanţă care implică ţări terţe.

5.5.3. Cu toate acestea, se pot identifica barierele posibile pentru piaţa internă, datorate diverselor liste de derogări sau diferitelor obligaţii de informare impuse comercianţilor.

5.5.4. CESE este de acord că evantaiul de excepţii în materie de aplicare, cum ar fi includerea bunurilor cu valoare redusă (15) ori a bunurilor care pot fi incluse din motive de sănătate, de igienă sau de securitate, suportă îmbunătăţiri. Este, mai ales, cazul siguranţei alimentare [a se vedea art. 20 alineatul (1) litera (d)], unde ar trebui făcută în special o trimitere la articolul 2 din Regulamentul (CE) nr. 178/2002 (16). Cât priveşte excepţia referitoare la bunurile (şi serviciile) cu preţ redus, există o marjă de mărire semnificativă a sumei de 60 de euro (în Directiva 85/577/CEE).

5.5.5. În ceea ce priveşte dreptul de retragere din aceste contracte, pentru care propunerea prevede în prezent un termen unic uniformizat de 14 zile, CESE consideră că este bine-venită clarificarea adusă modului de calculare a termenelor. Cu toate acestea, aşa cum s-a indicat, ar trebui armonizate conceptul şi efectele acestor drepturi.

5.5.6. CESE îşi pune întrebări şi cu privire la relevanţa instituirii unei reguli privind responsabilitatea consumatorului, prevăzută la articolul 17 alineatul (2) („Consumatorul este responsabil doar în ceea ce priveşte diminuarea valorii bunurilor care rezultă din manipulări altele decât cele necesare pentru garantarea naturii şi funcţionării bunurilor”). CESE consideră că regula aceasta va genera nesiguranţă şi că s-ar putea ivi probleme legate de dovezile cerute consumatorului.

5.5.7. Fără a aduce atingere îmbunătăţirii necesare a regulilor, propuse în prezent, în opinia CESE (17) ar fi interesant ca armonizarea maximă propusă să se limiteze doar la cele două directive menţionate, prin reglementarea metodelor de vânzare astfel încât potenţialul lor transfrontalier să crească.

6. Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii

Această chestiune, reglementată în prezent de Directiva 1993/13/CEE, este concentrată în capitolul V şi în anexele II şi III, deşi CESE consideră – la fel ca şi studiile Comisiei – că nu ar trebui abordată în prezenta propunere, ci retrasă, deoarece armonizarea totală în acest domeniu, în stadiul actual de evoluţie a dreptului comunitar, va provoca în mod cert disfuncţionalităţi în cadrul sistemelor juridice naţionale ale diferitelor state membre.

Cu toate acestea, în situaţia în care Comisia nu retrage toate dispoziţiile privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, CESE doreşte să formuleze următoarele observaţii:

6.1.1.1. După cum se ştie, este vorba despre dispoziţii fundamentale din dreptul contractelor care, înaintea adoptării directivei, erau parţial reglementat de statele membre.

6.1.1.2. Analiza comparativă a transpunerii acesteia arată că, în marea lor majoritate, statele membre s-au folosit de clauza armonizării minime (art. 8) şi dispun deci în prezent de regimuri mai favorabile consumatorilor decât cele instituite de directivă. Ţinând seama de stadiul actual de evoluţie în acest domeniu nu este recomandabilă aplicarea unei armonizări depline (14).

6.1.1.3. Ar fi de dorit aşadar ca propunerea prezentată, care are ca obiect revocarea directivei în vigoare, să nu se limiteze la atingerea celor mai înalte niveluri ale transpunerii, ci să clarifice şi diferitele aspecte echivoce care au divizat doctrina şi jurisprudenţa.

6.1.1.4. Evident, aceasta se referă la relaţia dintre principiul bunei-credinţe şi criteriul dezechilibrului prestaţiilor, care este clar prezentat la articolul 3 alineatul (1) din directiva actuală şi se reia, aproape identic, la articolul 32 alineatul (1) din propunere, cu privire la consecinţele încălcării obligaţiei de transparenţă, prevăzută în prezent la articolul 31.

6.1.1.5. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, trebuie semnalată introducerea unei restricţii bizare în detrimentul consumatorilor. Într-adevăr, prezenta propunere reglementează în exclusivitate clauzele din contractele scrise [„redactate în prealabil”, potrivit formulării de la articolul 30 alineatul (1)], obligând statele membre să se abţină de la impunerea oricăror exigenţe formale în ceea ce priveşte modul în care clauzele contractuale sunt exprimate sau puse la dispoziţia consumatorului, în vreme ce directiva actuală se aplică şi contractelor verbale (cf. efectul articolului 5 din Directiva 93/13/CEE), cum se întâmplă de altfel în unele state membre.

6.1.1.6. De fapt, CESE consideră că menţinerea regimului actual, precum şi instituirea unui comitet şi a unui sistem de repertorizare a clauzelor declarate abuzive de către autorităţile naţionale constituie un progres suficient în domeniul informării cu privire la clauzele abuzive şi se dovedesc foarte utile, nu doar pentru comercianţi – datorită reducerii costurilor de conformitate –, ci şi pentru cei care pun în aplicare legislaţia şi pentru consumatori.

6.1.1.7. Chestiunea privind clauzele abuzive din contracte se poate aplica orizontal tuturor contractelor încheiate cu consumatorii şi, în multe cazuri, şi contractelor încheiate între comercianţi. CESE consideră că propunerea Comisiei va avea urmări însemnate şi foarte negative în această privinţă, la nivelul dreptului contractelor în general şi al protecţiei consumatorilor în special, în toate statele membre.

7. Unele aspecte privind vânzarea bunurilor de consum şi garanţiile conexe

7.1. CESE nu consideră bine-venită includerea acestor aspecte în directivă şi solicită retragerea lor din propunere, deoarece o astfel de intervenţie comunitară nu ar aduce nici o valoare adăugată, şi nici nu ar asigura un nivel ridicat de protecţie a consumatorului.

7.2. Directiva 1999/44/CE a permis statelor membre adoptarea sau menţinerea unor măsuri de protecţie a consumatorilor mai riguroase, ceea ce a condus la norme naţionale diferite.

7.3. Se poate constata, în această privinţă, că nu există niciun fel de tendinţă semnificativă (18) în materie de transpunere, pentru că toate statele membre, fără excepţie, dispuneau deja de o reglementare prealabilă aplicabilă aspectelor referitoare la contractele de cumpărare şi de vânzare de bunuri de consum reglementate de directivă.

7.4. În ceea ce priveşte transferarea riscului (articolul 23), propunerea încearcă să găsească o soluţie pentru divergenţele legate de conceptul de „livrare” şi stipulează, în consecinţă, răspunderea comerciantului faţă de consumator începând cu momentul în care are loc transferarea riscului către consumator (art. 25), ceea ce ar putea reprezenta o îmbunătăţire apreciabilă şi un progres în materie de clarificare.

7.5. Stabilirea unui termen general de livrare a bunurilor este considerată incoerentă, cu excepţia unor tipuri de vânzări (vânzări în afara spaţiului comercial sau vânzări la distanţă), întrucât este disproporţionat ca articolul 22 al propunerii să prevadă obligaţia comerciantului de a livra bunurile în 30 de zile de la data încheierii contractului.

7.6. Cu toate acestea, prin eliminarea opţiunii de care dispuneau statele membre privind stabilirea unui termen pentru prezumţia de conformitate cu dispoziţiile directivei actuale şi prin stabilirea unui termen unic, de 6 luni, propunerea restrânge drepturile consumatorilor, în măsura în care acestora le revine obligaţia de a dovedi existenţa unor defecte apărute ulterior.

7.7. De asemenea, în ceea ce priveşte termenul şi sarcina probei în caz de neconformitate, adoptarea ca normă a caracterului obligatoriu al reclamaţiei în cadrul propunerii de directivă va însemna, practic, reducerea termenului în care se poate depune o reclamaţie în toate statele membre care nu vor fi optat pentru acest mecanism, în conformitate cu articolul 28 alineatele (4) şi (5).

8. Carenţe procedurale

8.1. Textul propunerii cuprinde o serie de indicaţii de natură procedurală, precum sarcina probei sau legitimarea activă, care ar trebui definite mai exact, pentru a se dispune de măsuri procedurale coerente. Se resimte nevoia unei reglementări cu privire la posibilitatea de a se lua măsuri de prevedere care să stabilească o condiţie suspensivă şi, totodată, măsuri reparatorii sau publicarea hotărârilor.

8.2. În materie de acţiuni colective, CESE face trimitere la afirmaţiile făcute recent pe această temă (19).

Bruxelles, 16 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO C 241, 7.10.2002.

(2) JO C 256, 27.10.2007.

(3) JO C 175, 27.7.2007 şi JO C 44, 16.2.2008.

(4) A se vedea nota de subsol nr. 2.

(5) Procesul de revizuire a fost descris în Comunicarea „Dreptul contractual european şi revizuirea acquis-ului: calea de urmat”, COM (2004) 651 final, JO C 14, 20.1.2005.

(6) Lucrare pregătitoare de evaluare a impactului revizuirii acquis-ului comunitar în domeniul consumului/Raport analitic GP din 6 noiembrie 2007, elaborată de GHK/CIVIC Consulting/Bureau Van Dijk, disponibilă pe site-ul internet al Comisiei Europene.

(7) A se vedea COM(2007) 447 final din 25.7.2007, Al doilea raport de activitate privind cadrul comun de referinţă, precum şi Rezoluţia Parlamentului European din 3 septembrie 2008 referitoare la cadrul comun de referinţă pentru dreptul european al contractelor. Rezoluţia Consiliului 2863 din 18 aprilie 2008, p. 18.

(8) A se vedea Special EB nr. 298 (Consumer Protection in internal Market – 2008); Flash EB nr. 224 (Business attitudes towards cross –border sales and consumer protection – 2008); Flash EB nr. 250 – Confidence in Information Society, din mai 2009, precum şi Report on cross-border e-commerce in the EU SEC (2009)283 final din 5.3.2009

(9) Cum s-a demonstrat prin hotărârea CJCE din 23 aprilie 2009 (cazurile acumulate C-261/07 şi C-299/07).

(10) Exemplu: înfiinţarea unui serviciu de protecţie a consumatorilor, care abia în 1989 se separă de alte domenii, sau a unui comitet consultativ al consumatorilor.

(11) Competenţă partajată în Constituţia europeană, conform articolului 169 din Tratatul de la Lisabona. A se vedea JO C 115/51, 9.5.2008.

(12) Un consumator este orice persoană care acţionează în principal în scopuri care nu au legătură cu activităţile sale comerciale, antreprenoriale sau profesionale. În Proiectul de Cadru Comun de Referinţă (PCCR), ediţia din decembrie 2008.

(13) Austria, Belgia, Danemarca, Grecia, Finlanda, Suedia, Spania şi Portugalia, de exemplu, au extins noţiunea de consumator.

(14) A se vedea „Compendiul CE al drepturilor consumatorilor” – Analiză comparativă publicat de Hans Schulte-Nölke în colaborare cu Christian Twigg-Flesner şi Martin Ebers, în februarie 2008, şi elaborat pentru Comisia Europeană în cadrul contractului de prestări de servicii nr. 17.020100/04/389299: „Compendiu cu adnotări – analiza comparativă a acquis-ului comunitar privind consumul”.

(15) A se vedea art. 3 alineatul (1) din Directiva 85/577/CE, opţiune utilizată de 18 state membre.

(16) Regulamentul (CE) nr. 178/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului din 28 ianuarie 2002 de stabilire a principiilor şi a cerinţelor generale ale legislaţiei alimentare, de instituire a Autorităţii Europene pentru Siguranţa Alimentară şi de stabilire a procedurilor în domeniul siguranţei produselor alimentare (JO L 31, 1.2.2002, p. 1).

(17) JO C 175, 27.7.2007 şi JO C 162, 25.6.2008

(18) A se vedea „Compendiul CE al drepturilor consumatorilor” – Analiză comparativă publicat de Hans Schulte-Nölke în colaborare cu Christian Twigg-Flesner şi Martin Ebers, în februarie 2008, şi elaborat pentru Comisia Europeană în cadrul contractului de prestări de servicii nr. 17.020100/04/389299: „Compendiu cu adnotări – analiza comparativă a acquis-ului comunitar privind consumul”.

(19) JO C 162, 25.6.2008.

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/62

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivei 2001/83/CE privind prevenirea pătrunderii în lanţul legal de aprovizionare a medicamentelor falsificate în ceea ce priveşte identitatea, istoricul sau sursa acestora

COM(2008) 668 final – 2008/0261 (COD)

(2009/C 317/10)

Raportor: dl MORGAN

La 12 februarie 2009, în conformitate cu articolul 95 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivei 2001/83/CE privind prevenirea pătrunderii în lanţul legal de aprovizionare a medicamentelor falsificate în ceea ce priveşte identitatea, istoricul sau sursa acestora

COM(2008) 668 final - 2008/0261 (COD).

Secţiunea pentru piaţa unică, producţie şi consum, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 22 iunie 2009. Raportor: dl MORGAN.

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 15 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 150 de voturi pentru şi 2 voturi împotrivă.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. CESE salută această iniţiativă, deoarece sănătatea publică reprezintă una dintre preocupările principale ale membrilor Comitetului. Cu toate acestea, Comitetul este pe deplin conştient de faptul că directiva singură nu va conduce la rezultate eficiente. Ea constituie doar o parte a unui efort multiplu, care priveşte şi dreptul penal, garantarea respectării legii, protecţia drepturilor de proprietate intelectuală, controlul vamal şi cooperarea internaţională. CESE recomandă insistent statelor membre să îşi consolideze măsurile de punere în aplicare.

1.2. Comitetul propune sporirea eforturilor de armonizare a denumirilor şi mărcilor utilizate în UE pentru medicamente, precum şi a ambalajelor şi codurilor de identificare a medicamentelor în Uniune, aici existând cel puţin zece sisteme diferite de codificare, care nu pun un accent special pe elementele de siguranţă, cum ar fi numărul de lot, data de fabricaţie şi termenul de expirare. Ar trebui introdus un standard european armonizat de identificare a medicamentelor, de natură să asigure trasabilitatea de-a lungul întregului lanţ de distribuţie, până la pacient. Armonizarea va face să evolueze piaţa internă, deschizând drumul liberei circulaţii securizate a medicamentelor în UE, dar şi facilitând autentificarea medicamentelor în mod direct la nivelul producătorilor, în orice moment şi loc, cel puţin pe piaţa internă a UE, la început. În cele din urmă, aceasta ar putea conduce la o iniţiativă globală.

1.3. Tehnologia poate permite înregistrarea unor evoluţii considerabile în materie de coduri, de identificare şi de verificare a autenticităţii medicamentelor, ultimul aspect fiind şi cel mai important, alături de trasabilitate. Aceste strategii nu trebuie utilizate decât în limitele obiectivelor pe care le urmăresc, cu privilegierea verificărilor directe, fără intermediari, la nivelul registrelor de referinţă autentice ale producătorilor, singurii în măsură să certifice autenticitatea produselor lor. Există diverse sisteme de identificare, cum ar fi RFID (Radio Frequency Identification – identificarea prin frecvenţă radio) sau codul de bare bidimensional (Data Matrix). În Belgia se foloseşte un sistem de înregistrare individuală a ambalajelor, printr-un număr secvenţial şi un cod de bare unidimensional, introdus de sistemul de asigurări de sănătate pentru a împiedica facturarea multiplă a aceluiaşi ambalaj în cadrul sistemului asigurărilor complementare. Însă în sistemul belgian nu se foloseşte nici numărul de lot, nici termenul de expirare. Trecerea de la codul unic de bare (CUB) belgian la sistemul Data Matrix ar permite remedierea deficienţelor existente în ceea ce priveşte trasabilitatea şi autentificarea, aşa cum sunt definite acestea de codul comunitar privind medicamentele. Deşi astfel de soluţii tehnice sunt perfect şi rapid aplicabile, cu costuri practic neglijabile, Comisia crede, în mod paradoxal, că este prea devreme pentru adoptarea unei decizii în ceea ce priveşte codurile de identificare, considerând că sunt necesare mai multe teste. Însă, cu cât introducerea codurilor de identificare va fi amânată, cu atât mai neclară şi mai incoerentă va deveni situaţia. Prin urmare, CESE propune instituirea unui grup operativ care să se ocupe de codurile de identificare, evaluând punerea în aplicare a procedurilor armonizate existente, cel puţin pe piaţa internă a UE, la început. În cele din urmă, aceasta ar putea oferi UE posibilitatea de a câştiga întâietatea pe plan mondial.

1.4. Nu este suficient să se pună accentul pe lanţul de aprovizionare legal. Dacă problema privitoare la internet nu este rezolvată, ameninţarea la adresa sănătăţii publice va fi din ce în ce mai mare. O dimensiune socială importantă se prefigurează, deoarece medicamentele ilegale cu preţ redus oferite pe internet determină apariţia unui sistem de sănătate cu două viteze. Aşadar, CESE solicită Comisiei să treacă la acţiune.

1.5. Comitetul se pronunţă pentru combaterea susţinută a activităţilor oricărui actor care permite introducerea medicamentelor falsificate în lanţul legal de aprovizionare. Pedepsele ar trebui să fie drastice, mergând de la amenzi până la închiderea întreprinderilor responsabile. CESE îndeamnă Comisia să publice, în folosul statelor membre, orientări privitoare la sancţiuni.

1.6. Dimensiunea fenomenului de falsificare şi originea medicamentelor falsificate nu par a fi prea bine cunoscute. Propunerea de directivă ar trebui să conţină şi planuri de remediere a acestor deficienţe ale sistemelor de supraveghere şi control.

1.7. Ca şi OMS, CESE ar prefera ca directiva să facă mai degrabă referire la produse „contrafăcute”, decât la unele „falsificate”.

1.8. Complexitatea textului, care a suferit numeroase modificări în trecut şi în prezent, îl face greu de înţeles. CESE recomandă publicarea unui dosar care să conţină textul iniţial şi amendamentele, astfel încât dispoziţiile privitoare la produsele contrafăcute să poată fi mai uşor parcurse şi înţelese.

2. Introducere

2.1. În noiembrie 2001, UE a instituit, prin intermediul Directivei 2001/83/CE, un cod comunitar cu privire la medicamentele de uz uman. Acesta este o culegere enciclopedică, care abordează fiecare aspect al chestiunii. Ulterior, el a fost modificat printr-un regulament şi alte cinci directive. În prezent, el numără 70 de pagini şi 130 de articole, pe lângă alte 44 de pagini de anexe.

2.2. Obiectul prezentului aviz îl constituie o nouă directivă de modificare. Aceasta abordează apariţia în lanţul legal de aprovizionare a unor medicamente falsificate în ceea ce priveşte identitatea, istoricul sau sursa lor. Această directivă de modificare este una dintre cele trei directive introduse simultan, şi care tratează aspecte diferite ale codului comunitar. În opinia CESE, ar fi fost mai potrivit, cel puţin în cazul acestei directive, să se fi elaborat un dosar care să conţină directiva iniţială, precum şi amendamentele propuse prin directiva supusă examinării, astfel încât părţile interesate să fi putut dispune de un scurt text integrat, coerent şi pertinent. Aşa cum se prezintă acum, textul este neclar şi dificil de înţeles.

2.3. Medicamentele contrafăcute sunt greşit etichetate în mod deliberat şi fraudulos, sub aspectul identităţii sau sursei acestora. Calitatea lor nu este garantată, ele putând conţine doze inadecvate de substanţe active, substanţe nepotrivite sau niciun fel de substanţe active. Întotdeauna, medicamentele contrafăcute sunt fabricate în laboratoare clandestine care scapă controlului.

2.4. Medicamentele contrafăcute constituie un mare pericol pentru sănătatea publică. Ele sfidează legislaţia comunitară şi industria europeană din sectorul farmaceutic. Numărul de medicamente inovatoare şi vitale contrafăcute este în creştere. În plus, pentru a se spori volumul vânzărilor de astfel de produse, ele sunt canalizate către pacienţi prin lanţul legal de aprovizionare.

2.5. Conform datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), problema poate fi cuantificată după cum urmează:

—	sub 1 % în majoritatea ţărilor industrializate şi a statelor membre UE;

—	peste 20 % în mare parte a fostei Uniuni Sovietice;

—	peste 30 % în anumite zone din Asia, Africa şi America Latină;

—	peste 50 % pe site-uri internet ilegale.

Cu privire la internet, Comisia a afirmat că „lanţurile ilegale de aprovizionare impun o definiţie separată a problemei, cu cauze, obiective şi opţiuni politice distincte”. Aceste aspecte nu sunt luate în considerare în directiva supusă examinării.

2.6. În opinia Comisiei, cauzele pentru care medicamentele contrafăcute rămân nedescoperite în lanţul legal de aprovizionare sunt multiple, dar pot fi reduse la patru aspecte:

—	medicamentele falsificate nu pot fi întotdeauna deosebite cu uşurinţă de cele originale, din cauza problemelor de trasabilitate şi identificare;

—	lanţul de distribuţie a devenit foarte complex şi este „tot atât de solid precum cea mai slabă verigă a sa”;

—	există incertitudini juridice privind regimul aplicabil produselor introduse în Uniunea Europeană atâta timp cât se presupune că nu au fost introduse pe piaţă; şi

—	chiar substanţele farmaceutice active (SFA) care sunt introduse în procesul de fabricaţie pot constitui falsificări ale SFA originale.

3. Sinteza propunerii de directivă

3.1. Scopul Directivei iniţiale, 2001/83/CE, precum şi al prezentei propuneri de modificare este acela de a institui o piaţă internă funcţională pentru medicamente în Uniunea Europeană, asigurând în acelaşi timp un înalt nivel de protecţie a sănătăţii publice. Principalele dispoziţii de modificare sunt prezentate în amănunt la punctele următoare. Referinţele trimit la articolul 1 din directiva de modificare.

Trasabilitate şi identificare

3.2. Verificările în cazul producătorilor de SFA (4)

3.3. Se introduce un temei legal pentru instituirea de către Comisie a obligativităţii existenţei unor elemente de siguranţă specifice, cum ar fi codul de identificare sau sigiliul inamovibil pe ambalajul medicamentelor eliberate pe bază de prescripţie medicală, pentru a face posibilă constatarea identităţii, autenticităţii şi trasabilităţii medicamentelor. (6), (8), (9)

3.4. Ca principiu, se interzice manevrarea (îndepărtarea, modificarea sau aplicarea de etichete) elementelor de siguranţă de pe ambalaj de către oricare „intermediar” situat între producătorul original şi ultimul actor din lanţul de distribuţie (de obicei farmacistul) sau utilizatorul final (medicul sau pacientul). Orice actor din lanţul de aprovizionare care ambalează medicamente trebuie să deţină o autorizaţie de fabricaţie şi este răspunzător pentru prejudiciile cauzate de medicamentele falsificate. (9), (10)

Lanţul de distribuţie

3.5. Se introduc anumite obligaţii pentru actorii din lanţul de distribuţie, alţii decât distribuitorii angro. Aceşti actori, care participă la tranzacţii prin licitare sau brokeraj, pot fi implicaţi fără a manevra efectiv produsele. (1), (14)

3.6. Reguli care completează bunele practici de distribuţie existente. (13)

3.7. Distribuitorii angro vor avea în continuare nevoie de autorizaţie. (12), (13), (14)

3.8. Verificări obligatorii în cazul distribuitorilor angro de medicamente, în vederea garantării credibilităţii partenerilor economici. (15)

Incertitudine juridică

3.9. Se elimină incertitudinea juridică în cazul importului de medicamente destinate a fi reexportate. (2), (7)

Falsificarea SFA originale

3.10. Verificarea de către titularul autorizaţiei de fabricaţie a faptului că furnizorii săi de SFA respectă bunele practici. (3), (5), (7)

3.11. Înăsprirea controlului în cazul importurilor de SFA din ţări terţe, dacă nu se poate stabili că, în ţara respectivă, cadrul de reglementare asigură un nivel suficient de protecţie a sănătăţii umane în cazul produselor exportate în UE. (4), (16)

Dispoziţii generale

3.12. Se introduc reguli mai stricte în materie de inspecţii, prevăzându-se şi o sporire a transparenţei în cazul rezultatelor inspecţiilor, prin publicarea acestora în baza de date EudraGMP. (12), (15)

3.13. Controlul este asigurat de către autorităţile naţionale competente, care aplică şi eventualele sancţiuni, Comisia urmând să elaboreze noi linii directoare. (16), (17)

4. Punctul de vedere al CESE

4.1. CESE salută această iniţiativă, deoarece sănătatea publică reprezintă una dintre preocupările esenţiale ale Comitetului.

4.2. Comitetul ia notă de faptul că Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) numeşte produsele falsificate produse „contrafăcute”. CESE recomandă Comisiei să urmeze acest exemplu, deoarece termenul „contrafăcut” sugerează mai bine că este vorba de o infracţiune. Conform celor afirmate de OMS, „contrafacerea medicamentelor – incluzând toate activităţile, de la fabricare până la vânzarea către pacienţi – reprezintă o infracţiune gravă, care pune în primejdie viaţa omului şi afectează credibilitatea sistemelor de sănătate” (1).

4.3. Blocarea pătrunderii medicamentelor contrafăcute în lanţul legal de aprovizionare depinde de colaborarea între parteneri comerciali fiabili şi de încredere. În vederea îmbunătăţirii acestei colaborări, ar trebui introdusă o certificare obligatorie pentru toţi actorii din lanţul de aprovizionare, informaţiile privitoare la aceasta urmând a fi disponibile într-o bază de date accesibilă publicului.

Trasabilitate şi identificare

4.4. Comitetul consideră că Comisia subevaluează problema trasabilităţii şi a identificării. „Medicamentele contrafăcute nu pot fi niciodată deosebite cu uşurinţă de cele originale în lipsa unor coduri armonizate de identificare, care duce la probleme de trasabilitate”.

4.5. Comitetul propune sporirea eforturilor de armonizare a denumirilor şi mărcilor utilizate în UE pentru medicamente, precum şi a ambalajelor şi a codurilor de identificare a medicamentelor în Uniune, aici existând cel puţin zece sisteme diferite de codificare, care nu pun un accent special pe elementele de siguranţă, cum ar fi numărul de lot, data de fabricaţie şi termenul de expirare. Ar trebui introdus un standard european armonizat de identificare a medicamentelor, de natură să asigure trasabilitatea de-a lungul întregului lanţ de distribuţie, până la pacient. Armonizarea va face să evolueze piaţa internă, deschizând drumul liberei circulaţii securizate a medicamentelor în UE, dar şi facilitând autentificarea medicamentelor în mod direct la nivelul producătorilor, în orice moment şi loc, cel puţin pe piaţa internă a UE, la început. În cele din urmă, aceasta ar putea conduce la o iniţiativă globală.

4.6. CESE este de părere că posibilitatea recunoaşterii rapide a ambalajului original ar reduce frauda. Comitetul recomandă Comisiei să iniţieze instituirea unei baze de date vizuale a ambalajelor medicamentelor.

4.7. Textul de la punctul 3.4 nu pare să ia în considerare existenţa distribuitorilor paraleli. Formularea ar fi mai explicită dacă s-ar interzice manevrarea elementelor de siguranţă de pe ambalaj de către orice actor al lanţului care nu posedă o autorizaţie de fabricaţie. Distribuitorii paraleli trebuie să ambaleze din nou produsele, dar nu trebuie să poată înlocui elementele de siguranţă într-un mod care ar putea întrerupe trasabilitatea.

4.8. Tehnologia poate permite înregistrarea unor evoluţii considerabile în materie de coduri, de identificare şi de verificare a autenticităţii medicamentelor, ultimul aspect fiind şi cel mai important, alături de trasabilitate. Aceste strategii nu trebuie utilizate decât în limitele obiectivelor pe care le urmăresc, cu privilegierea verificărilor directe, fără intermediari, la nivelul registrelor de referinţă autentice ale producătorilor, singurii în măsură să certifice autenticitatea produselor lor. Există diverse sisteme de identificare, cum ar fi RFID (Radio Frequency Identification – identificarea prin frecvenţă radio) sau codul de bare bidimensional (Data Matrix). În Belgia se foloseşte un sistem de înregistrare individuală a ambalajelor, printr-un număr secvenţial şi un cod de bare unidimensional, introdus de sistemul de asigurări de sănătate pentru a împiedica facturarea multiplă a aceluiaşi ambalaj în cadrul sistemului asigurărilor complementare. Însă în sistemul belgian nu se foloseşte nici numărul de lot, nici termenul de expirare. Trecerea de la codul unic de bare (CUB) belgian la sistemul Data Matrix ar permite remedierea deficienţelor existente în ceea ce priveşte trasabilitatea şi autentificarea, aşa cum sunt definite acestea de codul comunitar privind medicamentele. Deşi astfel de soluţii tehnice sunt perfect şi rapid aplicabile, cu costuri practic neglijabile, Comisia crede, în mod paradoxal, că este prea devreme pentru adoptarea unei decizii în ceea ce priveşte codurile de identificare, considerând că sunt necesare mai multe teste. Însă, cu cât introducerea codurilor de identificare va fi amânată, cu atât mai neclară şi mai incoerentă va deveni situaţia. Prin urmare, CESE propune instituirea unui grup operativ care să se ocupe de codurile de identificare şi să aprecieze dacă procedurile armonizate existente pot fi introduse cel puţin pe piaţa internă a UE, la început. În ultimă instanţă, aceasta ar putea oferi UE posibilitatea de a câştiga întâietatea pe plan mondial.

Lanţul de distribuţie

4.9. Odată medicamentul ambalat, reambalarea acestuia în lipsa unor măsuri de precauţie adecvate ar trebui să constituie o infracţiune. Prin intermediul ambalajelor contrafăcute, produsele contrafăcute pătrund în lanţul legal de distribuţie. În consecinţă, ambalajele medicamentelor aflate în vânzare în farmaciile virtuale legale trebuie să facă obiectul unor inspecţii.

4.10. CESE ia notă de faptul că directiva propune sancţiuni severe în cazul în care pătrunderea produselor falsificate în lanţul de distribuţie nu a fost împiedicată. CESE propune ca pedepsele să fie foarte severe, întreprinderile aflate în culpă urmând a fi închise.

Incertitudine juridică

4.11. CESE se declară satisfăcut de faptul că propunerea de directivă tratează problema incertitudinilor juridice în cazul importurilor în vederea exportului.

Falsificarea SFA originale

4.12. După cum s-a afirmat şi în cazul lanţului de distribuţie, întreprinderile implicate în falsificare ar trebui închise.

Lanţul ilegal de aprovizionare

4.13. Directiva supusă examinării nu ia în considerare vânzarea produselor contrafăcute prin lanţuri ilegale de distribuţie. Cu toate acestea, pericolul pentru sănătatea publică este foarte mare, în special cu referire la internet. La punctul 2.5 sunt prezentate statisticile OMS. De curând s-a anunţat că, în Regatul Unit, un doctor din patru a tratat pacienţi pentru efecte secundare produse de medicamente cumpărate online. Încă 8 % consideră că este posibil să fi făcut acelaşi lucru, fără să fie totuşi siguri de aceasta. În recenta Comunicare a Comisiei (2), se face trimitere la Raportul Comisiei privind activităţile vamale comunitare referitoare la contrafacere şi piraterie pentru 2007. Între 2005 şi 2007, cantitatea de medicamente confiscate de autorităţile vamale a crescut cu 628 %, nefiind vorba doar despre produse de îngrijire, ci şi de medicamente pentru afecţiuni potenţial mortale.

4.14. Internetului trebuie aşadar să i se acorde o atenţie specială. Farmaciile virtuale sunt legale doar în măsura în care sunt înregistrate şi autorizate în fiecare stat membru, procedura trebuind să fie uşor accesibilă într-o bază de date publică, aşa cum se întâmplă deja în cazul farmaciilor tradiţionale. Deşi nevoia unei cooperări la nivel european şi internaţional în acest domeniu este evidentă, fiecare ţară îşi elaborează reguli proprii în privinţa internetului. În plus, comerţul cu amănuntul nu face în prezent obiectul unei reglementări comunitare, ceea ce reduce aria de intervenţie la acest nivel. Această arie de intervenţie ar trebui extinsă, aşa cum este deja cazul pentru vânzătorii şi distribuitorii angro.

4.15. Este uşor de înţeles de ce pacienţii fac apel la internet şi nu la medic. Un anumit medicament poate lipsi într-o anumită zonă, preţul medicamentului poate fi mai mic pe internet (în special în cazul celor contrafăcute) şi, în cele din urmă, este mai puţin jenant să cumperi medicamente online decât să te supui unei examinări detaliate de către medic. Pe lângă aceasta, un pacient nu poate fi urmărit în justiţie pentru achiziţionarea de medicamente pe internet.

4.16. Este nevoie ca în fiecare stat membru să se desfăşoare o campanie de comunicare, care să orienteze cetăţenii către farmaciile virtuale înregistrate, îndepărtându-i astfel de întreprinderile ilegale. Campania ar trebui să evidenţieze potenţialul pericol letal al produselor achiziţionate pe internet din surse neînregistrate. În fiecare farmacie, cabinet medical, spital şi site web autorizat ar trebui să existe materiale publicitare.

4.17. Ar trebui aplicate sancţiuni financiare şi penale serioase oricui participă la vânzarea de medicamente contrafăcute. La fel ca în cazul controlării pe internet a conţinutului sexual, ar putea fi avută în vedere o colaborare între autorităţile publice (aşa cum se menţionează la punctul 4.3) şi diferiţii actori implicaţi, cum ar fi furnizorii de acces internet, motoarele de căutare, serviciile de transport de marfă şi societăţile care emit carduri de credit, în vederea identificării cu mai multă precizie a celor implicaţi în comerţul cu medicamente contrafăcute. După cum a subliniat şi Comisia, directivele sale nu constituie decât unul dintre aspectele unui efort multilateral.

Dispoziţii generale

4.18. Dimensiunea fenomenului de contrafacere şi originea medicamentelor contrafăcute nu par a fi prea bine cunoscute. Propunerea de directivă ar trebui să conţină şi planuri de remediere a acestor deficienţe ale sistemelor de supraveghere şi control.

Bruxelles, 15 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) A se vedea raportul, actualizat în luna mai 2008, al Grupului Operativ Internaţional împotriva Medicamentelor Contrafăcute („IMPACT”), înfiinţat de OMS.

(2) COM(2008) 666 final.

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/67

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare, în ceea ce priveşte microentităţile, a Directivei 78/660/CEE privind conturile anuale ale anumitor forme de societăţi comerciale

COM(2009) 83 final/2 – 2009/0035 (COD)

(2009/C 317/11)

Raportor: dl PEZZINI

La 20 martie 2009, în conformitate cu articolul 44 alineatul (1) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de directivă Parlamentului European şi a Consiliului de modificare, în ceea ce priveşte microentităţile, a Directivei 78/660CEE privind conturile anuale ale anumitor forme de societăţi comerciale

COM(2009) 83 final/2 – 2009/0035 (COD).

Secţiunea pentru piaţa unică, producţie şi consum, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 22 iunie 2009. Raportor: dl PEZZINI.

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 15 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 144 de voturi pentru, 10 voturi împotrivă şi 17 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. Comitetul Economic şi Social European (CESE) subliniază necesitatea de a răspunde aşteptărilor întreprinderilor mici şi mijlocii şi ale sectorului meşteşugăresc, permiţându-le să înfrunte provocările structurale prezente într-o societate complexă, cu deplina aplicare a Cartei europene pentru întreprinderile mici (1), în cadrul unui proces integrat în Strategia de la Lisabona.

1.2. CESE ia notă de iniţiativa Comisiei, destinată scutirii microentităţilor de obligaţiile administrativ-contabile, adesea împovărătoare şi excesive în raport cu structura acestor întreprinderi, şi atrage atenţia asupra poziţiei adoptate anterior în avizele CESE 1187/2008 (2) şi CESE 1506/2008 (3).

1.3. Comitetul consideră că este important ca iniţiativa să respecte următoarele principii:

—	obligativitate: fiecare stat trebuie să introducă criterii de exceptare pentru microentităţi;

—	flexibilitate: trebuie lăsată statelor membre posibilitatea de a adapta criteriile de exceptare la exigenţele situaţiei lor specifice, cu respectarea normelor comune;

—	simplitate: modificările aduse trebuie să fie uşor de implementat;

—	transparenţă: trebuie asigurată, în orice împrejurare, transparenţa corespunzătoare pieţei interne.

1.4. Conştient fiind de lipsa competenţei exclusive a Comunităţii în acest domeniu, CESE consideră că, pentru a asigura integritatea pieţei unice şi tratamentul egal al operatorilor din domeniu în cadrul măsurilor viitoare de revizuire a cartei şi a celei de-a şaptea Directive privind dreptul societăţilor comerciale, înlesnirile ar trebui aplicate în mod automat tuturor microîntreprinderilor de pe teritoriul Uniunii, conform unor criterii clar definite de fiecare stat membru.

1.5. În acest sens, Comitetul solicită aplicarea principiului director „Gândiţi mai întâi la scară mică” (Think Small First), printr-un acord interinstituţional, pe acelaşi temei juridic ca acordul „O mai bună legiferare” (4), cu o serie de angajamente clare şi transparente, la nivel comunitar şi naţional, în favoarea eliminării/reducerii costurilor administrative, în vederea asigurării sistematice atât a proceselor legislative, cât şi a celor de implementare, în special pentru întreprinderile mici şi foarte mici.

1.6. De asemenea, în opinia Comitetului, Comisia ar trebui să prezinte Parlamentului, Consiliului şi CESE, la trei ani de la intrarea în vigoare a propunerii de faţă, un raport care să evalueze efectele şi funcţionarea scutirii microentităţilor, în toate statele membre ale Uniunii, şi economiile efective realizate de microentităţile europene.

2. Introducere

2.1. Încă de la celebrarea Anului european al IMM-urilor şi al sectorului meşteşugăresc (5), care a fost urmat de crearea DG XXIII (6) şi de o serie de Conferinţe europene (7), Comisia Europeană a depus eforturi semnificative pentru a răspunde nevoilor întreprinderilor mici şi mijlocii şi ale sectorului meşteşugăresc, astfel încât acestea să fie în măsură să înfrunte numeroasele provocări economice şi structurale. Acest lucru a fost evidenţiat, de altfel, în numeroase avize ale Comitetului (8).

2.2. Întreprinderile mici şi mijlocii cad adesea sub incidenţa aceloraşi norme care se aplică marilor întreprinderi. Nevoile lor specifice de natură contabilă au fost rar analizate, iar normele în materie de informaţie financiară determină o importantă povară financiară, pe lângă faptul că împiedică utilizarea eficientă a fondurilor, mai utile în scopuri productive şi de creare a locurilor de muncă.

2.3. Dacă, pe de o parte, în materie de contabilitate şi de audit, de importanţă primordială sunt îmbunătăţirea calităţii conturilor societăţilor cu răspundere limitată şi sporirea transparenţei, cerinţele mai stricte impuse întreprinderilor se dovedesc adesea, pe de altă parte, foarte împovărătoare pentru întreprinderile mici şi foarte mici.

2.4. Tocmai în legătură cu aceasta, Comisia lansase recent o propunere de exceptare a întreprinderilor mijlocii de la unele obligaţii de comunicare şi de obligaţia întocmirii conturilor consolidate (9), asupra căreia Comitetul s-a pronunţat în mod pozitiv (10).

2.5. Costurile administrative ridicate, rezultate din normele comunitare, limitează competitivitatea întreprinderilor europene. În plus, legislaţia privind dreptul, contabilitatea şi auditul conturilor societăţilor nu a ţinut pasul cu contextul în care funcţionează societăţile. Ca atare, directivele care asigură în cadrul UE calitatea informaţiilor financiare şi a auditului conturilor determină sarcini administrative ridicate pentru întreprinderi, în special pentru cele mai mici.

2.6. Conform unor estimări întocmite de Comisie, dar care nu par structurate din punct de vedere ştiinţific şi metodologic, microentităţile potenţial interesate de măsurile de exceptare ar fi în număr de 5 400 000, iar sarcina administrativă globală în vederea îndeplinirii obligaţiilor administrative şi contabile prevăzute de directivă s-ar ridica la aproximativ 6,3 miliarde de euro pe an.

2.7. Comitetul subliniază angajamentul luat de Comisie în vederea reducerii cu 25 % a sarcinilor administrative ale întreprinderilor (11), aprobându-l fără rezerve (12).

2.8. În opinia Comitetului, „trebuie adoptate măsurile necesare pentru a garanta că statele membre pun în aplicare directivele la timp şi prin reglementări de bună calitate şi pentru a convinge autorităţile şi legislatorii naţionali şi regionali să iniţieze proiecte proprii de simplificare a acelor reglementări care, la punerea în aplicare a legislaţiei europene, au fost îngreunate cu exigenţe suplimentare” (13).

3. Context

3.1. În cadrul celei de-a patra faze a iniţiativei de simplificare a legislaţiei privind piaţa internă (Simplification of the Legislation on the Internal Market - SLIM), au fost modernizate prima şi a două directivă privind dreptul societăţilor comerciale.

3.2. Consiliul European din 8-9 martie 2007 a subliniat că reducerea sarcinilor administrative constituie o măsură importantă pentru stimularea economiei europene, în special prin impactul asupra întreprinderilor mai mici, şi a scos în relief necesitatea unui puternic efort comun, în vederea reducerii semnificative a sarcinilor administrative în interiorul UE.

3.3. Consiliul European din 13-14 martie 2008 a solicitat Comisiei să formuleze noi propuneri legislative în vederea reducerii sarcinilor administrative, să le adopte rapid (14), identificând ca domenii prioritare de intervenţie dreptul european al societăţilor comerciale, contabilitatea şi auditul.

3.4. European Small Business Act (15), prezentat de Comisie în iunie 2008 şi asupra căruia Comitetul s-a pronunţat (16), a subliniat, de asemenea, necesitatea simplificării în cazul întreprinderilor mai mici.

3.5. În rest, şi Planul european de relansare economică, prezentat la sfârşitul lunii noiembrie 2008, a indicat ca măsură importantă reducerea sarcinilor administrative ale întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM-uri) şi ale microentităţilor printre altele prin „anularea obligaţiei de întocmire de către microîntreprinderi a conturilor anuale” (17).

3.6. La rândul său, în Rezoluţia sa din 8 decembrie 2008 (18), Parlamentul European s-a pronunţat pentru eliminarea obligaţiilor de raportare financiară ale microentităţilor, în vederea îmbunătăţirii competitivităţii şi a concretizării potenţialului lor de creştere, invitând Comisia să prezinte o propunere legislativă pentru a permite statelor membre să scoată aceste întreprinderi de sub incidenţa celei de-a patra Directive 78/660/CEE.

3.7. În cursul ultimelor două-trei decenii, Directiva 78/660/CEE a suferit diverse modificări (19).

4. Rezumatul propunerii Comisiei

4.1. Comisia propune introducerea noţiunii de microentitate, deja prevăzută de câteva state membre, şi excluderea acesteia din domeniul de aplicare a celei de-a patra Directive 78/660/CEE privind conturile anuale. Pentru a putea beneficia de exceptarea de la obligaţii, microentitatea ar trebui să îndeplinească două din următoarele trei condiţii:

—	până la 10 angajaţi,

—	totalul bilanţului mai mic de 500 000 EUR şi

—	cifră de afaceri netă mai mică de 1 000 000 EUR.

4.2. Pentru aceste întreprinderi extrem de mici, costurile legate de întocmirea conturilor anuale sunt extrem de împovărătoare. În acelaşi timp, nu există o cerere fermă în ceea ce priveşte situaţia financiară a acestor întreprinderi, fiind vorba, în principal, de întreprinderi care operează la nivel local şi regional.

4.3. O derogare în cadrul directivelor contabile ar lăsa la latitudinea statelor membre stabilirea normelor pe care trebuie să le respecte aceste microentităţi.

4.4. Iată de ce Comisia a decis să modifice legislaţia comunitară actuală. În ce priveşte microentităţile, au fost propuse diferite măsuri:

—	exceptarea acestor întreprinderi de la obligaţia publicării de conturi;

—	posibilitatea, acordată microentităţilor, de a întocmi de asemenea conturi anuale, de a le audita şi de a le trimite la registrul naţional pe bază voluntară;

—	posibilitatea acordată statelor membre de a scoate microentităţile de sub incidenţa celei de-a patra Directive privind dreptul societăţilor comerciale.

5. Observaţii generale

5.1. CESE sprijină obiectivul pe care Comisia îl are în vedere prin această iniţiativă, acela de a excepta microentităţile de la obligaţiile administrative şi contabile, împovărătoare şi total disproporţionate în raport cu nevoile microentităţilor şi ale principalilor utilizatori ai informaţiilor financiare.

5.2. Mai ales în contextul actualei crize economice, care se repercutează cu precădere asupra micilor întreprinderi din toată Europa, Comitetul consideră prioritar ca măsurile de exceptare a microentităţilor să fie implementate rapid (modelul fast track) (20) şi fără excepţie în tot Spaţiul Economic European, să fie flexibile, adaptate situaţiilor naţionale specifice şi aplicate în mod transparent persoanelor fizice şi juridice europene.

5.3. În plus, propunerea Comisiei ar constitui o puternică încurajare în combaterea economiei subterane (moonlight economy), aşa cum a fost afirmat în repetate rânduri de Comitet, care a subliniat „impactul cu adevărat nefast al muncii la negru asupra finanţelor publice, atât din punctul de vedere al pierderilor fiscale, cât şi al celor sociale” (21) şi că „preţul comportamentului onest nu trebuie să fie prea ridicat, altfel economia subterană se va răspândi ca o epidemie” (22).

5.4. CESE apreciază în mod pozitiv propunerea de simplificare a Comisiei, ce urmăreşte să asigure un cadru normativ care să contribuie la stimularea spiritului întreprinzător şi a inovaţiei întreprinderilor mici şi foarte mici, astfel încât acestea să devină mai competitive şi să fructifice în mod optim potenţialul pieţei interne.

5.5. Deşi este conştient de lipsa competenţei exclusive a Comunităţii în acest domeniu şi de necesitatea aplicării articolului 5 din Tratat (referitor la principiul subsidiarităţii), CESE consideră că, având în vedere integritatea pieţei unice şi evitarea discriminării operatorilor din domeniu, ar trebui ca înlesnirile acordate microentităţilor prin măsurile de revizuire profundă a celei de-a patra şi celei de-a şaptea Directive privind dreptul societăţilor comerciale să nu fie lăsate doar la latitudinea statelor membre, ci să se aplice în mod automat tuturor microîntreprinderilor din Uniune.

5.6. Comitetul cere Comisiei, Parlamentului European şi Consiliului ca, la următoarea revizuire generală anunţată a celei de-a patra şi a celei de-a şaptea Directive privind dreptul societăţilor comerciale, să fie aplicat principiul director „Gândiţi mai întâi la scară mică” (Think Small First), printr-un acord interinstituţional, pe acelaşi temei juridic ca acordul „O mai bună legiferare” (23), cu o serie de angajamente clare în favoarea reducerii/eliminării costurilor administrative.

5.7. De asemenea, Comitetul solicită Comisiei să prezinte Parlamentului, Consiliului şi CESE un raport la trei ani de la intrarea în vigoare a propunerii de faţă, care să evalueze efectele şi funcţionarea exceptării microentităţilor în toate statele membre ale Uniunii şi economiile efective realizate de microentităţile europene.

Bruxelles, 15 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) A se vedea concluziile Consiliul European de la Lisabona, 2000.

(2) JO C 27, 3.2.2009, p. 7.

(3) JO C 77, 31.3.2009, p. 37.

(4) A se vedea Avizul CESE în JO C 182, 4.8.2009, p. 30, recomandarea 1. Raportor: dl Malosse, coraportor: dl Cappellini.

(5) În anul 1983.

(6) Mai întâi a fost creat un grup operativ sub conducerea dnei Cresson, devenit ulterior o nouă DG: DG XXIII.

(7) Avignon (1990), Berlin (1994), Milano (1997).

(8) A se vedea printre altele: JO UE C 161, 14.6.1993, p. 6, JO UE C 388, 31.12.1994, p. 14, şi JO C 295, 7.10.1996, p. 6, JO C 56, 24.2.1997, p. 7. JO C 89, 19.3.1997, p. 27, JO C 235, 27.7.1998, p. 13, JO C 221, 7.8.2001, p. 1, JO C 374, 3.12.1998, p. 4, JO C 116, 20.4.2001, p. 20.

(9) COM(2008) 195 final, din 18.9.2008.

(10) JO UE C 77, din 31.3.2009, p. 37. Raportor: dl Cappellini.

(11) COM (2006) 689, 690 şi 691, din 14.11.2006.

(12) JO C 256, 27.10.2007, p. 8.

(13) A se vedea JO C 256, 27.10.2007, p. 8, punctul 4.3.6, precum şi JO C 204, 9.8.2008, p. 9, punctul 6.2.

(14) Concluziile Preşedinţiei Consiliului European de la Bruxelles, din 13-14 martie 2008, punctul 9.

(15) COM(2008) 394 final, din 25.6.2008.

(16) JO C 182, 4.8.2009, p. 30. Raportor: dl Malosse, coraportor: dl Cappellini.

(17) Comunicarea Comisiei către Consiliul European: „Un plan european de redresare economică” [COM(2008) 800 final, 26.11.2008, punctul 4].

(18) Rezoluţia Parlamentului European din 18 decembrie 2008 referitoare la cerinţele în materie de contabilitate ale întreprinderilor mici şi mijlocii şi în special ale microîntreprinderilor.

(19) Este vorba de peste zece modificări: Directiva 83/349/CEE, Directiva 84/569/CEE, Directiva 89/666/CEE, Directiva 90/604/CEE, Directiva 90/605/CEE, Directiva 94/8/CE, Directiva 1999/60/CE, Directiva 2001/65/CE, Directiva 2003/38/CE, Directiva 2003/51/CE, Directiva 2006/43/CE şi Directiva 2006/46/CE.

(20) Fast track: în vederea obţinerii rapide a primelor rezultate, Comisia a prezentat trei propuneri de proceduri accelerate (fast track). Prima propunere, care urmărea alinierea anumitor norme privind raporturile experţilor în cazul fuziunilor şi sciziunilor la nivel naţional la normele Directivei privind fuziunile transfrontaliere (Directiva 2005/56/CE) a fost aprobată de Consiliu şi de Parlamentul European în noiembrie 2007 (Directiva 2007/63/CE). De asemenea, Comisia a prezentat în aprilie 2008 două propuneri de modificare a primei şi a celei de-a unsprezecea directive privind dreptul societăţilor comerciale şi a directivelor contabile.

(21) A se vedea JO UE C 101, din 12.4.1999, p. 30, raportor: dl Giron.

(22) JO C 255, 14.10.2005, p. 61.

(23) A se vedea JO C 182, 4.8.2009, p. 30, recomandarea 1 (raportor: dl Malosse, coraportor: dl Cappellini), în special punctul 3.2: „În ceea ce priveşte principiul «Gândiţi mai întâi la scară mică: prioritate pentru IMM-uri», CESE îşi reafirmă poziţia anterioară (JO UE C 27, din 3.2.2009, p. 27) şi solicită instituirea acestuia ca regulă obligatorie sub o formă (cod de conduită, acord interinstituţional, decizie a Consiliului) care urmează a fi definită, dar care să angajeze Parlamentul European, Comisia şi Consiliul. «Pista» unui acord interinstituţional fondat pe aceleaşi temeiuri juridice precum Acordul privind o mai bună legiferare din 2003 …”

ANEXĂ

la Avizul Comitetului Economic şi Social European

Textul care urmează, prezent în avizul secţiunii, a fost eliminat în favoarea unui amendament adoptat de către adunarea plenară, dar a obţinut minimum un sfert din voturi.

„2.6.

Conform unor estimări întocmite de Comisie, microentităţile potenţial interesate de măsurile de exceptare ar fi în număr de 5 400 000, iar sarcina administrativă globală în vederea îndeplinirii obligaţiilor administrative şi contabile prevăzute de directivă s-ar ridica la aproximativ 6,3 miliarde de euro pe an.”

Rezultatul votului privind amendamentul: 89 de voturi pentru, 40 de voturi împotrivă şi 30 de abţineri.

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/72

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului de adaptare la Decizia 1999/468/CE a Consiliului a anumitor acte care fac obiectul procedurii menţionate la articolul 251 din tratat, în ceea ce priveşte procedura de reglementare cu control. Adaptare la procedura de reglementare cu control. Partea a cincea

COM(2009) 142 final – 2009/0048 (COD)

(2009/C 317/12)

Raportor general: dl RETUREAU

La 14 mai 2009, în conformitate cu articolul 152 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului de adaptare la Decizia 1999/468/CE a Consiliului a anumitor acte care fac obiectul procedurii menţionate la articolul 251 din tratat, în ceea ce priveşte procedura de reglementare cu control – Adaptare la procedura de reglementare cu control - partea a cincea

COM(2009) 142 final – 2009/0048 (COD).

La 12 mai 2009, Biroul Comitetului Economic şi Social European a însărcinat Secţiunea pentru piaţa unică, producţie şi consum cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă.

În conformitate cu articolul 20 din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European l-a numit pe dl RETUREAU raportor general în cadrul celei de-a 455 sesiuni plenare din 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 16 iulie 2009) şi a adoptat prezentul aviz cu 122 de voturi pentru şi 2 voturi împotrivă.

1. Concluzii

1.1. CESE acceptă propunerile Comisiei privind procedura de reglementare cu control, punând totuşi sub semnul întrebării necesitatea recurgerii la o procedură specifică atunci când modificările, fără a schimba obiectul şi scopurile instrumentului, merg dincolo de criteriul modificării neesenţiale şi au consecinţe destul de importante asupra societăţii, economiei sau sănătăţii.

1.2. Cu toate acestea, Comitetul consideră că, din motive legate de organizarea lucrărilor parlamentare, controlul este greu de pus în aplicare.

1.3. Cetăţenii nu au încă o idee clară în ceea ce priveşte valoarea adăugată a noii proceduri, întrucât organizaţiile societăţii civile afectate de reglementarea „supletivă” realizată de comitologie se pot confrunta cu dificultăţi în urmărirea modificărilor reglementare succesive ale instrumentului original.

2. Trecere în revistă a procedurilor de adaptare la reglementarea cu control în 2007 şi 2008

2.1. Procedura de reglementare cu control a Parlamentului s-a accelerat în ultimii doi ani printr-o adaptare „omnibus” a instrumentelor juridice adoptate în trecut prin procedura de comitologie „normală”. Comitologia „normală” continuă să fie validă atunci când nu se aplică condiţiile procedurii cu control.

2.2. Decizia 2006/512/CE a Consiliului din 17 iulie 2006 a modificat Decizia Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a normelor privind exercitarea competenţelor de executare conferite Comisiei (1999/468/CE), în special prin adăugarea unui articol 5a privind instituirea unei noi proceduri numite de „reglementare cu control”. Această procedură permite Parlamentului să îşi exercite dreptul de control asupra modificărilor aduse actelor în cauză prin comitologie, în măsura în care aceste modificări nu sunt esenţiale sau în cazul în care constau din adăugarea sau eliminarea unor dispoziţii sau elemente fără caracter fundamental.

2.3. Procedurile de comitologie care asigură monitorizarea fiecărui act legislativ vor include aşadar o opţiune suplimentară care va întări controlul Parlamentului asupra exercitării competenţelor executive conferite Comisiei de către act, fiind vorba de anumite acte supuse aceste noi opţiuni şi care ţin de codecizie şi de aplicarea articolului 251 din Tratat sau de procedura Lamfallussy în domeniul financiar (1).

Printr-o declaraţie comună, Comisia, Consiliul şi Parlamentul au adoptat o listă de acte care trebuie adaptate urgent la decizia modificată, în vederea introducerii procedurii de reglementare cu control în locul procedurii iniţiale. În această declaraţie comună se mai afirmă că, în vederea aplicării principiilor unei bune legislaţii, durata competenţelor de executare conferite Comisiei nu ar trebui să fie limitată.

2.4.1. Comisia a hotărât să efectueze alinierea actelor anterioare afectate de noua procedură prin propuneri de regulament de tip „omnibus”, adică un regulament care priveşte o serie de acte, în loc să adopte un regulament separat pentru fiecare din actele respective.

2.4.2. Primele trei serii au fost adoptate la sfârşitul anului 2007, iar al patrulea la 11 februarie 2008 (2). De asemenea, Comisia a propus modificarea retroactivă a tuturor actelor care, în opinia sa, fac obiectul noii proceduri de comitologie cu control în vederea introducerii acesteia şi, după caz, eliminarea limitelor de timp ale competenţelor de executare care ar putea decurge din aceasta.

2.5. La rândul său Parlamentul, prin Rezoluţia din 23 septembrie 2008, a recomandat Comisiei să reexamineze o listă de 14 acte în care propunea introducerea procedurii de reglementare cu control, în locul comitologiei fără control aşa cum se prevedea iniţial. Prezentul aviz se referă la răspunsul şi acţiunile propuse de Comisie în urma acestei rezoluţii.

2.6. Pe de altă parte, Parlamentul consideră că modalităţile de aplicare a Deciziei 1999/468/CE a Consiliului lasă mult de dorit şi că, cu excepţia dispoziţiilor privind noua procedură de reglementare cu control, acestea continuă să fie nesatisfăcătoare, dat fiind modul de funcţionare a bazei de date a comitologiei. Consideră, de asemenea, că documentele sunt adesea transmise în mod fragmentat şi fără indicarea clară a statutului acestora, uneori cu menţiuni care pot induce în eroare, cum ar fi proiecte de măsuri de executare care nu au fost încă votate în comisie şi care sunt transmise cu menţiunea „drept de control” când de fapt ar fi trebuit să fie transmise cu menţiunea „drept de informare”, ceea ce produce confuzii în legătură cu termenele aplicabile (3).

3. Propunerile Comisiei

3.1. În propunerea sa de regulament care face obiectul prezentului aviz, Comisia propune o adaptare la procedura de reglementare cu control a două acte prezentate de Parlament şi explică, pentru fiecare din actele respinse motivele juridice ale acestui refuz, care ţin de natura actelor respective, acestea neîndeplinind criteriile de aplicare a reglementării cu control.

Este vorba despre următoarele acte:

Instrumente a căror aliniere a fost deja realizată sau propusă

—	Directiva 2000/25/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2000 de modificare a Directivei 74/150/CEE a Consiliului (4).

—	Directiva 2001/43/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 27 iunie 2001 de modificare a Directivei 92/23/CEE a Consiliului (5).

—	Directiva 2004/3/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 februarie 2004 de modificare a Directivelor 70/156/CEE şi 80/1268/CEE ale Consiliului. Potrivit Comisiei, aceste două directive au fost supuse PRCC în mod automat (6).

—	Directiva 2005/64/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 octombrie 2005 de modificare a Directivei 70/156/CEE a Consiliului (7).

—	Directiva 2006/40/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 mai 2006 de modificare a Directivei 70/156/CEE a Consiliului (8).

—	Directiva 2005/33/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 6 iulie 2005 de modificare a Directivei 1999/32/CE a Consiliului (9).

Instrument care nu face obiectul procedurii de codecizie

—	Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 (10).

Instrument adoptat după intrarea în vigoare a reformei din 2006

—	Regulamentul (CE) nr. 1905/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18 decembrie 2006. Adoptat după 23 iulie 2006, deci după intrarea în vigoare a reformei care a instituit PRCC, nu este necesar ca acest instrument să facă obiectul vreunei adaptări (11).

Instrumente care nu conţin nicio dispoziţie care face obiectul PRCC

—	Directiva 2001/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 iulie 2001 de modificare a Directivei 95/53/CE a Consiliului şi a Directivelor 70/524/CEE, 96/25/CE şi 1999/29/CE ale Consiliului (12).

—	Directiva 2002/33/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 octombrie 2002 de modificare a Directivelor 90/425/CEE şi 92/118/CEE ale Consiliului (13).

—

Directiva 2004/41/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 de abrogare a unor directive privind igiena alimentară şi normele sanitar-veterinare referitoare la producţia şi comercializarea anumitor produse de origine animală destinate consumului uman şi de modificare a Directivelor 89/662/CEE şi 92/118/CEE ale Consiliului, precum şi a Deciziei 95/408/CE a Consiliului (14).

—	Decizia 676/2002/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 (15).

3.3. Însă, Comisia recunoaşte că actele de bază următoare conţin anumite dispoziţii care trebuie adaptate la PRCC:

—	Directiva 2000/15/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 10 aprilie 2000 de modificare a Directivei 64/432/CEE a Consiliului privind problemele de sănătate animală care afectează schimburile intracomunitare cu bovine şi porcine (16) şi

—

Regulamentul (CE) nr. 1760/2000 al Consiliului şi al Parlamentului European din 17 iulie 2000 de stabilire a unui sistem de identificare şi înregistrare a bovinelor şi privind etichetarea cărnii de vită şi mânzat şi a produselor din carne de vită şi mânzat şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 820/97 al Consiliului (17).

3.4. Obiectivul propunerii Comisiei este a realiza adaptarea acestor două acte de bază la procedura de reglementare cu control.

4. Observaţiile generale ale Comitetului

4.1. CESE a urmărit cu interes punerea în aplicare a noii proceduri de comitologie, şi anume procedura de reglementare cu control.

4.2. CESE acceptă propunerile Comisiei, punând totuşi sub semnul întrebării necesitatea recurgerii la o procedură specifică atunci când modificările, fără a schimba obiectul şi scopurile instrumentului, merg dincolo de criteriul modificării neesenţiale şi au consecinţe destul de importante asupra societăţii, economiei sau sănătăţii, ca în cazul Regulamentului DEEE.

4.3. Comitetul consideră că procedura de comitologie cu control reprezintă un progres democratic în ceea ce priveşte monitorizarea gestionării anumitor instrumente evolutive, permiţând evitarea procedurilor mai greoaie, cum ar fi revizia, care ar încărca instituţiile în mod inutil; cu toate acestea, controlul continuă să fie greu de gestionat de către Parlament, din motive legate de organizarea lucrărilor parlamentare.

4.4. Cetăţenii nu au încă o idee clară în ceea ce priveşte valoarea adăugată a noii proceduri, întrucât organizaţiile societăţii civile afectate de reglementarea „supletivă” realizată de comitologie se pot confrunta cu dificultăţi în urmărirea modificărilor reglementare succesive ale instrumentului original.

4.5. Situaţia se complică şi mai mult dacă modificările reglementare au în realitate dimensiuni care depăşesc cu mult criteriul modificării „neesenţiale”, concept care rămâne neclar în cazul anumitor aplicări. Este, de exemplu, cazul noii reglementări privind produsele toxice prezente în deşeurile de echipamente electrice şi electronice. Adăugarea sau eliminarea unor substanţe toxice de pe listă este propusă potrivit procedurii cu control, dar, în avizul său (18), Comitetul a solicitat ca, în cazul modificării listei, să fie consultate sectoarele industriale şi lucrătorii interesaţi, precum şi organizaţiile de consumatori, şi să fie elaborat un studiu de impact, întrucât asemenea modificări sunt esenţiale în cazul precis al acestei reglementări.

4.6. Sub rezerva acestei observaţii, care poate viza anumite cazuri specifice şi poate fi utilizată în practică fără a fi necesară modificarea normelor actuale, Comitetul poate accepta propunerile Comisiei.

Bruxelles, 16 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Articolul 5a al Deciziei 1999/468/CE modificate introduce o nouă procedură de reglementare cu control (de aici înainte „PRCC”) în cazul măsurilor cu caracter general concepute în vederea modificării unor elemente neesenţiale ale unui act de bază adoptat în conformitate cu procedura menţionată la articolul 251 din Tratat, inclusiv prin eliminarea unora dintre aceste elemente sau prin completarea actului prin adăugarea unor noi elemente neesenţiale.

(2) COM(2008) 71 final; COM(2007) 740 final; COM(2007) 741 final; COM(2007) 822 final şi COM(2007) 824 final; JO C 224, 30.8.2008.

(3) PE, Comisia pentru afaceri constituţionale, raportor: Monica Frassoni A6-0107/2008. Propunere de decizie, considerentul B.

(4) JO L 173, 12.7.2000.

(5) JO L 211, 4.8.2001.

(6) JO L 49, 19.2.2004.

(7) JO L 310, 25.11.2005.

(8) JO L 161, 14.6.2006.

(9) JO L 191, 22.7.2005.

(10) JO L 210, 31.7.2006.

(11) JO L 378, 27.12.2006.

(12) JO L 234, 1.9.2001.

(13) JO L 315, 19.11.2002.

(14) JO L 157, 30.4.2004.

(15) JO L 108, 24.4.2002.

(16) JO L 105, 3.5.2000.

(17) JO L 204, 11.8.2000.

(18) COM (2008).809 final şi CESE 1032/2009, 10.6.2009.

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/75

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind o evaluare intermediară a implementării planului de acţiune comunitar pentru biodiversitate

COM(2008) 864 final

(2009/C 317/13)

Raportor: dl RIBBE

La 16 decembrie 2008, în conformitate cu articolul 262 alineatul (1) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

O evaluare intermediară a implementării planului de acţiune comunitar pentru biodiversitate

COM(2008) 864 final.

Secţiunea pentru agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 18 iunie 2009. Raportor: dl RIBBE.

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 15 iulie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 162 de voturi pentru, 3 voturi împotrivă şi 7 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. CESE regretă profund că obiectivul „stoparea pierderii biodiversităţii până în 2010” nu va fi îndeplinit.

1.2. Este însă îmbucurător faptul că Directiva privind habitatele şi Directiva privind păsările au reuşit să determine evoluţii pozitive în cazul unor habitate şi specii. Aceasta arată că legislaţia europeană în materie de protecţia naturii funcţionează dacă este aplicată corect.

1.3. Nu se poate însă stopa grava pierdere în continuare a speciilor aflate în afara zonelor de protecţie, cauzată de practici economice care sunt întru-totul legale. Ca şi Comisia, CESE consideră că integrarea aspectelor biodiversităţii în alte domenii de politică este încă întru totul nesatisfăcătoare.

1.4. CESE consideră totuşi că, în principiu, nu este nevoie de noi obiective. Mai degrabă, Comisia şi statele membre trebuie să ia în serios obiectivul corect de până acum, „stoparea pierderii biodiversităţii şi refacerea habitatelor naturale”, care a fost formulat încă din 2001, şi să îl susţină cu mai multă energie.

1.5. Din punctul de vedere al politicii economice, protecţia naturii este adesea văzută ca un handicap sau ca o ameninţare. Argumentul valorii economice a biodiversităţii nu a pătruns până acum în politica practică. Solicităm Comisiei să prezinte modul în care intenţionează să rezolve această problemă, de exemplu în cadrul dezbaterilor privind internalizarea sporită a costurilor externe.

1.6. Ar trebui prezentate mai multe exemple de evoluţie pozitivă, care arată cât de strânsă este dezvoltarea economică regională de biodiversitate (de exemplu, turismul).

1.7. Decizia Consiliului de a finanţa Natura 2000 cu fonduri provenite din fondurile structurale şi din cel de-al 2-lea pilon al PAC nu s-a dovedit a fi eficientă; în programele corespunzătoare, statele membre acordă conservării naturii şi biodiversităţii pur şi simplu prea puţină prioritate. CESE se exprimă în favoarea unei linii bugetare proprii în perioada de finanţare 2014-2020. În programele agroecologice trebuie reintroduse elementele de stimulare.

1.8. În multe regiuni şi în multe zone, de exemplu în zonele mlăştinoase, în regiunile de munte şi de coastă, pe câmpii, în luncile râurilor etc., conservarea şi refacerea habitatelor naturale reprezintă totodată şi o contribuţie la protecţia climei. Politica climatică şi cea privind biodiversitatea pot fi îmbinate şi mai puternic, chiar dacă, fireşte, în favoarea politicii privind biodiversitatea există mult mai mult motive decât „doar” motivele de protecţie a climei.

1.9. Pentru a facilita adaptarea speciilor la condiţii climatice schimbate, trebuie să existe o legătură mai bună între habitatele acestora. Ar trebui analizată oportunitatea creării unei „reţele transeuropene «Natura»”.

1.10. Din ce în ce mai multe suprafeţe sunt acoperite, adică ori sunt asfaltate, ori se construiesc clădiri pe ele, ceea ce reprezintă o mare problemă în ceea ce priveşte protecţia naturii. Trebuie reduse aceste forme de exploatare a suprafeţelor în Europa.

1.11. Deşi protecţia naturii se bucură de un sprijin puternic din partea societăţii civile, cunoştinţele despre aceasta sunt totuşi întru-totul insuficiente. CESE salută faptul că, în sfârşit, se intenţionează să se acorde mai multă atenţie necesităţii conştientizării motivele dispariţiei speciilor şi promovării măsurilor necesare pentru combaterea acestui fenomen. Printre acestea se numără şi o mai bună informare a consumatorilor despre consecinţele anumitor procese de producţie şi extinderea practicilor de producţie durabilă.

2. Comunicarea Comisiei Europene

2.1. În comunicarea sa, Comisia ajunge la un rezultat care ne trezeşte la realitate, afirmând că, în ciuda planului de acţiune pentru conservarea biodiversităţii, prezentat în 2006, care prevede totuşi 160 de măsuri, „este foarte puţin probabil – raportat la eforturile actuale – să se atingă obiectivul global de stopare a pierderii diversităţii din UE până în 2010”. „Acest lucru va necesita angajamente suplimentare însemnate din partea Comunităţii Europene şi a statelor membre UE în următorii doi ani, dacă se doreşte măcar apropierea de realizarea acestui obiectiv”. Comisarul UE pentru mediu, dl Dimas, a recunoscut între timp că obiectivul de stopare a pierderii biodiversităţii nu poate fi îndeplinit până în 2010!

2.2. Pierderea biodiversităţii la nivel mondial este descrisă drept „catastrofică”. Aceasta nu afectează doar procesele naturale, ci are şi consecinţe economice şi sociale foarte grave. Comisia constată că Europa poartă o parte din răspundere şi faţă de procesele globale negative. Astfel „noi subiecte, precum expansiunea sectorului agricol pentru a răspunde cererii din ce în ce mai mari de alimente şi apariţia unor pieţe de desfacere alternative cum ar fi biocombustibilii, se profilează drept provocări majore”.

2.3. Chiar dacă motivele eşecului de amploare de până acum al politicii privind biodiversitatea pot fi diverse, Comisia sintetizează în concluziile bilanţului intermediar: „Integrarea considerentelor privind biodiversitatea în alte sectoare de politică continuă să fie o provocare-cheie”. Decisiv pentru bilanţul dezamăgitor al evaluării intermediare este faptul că, în cazul integrării considerentelor privind biodiversitatea în alte sectoare de politică, nu s-au realizat progrese reale în ultimii ani.

2.4. Rezultatele primei evaluări majore a „stării de sănătate” a planului pentru biodiversitate arată că 50 % din tipurile de specii şi probabil până la 80 % din tipurile de habitate protejate în cadrul Directivei privind habitatele (1) şi care prezintă interes pentru conservarea la nivel european „au o stare de conservare nefavorabilă”.

2.5. Totuşi, pentru unele specii care, conform Directivei privind habitatele şi Directivei privind protejarea păsărilor, sunt protejate, se observă primele tendinţe pozitive. În cazul speciilor protejate, s-a putut stopa pierderea: „Directiva a ajutat în mod clar aceste specii, în special prin desemnarea ariilor de protecţie specială”.

2.6. Comisia constată că astăzi reţeaua NATURA-2000 cuprinde aproximativ 25 000 de teritorii protejate şi aproximativ 17 % din întreaga suprafaţă a UE. În special în afara domeniilor protejate, tendinţa este negativă.

2.7. Comisia analizează primele rezultate ale studiului privind evaluarea valorii economice a ecosistemelor şi biodiversităţii („The Economics of Ecosystems and Biodiversity, TEEB” (2) – „raportul Sukhdev”). Acest raport ajunge la rezultate asemănătoare cu cele ale mai vechiului raport STERN din domeniul protecţiei climei: nu doar din motive etico-morale, ci şi din motive economice este nevoie să se conserve biodiversitatea. „Diminuarea biodiversității şi a ecosistemelor constituie o ameninţare la adresa vitalităţii planetei, a economiei noastre şi a societăţii umane. În cazul în care se menţine starea de fapt, scăderea anuală a bunăstării, provocată de dispariţia serviciilor ecosistemice se estimează la 6 % din PIB mondial până în 2050.”

3. Observaţii generale

3.1. UE recunoaşte acum public, pentru prima dată, că una dintre promisiunile principale privind politica de mediu, pe care atât şefii de stat şi de guvern, cât şi Comisia au făcut-o cetăţenilor în domeniul politicii de mediu, şi anume stoparea pierderii biodiversităţii până în 2010, nu va fi respectată.

3.2. Pentru CESE, recunoaşterea acestui fapt nu este o surpriză, întrucât în avizul său privind planul de acţiune a împărtăşit analizele critice ale Comisiei şi a recunoscut totodată că toate cele 160 de măsuri sunt în esenţă corecte şi necesare, însă şi-a exprimat mari îndoieli cu privire la faptul că acele sectoare administrative şi politici sau politicieni care nu sunt însărcinaţi direct cu politica privind biodiversitatea depun eforturile necesare şi iau lucrurile în serios. Din păcate, aceste îndoieli s-au adeverit acum.

3.3. Poziţia CESE faţă de planul de acţiune pentru biodiversitate este astăzi, din păcate, la fel de actuală ca acum doi ani, când avizul a fost adoptat în sesiune plenară. Comitetul a explicat atunci textual (3):

—

Aşa cum reiese din descrierea situaţiei, CESE şi Comisia sunt de acord asupra următorului aspect: conservarea biodiversităţii este o sarcină necesară şi esenţială, care nu reprezintă doar un angajament etico-moral. Există de asemenea suficiente motive economice care justifică luarea de măsuri rapide şi eficiente. Pierderile economice rezultate din reducerea serviciilor privind ecosistemul se ridică astăzi la mai multe sute de miliarde de euro. Acestea reprezintă o risipă pe care economiile noastre naţionale nu şi-o pot permite.

—	În Europa, dispariţia speciilor este rezultatul a milioane de decizii elaborate în ultimele decenii, luate într-o măsură covârşitoare în limitele legilor deja existente. Procentul de măsuri ilegale care determină reducerea biodiversităţii în Europa este nesemnificativ.

—

În ciuda promisiunilor politice, constatăm, din păcate, că are loc o continuare a reducerii biodiversităţii iar acest lucru nu derivă din faptul că nu se ştie cum s-ar putea împiedica dispariţia speciilor. Până acum a lipsit voinţa politică, care trebuia să se impună de mult sub forma unor măsuri necesare recunoscute. Experienţele cu reţeaua Natura 2000 vorbesc de la sine.

—

Motivele care stau la baza acestei situaţii sunt indicate corect de Comisie în comunicarea sa şi sunt legate, printre altele, de „incapacitatea instituţiilor publice şi a economiilor tradiţionale de a recunoaşte valoarea economică a patrimoniului natural şi a serviciilor de protecţie a ecosistemelor”.

—

Viitorul va arăta prin urmare dacă, prezentând acest program de acţiune, oamenii politici vor găsi într-adevăr puterea „să întreprindă schimbările fundamentale” recunoscute ca necesare sau dacă se vor adeveri temerile multor ecologişti că aceste probleme spinoase de politică socială vor fi din nou abordate declarativ, dar în realitate se va rămâne la nivelul declaraţiilor verbale.

—	CESE consideră că este extrem de important să se acorde o prioritate deosebită domeniului politic 4, respectiv „îmbunătăţirea bazei de cunoştinţe”, astfel încât cetăţenii şi politicienii să fie conştienţi de consecinţele reale ale acţiunilor lor.

3.4. În prezenta sa comunicare, Comisia confirmă multe din afirmaţiile făcute atunci, precum şi pierderea în continuare a biodiversităţii. Prin urmare, nu este nevoie de un aviz fundamental nou al CESE. Mai degrabă ar trebui să se abordeze acele aspecte care astăzi reprezintă ceva nou sau diferit faţă de acum doi ani.

4. Observaţii specifice

Cadrul juridic şi guvernanţa

4.1. În ultimii ani a devenit foarte clar faptul că directivele europene privind protecţia naturii sunt potrivite pentru stimularea evoluţiilor pozitive dacă sunt aplicate în mod corect şi dacă se gestionează în mod corespunzător preocupările proprietarilor (4). Însă CESE constată şi faptul că, în teritoriile din cadrul reţelei Natura 2000, există încă multe probleme pentru care trebuie găsită o soluţie. Şi că „doar” 17 % din suprafaţă se află sub protecţia directivelor UE menţionate.

4.2. După crearea reţelei Natura 2000, acum aproape finalizată cu o întârziere extremă, protecţia naturii în Europa intră într-o nouă fază. Pentru teritoriile prevăzute trebuie realizate planuri de gestionare corespunzătoare. CESE îşi exprimă îndoiala că statele membre dispun de suficiente resurse umane şi financiare pentru realizarea şi punerea în aplicare a acestora. Este important ca aceste planuri să fie elaborate în strâns acord cu toate părţile implicate din societate pentru că numai aşa se poate asigura acceptarea acestora.

4.3. Cum va fi posibilă refacerea într-o măsură mai mare a biotopurilor distruse, având în vedere presiunea enormă asupra terenurilor, pe care Comisia o descrie foarte corect, rămâne o întrebare fără răspuns. CESE reaminteşte că la summit-ul de la Göteborg al şefilor de stat şi de guvern nu s-a promis doar stoparea pierderii biodiversităţii până în 2010, ci şi refacerea habitatelor şi a sistemelor naturale. În raportul intermediar nu se fac declaraţii în acest sens.

4.4. Abia a fost creată reţeaua Natura 2000 şi deja au început dezbaterile privind scoaterea anumitor teritorii sau părţi din aceasta, în special în scopul unor măsuri privind infrastructura care, nu rareori, sunt cofinanţate de UE. Despre cu siguranţă cel mai cunoscut exemplu se relatează chiar în Comunicarea Comisiei: Valea Rospuda din nord-estul Poloniei. Chiar dacă acum noul guvern polonez caută alternative pentru traseul Via Baltica, este foarte clar că nu se întrevăd nici măcar semne de rezolvare a conflictului dintre protecţia naturii, pe de o parte, şi dezvoltarea economică, pe de altă parte.

4.5. Prin urmare, este probabil de necontestat faptul că, în următorii ani, serviciile UE vor fi confruntate cu un val de proceduri privind astfel de derogări. În prezent, CESE nu crede că în cadrul Comisiei sunt îndeplinite condiţiile de personal pentru a se răspunde acestei provocări, atât pe fond, cât şi din punct de vedere administrativ.

4.6. CESE a explicat deja în Avizul său privind planul de acţiune pentru biodiversitate că dispariţia în continuare a unor specii are loc în cadrul „bunelor practici profesionale” şi în cadrul a ceea ce UE, în dispoziţiile sale, defineşte drept „bunele condiţii agricole şi de mediu”, deci respectând legile şi nu încălcând legile. Acest lucru este inacceptabil.

4.7. Tocmai din acest motiv au loc dezbateri serioase în jurul criteriilor de eco-condiţionalitate. Acestea, împreună cu bunele condiţii agricole şi de mediu, precum şi bunele practici profesionale, ar trebui să ia în considerare aspectele privind biodiversitatea. Dacă însă, în mare parte, pierderea biodiversităţii are loc în cadrul legilor în vigoare, controversele în jurul acestor criterii sunt fireşti. În raportul său special privind eco-condiţionalitatea, Curtea Europeană de Conturi a făcut, de asemenea, observaţii corespunzătoare. Statele membre, dar şi Comisia, trebuie în sfârşit să reacţioneze la această situaţie.

4.8. Adesea sunt vizate şi proiectele de lege în cazul cărora deocamdată nu se presupune că ar exista o legătură directă cu biodiversitatea. Pentru combaterea encefalopatiei spongiforme bovine (ESB) şi a encefalopatiei spongiforme transmisibile (EST), Regulamentul 1774/2002 a interzis lăsarea cadavrelor în natură. Aceasta a condus la o lipsă gravă de hrană pentru animalele care mănâncă hoit, precum lupi, urşi sau vulturi. Dacă acum, foarte departe de puţinele zone în care trăiesc vulturii, se pot vedea dintr-odată aceste păsări rare, aceasta nu reprezintă în nici un caz un semnal pozitiv, ci se datorează pur şi simplu faptului că, de foame, animalele străbat acum distanţe extreme. Câteva grupări ecologice şi un deputat spaniol din Parlamentul European au fost nevoiţi să menţioneze această anomalie în legislaţia europeană, Comisia reacţionând abia după foarte mult timp. O evaluare preliminară a impactului asupra biodiversităţii se pare că nu există.

Consecinţe politice/finanţare

4.9. În special în afara ariilor de protecţie, conflictul dintre exploatarea economică a terenurilor şi protecţia naturii/speciilor este în continuare nerezolvat. Comisia menţionează că, în cadrul evaluării stării de sănătate a politicii agrare, a făcut diferite propuneri în această direcţie, de exemplu „să se găsească surse suplimentare de finanţare a dezvoltării rurale şi, în cadrul acesteia, a biodiversităţii, printr-un transfer mai mare de fonduri dinspre primul înspre cel de-al doilea pilon al PAC (adică prin modulare)”. Din păcate, se constată că decizia Consiliului nu a ţinut seama pe deplin de aceste propuneri. Se observă că statele membre nu urmează în măsura necesară unele dintre căile recunoscute de UE ca fiind necesare.

4.10. Astfel, una dintre problemele care trebuie rezolvate este finanţarea reţelei Natura 2000, inclusiv a compensării condiţiilor speciale. CESE observă cu mare îngrijorare că, în conformitate cu definirea programelor corespunzătoare de către statele membre, mult prea puţini bani sunt disponibili pentru finanţarea reţelei Natura 2000, ceea ce aduce cu sine conflicte extreme. De aceea, CESE se exprimă în favoarea unei linii bugetare proprii în perioada bugetară 2014-2020.

4.11. În ansamblu, CESE pledează în mod insistent pentru o finanţare mai bună şi cu destinaţie mai precisă a protecţiei naturii. Comitetul a atras deja atenţia în Avizul său privind planul de acţiune pentru biodiversitate că:

—	plăţile directe către agricultori, care reprezintă cea mai mare parte din bugetul agriculturii, nu sunt concepute ca un mijloc de promovare a biodiversităţii, ci mai degrabă ca o modalitate de a-i pregăti pe agricultori să facă faţă provocărilor pieţelor mondiale;

—

„atâta timp cât condiţiile de pe piaţa mondială tind să împiedice adoptarea generală a practicilor agricole favorabile protecţiei naturii, sunt necesare măsuri politice speciale” care ar putea însemna, de exemplu, că „ajutoarele pentru măsuri de agricultură ecologică să fie atât de atrăgătoare încât să-i determine pe toţi agricultorii Uniunii Europene să adopte procese de producţie ecologice (5)”. Şi în acest caz, realizările sunt în urma obiectivelor anunţate.

4.12. Comisiei i se solicită să clarifice în sfârşit aspectele referitoare la iminenta reformă a PAC şi la buget. Programele agroecologice pot avea succes doar dacă oferă agricultorilor şi stimulente economice. Eliminarea stimulentelor a fost o greşeală care trebuie revizuită. Mesajul politic către agricultori (şi către societate) trebuie să fie: dacă agricultura face mai mult pentru conservarea biodiversităţii decât este prevăzut în legislaţie, atunci aceasta reprezintă pentru noi, pentru societate, un lucru valoros.

4.13. În statele membre au loc în prezent primele dezbateri despre dezvoltarea politicii agricole. Şi în contextul utilizării în măsură mai mare a energiilor regenerabile şi astfel a biocombustibililor, aceste dezbateri sunt importante pentru biodiversitate, la nivel naţional, european şi global. Comisia Europeană clarifică faptul că „o provocare esenţială va consta în garantarea faptului că recomandările făcute în evaluările de impact privind durabilitatea sunt urmate şi într-un mai mare grad de conştientizare de către public a impactului consumului de produse de bază alimentare şi nealimentare (de exemplu, carne, soia, ulei de palmier, minereuri metalice), în sensul că acesta contribuie foarte probabil la pierderea biodiversităţii”. „Acest lucru ar putea duce la examinarea opţiunilor strategice în vederea reducerii acestui impact.” CESE solicită Comisiei să lucreze energic la elaborarea studiilor corespunzătoare.

4.14. Astfel, reforma PAC după 2013 va arăta dacă s-a reuşit definirea unei politici agrare care să facă mai mult pentru protecţia biodiversităţii şi pentru durabilitate.

Aspecte economice şi generale

4.15. CESE constată că, printr-o protecţie consecventă a naturii, pot fi îndeplinite şi obiectivele privind politica climatică. Astfel, protecţia şi refacerea mlaştinilor şi a biotopurilor umede reprezintă o contribuţie eficientă la protecţia climei. Acelaşi lucru este valabil pentru exploatarea păşunilor în Europa, în totalitatea diferitelor forme ale acestora [de exemplu, aşa numitele dehesas (pajişti) din Peninsula Iberică]. Desigur, multe dintre exploatările agricole necesare pentru păstrarea acestor habitate au devenit în ultimii ani tot mai neinteresante din punct de vedere economic pentru agricultori. Biodiversitatea nu are valoare pe piaţă. Preţurile nu reflectă măsura în care un produs a fost realizat în mod ecologic. Până acum, politica UE şi a statelor membre nu a reacţionat în mod adecvat în această privinţă.

4.16. În Germania, de exemplu, deja în mai 2006, adică exact în luna în care a fost publicat planul pentru biodiversitate al Comisiei, 15 din 16 landuri federale au solicitat o modificare, şi anume o diluare a directivelor UE privind protecţia naturii. În special landul Hessa a intervenit mai departe în acest sens, printre altele cu argumentul (economic) potrivit căruia niciun stat industrializat nu îşi poate permite obligaţii atât de dure privind protecţia naturii. Aşadar, pentru mulţi politicieni, importanţa economică a biodiversităţii încă nu este actuală.

4.17. Este remarcabil faptul că societatea şi clasa politică nu reacţionează aproape deloc la cifrele menţionate în raportul TEEB, conform căruia, din cauza pierderii biodiversităţii, ar putea surveni o scădere a bunăstării de până la 6 % din PIB-ul mondial, în timp ce scăderile PIB-ului, mult mai reduse, provocate de actuala criză financiară şi economică oferă prilejul pentru summit-uri dedicate crizei şi programe de redresare în valoare de miliarde de euro. Una dintre sarcinile cele mai importante ale Comisiei va consta în mărirea gradului de sensibilizare faţă de valoarea economică a biodiversităţii, împreună cu valorile etico-morale, şi transpunerea lor în politici practice.

4.18. În statele membre există în continuare o presiune enormă asupra biodiversităţii: din ce în ce mai multe suprafeţe sunt acoperite, adică ori sunt asfaltate, ori se construiesc clădiri pe ele, ceea ce reprezintă o mare problemă în ceea ce priveşte protecţia naturii. Aceste forme de exploatare a suprafeţelor sunt în continuare mult prea intensive, iar presiunea exploatărilor asupra peisajului creşte permanent. Considerentele privind protecţia naturii se află în pericol de a deveni marginale.

Sensibilizare/Comunicare

4.19. Comisia explică la punctul E 4 („Îmbunătăţirea educaţiei, sensibilizării şi participării publicului”) că „doar o mică parte a cetăţenilor europeni consideră că sunt bine informaţi pe tema pierderii biodiversităţii”. Acelaşi lucru este probabil valabil pentru politicieni şi funcţionarii din administraţii. Aceasta este cel mai nefavorabil punct de plecare imaginabil pentru succesul unei politici. Dacă, în prezent, statele membre şi Comisia reflectează „asupra unor acţiuni prioritare în cadrul unei campanii de comunicare publică ce urmează să fie lansată în sprijinul campaniilor naţionale şi de altă natură”, acestea se pot baza pe sprijinul total al CESE.

4.20. Există deja astăzi multe iniţiative pozitive privind sensibilizarea publicului, inclusiv în oraşe, unde oamenii au de obicei mai puţine contacte directe cu natura. Acestea merită mai mult sprijin public. O dată pe an are loc la Berlin evenimentul „Ziua lungă a naturii de la oraş”, care se adresează unei audienţe de mai mult de 100 000 de oameni.

4.21. Comitetul consideră că este important ca cetăţenii să fie confruntaţi cât se poate de concret şi direct cu chestiunile protecţiei naturii. Astfel, ar fi potrivit să se comunice la faţa locului unde – şi de ce – au fost eliminate zone din Natura 2000, ce specii se găsesc acolo, cum pot fi protejate şi de către cine. Oamenii trebuie să cunoască şi să înţeleagă protecţia naturii în cel mai adevărat sens al cuvântului. Aproape nimeni nu înţelege nici măcar noţiunea de „biodiversitate” şi de aceea mulţi oameni nu pot face nimic cu aceasta.

4.22. CESE propune să se ofere producătorilor posibilitatea de etichetare a produselor pentru informarea consumatorilor dacă produsele sunt realizate prin procese de producţie speciale care favorizează protecţia naturii.

Implicarea activă a cetăţenilor în protecţia mediului şi în conservarea biodiversităţii este indispensabilă. Campaniile Comisiei pentru promovarea unui mod de viaţă durabil nu sunt suficiente. În afară de aceasta, trebuie concepute strategii care să ofere consumatorilor instrumente practice cu ajutorul cărora aceştia să poată evalua efectele acţiunilor lor zilnice şi astfel să producă transformarea necesară a practicilor de consum.

Exemple pentru astfel de măsuri ar fi:

—	introducerea în programele şcolare a unor cursuri cu conţinut practic privind protecţia mediului şi biodiversitatea;

—	realizarea unor instrumente pentru măsurarea efectelor consumului anumitor alimente asupra biodiversităţii (pe baza unui coş de produse zilnice selectate şi de eventuale produse alternative) pe baza principiului analizei ciclului de viaţă.

Bruxelles, 15 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale precum şi a faunei şi florei sălbatice (Directiva privind fauna, flora şi habitatele).

(2) http://ec.europa.eu/environment/nature/biodiversity/economics/pdf/teeb_report.pdf

(3) JO C 97, 28.4.2007, p. 6.

(4) JO C 97, 28.4.2007, p. 6.

(5) «Starea naturii şi a protecţiei naturii în Europa», JO C 221, 7.8.2001, p. 130-137.

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/80

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor – Strategie pentru punerea în aplicare a internalizării costurilor externe

COM(2008) 435 final/2

(2009/C 317/14)

Raportor: dl SIMONS

La 8 iulie 2008, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor – Strategie pentru punerea în aplicare a internalizării costurilor externe

COM(2008) 435 final/2.

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 15 iulie), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 133 de voturi pentru, 6 voturi împotrivă şi 3 abţineri.

1. Concluzii

1.1. Comitetul ia notă de numeroasele eforturi ale Comisiei în vederea elaborării unui sistem de internalizare a costurilor externe pentru toate modurile de transport. Dat fiind gradul de dificultate al problemei abordate, Comitetul apreciază în mod deosebit eforturile depuse, dar constată că în planul implementării mai trebuie depăşite anumite obstacole, având în vedere importanţa menţinerii nivelului existent de acceptare de către societate.

1.2. Internalizarea costurilor externe trebuie să conducă la reducerea poluării şi a noxelor cauzate de fiecare mod de transport existent în prezent.

1.3. Comitetul îndeamnă Comisia să se asigure, încă de la început, că transportatorii din ţări terţe sunt bine integraţi în internalizarea costurilor externe, pentru ca aceştia să nu se afle într-o situaţie mai avantajoasă.

1.4. Situaţia actuală, în care costurile externe nu sunt imputate diferitelor moduri de transport şi utilizatorilor acestora, conferă un avantaj concurenţial acelor moduri de transport care generează costuri externe ridicate. Internalizarea acestor costuri ar permite garantarea unei concurenţe sănătoase, ceea ce ar avea ca efect o reorientare către modurile de transport mai ecologice. Comitetul consideră că este important să se comunice mai în profunzime în legătură cu acest principiu, dat fiind că acesta ar putea antrena de asemenea unele modificări de structură în ceea ce-i priveşte pe operatorii şi pe utilizatorii din sectorul transporturilor.

Comitetul împărtăşeşte opinia Comisiei conform căreia trebuie instituit un cadru la nivel comunitar. În opinia Comitetului, niciun stat membru nu ar trebui să se poată sustrage acestuia.

1.5.1. Comitetul este de părere că acest cadru trebuie să cuprindă anumite condiţii pe care trebuie să le întrunească, între anumite limite, taxele care trebuie calculate pentru neutralizarea costurilor externe, condiţii cum ar fi nivelul acestor taxe - justificat în funcţie de standardul de viaţă - şi o diferenţiere semnificativă în funcţie de spaţiu şi timp, dar pe bază geografică şi nu pe bază statală.

1.5.2. Autorităţile împuternicite să colecteze aceste taxe, de exemplu un stat membru sau o autoritate locală sau regională, trebuie să stabilească mai precis tariful, în limitele mai sus menţionate, pe baza cunoştinţelor lor detaliate privind caracteristicile geografice.

1.6. De aceea, Comitetul consideră că este necesar ca Comisia să prezinte urgent, chiar în cursul crizei, propuneri concrete pentru un asemenea cadru european de internalizare a costurilor externe pentru toate modurile de transport şi să prevadă dezvoltarea ulterioară a acestuia şi punerea sa în aplicare de către statele membre, în colaborare cu Comisia Europeană. Aceste propuneri trebuie, desigur, să poată conta pe sprijinul societăţii şi al modurilor de transport, cu luarea în calcul a considerentelor ecologice. De asemenea, plăţile sau impozitele percepute ar trebui calculate în raport cu utilizarea, şi nu cu posesia unor mijloace de transport.

1.7. Dacă se va pune în aplicare internalizarea costurilor externe, Comitetul consideră că veniturile rezultate vor trebui alocate (respectându-se regulile bugetare naţionale) unor măsuri care să ducă la reducerea, de preferinţă direct la sursă, a efectelor externe ale modurilor de transport, precum daunele aduse mediului înconjurător imputabile în mod direct sectorului respectiv sau costurile legate de asistenţa medicală.

2. Introducere

2.1. Problema internalizării costurilor externe nu este una nouă. Economiştii englezi Pigou (în 1924) şi, mai târziu, Coase (în 1960) au elaborat teorii despre felul în care costurile efectelor externe (pozitive şi negative) pot fi totuşi compensate în cadrul mecanismelor de piaţă, prin sistemul de formare a preţurilor: sub formă de subvenţii şi taxe (la Pigou) sau de titluri de proprietate negociabile (la Coase), însă în cadrul unor condiţii stricte (costuri nule sau minime pe tranzacţie, daune măsurabile şi un număr limitat de părţi implicate).

2.2. Efectele externe sunt prezente şi în transporturi (mişcarea dirijată a mijloacelor de locomoţie în cadrul infrastructurii aferente). Acolo unde operează un număr mare de actori, cum este cazul, de exemplu, în transportul intern, abordarea lui Pigou merită preferată, cu atât mai mult cu cât, în cazul calculului în funcţie de costurile externe marginale, realocarea veniturilor obţinute este eficientă.

2.3. În cadrul CEE, tema internalizării a devenit actuală încă de la sfârşitul anilor '60. Stadiul cunoştinţelor economice de la acel moment nu permitea, însă, decelarea unei anumite orientări în privinţa modului de măsurare a efectelor şi a estimării concrete a preţului de plătit pentru acestea. În acel moment, obiectivul consta în corectarea denaturărilor de concurenţă prezumate între diferitele moduri de transport.

2.4. Între timp s-au înregistrat însă evoluţii. Astfel, se poate face referire la Cartea verde din 1995 privind tarifarea în transporturi, la Cartea albă din 1998 cu titlul „O abordare pe etape pentru stabilirea unui cadru comun în materie de tarifare a infrastructurilor de transport în UE”, la Cartea albă din 2001 privind politica europeană în domeniul transporturilor pentru 2010 şi la evaluarea intermediară a acestui document, din 2006.

2.5. În 2006, i s-a solicitat Comisiei (1) să prezinte, cel mai târziu la 10 iunie 2008, după examinarea tuturor opţiunilor privind costurile legate de protecţia mediului, zgomot, aglomeraţie şi sănătate, un model general aplicabil, transparent şi inteligibil pentru evaluarea costurilor externe specifice fiecărui mod de transport. Pe acest model ar urma să se bazeze calculul viitoarelor taxe de utilizare a infrastructurilor. El ar trebui însoţit de o analiză a impactului pe care internalizarea costurilor externe ar urma să-l aibă asupra tuturor modurilor de transport, precum şi de o strategie de implementare treptată a modelului.

2.6. Obiectivul urmărit constă în internalizarea costurilor externe pentru toate modurile de transport, astfel încât să poată fi stabilit nivelul de preţ care face ca utilizatorii să suporte costurile reale pe care le determină. Acest lucru ar trebui să-i facă mai conştienţi pe aceştia de consecinţele propriilor acţiuni, astfel încât să-şi poată adapta comportamentul, în vederea reducerii costurilor externe.

2.7. În trecut, Comitetul a abordat deja, în câteva avize ale sale, problema internalizării costurilor externe. Astfel, în avizul său din 1996, atenţiona că „insuficienta integrare în preţul transportului a costurilor infrastructurii, care sunt diferite pentru fiecare mod de transport, precum şi a costurilor externe poate conduce la raporturi concurenţiale inechitabile”. În avizul privind Cartea albă din 2001, Comitetul era de acord că „acţiunea Comunităţii trebuie să urmărească înlocuirea treptată a taxelor existente în sectorul transporturilor, prin instrumente mai eficiente, în vederea integrării costurilor de infrastructură şi a celor externe”.

2.8. În avizul său privind evaluarea intermediară a Cărţii albe din 2001 a Comisiei Europene privind politica europeană în domeniul transporturilor, Comitetul se declară de acord cu abordarea modificată, adoptată de Comisie, privind tranziţia de la o politică de schimbare forţată a modului de transport, la aşa-numita „comodalitate” (2), o abordare în care fiecare mod de transport va trebui optimizat, devenind mai competitiv, mai durabil, mai social, mai rentabil, mai sigur şi mai ecologic, ceea ce ar duce la sporirea şi îmbunătăţirea combinaţiilor între acestea.

2.9. În lumina acestor consideraţii, Comitetul consideră că se cuvine ca fiecare mod de transport (3) să-şi acopere integral costurile proprii.

2.10. Şi în domeniul transportului urban durabil, Comitetul a elaborat câteva avize, printre altele cu privire la Cartea verde „Către o nouă cultură a mobilităţii urbane” (4) şi un aviz exploratoriu privind mixul energetic în transporturi (5). A fost adăugată, în opinia Comitetului, o dimensiune suplimentară, principiul „utilizatorul plăteşte” devenind „poluatorul (în acest caz utilizatorul) plăteşte”.

2.11. Esenţa strategiei propuse în momentul de faţă constă în considerarea principiului tarifării în funcţie de costul social marginal ca principiu general pentru internalizarea costurilor externe.

2.12. Acest principiu înseamnă că preţul (suplimentar al) transportului ar trebui să fie egal cu costurile suplimentare generate de un utilizator suplimentar al infrastructurii. În principiu, aceste costuri suplimentare ar trebui să acopere costurile utilizatorului şi costurile externe şi să conducă la o utilizare eficientă a infrastructurii şi la un raport direct între utilizarea resurselor publice şi serviciile de transport. Un tarif bazat pe costul social marginal ar determina astfel o utilizare eficientă a infrastructurii existente (6).

2.13. În opinia Comitetului, internalizarea costurilor externe ar putea avea consecinţe societale. De aceea este necesar ca partenerii sociali să fie implicaţi în dezbatere, pe cât posibil încă de la început, pentru a se stabili de comun acord cum va avea loc implementarea în diferitele sectoare.

3. Sinteza comunicării Comisiei şi a concluziilor Consiliului

3.1. În pachetul privind transportul ecologic, care conţine o comunicare generală, un proiect de modificare al Directivei privind Eurovigneta, o comunicare privind măsurile de reducere a poluării fonice pentru materialul feroviar rulant existent şi o comunicare strategică, Comisia are în vedere integrarea costurilor externe (CO2, poluare atmosferică şi fonică, aglomeraţie) în preţul de transport, astfel încât utilizatorii să suporte costurile pe care le generează.

3.2. Este necesar să se prevadă de asemenea şi alte acţiuni, precum abordarea problemelor la sursă, strategii de piaţă internă şi stimularea inovaţiilor tehnologice. Veniturile rezultate ar trebui investite în reducerea costurilor externe, de exemplu prin investiţii în cercetare şi inovare, în infrastructuri ecologice şi în dezvoltarea transportului în comun. O evaluare este prevăzută în 2013.

3.3. În reuniunea sa din 8 şi 9 decembrie 2008, Consiliul a declarat că „trebuie urmată o abordare graduală, echitabilă, eficientă, echilibrată şi neutră din punct de vedere tehnologic cu privire la toate modurile de transport”. Acesta ia notă de propunerea Comisiei conform căreia anul 2013 ar reprezenta termenul de evaluare a punerii în aplicare a strategiei. Mai departe, Consiliul menţionează că „respectarea acestor principii este o condiţie absolut necesară pentru ca publicul să sprijine demersul de internalizare a costurilor externe”.

4. Observaţii generale

4.1. Comitetul consideră că, începând cu 2006, Comisia a acţionat. În urma unei consultări publice şi a unor seminarii cu părţile interesate, aceasta a venit cu o propunere privind stabilirea unui cadru comun pentru internalizarea costurilor externe, a elaborat un studiu de impact şi a definit o strategie de internalizare graduală a costurilor externe pentru fiecare mod de transport.

4.2. Pe scurt, Comisia a depus eforturi semnificative într-o perioadă de timp relativ scurtă, în sensul soluţionării unui dosar cum este internalizarea costurilor externe, a cărui dificultate nu trebuie subestimată. Comitetul apreciază că documentele de lucru ale Comisiei, SEC(2008) 2209, SEC(2008) 2208 şi SEC(2008) 2207 fac dovada, cu excepţia concluziilor enunţate, unei abordări extrem de responsabile. Este însă regretabil că în comunicarea propriu-zisă nu s-a preluat mai mult din textul documentelor de lucru, şi mai ales din analiza privind „cele mai bune soluţii”. În opinia Comitetului, ar fi recomandabil totuşi să se studieze dacă datele de bază din „Manualul pentru estimarea costurilor externe în sectorul transporturilor” nu pot fi confirmate cu mai mare certitudine.

4.3. Comisia şi Consiliul consideră esenţială păstrarea sprijinului actual din partea societăţii în ansamblu, dar mai ales din partea modurilor de transport, în favoarea unui sistem obiectiv, general aplicabil, transparent şi inteligibil.

4.4. În opinia Comitetului, va trebui să se ţină seama, de asemenea, de mai multe condiţii importante, precum evoluţiile tehnologice, urmările societale ale introducerii sistemului, consecinţele pentru regiunile insulare ale Comunităţii, cele fără ieşire la mare şi pentru cele periferice, de mărimea investiţiilor în domeniu şi de contribuţia la realizarea obiectivelor unei politici durabile în sectorul transporturilor.

4.5. Comitetul împărtăşeşte opinia Comisiei, conform căreia este esenţial ca veniturile provenite din internalizarea costurilor externe în cadrul modurilor de transport să fie alocate de preferinţă unor măsuri care să aibă efecte asupra modurilor de transport, astfel încât rezultatele sub aspectul combaterii poluării, a poluării fonice şi a aglomeraţiei să fie maxime, în vederea promovării unei funcţionări durabile şi în conformitate cu principiul combinării şi optimizării modurilor de transport.

4.6. Veniturile obţinute ar trebui să fie alocate prevenirii sau combaterii efectelor externe nedorite, de exemplu prin luarea de măsuri la sursă, prin acoperirea costurilor legate în mod clar şi direct de asistenţa medicală din transporturi sau prin crearea de puţuri de carbon.

4.7. Comitetul consideră, de asemenea, că este esenţial ca diferitele componente ale costurilor externe să fie cunoscute şi recunoscute pentru fiecare mod de transport.

4.8. În cazul transportului rutier, de exemplu, costurile provocate de aglomeraţie ar trebui împărţite în mod proporţional şi echitabil între transportul de marfă şi transportul de persoane.

4.9. În vederea dezvoltării durabile a modurilor de transport, Comitetul ar dori să se acorde o mai mare atenţie aspectelor sociale, atunci când se vorbeşte despre internalizarea costurilor externe.

4.10. De asemenea, Comitetul doreşte să sublinieze că internalizarea costurilor externe nu trebuie să aibă consecinţe asupra veniturilor lucrătorilor, aceste costuri trebuind să fie suportate de utilizatorii diferitelor moduri de transport.

4.11. În principiu, Comitetul este de acord, prin urmare, cu filozofia de bază a Comisiei, aceea de internalizare a tuturor costurilor externe (7). Efectul dorit va putea fi însă obţinut doar dacă aplicarea acestei filozofii are loc peste tot unde apar costuri externe şi în aceeaşi măsură.

4.12. Situaţia actuală, în care costurile externe nu sunt imputate diferitelor moduri de transport şi utilizatorilor acestora, conferă un avantaj concurenţial acelor moduri de transport care generează costuri externe ridicate. Internalizarea acestor costuri ar permite garantarea unei concurenţe sănătoase, ceea ce ar avea ca efect o reorientare către modurile de transport mai ecologice. Comitetul consideră că este important să se comunice mai în profunzime în legătură cu acest principiu, dat fiind că acesta ar putea antrena, de asemenea, unele modificări de structură în ceea ce-i priveşte pe operatorii şi pe utilizatorii din sectorul transporturilor.

Comitetul împărtăşeşte opinia Comisiei conform căreia trebuie instituit un cadru la nivel comunitar.

4.13.1. Comitetul este de părere că acest cadru trebuie să cuprindă anumite condiţii pe care trebuie să le întrunească, între anumite limite, taxele pentru neutralizarea costurilor externe, condiţii cum ar fi nivelul acestor taxe - justificat în funcţie de standardul de viaţă - şi o diferenţiere semnificativă în funcţie de spaţiu şi timp, dar pe bază geografică şi nu pe bază statală.

4.13.2. Autorităţile împuternicite să colecteze aceste taxe, de exemplu un stat membru sau o autoritate locală sau regională, trebuie să stabilească mai precis tariful, în limitele mai sus menţionate, pe baza cunoştinţelor lor detaliate privind caracteristicile geografice şi luând în considerare diferenţele dintre zone în ceea ce priveşte standardul de viaţă.

În transporturile maritim şi aerian, internalizarea costurilor externe ar trebui să ţină cont de realitatea competiţiei mondiale cu care se confruntă aceste transporturi.

4.13.3.1. Din punctul de vedere al concurenţei, ramurile aşa-zis „clasice” ale transportului intern – rutier, feroviar sau de navigaţie interioară – active pe plan european ar trebui să fie supuse într-un mod echilibrat unor strategii şi metodologii identice, care, în mod evident, vor duce la rezultate diferite, în funcţie de caracteristicile fiecărei ramuri.

4.13.3.2. O astfel de internalizare este conformă cu politica de comodalitate şi cea de concurenţă şi ne poate aduce mai aproape de obiectivul „1992”, adică de definitivarea pieţei interne fără frontiere.

5. Observaţii specifice

5.1. Referindu-se, în legătură cu navigaţia pe ape interioare, la Convenţia de la Mannheim, Comisia subliniază pe bună dreptate atributul acesteia de cadru de reglementare care merită să fie luat în considerare. Ea se aplică Rinului, inclusiv în partea elveţiană, şi afluenţilor acestuia. Convenţia, la care a aderat o ţară terţă, este mai veche şi, ca atare, are prioritate în raport cu Tratatele Uniunii Europene (8). Ea interzice impozitarea navigaţiei, cu alte cuvinte a transportului.

5.2. Pe de o parte luând în considerare limitările impuse de profunda criză mondială, dar pe de altă parte manifestând simpatie pentru ideea internalizării costurilor externe, inspirată în principal de considerentele de mediu, Comitetul cheamă la o atitudine fermă.

5.3. Astfel, Comitetul ar dori ca, încă în cursul crizei, să se întreprindă demersuri pozitive de dezvoltare şi detaliere în continuare a cadrului de internalizare a costurilor externe, aşa cum se afirmă la punctul 4.13.1 şi la următoarele. Aceasta este, în opinia sa, o sarcină care trebuie îndeplinită printr-o strânsă cooperare între instituţiile europene, statele membre şi întreprinderi.

Bruxelles, 15 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Articolul 11 al Directivei 2006/38/CE.

(2) Punctul 1.1, respectiv punctul 9 ale raportului intermediar [COM(2006) 314].

(3) Modurile de transport reglementate la nivel comunitar, deci exclusiv, de exemplu, mijloacele de transport militare etc.

(4) JO C 224, 30.8.2009, p. 39

(5) JO C 162, 25.6.2008, p. 52

(6) A se vedea Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor „Strategie pentru punerea în aplicare a internalizării costurilor externe”, COM(2008) 435 final.

(7) Comitetul atrage atenţia asupra necesităţii excluderii de la aceste prevederi a vehiculelor de patrimoniu, fie că este vorba despre autovehicule, nave sau aeronave.

(8) Articolul 307 din Tratatul CE.

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/84

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor privind telemedicina şi beneficiile sale pentru pacienţi, pentru sistemele de sănătate şi pentru societate

COM(2008) 689 final

(2009/C 317/15)

Raportor: dl BOUIS

La 4 noiembrie 2008, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor privind telemedicina şi beneficiile sale pentru pacienţi, pentru sistemele de sănătate şi pentru societate

COM(2008) 689 final.

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 15 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 160 de voturi pentru şi 3 abţineri.

1. Observaţii şi recomandări

1.1. CESE priveşte cu interes comunicarea Comisiei, care susţine şi încurajează statele membre în vederea includerii telemedicinei în politicile lor din domeniul sănătăţii.

1.2. CESE susţine voinţa Comisiei care urmăreşte să insufle încredere în telemedicină, să contribuie la acceptarea acesteia, să contribuie la o claritate juridică sporită în acest domeniu, să rezolve problemele tehnice şi să faciliteze dezvoltarea pieţei, respectând totodată principiul subsidiarităţii. Statele membre sunt, în continuare, răspunzătoare pentru politica lor de sănătate publică şi pentru dezvoltarea telemedicinei, în funcţie de capacitatea lor de investiţie.

1.3. În opinia CESE, este bine-venită o mai bună informare a factorilor de răspundere din domeniul sănătăţii publice, a cadrelor medicale şi a pacienţilor, cărora trebuie să le fie puse la dispoziţie în permanenţă informaţii concludente pentru evaluarea raportului costuri/eficacitate.

1.4. CESE va acorda atenţie lucrărilor de cercetare-dezvoltare, care trebuie să ofere garanţia siguranţei în utilizare, a ergonomiei simplificate şi a celor mai mici costuri de achiziţie şi de utilizare. El ia notă de intenţia Comisiei de a susţine un proiect-pilot de telemonitorizare de mare anvergură.

1.5. CESE subliniază dificultăţile pe care le întâmpină telemedicina în dezvoltarea sa, cu toate că ea este, în anumite condiţii bine definite, un factor de îmbunătăţire a sistemului de sănătate, în beneficiul pacienţilor, al practicienilor şi al organismelor de asigurări sociale. El consideră că este necesar să se treacă la definirea domeniului său de aplicare şi la aşezarea ei pe o bază juridică solidă.

1.6. CESE consideră că ar trebui să se menţină o definiţie simplificată a actelor medicale specifice domeniului telemedicinei, pentru garantarea confidenţialităţii şi a celui mai înalt nivel de siguranţă pentru pacient.

1.7. CESE este de acord cu intenţia de a institui, începând din 2009, o platformă europeană de asistenţă pentru statele membre, cu privire la punerea în comun a informaţiilor despre cadrele juridice naţionale.

1.8. În opinia CESE, actul medical care utilizează telemedicina ca tehnică complementară trebuie să respecte drepturile şi obligaţiile pe care le implică orice act medical, dar să ţină seama şi de obligaţiile care decurg din specificul ei ca, de exemplu, informarea cu privire la mijloacele tehnice de transmisie a datelor şi securizarea acestora.

1.9. Pentru CESE, este limpede că accesul la internet de mare viteză (1), de aceeaşi calitate în toate ţările, şi conectivitatea totală sunt condiţii esenţiale pentru dezvoltarea telemedicinei. Înzestrarea cu echipament digital a teritoriilor, mai ales a zonelor rurale şi a celor ultraperiferice, trebuie consolidată, astfel încât toţi cetăţenii să aibă acces în mod egal la servicii medicale.

1.10. CESE sprijină intenţia Comisiei de a publica un document de strategie politică pe baza normelor existente sau în curs de elaborare, pentru a garanta interoperabilitatea, calitatea şi securitatea sistemelor de telemedicină.

1.11. În opinia CESE, pe lângă aspectele tehnice şi organizatorice, vor trebui dezvoltate şi schimburile de bune practici clinice din domeniul telemedicinei.

1.12. CESE salută faptul că, în anii viitori, propunerea urmăreşte să definească trei niveluri de acţiune.

1.13. La nivelul statelor membre, trebuie acordată o atenţie specială clasificării actelor medicale, a costurilor şi nivelului de rambursare a acestora.

1.14. La nivelul statelor care vor beneficia de sprijin din partea Uniunii, trebuie instituite instrumente de îndrumare şi de evaluare privind aspectele tehnice şi eficienţa telemedicinei.

1.15. În ce priveşte acţiunile care trebuie întreprinse de Comisie, CESE este de părere că, pentru a răspunde temerilor utilizatorilor şi pentru a le spori încrederea în noile tehnologii, aceasta ar trebui să sprijine programe de informare şi de formare profesională pe tema utilizării acestor tehnologii, destinate personalului medical şi publicului larg.

1.16. CESE regretă faptul că nu se acordă o atenţie specială aspectelor legate de formarea practicienilor. Un proiect structurat de formare la nivel universitar şi un stagiu practic se dovedesc a fi absolut necesare. O asemenea formare nu trebuie totuşi să ajungă să pregătească „telemedici”, obiectivul fiind acela de a-i pregăti pe toţi medicii pentru telemedicină.

1.17. CESE îndeamnă Comisia şi statele membre să respecte întocmai recomandările formulate în prezenta comunicare şi calendarul de acţiuni propus.

1.18. CESE consideră că organizaţiile care îi reprezintă pe bolnavi, pe consumatori şi pe specialiştii din domeniu trebuie să fie implicate în definirea modalităţilor de dezvoltare a acestor noi tehnologii. El consideră că este important să fie implicat în analizarea diferitelor etape ale punerii în practică a angajamentelor asumate.

1.19. În opinia CESE, dezvoltarea telemedicinei, în beneficiul pacienţilor, al sistemelor medicale şi al societăţii, trebuie concepută în contextul evoluţiei de ansamblu a sistemelor şi politicilor din domeniul sănătăţii.

2. Sinteza comunicării

2.1. Contextul demersului

2.1.1. „Telemedicina” (2), adică furnizarea la distanţă de servicii medicale, poate contribui la îmbunătăţirea calităţii vieţii pacienţilor şi practicienilor şi, totodată, poate răspunde provocărilor cu care se confruntă sistemele de sănătate (îmbătrânirea populaţiei, proliferarea maladiilor cronice, îngrijirea la domiciliu a persoanelor în vârstă, bolnavii izolaţi sau cei care se deplasează cu dificultate, demografia medicală, repartiţia teritorială inegală a serviciilor medicale etc.).

2.1.2. Telemedicina poate contribui nu numai la îmbunătăţirea asistenţei medicale şi la o eficienţă sporită a sistemelor de sănătate, ci şi la economia Uniunii Europene, datorită dinamismului acestui sector de activitate (în care predomină IMM-urile). Cu toate acestea, utilizarea ei este încă limitată, iar piaţa rămâne fragmentată.

2.2. Demersul comunicării

2.2.1. Comunicarea susţine şi încurajează statele membre în vederea includerii telemedicinei în ansamblul politicilor lor medicale, prin inventarierea obstacolelor apărute în calea utilizării ei, prin ajutorul acordat pentru depăşirea acestora şi contribuind cu elemente în măsură să suscite interesul faţă de aceste servicii, astfel încât să fie acceptate de comunitatea medicală şi de pacienţi.

2.2.2. Dat fiind că în primul rând statelor membre le revine responsabilitatea organizării, finanţării şi acordării de îngrijiri medicale şi că doar ele sunt în măsură să transpună telemedicina în realitate, cu respectarea principiului subsidiarităţii, Comisia identifică o serie de acţiuni pe care statele, Comisia însăşi şi părţile implicate trebuie să le întreprindă.

Observaţii generale

3.1. CESE ia notă de domeniul acoperit de comunicarea Comisiei, dar doreşte să amintească importanţa informatizării dosarelor medicale şi a relaţiei strânse dintre aceasta şi dezvoltarea telemedicinei.

CESE se declară în favoarea dezvoltării telemedicinei, pentru a răspunde unei exigenţe fundamentale, aceea de a asigura accesul tuturor, în egală măsură, la servicii medicale de calitate. El subliniază impactul scontat al telemedicinei asupra sistemului de sănătate şi asupra practicilor cadrelor medicale, considerând că trebuie să se acorde o atenţie sporită riscului de mercantilizare.

3.2.1. Dezvoltarea telemedicinei este o pârghie utilă pentru standardizarea practicilor colegiale ale cadrelor medicale şi pentru organizarea asistenţei medicale în reţele şi, totodată, un factor de îmbunătăţire a calităţii şi accesibilităţii îngrijirilor, însă aceste schimbări trebuie anticipate şi însoţite de reflecţii asupra organizării, ierarhizării şi delegării sarcinilor, precum şi asupra includerii practicilor specifice într-un protocol.

CESE este de acord cu cele trei niveluri de acţiune propuse şi formulează unele observaţii pe această temă.

3.3.1. Consolidarea încrederii cetăţenilor în serviciile de telemedicină şi încurajarea acceptării acestora

3.3.1.1. În opinia CESE, ar fi bine-venită o mai bună informare a factorilor de răspundere din domeniu, a cadrelor medicale şi a pacienţilor, precum şi a organizaţiilor acestora, prin crearea unor forumuri de dezbatere. Această obligaţie de a informa trebuie să se bazeze pe evidenţierea eficienţei telemedicinei. În acest sens, trebuie aduse informaţii concludente pentru evaluarea raportului costuri/eficacitate. Trebuie amintit, în această privinţă, că dezvoltarea şi continuitatea utilizării telemedicinei depind de nivelul de rambursare a costurilor acestor servicii şi de suma care le rămâne pacienţilor de plătit.

3.3.1.2. CESE atrage atenţia asupra faptului că IMM-urile din sector nu dispun de fonduri suficiente pentru cercetare-dezvoltare. Prin urmare, intervenţia sectorului public, ca şi parteneriatul public-privat constituie un instrument pentru aplicarea pe scară largă a sistemelor de telemonitorizare. În ceea ce priveşte echipamentele pentru telemedicină, CESE va urmări cu atenţie perfecţionarea acestora, în vederea garantării siguranţei, a ergonomiei simplificate şi a unor costuri mai mici de achiziţie şi utilizare. Dezvoltarea nu poate fi lăsată doar pe seama sectorului industrial.

3.3.1.3. CESE subliniază că aplicarea telemedicinei şi, mai ales, a telemonitorizării ridică probleme etice noi, datorită modificării relaţiei dintre pacient şi medic. Pentru acceptarea acestor tehnici, care nu pot înlocui relaţia interumană, CESE consideră absolut necesară definirea relaţiei dintre furnizorul de servicii de îngrijire medicală şi pacient, ţinând seama de situaţia pacientului dornic de căldură umană şi de explicaţii inteligibile şi exacte, care să îl liniştească.

3.3.1.4. În opinia CESE, democratizarea utilizării acestei tehnologii este esenţială pentru ca pacienţii să deţină în continuare controlul asupra propriei vieţi şi a propriilor opţiuni.

3.3.1.5. De asemenea, va trebui ca personalul medical aflat în contact telefonic sau prin computer cu pacientul să fi participat la cursuri de formare profesională pe teme de psihologie, pentru a umaniza relaţia la distanţă şi pentru a compensa lipsa prezenţei fizice, pe care se întemeia până în prezent relaţia privilegiată practician-pacient.

3.3.1.6. CESE observă cu interes intenţia Comisiei de a susţine, în cadrul Programului său pentru competitivitate şi inovare, un proiect-pilot de telemonitorizare de mare anvergură, cu implicarea organismelor de finanţare. El insistă asupra faptului că statele membre au responsabilitatea de a-şi stabili nevoile şi priorităţile în domeniul telemedicinei, până la sfârşitul lui 2009.

3.3.1.7. CESE se declară de acord şi cu finanţarea unor programe precum „Asistenţă pentru autonomie la domiciliu” (AAD) (3), pus în aplicare în temeiul articolului 169 din tratat, şi încurajează statele membre să participe la acestea.

3.3.2. Îmbunătăţirea clarităţii juridice

3.3.2.1. CESE subliniază dificultăţile pe care le întâmpină telemedicina în dezvoltarea sa, cu toate că ea este, în anumite condiţii bine definite, un factor de îmbunătăţire a sistemului de sănătate, în beneficiul pacienţilor, al practicienilor şi al organismelor de asigurări sociale: aceasta reprezintă un mijloc eficace de îmbunătăţire a calităţii asistenţei medicale, datorită ritmului rapid al comunicării, şi contribuie la o eficienţă sporită a timpului medical. CESE consideră că trebuie să se treacă la o definire a domeniului său de aplicare şi la aşezarea ei pe o bază juridică satisfăcătoare.

3.3.2.2. CESE consideră că este necesar ca actele medicale din domeniul telemedicinei să aibă o definiţie simplificată. Astfel:

—	teleconsultaţia: act medical realizat în relaţie cu pacientul, care discută de la distanţă cu medicul, diagnosticul putând duce la eliberarea unei reţete de tratament sau de medicaţie;

—	teleexpertiza: diagnostic şi/sau terapie care nu presupune prezenţa fizică a pacientului. Este vorba despre un schimb de opinii între mai mulţi practicieni, care pun un diagnostic pe baza datelor din dosarul medical al pacientului;

—	teleasistenţa: act medical constând în ajutorul oferit de un medic unui alt practician, aflat la distanţă, care efectuează un act medical sau chirurgical. Acest termen este utilizat şi atunci când cadrele medicale care acordă ajutor medical de urgenţă au nevoie de asistenţă.

Pentru aceste acte medicale, sunt esenţiale îmbunătăţirea clarităţii juridice, consolidarea sistemelor de protecţie a datelor şi garantarea celui mai înalt grad de siguranţă a pacientului, atât în ceea ce priveşte culegerea, cât şi stocarea şi utilizarea datelor.

3.3.2.3. Subliniind faptul că definiţiile actelor medicale şi implicaţiile lor, atât pe plan juridic, cât şi judiciar, precum şi în ceea ce priveşte rambursarea, diferă de la un stat membru la altul, CESE aminteşte că beneficiarii asistenţei medicale au libertatea de a consulta un medic şi de a primi tratament medical într-un alt stat decât cel propriu, indiferent de modul în care sunt prestate aceste servicii (4), adică se poate recurge şi la telemedicină.

3.3.2.4. CESE aminteşte că stabilirea unor căi de atac în cazul unui prejudiciu şi a unor norme clare de soluţionare a litigiilor este de maxim interes, inclusiv la nivel transnaţional, ceea ce trebuie să conducă la generalizarea unui sistem de asigurare obligatoriu pentru toate cadrele medicale.

3.3.2.5. CESE felicită Comisia pentru intenţia de a institui, începând din 2009, o platformă europeană care să acorde asistenţă statelor membre cu privire la punerea în comun a informaţiilor privind cadrele juridice naţionale şi la eventualele modificări legate de telemedicină.

3.3.2.6. În opinia CESE, telemedicina nu poate şi nu trebuie să înlocuiască actul medical. Ea îi este complementară acestuia şi are limite, din cauza absenţei examenelor clinice. Telemedicina trebuie să respecte drepturile şi obligaţiile pe care le implică orice act medical. În plus, trebuie acordată o atenţie specială aspectelor următoare:

—	calitatea practicianului trebuie să fie indicată în mod clar;

—	pacientul trebuie să beneficieze de cunoştinţe medicale de ultimă oră, indiferent de vârstă, situaţie financiară şi patologie;

—	pacientul trebuie să fie informat cu privire la scopul şi implicaţiile actului medical, precum şi la mijloacele de realizare a acestuia;

—	pacientul trebuie să-şi poată da liberul consimţământ;

—	trebuie asigurat secretul medical;

—	trebuie recunoscute recomandările care decurg din actul medical respectiv;

—	întrebările şi răspunsurile practicianului trebuie să fie pe înţelesul pacientului;

—	documentele rezultate trebuie să fie securizate şi introduse în dosarul medical;

—	trebuie asigurată continuitatea asistenţei medicale;

—	calitatea actului medical trebuie să fie cel puţin echivalentă cu cea a actului clasic;

—	absenţa examenului clinic nu trebuie compensată prin mai multe examene radiologice sau analize biologice;

—	condiţiile tehnice de transmisie a datelor şi condiţiile de prelucrare a acestora de către personalul medical şi paramedical trebuie să asigure stricta confidenţialitate.

Mai concret, realizarea actelor de telemedicină trebuie să presupună informarea cu privire la mijloacele tehnice utilizate pentru transmisia de date.

3.3.3. Rezolvarea problemelor tehnice şi facilitarea dezvoltării pieţei

În opinia CESE, accesul la internet de mare viteză (1), necesar pentru o securitate maximă, şi conectivitatea totală sunt condiţii esenţiale pentru dezvoltarea telemedicinei. Încrederea în această practică – atât din partea cadrelor medicale, cât şi a pacienţilor – depinde, de fapt, de garantarea siguranţei tehnologiei utilizate şi de uşurinţa utilizării acesteia.

3.3.3.1.1. Înzestrarea cu echipament digital a teritoriilor, mai ales a zonelor rurale şi a celor ultraperiferice, trebuie consolidată, căci telemedicina necesită o reţea eficientă, cu atât mai mult cu cât vizează în special populaţia din aceste zone.

3.3.3.1.2. Lipsa accesului la internet de mare viteză duce la timpi de aşteptare inacceptabili pentru specialişti, nu permite trimiterea de fişiere voluminoase, iar deteriorarea unor informaţii poate antrena riscuri medicale grave.

3.3.3.2. CESE sprijină intenţia Comisiei de a publica, în colaborare cu statele membre, un document de strategie politică menit să garanteze interoperabilitatea, calitatea şi securitatea sistemelor de telemonitorizare bazate pe normele existente sau în curs de elaborare la nivel european. În opinia CESE, întrucât aceste tehnologii evoluează continuu, doar o evaluare periodică a fiabilităţii materialelor poate contribui la o încredere sporită.

3.4. În opinia CESE, dezvoltarea acestor tehnologii reprezintă o şansă pentru economie în general, însă trebuie evaluat impactul acestora asupra finanţării deja reduse a sistemelor de sănătate, ajutoarele comunitare în domeniul cercetării şi dezvoltării fiind bine-venite. El consideră că programul de promovare „TIC – pentru a îmbătrâni frumos” (5) ar trebui să fie interesat, în viitor, de specificul telemedicinei.

4. Observaţii specifice

Dat fiind faptul că telemedicina nu trebuie considerată un domeniu care ţine doar de dezvoltarea comerţului electronic, căci rămâne un act medical de sine stătător, CESE salută faptul că, în anii viitori, propunerea urmăreşte să definească trei niveluri de acţiune.

La nivelul statelor membre, CESE subliniază atenţia care se cuvine a fi acordată clasificării actelor medicale şi rambursării acestora. De fapt, nu toate sistemele de asigurare au asimilat telemedicina, ca act medical, şi se arată prudente în ceea ce priveşte condiţiile în care poate fi recomandată.

4.1.1.1. Desigur că, ţinând cont de costurile investiţiilor, este necesar ca instituţiile şi/sau organismele din domeniul sănătăţii publice competente în materie de politică medicală să caute, în cadrul platformei de schimb de informaţii între numeroasele părţi interesate, posibilităţi de a obţine finanţare şi de a determina sursele acesteia. În orice caz, CESE îşi exprimă îngrijorarea faţă de riscul creşterii considerabile a contribuţiei bolnavilor la asigurările de sănătate, motivul invocat fiind aceste noi dispoziţii.

CESE subliniază că, în statele membre care vor beneficia de sprijinul UE, trebuie publicată, încă din 2009, analiza unui cadru juridic comunitar care să poată fi aplicat serviciilor de telemedicină, ţinând seama de diversitatea reglementărilor din diferitele state membre, precum şi de nivelul de practică şi de utilizare în acest domeniu.

4.1.2.1. În opinia CESE, pe lângă această analiză, ar fi bine-venită stabilirea unor instrumente de îndrumare şi de evaluare, cu ajutorul UE. De asemenea, ar trebui stabilite obiective strategice coerente, care să le asigure factorilor de decizie vizibilitatea necesară. Această vizibilitate este strâns legată de o evaluare economico-medicală pe măsura provocărilor demografice şi a celor privind dezvoltarea sistemelor medicale, în beneficiul pacienţilor.

La nivelul acţiunilor pe care Comisia trebuie să le întreprindă, CESE consideră că, pentru a răspunde temerilor pacienţilor şi pentru a aborda problema adiacentă a lipsei de încredere, Comisia ar trebui să susţină derularea unor programe educative, în scopul familiarizării pacienţilor cu aceste practici şi instrumente noi, cu atât mai mult cu cât pacienţii sunt, de regulă, persoane în vârstă.

CESE regretă faptul că Comisia nu acordă o atenţie specială aspectelor legate de formarea profesională a practicienilor, în scopul familiarizării acestora cu noile condiţii de exercitare a profesiei lor. Continuitatea şi coordonarea îngrijirilor medicale presupun şi cunoaşterea noilor mijloace prin care se poate purta un dialog cu pacientul.

4.1.3.1.1. CESE susţine că, în domeniul telemedicinei, ca, de altfel, în multe altele, formarea profesională adaptată fiecărei categorii de specialişti din sectorul sănătăţii trebuie considerată ca un instrument principal al schimbării. Sunt imperios necesare un proiect structurat de formare la nivel universitar şi un stagiu practic care să urmărească optimizarea utilizării telemedicinei, pentru îmbunătăţirea calităţii asistenţei medicale. Aceasta implică, de asemenea, o informare susţinută a publicului larg.

4.1.3.1.2. CESE remarcă, de asemenea, faptul că modul interactiv şi interprofesional de utilizare a acestor noi tehnologii constituie, prin natura lui, un instrument didactic de promovare a învăţării independente, în contextul unui parteneriat care trebuie dezvoltat.

4.1.4. În opinia CESE, este absolut necesar ca telemedicina să fie considerată ca o practică medicală de sine stătătoare, şi nu ca o modalitate sau ca un substitut, din perspectiva cercetării tehnologice, a dezvoltării materialelor şi programelor informatice, în ceea ce priveşte aspectele economice pe care le implică dotarea cu echipamente şi rambursarea costului prestaţiilor, precum şi acceptarea şi încrederea în utilizarea ei. Este de dorit să fie prevăzute o armonizare şi o omologare, în vederea facilitării schimburilor dintre operatorii din domeniu şi a implicării pacienţilor, mulţumită unui ambient convivial.

5. Concluzii

5.1. Evoluţia culturală pe care o reprezintă practicarea telemedicinei necesită o comunicare adecvată. Această evoluţie poate atrage după sine apariţia unor meserii noi.

5.2. În opinia CESE, dezvoltarea telemedicinei trebuie concepută în contextul unei evoluţii a sistemelor şi politicilor medicale.

5.3. Utilizatorii sistemului medical sunt încurajaţi să devină, din ce în ce mai mult, responsabili pentru propria sănătate. Va trebui ca organizaţiile reprezentative ale pacienţilor şi cele ale specialiştilor din domeniul sănătăţii să fie implicate în identificarea modalităţilor de dezvoltare şi de finanţare a acestor noi tehnologii.

5.4. CESE consideră că este important să ia parte la analizarea etapelor punerii în practică a angajamentelor asumate: dincolo de dezvoltarea funcţională a telemedicinei şi de mijloacele pe care le oferă, este vorba aici despre accesul egal al cetăţenilor la asistenţă medicală.

Bruxelles, 15 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO C 175, 28.7.2009, p. 8.

(2) Telemedicina cuprinde o mare varietate de servicii, precum teleradiologia, telepatologia, teledermatologia, teleconsultaţia, telemonitorizarea şi teleoftalmologia, cu excepţia telechirurgiei. Cu toate acestea, comunicarea nu consideră portalurile de informaţii din domeniul sănătăţii, fişele medicale electronice şi transmiterea pe cale electronică a reţetelor sau a trimiterilor drept servicii de telemedicină.

(3) JO C 224, 20.8.2008.

(4) JO C 175, 28.7.2009, p. 116.

(5) Acoperit de PC 7 (al 7-lea program-cadru).

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/89

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind drepturile persoanelor care călătoresc pe mare şi pe căi navigabile interioare şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului

COM(2008) 816 final – 2008/0246 (COD)

(2009/C 317/16)

Raportor: Bernardo Hernández BATALLER

Coraportor: Jörg RUSCHE

La 12 februarie 2009, în conformitate cu articolul 71 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind drepturile persoanelor care călătoresc pe mare şi pe căi navigabile interioare şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului

COM(2008) 816 final – 2008/0246 (COD).

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 16 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 65 voturi pentru, 0 voturi împotrivă şi 2 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. CESE sprijină propunerea Comisiei, în măsura în care, în general, punerea în aplicare a regulamentului va implica o aprofundare a pieţei interne şi a drepturilor pasagerilor, în special ale persoanelor cu handicap.

1.2. Cu toate acestea, Comitetul regretă că propunerea nu abordează, în mod specific şi mai amănunţit, situaţia persoanelor cu handicap, precum şi standarde mai avansate în materie de protecţie a drepturilor fundamentale şi a drepturilor economice ale consumatorilor.

1.3. În ceea ce priveşte persoanele cu handicap, va trebui să se stabilească un cadru care să garanteze, în orice caz, accesibilitatea în termenii sugeraţi de CESE în prezentul aviz.

1.4. În materie de siguranţă, va trebui să se ţină întotdeauna seama de standardul cel mai ridicat din interiorul cadrelor legislative care sunt în vigoare sau a căror punere în aplicare se intenţionează în acest domeniu în statele membre ale Uniunii Europene.

1.5. Va trebui, de asemenea, prevăzută o reglementare specifică în vederea consolidării garanţiilor în ceea ce priveşte alte drepturi fundamentale ale persoanei, cum ar fi protecţia vieţii private în contextul bazelor de date.

1.6. În ceea ce priveşte drepturile economice ale consumatorilor, legislaţia corespunzătoare va trebui să fie îmbunătăţită în mod considerabil referitor la diferite aspecte, cum ar fi redirecţionarea şi rambursarea, despăgubirile pentru preţul biletului, informarea pasagerilor sau procedura de depunere a reclamaţiilor.

2. Context

2.1. Articolul 38 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (1) prevede că politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor. La rândul său, articolul 3 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene dispune că, printre acţiunile Comunităţii, se numără consolidarea protecţiei consumatorilor, iar articolul 153 din acelaşi tratat prevede un mandat pentru a promova interesele consumatorilor şi pentru a le asigura acestora un nivel înalt de protecţie.

2.2. În Cartea sa albă „Politica europeană în domeniul transporturilor în perspectiva anului 2010: momentul deciziilor” (2), Comisia intenţiona să definească drepturile persoanelor care călătoresc, indiferent de modul de transport utilizat, stabilind anumite principii comune tuturor modurilor de transport (3) şi sublinia necesitatea de a consolida o serie de drepturi, cum ar fi măsuri specifice în favoarea persoanelor cu mobilitate redusă, soluţii automate şi imediate în cazul întreruperii călătoriei (întârzieri mari, anularea sau refuzul la îmbarcare), obligaţia de informare a călătorilor, tratarea reclamaţiilor şi căi de atac.

2.3. În 2006, Comisia a iniţiat o consultare publică pe tema drepturilor pasagerilor care utilizează transportul maritim, axată, în parte, pe drepturile persoanelor cu mobilitate redusă în timpul călătoriei pe mare şi pe căi navigabile interioare. Majoritatea răspunsurilor primite au fost în favoarea existenţei unui nivel minim comun de protecţie a drepturilor pasagerilor în întreaga UE, independent de modul de transport utilizat şi indiferent dacă călătoria se realizează integral în interiorul unui singur stat membru sau traversează frontiere interioare sau exterioare.

2.4. Pe de altă parte, conform concluziilor generale ale unui studiu independent (4), protecţia pasagerilor în UE nu este pe deplin satisfăcătoare, acest lucru fiind cauzat, printre altele, de lipsa uniformităţii în ceea ce priveşte anvergura şi gradul de protecţie a drepturilor pasagerilor, de lipsa unui cadru care să permită soluţii imediate şi predefinite în cazul anulărilor şi întârzierilor, dar şi de lipsa de informare a pasagerilor în ceea ce priveşte drepturile pe care le au în eventualitatea unor situaţii critice.

2.5. Evaluarea impactului s-a referit în esenţă la principiile privind despăgubirile şi asistenţa în eventualitatea unor anulări şi întârzieri, la normele privind accesibilitatea, nediscriminarea şi asistenţa acordată persoanelor cu handicap şi persoanelor cu mobilitate redusă, la standardele privind calitatea şi obligaţiile referitoare la informare şi la dispoziţiile privind soluţionarea reclamaţiilor şi monitorizarea conformităţii.

3. Propunerea Comisiei

3.1. Propunerea Comisiei urmăreşte să stabilească, prin intermediul unui regulament, standarde minime comune privind nediscriminarea pasagerilor în ceea ce priveşte condiţiile de transport oferite de transportatori, nediscriminarea şi asistenţa obligatorie acordată persoanelor cu handicap şi persoanelor cu mobilitate redusă, obligaţiile transportatorilor faţă de pasageri în cazuri de anulare sau întârziere, informaţiile minime care trebuie furnizate pasagerilor, soluţionarea reclamaţiilor şi punerea efectivă în aplicare a drepturilor pasagerilor.

3.2. Propunerea se aplică serviciilor comerciale de transport de pasageri pe mare și pe căi navigabile interioare, inclusiv croaziere, în sau între porturi sau în orice punct de îmbarcare sau debarcare situat pe teritoriul unui stat membru căruia i se aplică tratatul.

3.3. Propunerea abordează, de asemenea, obligaţiile transportatorilor în cazul întreruperii călătoriei, în ceea ce priveşte furnizarea de informaţii, dreptul la asistenţă, redirecţionarea şi rambursarea, despăgubirile pentru preţul biletului şi măsurile suplimentare în favoarea pasagerilor.

3.4. Este prevăzut ca fiecare stat membru să numească unul sau mai multe organisme independente care să răspundă de aplicarea regulamentului şi care să ia măsurile necesare pentru a garanta respectarea drepturilor pasagerilor, inclusiv respectarea normelor privind accesibilitatea.

4. Observaţii generale

CESE salută propunerea de standarde minime comune inclusă în propunerea de regulament, sperând ca acestea să evolueze, pe viitor, către un nivel de protecţie mai favorabil şi mai ridicat pentru consumatori, în conformitate cu mandatul definit în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Comisia ar trebui să specifice în mod expres că excursiile turistice cu o durată inferioară unei zile nu intră în domeniul de aplicare a propunerii examinate.

4.1.1. Este vorba despre o propunere ambiţioasă, care, în conformitate cu recentele abordări ale Comisiei Europene, situează consumatorul în centrul funcţionării pieţei interne, considerându-l beneficiarul ultim al deschiderii pieţelor naţionale.

4.1.2. Într-adevăr, dincolo de stabilirea unui set de reguli şi principii care garantează drepturile economice ale utilizatorilor transportului maritim şi fluvial, intern şi internaţional, regulamentul defineşte un regim de recunoaştere şi protecţie a drepturilor cetăţenilor şi ale persoanelor în general.

4.1.3. Pe de altă parte, propunerea completează legislaţiile mai multor state membre ale UE care fie că nu abordează această chestiune, fie că o abordează într-un mod incert, care nu garantează, în practică, drepturile persoanelor cu handicap sau în vârstă. Această problemă afectează, în prezent, sistemele de accesibilitate, de informare şi de asistenţă la bordul navelor, precum şi informarea prealabilă, care ar putea fi, în mod evident, îmbunătăţită în multe cazuri.

4.1.4. Cu toate acestea, CESE îşi exprimă dezacordul în ceea ce priveşte posibilitatea acordată statelor membre de a exclude din domeniul de aplicare a propunerii serviciile acoperite de contractele de servicii publice, tocmai pentru că acestea sunt serviciile cele mai utilizate de cetăţeni şi de care persoanele cu handicap pot avea cea mai mare nevoie. Comisia ar putea să prevadă la articolul 19 alineatul (1), după literele (a) şi (b), un paragraf prin care să solicite autorităţilor competente ca, pentru acest caz, să aibă în vedere un sistem de rambursare automat.

În pofida legislaţiei existente privind siguranţa maritimă (Directivele 1999/35/CE; 98/18/CEE şi 98/41/CE), CESE consideră că ar trebui să se includă în mod expres în regulament dreptul la siguranţă al pasagerilor ca drept în sine specific acestora.

În acest sens, se estimează că noţiunea de siguranţă include şi accesibilitatea; cu alte cuvinte, pasagerilor va trebui să li se garanteze siguranţa nu doar în momentul îmbarcării şi debarcării la bordul navelor de pasageri, ci şi pe întreaga durată a călătoriei.

De asemenea, va trebui să se garanteze, în mod expres, pentru toate ambarcaţiunile şi toate itinerariile care întră în domeniul de aplicare al acestui regulament, accesul la bord al câinilor-ghizi care, împreună cu persoanele cu handicap pe care le însoţesc, reprezintă un tot unitar, astfel încât aceste persoane să-şi poată exercita pe deplin dreptul la libera circulaţie şi la mobilitate.

4.1.5. CESE reaminteşte Comisiei că trebuie să adopte şi să propună, la nivel comunitar, toate măsurile necesare pentru ca persoanele cu handicap sau cu mobilitate redusă să aibă dreptul, la fel ca toţi ceilalţi cetăţeni, la libertatea de circulaţie, la libertatea de alegere şi la nediscriminare. Trebuie să se pună în aplicare „modelul social al handicapului”, inclusiv obezitatea, astfel încât toate persoanele să poată utiliza mijloacele de transport.

4.1.6. În ceea ce priveşte temeiul juridic, constituit de articolele 70 şi 81 din tratat, Comitetul consideră că ar trebui să se adauge articolul 153, care prevede ca, prin acţiunile sale, Comunitatea să le asigure consumatorilor un nivel înalt de protecţie.

4.1.7. CESE consideră oportună utilizarea regulamentului ca instrument juridic, întrucât normele definite în propunere trebuie puse în aplicare în mod uniform şi eficace în întreaga Uniune Europeană, pentru a se garanta un nivel adecvat de protecţie pasagerilor care utilizează transportul maritim şi condiţii egale transportatorilor.

4.1.8. CESE împărtăşeşte punctul de vedere al legiuitorilor europeni, conform căruia mecanismele de coreglementare şi autoreglementare „nu sunt aplicabile atunci când sunt în joc drepturile fundamentale sau opţiuni politice importante sau în situaţii în care regulile trebuie să fie puse în aplicare în mod uniform în toate statele membre” (5), şi, în consecinţă, consideră că propunerea de regulament este în conformitate cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

4.1.9. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte Capitolul III, obiectivul de a le asigura actorilor economici condiţii uniforme în cadrul pieţei interne nu este realizat decât în parte, dat fiind că regulamentul le acordă statelor membre o marjă de manevră amplă în ceea ce priveşte drepturile în caz de întârziere sau anulare. Raportul pe care Comisia trebuie să îl elaboreze într-un interval de trei ani de la adoptarea regulamentului (articolul 30) ar trebui să examineze, în mod concret, dacă un eventual decalaj între legislaţiile din acest domeniu afectează sau nu concurenţa sau buna funcţionare a pieţei interne.

4.1.10. CESE recunoaşte că transporturile care au, în principal, un scop turistic, în special excursiile şi vizitele turistice, nu intră în domeniul de aplicare a regulamentului. Cu toate acestea, ar trebui să se ţină seama de cazul pasagerilor cărora li se creează dificultăţi în parcurgerea traseului din cauza deficienţelor de pe una din rutele de legătură.

CESE consideră important ca biletul să constituie dovada încheierii contractului de transport şi ca obligaţiile prevăzute de regulament să fie considerate un drept imperativ şi inalienabil în favoarea pasagerilor, fără a aduce atingere acquis-ului actual în termeni de protecţie, în special în ceea ce priveşte clauzele abuzive (6) şi practicile comerciale neloiale (7).

Va trebui să se caute o soluţie specifică pentru a obţine o derogare, sau, dacă este cazul, pentru a se modifica, în modul cel mai favorabil posibil persoanelor cu handicap, obligaţia care le priveşte în prezent aproape întotdeauna de a comunica transportatorilor, cu cel puţin 48 de ore înainte, intenţia de a efectua o anumită călătorie. Este evident că acest termen constrângător impus persoanelor cu handicap le poate împiedica pe acestea să-şi exercite pe deplin anumite drepturi legate de libera circulaţie a persoanelor, cum ar fi dreptul la activităţi recreaţionale sau dreptul de a face faţă unor eventuale situaţii de urgenţă.

CESE solicită autorizarea unui anumit grad de flexibilitate în ceea ce priveşte sistemul de notificare pentru asistenţa la bordul navelor. Acest mod de călătorie nu impune rezervarea în avans a locurilor de către pasageri; prin urmare, obligarea persoanelor cu handicap de a comunica în avans nevoia lor de asistenţă ar constitui o încălcare a dreptului acestora de a se bucura de un tratament egal. În consecinţă, ar trebui să se facă distincţie între călătoriile pe distanţe lungi şi cele pe distanţe scurte sau între tipul de nave utilizate pentru transport. Comisia Europeană ar trebui să oblige transportatorii să le furnizeze pasagerilor o confirmare de primire a notificării lor, astfel încât aceştia să poată dovedi că au comunicat necesitatea unei asistenţe, în cazul unei disfuncţionalităţi a sistemului de transmitere a informaţiilor.

4.2.1. Pentru a pune în aplicare drepturile definite în Convenţia Naţiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap, aceste persoane trebuie să beneficieze de asistenţă în porturi, în punctele de îmbarcare şi debarcare şi la bordul navelor de pasageri. Comitetul este întru totul de acord că, pentru a realiza aceste obiective de incluziune socială, asistenţa trebuie să fie acordată gratuit, în conformitate cu prevederile articolului 26 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene în ceea ce priveşte dreptul persoanelor cu handicap la integrare.

4.2.2. Prin urmare, CESE consideră că derogările pentru refuzul la îmbarcare în cazul persoanelor cu handicap sau cu mobilitate redusă trebuie să se bazeze pe criterii obiective, nediscriminatorii, transparente şi verificabile.

4.3. CESE consideră pozitivă dispoziţia de la articolul 8 din propunerea de regulament privind dialogul şi cooperarea dintre organizaţiile societăţii civile organizate şi autorităţile publice, în temeiul căreia transportatorii stabilesc normele privind accesul, în colaborare cu organizaţiile persoanelor cu handicap şi cu organismele naţionale însărcinate cu punerea în aplicare. În ceea ce priveşte stabilirea standardelor de calitate, acestea ar trebui, de asemenea, să fie definite în cooperare cu asociaţiile de consumatori, în conformitate cu articolul 22 din propunere, ţinându-se seama de recomandările Organizaţiei Maritime Internaţionale şi ale altor organisme internaţionale competente în domeniu.

4.4. Încasarea unei anumite taxe de la pasageri, prevăzută la articolul 9 alineatul (3) din propunere, este contrară principiului de gratuitate care stă la baza realizării obiectivelor de incluziune, cu atât mai mult cu cât această prevedere are un caracter unilateral. Cu toate acestea, separarea contabilă este o consecinţă firească a transparenţei minime impuse, deşi raportul general anual auditat ar trebui să fie pus la dispoziţia organizaţiilor de persoane cu handicap şi a asociaţiilor de consumatori. Cu toate acestea, CESE recomandă să se analizeze dacă este cazul ca povara pe care o implică un astfel de calcul să fie impusă întreprinderilor mici şi mijlocii.

4.5. Despăgubirile pentru scaune cu rotile şi echipamente folosite pentru deplasare sunt conforme cu obiectivul de protecţie al regulamentului, la fel ca şi prevedea privind punerea la dispoziţia persoanelor interesate a unui echipament de înlocuire. Despăgubirile trebuie să fie totale şi să acopere toate daunele şi prejudiciile cauzate.

În contextul actual al lipsei de reglementare în acest domeniu, obligaţiile în cazul întreruperii călătoriei par rezonabile, ca standarde uniforme minime. CESE poate înţelege că, într-o primă etapă, se prevede, la nivel comunitar, o anumită armonizare a protecţiei pasagerilor în transportul aerian cu cea asigurată în cadrul altor moduri de transport, dar doreşte să se preconizeze atingerea foarte rapidă a celui mai ridicat nivel de protecţie posibil.

4.6.1. Despăgubirea pentru preţul biletului, ca sistem de despăgubire automat, poate fi un dispozitiv echitabil, cu condiţia să funcţioneze în mod flexibil şi eficient. Acest dispozitiv va trebui să evolueze spre procentaje mai ridicate în viitor în cazul întârzierilor.

4.6.2. Ar trebui să se clarifice dispoziţia de la articolul 20 alineatul (4) al propunerii, care prevede că acest articol nu se aplică în cazul în care întârzierea este generată de „împrejurări excepţionale”. Această dispoziţie ar trebui clarificată în conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie (8), în sensul în care nu se aplică în cazul anulării călătoriei din cauza unei probleme tehnice a navei, cu excepţia situaţiei în care această problemă este legată de un eveniment care, prin natura sau originea sa, nu este inerent exercitării normale a activităţii transportatorului. Mai mult, faptul că un transportator a respectat standardele minime de întreţinere a unei nave nu trebuie să constituie o dovadă suficientă, în sine, pentru a demonstra faptul că acesta a adoptat toate „măsurile rezonabile” sau utile şi pentru a-l scuti pe acesta de obligaţia de a plăti despăgubiri. În acest sens, trebuie să se ţină seama şi de specificităţile nautice ale serviciului de transport respectiv.

4.6.3. În orice caz, articolul 21 din propunere, conform căruia nicio dispoziţie din regulament nu poate împiedica pasagerii să solicite, prin intermediul instanţelor competente naţionale, daune pentru pierderi generate de anularea sau întârzierea serviciilor de transport, respectă pe deplin dreptul fundamental la o cale de atac eficientă, definit la articolul 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

4.7. Informaţia reprezintă un aspect important pentru pasageri şi trebuie să fie accesibilă şi conformă evoluţiei tehnologice; prin urmare, propunerea este relevantă în acest sens.

4.8. În ceea ce priveşte reclamaţiile, în măsura în care au ca obiect un prejudiciu de natură civilă şi/sau comercială, ele ar trebui adresate organelor responsabile cu soluţionarea pe cale amiabilă a litigiilor legate de consum, create deja în temeiul Recomandării 1998/257/CE a Comisiei din 30 martie sau cel puţin unor organe care respectă principiile independenţei, transparenţei, contradicţiei, eficienţei, libertăţii şi posibilităţii de reprezentare.

4.9. Organismele naţionale responsabile pentru punerea în aplicare trebuie să fie competente pentru a aplica pe deplin un regim de penalităţi eficient, disuasiv şi proporţional, care să includă, în orice caz, posibilitatea de a emite un ordin de plată de despăgubiri persoanelor care au adresat o reclamaţie.

Regulamentul ar trebui să includă o obligaţie privind existenţa unei informări adecvate şi relevante, uşor accesibile, în legătură cu sancţiunile şi reclamaţiile pe care le pot adresa pasagerii.

4.10. În ceea ce priveşte protecţia datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a datelor (9), CESE împărtăşeşte preocuparea Comisiei în ceea ce priveşte necesitatea unei puneri stricte în aplicare a reglementărilor în vigoare, pentru a garanta respectarea vieţii private a pasagerilor, în conformitate cu Directiva 95/46/CE şi cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie, în special atunci când este vorba despre date personale care pot fi transmise unor state terţe cu ocazia prestării de servicii de transport. În orice moment, persoanele înscrise într-un fişier trebuie să fie informate în legătură cu includerea lor în fişierul respectiv şi cu posibilitatea de a avea acces la acesta şi de a solicita rectificarea sau anularea datelor care le privesc.

4.11. CESE reaminteşte Comisiei necesitatea revizuirii Directivei 90/314/CE, pentru ca aceasta să fie mai coerentă cu propunerea de regulament şi cu alte normele de drept comunitar derivat, şi, în orice caz, pentru:

—	a actualiza definiţiile şi a clarifica termeni cum ar fi „preţ global”, „pachete de servicii” sau „combinaţie prestabilită”;

—	a defini cu o mai mare claritate responsabilitatea exactă a operatorului şi a agentului în cazul nerespectării contractului sau a executării nesatisfăcătoare a acestuia, indiferent dacă operatorul sau agentul a prestat serviciul respectiv în mod direct sau indirect;

—	a stabili acordarea unei despăgubiri mai clare şi complete consumatorilor în cazul în care organizatorul anulează contractul.

4.12. CESE reaminteşte, de asemenea, Comisiei necesitatea de a menţiona în mod specific în regulament directivele privind navigaţia maritimă şi interioară care au ca obiectiv asigurarea unui nivel ridicat de protecţie, în special a persoanelor cu mobilitate redusă, şi de a adapta domeniul lor de aplicare geografic, acolo unde este cazul.

Bruxelles, 16 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO C 303, 14.12.2007, p. 1

(2) COM(2001) 370, 12.9.2001.

(3) Similare celor prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 261/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului, din 11 februarie 2004, de stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi a anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor. JO L 46, 17.2.2004.

(4) Studiu independent comandat de DG TREN a Comisiei în 2005-2006, intitulat „Analiza şi evaluarea nivelului de protecţie a drepturilor pasagerilor în sectorul transportului maritim din UE”.

(5) Acordul interinstituţional „O mai bună legiferare” al Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei (2003/C 321/01), pct. 17.

(6) Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. JO L 95, 21.4.1993, p. 29.

(7) Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor faţă de consumatori pe piaţa internă. JO L 149, 11.6.2005, p. 22.

(8) Hotărârea din 22 decembrie 2008, cauza C-549/07 (Friederike Wallentin-Hermann/Alitalia-Linee Aeree Italiane SpA).

(9) Dreptul la viaţa privată şi la intimitate, din articolul 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/94

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind reţeaua feroviară europeană pentru un transport de marfă competitiv

COM(2008) 852 final – 2008/0247 (COD)

(2009/C 317/17)

Raportor: dl FORNEA

La 19 ianuarie 2009, în conformitate cu articolul 95 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind reţeaua feroviară europeană pentru un transport de marfă competitiv

COM(2008) 852 final – 2008/0247 (COD).

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 15 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 164 de voturi pentru, 2 voturi împotrivă şi 1 abţinere.

1. Concluzii

1.1. CESE salută propunerea de regulament a Comisiei, deoarece reprezintă un pas înainte către stabilirea coridoarelor internaţionale de transport feroviar de marfă şi către dezvoltarea acestui mod de transport în Europa.

1.2. Pentru mobilizarea energiilor în vederea dezvoltării coridoarelor de transport feroviar de marfă sunt necesare acţiuni politice concrete la nivel de coridor, independent de orice proces legislativ. Reglementarea în sine nu este suficientă pentru promovarea coridoarelor de transport feroviar de marfă. Printre primele priorităţi ar trebui să se numere asigurarea investiţiilor publice şi private destinate sporirii calităţii, eficienţei şi capacităţii generale a infrastructurii, precum şi punerea completă în aplicare a primului şi a celui de-al doilea pachet feroviar pe întreg teritoriul UE.

1.3. Pentru a se obţine progrese în îmbunătăţirea infrastructurii feroviare, este necesară coordonarea eficientă la nivel înalt pentru fiecare coridor în cauză; de aceea, este esenţial ca toţi miniştrii transporturilor să examineze împreună un anumit coridor. În urma discuţiilor interguvernamentale, statele membre ar trebui să stabilească un calendar şi să îşi asume angajamente. Comisarul pentru transporturi însuşi ar trebui să joace un rol mai activ în mobilizarea miniştrilor cu privire la diferitele coridoare, în cadrul unei acţiuni politice coordonate la nivelul UE.

1.4. CESE este de acord că rezervarea de capacităţi în avans nu ar trebui să fie obligatorie, ci definită de către administratorii de infrastructură, în cazul în care este considerată necesară. Obligarea administratorilor de infrastructură să rezerve capacităţi în avans poate conduce la pierderea capacităţilor, mai degrabă decât la optimizarea acestora. Cu toate acestea, administratorii de infrastructură ar trebui să reţină posibilitatea de a rezerva capacităţi.

CESE consideră că ar trebui să li se acorde administratorilor de infrastructură flexibilitatea de a aplica regulile de prioritate în mod pragmatic. Este mai important să se „minimizeze întârzierile totale din reţea” decât să se acorde prioritate unui anumit tip de trafic în raport cu altul. De fapt, este necesar ca, indiferent de regulile aflate în vigoare, regulile aplicate de către administratorii de infrastructură în cazul trenurilor întârziate să fie transparente pentru operatori.

1.5. Toate părţile interesate ar trebui să fie consultate în mod obligatoriu sau incluse în organul de guvernanţă al coridorului de transport de marfă: administratorii de infrastructură, întreprinderile feroviare, reprezentanţii statelor membre, sindicatele din sector, utilizatorii şi organizaţiile de mediu. Operatorii feroviari ar trebui să fie pe deplin reprezentaţi în guvernanţa coridoarelor, deoarece aceştia sunt într-o poziţie mai apropiată de piaţă şi este foarte probabil să trebuiască să pună în aplicare deciziile de îmbunătăţire sau să fie afectaţi de acestea.

1.6. Utilizarea ghişeelor unice nu ar trebui să fie obligatorie pentru întreprinderile feroviare, pentru a permite apariţia concurenţei între diferitele entităţi din domeniul infrastructurii. Modalitatea tradiţională de solicitare de trasee prin intermediul fiecărui administrator de infrastructură naţional sau al unui administrator de infrastructură principal ar trebui păstrată, cel puţin ca soluţie de rezervă în cazul nereuşitei ghişeului unic.

1.7. Solicitanţilor autorizaţi nu ar trebui să li se permită accesul la întregul coridor, în cazul în care o ţară de pe parcursul acestuia le refuză accesul la nivel naţional. Este necesară examinarea în detaliu de către Comisie a problemei solicitanţilor autorizaţi, pentru a se putea oferi publicului o imagine exactă asupra consecinţelor economice şi sociale ale acestei prevederi. CESE nu este neapărat împotriva conceptului de acces nediscriminatoriu la infrastructură, însă consideră că, în cazul de faţă, este nevoie de cercetări suplimentare şi de consultări cu guvernele statelor membre, cu partenerii sociali de la nivel european şi naţional, cu utilizatorii serviciilor feroviare, precum şi cu alte organizaţii ale societăţii civile interesate.

1.8. Apartenenţa la reţeaua TEN-T nu ar trebui să constituie un criteriu exclusiv pentru alegerea coridoarelor de transport de marfă. Coridoarele nu ar trebui definite din exterior, numai pe baza criteriilor politice şi geografice: ar trebui garantată o alegere de coridoare flexibilă şi determinată de piaţă. Selectarea coridoarelor ar trebui să se întemeieze pe obiectivele pieţei, acoperind fluxurile importante de mărfuri, existente sau potenţiale. Piaţa şi raportul costuri-beneficii ar trebui să fie determinante.

1.9. Ar trebui inclusă în regulament posibilitatea extinderii selecţiei dincolo de reţeaua TEN-T. De exemplu, dacă un tronson care nu face parte din TEN-T se dovedeşte important pentru dinamismul transportului feroviar de marfă, ar trebui să se ofere posibilitatea includerii acestuia în coridor de la început, şi, mai târziu, în reţeaua TEN-T.

1.10. Conceptul de terminal strategic este anticoncurenţial. Acest concept poate conduce la consolidarea poziţiei puternice a aşa-numitelor terminale strategice în detrimentul celor considerate „nestrategice”. Referirile la terminalele strategice ar trebui eliminate din propunerea de regulament, pentru a se oferi terminalelor nestrategice de astăzi şansa de a se dezvolta şi de a deveni, eventual, strategice în viitor.

1.11. Nicio persoană care lucrează în cadrul acestor coridoare de transport de marfă nu ar trebui să fie pusă în situaţii în care există un antagonism între libera circulaţie a mărfurilor şi exercitarea drepturilor sale fundamentale.

2. Propunerea Comisiei

2.1. Comisia Europeană s-a angajat să accelereze crearea şi organizarea unei reţele feroviare europene pentru transport de marfă competitiv, bazată pe coridoarele internaţionale de transport feroviar de marfă. În vederea realizării acestui obiectiv, Comisia a decis să prezinte această propunere de regulament, rezultată în urma unui proces extins de consultare publică şi a evaluării diferitelor opţiuni printr-un studiu de evaluare a impactului. Evaluarea impactului a arătat că o abordare legislativă ar conduce la cele mai bune rezultate din punct de vedere economic, spre deosebire de o abordare voluntară, care implică un risc mai ridicat de neîndeplinire a obiectivelor propuse.

2.2. Dispoziţiile regulamentului se adresează în principal actorilor economici implicaţi, administratorilor de infrastructură şi întreprinderilor feroviare, referindu-se în special la:

—	procedurile de selectare a coridoarelor de transport feroviar de marfă;

—	guvernanţa tuturor coridoarelor;

—	caracteristicile pe care trebuie să le aibă coridoarele de transport feroviar de marfă.

2.3. Regulamentul nu se aplică următoarelor cazuri:

—	reţelelor locale şi regionale autonome destinate serviciilor de transport de călători pe infrastructură feroviară;

—	reţelelor destinate exclusiv prestării de servicii de transport urban şi suburban de călători;

—	reţelelor regionale utilizate pentru transportul regional de marfă doar de o întreprindere feroviară care nu intră sub incidenţa Directivei 91/440/CEE, până când un alt solicitant cere utilizarea capacităţii respectivei reţele;

—	infrastructurilor feroviare private care există doar pentru uzul proprietarilor respectivi, pentru propriile operaţiuni de transport de marfă (1).

3. Observaţii generale

3.1. Aşa cum se specifică în Evaluarea intermediară a Cărţii albe privind transporturile, publicată de Comisia Europeană în 2001 [COM(2006) 314], politica europeană în domeniul transporturilor merge în direcţia dezvoltării optime a tuturor mijloacelor de transport de pe teritoriul statelor membre, acordându-se atenţia cuvenită protecţiei mediului, siguranţei, concurenţei şi eficienţei energetice.

3.2. Uniunea Europeană şi-a asumat angajamentul ferm de a-şi reduce cu 20 % emisiile de gaze cu efect de seră până în anul 2020. Atingerea acestui obiectiv nu va fi posibilă fără reducerea drastică a emisiilor generate de sectorul transporturilor. De aceea, este important să se acorde prioritate deosebită modurilor de transport celor mai ecologice şi mai eficiente din punct de vedere energetic, iar în această privinţă toată lumea este de acord că transportul feroviar protejează mediul în ceea ce priveşte consumul de energie şi nivelul de emisii (2).

3.3. Comitetul Economic şi Social European şi-a exprimat deja poziţia cu privire la conceptul de reţea feroviară cu prioritate pentru transportul de marfă (3). În prezentul aviz nu vom relua observaţiile generale, care se aplică şi în cazul propunerii de regulament privind reţeaua feroviară europeană pentru un transport de marfă competitiv.

3.4. Situaţia actuală a transportului de marfă din Uniunea Europeană necesită instrumente legislative eficiente, atât naţionale, cât şi comunitare, precum şi o mobilizare politică în vederea identificării fondurilor necesare pentru investiţii în infrastructura feroviară. În acest context, CESE salută propunerea de regulament a Comisiei, care reprezintă un pas înainte către stabilirea coridoarelor internaţionale pentru transportul feroviar de marfă şi către dezvoltarea acestui mod de transport în Europa (4).

3.5. Beneficii care pot fi obţinute prin crearea acestor coridoare:

—	un mod de transport ecologic - reducerea generală a impactului pe care îl au activităţile de transport din Europa asupra mediului;

—	reducerea accidentelor care au loc în sectorul transporturilor;

—	iniţiativa este în conformitate cu obiectivele de creştere stabilite în Agenda de la Lisabona;

—	o importantă contribuţie la reducerea strangulărilor din transportul rutier;

—	încurajarea comodalităţii (căi ferate – căi maritime – căi navigabile interioare – căi rutiere);

—	crearea acestor coridoare va contribui la siguranţa aprovizionării cu materii prime pentru industriile UE, prin utilizarea unuia dintre cele mai ecologice moduri de transport pentru materialele în vrac cu volum mare;

—	sprijinirea construcţiei de centre logistice aflate în strânsă legătură cu căile ferate (terminalele logistice ar putea servi din ce în ce mai mult drept antrepozite de distribuţie, care, în prezent, sunt în general extensii ale instalaţiilor de producţie);

—	consolidarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale în Uniunea Europeană.

3.6. Obiective de mediu pentru exploatarea coridoarelor de transport feroviar de marfă:

—	infrastructură şi vehicule ecologice pentru transportul feroviar de marfă;

—	emisii specifice reduse;

—	un nivel redus de poluare fonică la exploatare, datorat zidurilor de protecţie împotriva zgomotului şi utilizării de tehnologii silenţioase pentru materialul rulant şi infrastructura feroviară;

—	linii electrificate în proporţie de 100 % pe coridoarele de transport feroviar de marfă;

—	sporirea proporţiei energiilor din surse regenerabile în mixul energetic de tracţiune.

4. Observaţii specifice cu privire la propunerea de regulament

4.1. Investiţiile în infrastructura, terminalele şi echipamentul coridoarelor de transport feroviar de marfă

4.1.1. În ultimul deceniu s-au făcut progrese în materie de deschidere a pieţelor, prin intermediul politicilor europene, însă în statele membre s-au obţinut rezultate limitate în ceea ce priveşte concurenţa loială dintre modurile de transport şi investiţiile reale în infrastructura interoperabilă modernă.

4.1.2. Capacităţile financiare ale statelor membre se dovedesc insuficiente în raport cu obiectivele ambiţioase ale Comisiei. Din acest motiv, instituţiile europene vor avea un rol important în facilitarea aplicării instrumentelor de asistenţă comunitară pentru dezvoltarea unei reţele feroviare europene pentru transport de marfă competitiv, prin cofinanţarea creării de coridoare de transport feroviar de marfă din bugetul alocat reţelelor transeuropene de transport (TEN-T), din Fondul European de Dezvoltare Regională, din Fondul de Coeziune, precum şi din împrumuturi de la BEI.

4.1.3. CESE consideră că regulamentul ar trebui să specifice cu mai multă claritate necesităţile de investiţie (şi finanţarea acestora) (5). Între anii 1970 şi 2004, lungimea reţelei de autostrăzi din UE-15 a crescut cu 350 %, în timp ce lungimea reţelei feroviare a scăzut cu 14 %. Atunci când căile rutiere sunt congestionate, se pun rapid în aplicare decizii de modernizare sau de construire de noi infrastructuri rutiere. CESE consideră că infrastructura feroviară nu poate absorbi volume suplimentare dacă nu se aplică şi căilor ferate aceeaşi politică de investiţii aplicată căilor rutiere în ultimele patru decenii.

4.1.4. În acest sens, nu ar trebui neglijată necesitatea de finanţare a legăturilor feroviare dintre siturile industriale şi reţeaua feroviară principală. Legăturile rutiere dintre zonele industriale şi reţeaua rutieră principală sunt finanţate, de regulă, din bugetele publice. Cu toate acestea, în majoritatea ţărilor UE, legăturile feroviare dintre siturile industriale şi reţeaua feroviară principală nu beneficiază, de regulă, de acelaşi tratament. În general, ele sunt finanţate de întreprinderea care exploatează situl industrial, împreună cu operatorul de transport feroviar de marfă care încheie contract cu aceasta. Pentru facilitarea transportului feroviar de marfă, sunt necesare soluţii de investiţii atât la nivel european, cât şi naţional (de exemplu, prin instrumente precum sistemele de finanţare publică, aplicate deja în Germania, Austria şi Elveţia).

4.1.5. Unul dintre obiectivele Comisiei este punerea în aplicare a tuturor instrumentelor tehnice şi legislative pentru siguranţa aprovizionării cu materii prime a industriilor europene. Coridoarele feroviare vor aduce o contribuţie semnificativă la îndeplinirea acestui obiectiv strategic, iar transportul de marfă între Uniunea Europeană şi partenerii din est are o deosebită importanţă în acest context. În acest scop, este foarte important ca UE să investească în modernizarea infrastructurii feroviare pe axa est-vest şi în instalaţiile de transbordare conexe. Revizuirea reţelelor TEN-T va contribui, şi ea, la realizarea acestui obiectiv.

4.1.6. Ar trebui să se acorde atenţie specială serviciilor vamale în vederea simplificării procedurilor din interiorul UE (6), asigurându-se, astfel, un tranzit transfrontalier rapid pentru transportul feroviar de marfă. Este necesar un sprijin financiar european în vederea introducerii unui sistem de obligaţii vamale bazat pe EDI (7), precum şi pentru garantarea investiţiilor în căile ferate care nu dispun în prezent de sisteme automatizate pentru îndeplinirea obligaţiilor vamale.

4.1.7. CESE crede că este important să existe orientări clare cu privire la ajutoarele de stat, pentru a facilita acordarea acelui tip de sprijin financiar public pentru sectorul feroviar care va fi considerat adecvat de către serviciile Comisiei. Totodată, Comitetul subliniază că utilizarea contractelor multianuale ar putea contribui la finanţarea durabilă a reţelei feroviare europene.

4.1.8. În ceea ce priveşte conceptul de „terminale strategice”, inclus în articolul 9 din propunerea de regulament, CESE atrage atenţia că acesta poate conduce la consolidarea poziţiei puternice a aşa-numitelor terminale strategice în detrimentul celor considerate „nestrategice”.

4.1.9. Nicio persoană care lucrează pe aceste coridoare de transport de marfă nu ar trebui să fie pusă în situaţia în care libera circulaţie a mărfurilor intră în contradicţie cu exercitarea drepturilor sale fundamentale.

4.2. Selectarea coridoarelor de transport feroviar de marfă şi guvernanţa reţelei

4.2.1. Revizuirea politicii TEN-T oferă sectorului feroviar ocazia de a sublinia importanţa dezvoltării suplimentare a coridoarelor flexibile de transport feroviar de marfă pe distanţe lungi, care să constituie coloana vertebrală a reţelei europene de transport.

4.2.2. CESE subliniază că aceste coridoare nu ar trebui să se limiteze exclusiv la TEN-T [aşa cum se stipulează în Capitolul II, articolul 3 alineatul 1 litera a)] sau la actualele coridoare ERTMS, deoarece o astfel de abordare ar putea exclude linii care sunt sau ar putea deveni importante pentru transportul de marfă, însă care nu fac încă parte din TEN-T sau din coridoarele ERTMS. Dimpotrivă, reţelele TEN-T sunt cele care ar trebui adaptate atunci când se creează noi coridoare de transport feroviar de marfă.

4.2.3. Toate părţile interesate – inclusiv sindicatele din sector, utilizatorii şi organizaţiile de mediu – ar trebui să fie consultate în mod obligatoriu sau implicate în organul de guvernanţă. Întreprinderile feroviare ar trebui să facă şi ele parte din organul de guvernanţă, la acelaşi nivel cu administratorii de infrastructură, deoarece sunt utilizatorii coridoarelor, au relaţii cu clienţii şi sunt în poziţia cea mai apropiată de piaţă. Ele vor fi afectate de deciziile luate de organul de guvernanţă şi, de asemenea, ar putea fi obligate să pună în aplicare unele dintre aceste decizii. Prin urmare, ar fi echitabil ca întreprinderile să fie reprezentate în cadrul organului de guvernanţă.

4.2.4. Este posibil ca întreprinderile feroviare ce utilizează un anumit coridor să fie reprezentate în mod adecvat fără supraîncărcarea structurii de guvernanţă, de exemplu ca întreprinderi individuale, ca „grupuri de întreprinderi” sau sub forma unei combinaţii între cele două structuri. Cu toate acestea, pentru a putea contribui eficient la îmbunătăţirea coridorului, numai acele întreprinderi care „utilizează coridorul” sunt cu adevărat relevante.

4.3. Măsuri operaţionale

4.3.1. CESE consideră că discuţia cu privire la regulile de prioritate (alocarea traseelor, rezervarea capacităţilor, prioritatea în caz de întârziere) în general, pentru toate coridoarele de transport de marfă (Capitolul IV, articolele 11, 12 şi 14), reprezintă un aspect dificil şi sensibil. Aceste reguli ar trebui formulate în aşa fel încât să poată fi aplicate în mod pragmatic la nivelul fiecărui coridor, iar alocarea traseelor să fie efectuată de către administratorii de infrastructură în cel mai echitabil şi mai transparent mod.

4.3.2. Rezervarea de capacităţi nu ar trebui să fie obligatorie, ci definită de către administratorii de infrastructură, în cazul în care este considerată necesară. Obligarea administratorilor de infrastructură să rezerve capacităţi în avans poate conduce la pierderea capacităţilor, mai degrabă decât la optimizarea acestora, în special atunci când nu se poate stabili cu certitudine circulaţia trenurilor cu câteva luni în avans.

4.3.3. În mod similar, modificarea regulilor de prioritate nu este neapărat necesară şi nu sporeşte capacitatea în niciun fel. Modificarea regulilor de prioritate nu va face altceva decât să transfere frustrarea de la o categorie de utilizatori la alta. În orice caz, regula primordială ar trebui să fie minimizarea întârzierilor totale din reţea şi eliminarea congestiilor de trafic în cel mai rapid mod posibil.

4.3.4. În ceea ce priveşte dispoziţiile articolului 10 (Capitolul IV), referitoare la utilizarea „ghişeului unic”, CESE consideră că fiecare structură a coridorului ar trebui să fie liberă să aleagă, ţinând seama de cerinţele pieţei sau de cerinţele întreprinderilor feroviare care operează pe coridorul respectiv.

4.3.5. Întreprinderile feroviare ar trebui să îşi păstreze libertatea de a alege modalitatea de solicitare a traseelor (fie printr-un ghişeu unic, fie în modul tradiţional). Utilizarea opţională a ghişeului unic le oferă întreprinderilor feroviare posibilitatea de a pune în concurenţă diferitele entităţi din domeniul infrastructurii (de exemplu, ghişeul unic şi administratorii individuali de infrastructură de pe parcursul coridorului), stimulându-le astfel în vederea îmbunătăţirii.

4.3.6. Utilizarea obligatorie a ghişeelor unice ar putea conduce la crearea unui vast monopol asupra infrastructurii pe coridoarele de transport, fără vreo garanţie că ghişeele unice vor oferi efectiv servicii de mai bună calitate decât administratorii individuali de infrastructură. În plus, „ghişeul unic” tradiţional este nefuncţional.

4.3.7. Posibilitatea acordată solicitanţilor autorizaţi (de exemplu, expeditorii, transportatorii, operatorii intermodali) de a achiziţiona trasee ar putea descuraja întreprinderile feroviare (în special pe noii operatori) să investească în mecanici de locomotivă şi în locomotive, din cauza riscului sporit de indisponibilitate a traseelor. Acest lucru ar putea denatura concurenţa pe pieţele interne, în detrimentul întreprinderilor feroviare şi al calităţii locurilor de muncă oferite de aceste întreprinderi. Preţurile ar putea creşte, capacităţile disponibile ar rămâne limitate, iar specula s-ar putea dezvolta.

4.3.8. Cu toate acestea, în Uniunea Europeană de astăzi este o realitate faptul că şi alte societăţi în afară de întreprinderile feroviare (servicii de logistică, comercianţi, producători) manifestă un viu interes pentru intensificarea utilizării căilor ferate (8). Unele întreprinderi feroviare europene au achiziţionat deja întreprinderi de servicii logistice, în încercarea de a atrage către căile ferate mărfuri care, până în prezent, erau transportate pe căile rutiere. În aceste condiţii este posibil ca, în viitorul apropiat, printr-o abordare inovatoare şi responsabilă din punct de vedere social, solicitanţii autorizaţi să joace un rol semnificativ în dezvoltarea coridoarelor de transport feroviar de marfă.

Bruxelles, 15 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Articolul 1 alineatul (2) din COM(2008) 852 final.

(2) Aproximativ 80 % din traficul feroviar din Europa se desfăşoară pe linii electrificate.

(3) JO C 27, 3.2.2009, p. 41-44.

(4) Nevoia de instrumente legislative eficiente, de mobilizare politică şi de investiţii a fost subliniată încă o dată cu ocazia audierii pe tema „Reţeaua feroviară europeană pentru un transport de marfă competitiv”, organizată de CESE la 28.4.2009, la Brno (Republica Cehă), în cadrul Preşedinţiei cehe a Uniunii Europene.

(5) Potrivit unui studiu al Comunităţii Europene a Căilor Ferate cu privire la coridoarele de transport feroviar de marfă, efectuat de societatea de consultanţă McKinsey, o investiţie de 145 de miliarde EUR până în 2020 ar putea spori capacitatea transportului feroviar cu 72 % pe 6 coridoare principale de transport feroviar de marfă bazate pe ERTMS, ceea ce ar reprezenta 34 % din volumul mărfurilor transportate în Europa.

(6) Aşadar, este important să se pună în aplicare în mod eficient, la nivelul UE, Regulamentul (CE) nr. 1875/2006 al Comisiei de instituire a Codului Vamal Comunitar.

(7) Electronic Data Interchange (schimb electronic de date).

(8) Documentul de poziţie al CLECAT, Bruxelles, 19.1.2009.

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/99

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind drepturile călătorilor din transportul cu autobuzul şi autocarul şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului

COM(2008) 817 final – 2008/0237 (COD)

(2009/C 317/18)

Raportor: dna DARMANIN

La 19 ianuarie 2009, în conformitate cu articolul 71 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind drepturile călătorilor din transportul cu autobuzul şi autocarul şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului

COM(2008) 817 final - 2008/0237 (COD).

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 16 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 75 voturi pentru şi 3 voturi împotrivă.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. CESE salută propunerea Comisiei privind drepturile călătorilor în transportul cu autobuzul şi autocarul, dat fiind că este vorba de un mijloc de transport utilizat pe scară largă, care oferă pasagerilor o alternativă de călătorie mai puţin costisitoare.

1.2. Propunerea evocă o serie de drepturi fundamentale recunoscute în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, interzicerea oricărei forme de discriminare pe motiv de handicap şi protecţia consumatorilor. Din aceste motive, CESE sprijină, în general, propunerea de regulament prezentată de Comisie, formulând, însă, sugestii pentru a o îmbunătăţi.

1.3. CESE este îngrijorat de absenţa anumitor clarificări, ceea ce poate conduce în prezent la interpretări greşite ale textului. Precizările solicitate sunt următoarele:

—

În ceea ce priveşte sarcina furnizării de servicii pentru persoanele cu handicap, textul ar trebui să explice mai clar faptul că principalul obiectiv al Comisiei este de a reduce discriminarea în ceea ce priveşte informaţiile furnizate pasagerilor (sau lipsa de informaţii) referitoare la serviciile accesibile persoanelor cu handicap.

—	Răspunderea operatorului pentru pierderea bagajelor ar trebui să fie precizată în mod clar, fiind necesar să se prevadă o modalitate de înregistrare a bagajelor.

—	Având în vedere că furnizarea de informaţii în staţiile de autobuz sau de autocar este extrem de dificilă după începerea călătoriei, trebuie să se garanteze că obţinerea şi comunicarea acestor informaţii sunt posibile din punct de vedere practic.

—	Folosirea termenului de „terminal” este inadecvată pentru transportul cu autobuzul şi cu autocarul, dat fiind că de obicei nu există decât simple staţii de autobuz, iar acolo unde există terminale, acestea nu ţin de răspunderea juridică a operatorului.

1.4. CESE observă că extinderea domeniului de aplicare al dispoziţiilor privind drepturile călătorilor la transportul urban şi suburban ar îmbunătăţi calitatea serviciilor şi imaginea sectorului. Cu toate acestea, CESE constată, într-adevăr, o serie de diferenţe între serviciul de autobuze urbane şi cel de transport internaţional cu autobuzul şi, de aceea, recunoaşte că ar putea fi mai practic ca drepturile călătorilor să fie tratate separat în funcţie de aceste două modalităţi distincte de transport şi să se prevadă drepturi specifice ale călătorilor pentru ansamblul transporturilor urbane şi suburbane. În consecinţă, CESE consideră că prevederile propunerii de regulament nu trebuie să se aplice neapărat transportului urban şi suburban.

1.5. Formarea personalului are o importanţă crucială în furnizarea de servicii către persoanele cu handicap. În acest sens, CESE susţine cu convingere includerea articolului 18, care precizează tipul de formare care ar trebui oferită şoferilor de autobuz şi de autocar.

2. Propunerea Comisiei

2.1. Comisia a început procedura de consultare pe tema instituirii drepturilor pasagerilor care călătoresc cu autocare şi autobuze internaţionale în anul 2005. S-au primit contribuţii detaliate din partea unor organizaţii specializate, a societăţii civile, a unor agenţii naţionale şi a statelor membre.

2.2. Comisia a efectuat, de asemenea, şi o analiză de impact a opţiunilor politice, care a inclus:

—	opţiunea menţinerii statu-quo-ului;

—	opţiunea „protecţie minimă”;

—	opţiunea „protecţie maximă”;

—	opţiunea „angajamente voluntare şi autoreglementare”.

În urma analizei, s-a recurs la o combinaţie de opţiuni pentru diferiţii parametri de protecţie identificaţi.

2.3. În esenţă, propunerea vizează instituirea unor drepturi ale călătorilor cu autocarul şi autobuzul în vederea sporirii atractivităţii şi încrederii în transportul cu autocarul şi autobuzul, precum şi în scopul creării unor condiţii echitabile de concurenţă între transportatorii din diferite state membre şi între alte moduri de transport.

2.4. În principiu, propunerea prevede dispoziţii privind:

—	răspunderea în caz de deces sau vătămare a călătorilor şi de pierdere sau deteriorare a bagajelor acestora;

—	tratamentul nediscriminatoriu pe motiv de naţionalitate sau loc de reşedinţă cu privire la condiţiile de transport oferite călătorilor de către întreprinderile de transport cu autobuzul sau autocarul;

—	asistenţa pentru persoanele cu handicap şi persoanele cu mobilitate redusă;

—	obligaţiile întreprinderilor de transport cu autobuzul sau autocarul în caz de anulare sau întârziere a călătoriei;

—	obligaţii de informare;

—	tratarea reclamaţiilor;

—	norme generale de aplicare.

3. Observaţii generale

3.1. CESE salută comunicarea Comisiei privind drepturile călătorilor în transportul cu autobuzul şi autocarul, drepturi care la ora actuală diferă considerabil de la un stat membru la altul. CESE consideră că trebuie să existe orientări clare pentru a proteja drepturile pasagerilor care utilizează acest mijloc de transport, cu atât mai mult cu cât, în majoritatea ţărilor, sectorul transportului cu autobuzul şi cu autocarul este cel mai puţin reglementat.

3.2. CESE salută modul în care propunerea întăreşte principiul nediscriminării şi în care sprijină persoanele cu handicap sau cu mobilitate redusă. Cu toate acestea, CESE solicită introducerea anumitor clarificări în textul Comisiei, pentru a reduce pasajele ambigue ale textului care ar putea duce la interpretări eronate.

3.3. Dat fiind că o parte dintre obligaţiile menţionate sunt preluate din Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu handicap, statele membre ar trebui să instituie un sistem de sancţiuni la adresa întreprinderilor de transport care să se aplice în cazul încălcării acestor drepturi.

3.4. Drepturile călătorilor cu handicap reprezintă un domeniu în privinţa căruia Comitetul este ferm convins că abordarea adecvată este cea a „protecţiei maxime”. O astfel de abordare garantează respectul, demnitatea şi drepturile fiecărei persoane. Cu toate acestea, Comitetul este îngrijorat în ceea ce priveşte punerea corectă în practică a unor astfel de norme, fiind imperativ ca astfel de norme de reglementare să fie puse în aplicare cât mai devreme posibil şi să fie monitorizate îndeaproape.

3.5. Este adecvat ca propunerea să conţină prevederi referitoare la serviciile de transport cu autobuzul şi cu autocarul. Articolul 2 alineatul 2 al propunerii de regulament garantează o protecţie echivalentă a drepturilor pe întreg teritoriul UE, ceea ce reflectă principiul subsidiarităţii şi ia în considerare diversitatea situaţiilor existente.

3.6. În ceea ce priveşte răspunderea întreprinderilor de transport cu autobuzul sau autocarul cu privire la călători şi la bagajul acestora, ar trebui precizat că nivelurile despăgubirilor prevăzute în propunere nu exclud posibilitatea unui recurs în justiţie din partea consumatorilor lezaţi, dacă este cazul. Ar trebui prevăzut un sistem de despăgubire, similar celor existente în cazul altor mijloace de transport.

3.7. CESE subliniază că, de cele mai multe ori, cei care aleg să utilizeze acest mijloc de transport transfrontalier sunt persoanele din categoriile cele mai vulnerabile ale populaţiei şi de aceea salută noile măsuri de protecţie pe care Comisia doreşte să le pună în aplicare.

3.8. CESE consideră că trebuie stabilite planuri de acţiune pentru a garanta că persoanele cu mobilitate redusă beneficiază de asistenţa necesară în autogări, în staţiile de autobuz şi la bordul vehiculelor şi că reprezentanţii persoanelor cu handicap şi ai întreprinderilor de transport cu autobuzul şi autocarul joacă un rol cheie în acest proces.

3.9. Întrucât Comitetul consideră că minimizarea neplăcerilor cauzate călătorilor trebuie să rămână întotdeauna obiectivul prioritar, consideraţiile referitoare la despăgubiri şi la rambursări trebuie să cuprindă următoarele aspecte:

—	vătămarea sau decesul ca urmare a utilizării acestui mod de transport;

—	anularea, întârzierile sau schimbările de rută;

—	pierderea unor bunuri de către operator şi

—	lipsa informaţiilor.

3.10. Cu toate acestea, în toate situaţiile menţionate mai sus este imperativ să se demonstreze că răspunderea revine operatorului şi că sarcina despăgubirii nu este de o asemenea amploare încât să provoace încetarea activităţii operatorului. De aceea, despăgubirile ar trebui să fie realiste şi să fie acordate la timpul potrivit pentru consumator, dar şi pentru operator.

3.11. Procedura de despăgubire ar trebui să fie uşor accesibilă, iar reglementările privind jurisdicţia competentă ar trebui să includă orice stat membru către care a călătorit pasagerul precum şi ţara de reşedinţă a acestuia.

3.12. Având în vedere importanţa accesului la informaţii, CESE salută adoptarea în acest sens a abordării „protecţiei maxime”, cu atât mai mult cu cât informaţia este unul din principalele instrumente prin care se pot reduce inconvenientele pentru consumatori în sectorul transporturilor.

4. Observaţii specifice

4.1. Transportul urban

4.1.1. CESE susţine propunerea Comisiei în măsura în care, în general, punerea în aplicare a acestui regulament va duce la consolidarea pieţei interne şi a drepturilor călătorilor, în special a drepturilor persoanelor cu handicap.

CESE salută faptul că statele membre au posibilitatea de a exclude din domeniul de aplicare a acestui regulament serviciile de transport urban, suburban şi regional care fac obiectul Regulamentului 1370/2007 din 23 octombrie 2007.

Cu toate acestea, CESE consideră că obligaţia de a proteja drepturile consumatorilor în măsura sugerată de această propunere de regulament va implica modificarea unei întregi serii de contracte de servicii publice încheiate în temeiul Regulamentului 1370/2007. În mod similar, date fiind diferenţele substanţiale dintre condiţiile, infrastructura şi echipamentul necesare serviciilor de transport rutier (care fac obiectul Regulamentului 1370/2007) şi cele necesare transportului internaţional de călători cu autobuzul şi autocarul, acestea nu sunt cu adevărat comparabile.

CESE ar prefera ca serviciile de transport urban, suburban şi regional să fie complet excluse din această propunere şi ca drepturile utilizatorilor acestor mijloace de transport public să fie abordate într-un regulament separat.

4.2. Accesibilitatea

4.2.1. CESE regretă că propunerea nu recunoaşte în mod explicit şi amănunţit situaţia persoanelor cu handicap şi că nu prevede standarde mai ridicate pentru protecţia drepturilor persoanelor cu handicap şi ale celor cu mobilitate redusă; este fundamental să se garanteze accesul acestor grupuri la serviciile de transport.

Aplicarea concretă a legislaţiei privind drepturile persoanelor cu handicap nu ar genera nicio sarcină suplimentară pentru întreprinderi, dat fiind că majoritatea obligaţiilor prevăzute de regulament decurg din dispoziţiile altor instrumente legislative comunitare, cum ar fi Directiva 2001/85/CE (1), considerentul al unsprezecelea al acestei directive afirmând că „(…) este de asemenea necesar să furnizeze anumite cerinţe tehnice care să permită îmbunătăţirea accesului persoanelor cu mobilitate redusă la vehiculele reglementate de prezenta directivă, în conformitate cu politicile comunitare în domeniile social şi al transporturilor. Trebuie depuse toate eforturile pentru a îmbunătăţi accesul la aceste vehicule”.

4.2.2. Din aceste motive, CESE consideră că noile obligaţii care revin operatorului ar trebui să fie privite ca obligaţii de serviciu public şi că, prin urmare, ar trebui să se acorde compensaţii financiare în acest sens, aşa cum prevede Regulamentul (CE) nr. 1370/2007 privind serviciile publice de transport feroviar şi rutier.

4.2.3. Scopul este acela de a oferi persoanelor cu mobilitate redusă, inclusiv persoanelor care suferă de obezitate, modalităţi de a călători cu autobuzul şi cu autocarul care să fie comparabile cu cele de care beneficiază alţi cetăţeni. De aceea, CESE susţine stabilirea de norme pentru prevenirea discriminării şi solicită acordarea de asistenţă pe traseu acestor grupuri de pasageri, conform propunerilor care figurează în proiectul de regulament, chiar dacă acestea sunt inadecvate. În acest scop, CESE consideră că este imperativ ca asociaţiile transportatorilor şi asociaţiile persoanelor cu handicap să se reunească pentru a determina care sunt posibilităţile de acces din serviciile de transport.

4.2.4. Accesibilitatea poate fi refuzată din motive obiective, cum ar fi siguranţa rutieră; cu toate acestea n-ar trebui ca motivele pur economice să fie singurul factor care să justifice lipsa unor astfel de servicii. Accesul ar trebui să fie refuzat numai din motive obiective, nediscriminatorii şi proporţionale cu scopul urmărit, care au fost făcute publice în prealabil şi care fac obiectul unor interpretări restrictive, întrucât restrâng libera circulaţie a persoanelor. Aceste drepturi sunt inalienabile, aşa cum se precizează, pe bună dreptate, la articolul 5 din propunere.

4.2.5. CESE îndeamnă Comisia să lanseze procesul necesar pentru standardizarea scaunelor cu rotile şi a sistemelor de fixare a acestora, astfel încât să poată fi utilizate în condiţii de siguranţă în autobuze şi în autocare.

4.2.6. CESE îşi exprimă sprijinul pentru iniţiative cum ar fi transportul la cerere, care poate reprezenta adesea o bună alternativă pentru transportul persoanelor cu handicap. În acest scop, Comitetul încurajează includerea unor astfel de servicii atunci când se publică cereri de oferte în domeniul transporturilor.

4.2.7. Capitolul III al propunerii interzice refuzul accesului şi conţine dispoziţii privind dreptul la asistenţă în terminale şi la bord, condiţiile de acordare a asistenţei, transmiterea informaţiilor şi despăgubirile pentru scaunele cu rotile şi echipamentul de mobilitate; aceste dispoziţii sunt pertinente, însă ar putea fi îmbunătăţite. CESE recomandă stabilirea unei recompense pentru acei operatori care fac mai mult decât li se cere şi care oferă într-adevăr servicii de transport adaptate necesităţilor persoanelor cu handicap.

4.3. Formarea personalului

4.3.1. CESE consideră că formarea are o importanţă esenţială în furnizarea de servicii pentru persoanele cu handicap şi, în consecinţă, sprijină pe deplin articolul 18. De asemenea, Comitetul consideră că aceasta ar constitui o ocazie excelentă de a dezvolta cooperarea dintre asociaţiile operatorilor din transporturi şi asociaţiile care lucrează cu persoanele cu handicap şi care ar putea oferi astfel de cursuri de formare.

4.4. Plata daunelor în caz de deces

4.4.1. CESE recunoaşte că, la ora actuală, se întâmplă ca intervalul de timp să fie prea lung până la încasarea unui avans din despăgubire de către persoanele care au pierdut pe cineva apropiat într-un accident de transport şi care se aflau în întreţinerea acestuia. Pe de altă parte, CESE consideră, însă, că termenul de cincisprezece zile constituie o perioadă de timp rezonabilă pentru efectuarea plăţilor în avans în vederea acoperirii necesităţilor economice imediate ale familiilor victimelor accidentelor mortale, luând în considerare pierderea pe care au suferit-o, sau a plăţilor către victimele unui accident care au suferit un prejudiciu sub aspectul integrităţii lor fizice sau psihice.

4.4.2. În această privinţă, recomandarea CESE este de a se introduce o precizare în textul articolului 8 care să definească persoanele îndreptăţite la despăgubire ca fiind minorii care şi-au pierdut părintele (sau, după caz, tutorele) în întreţinerea căruia se aflau.

4.5. Pierderea bagajelor

4.5.1. CESE recunoaşte că drepturile călătorilor trebuie respectate în situaţiile în care bagajul le este furat sau pierdut, ceea ce le dă dreptul la despăgubiri. Operatorii de transport cu autobuzul sau cu autocarul trebuie să răspundă pentru pierderea bagajelor care le sunt efectiv încredinţate. De aceea, Comisia ar trebui să clarifice dispoziţiile articolului 9 al propunerii în vederea garantării certitudinii juridice, dat fiind că formularea actuală este neclară şi admite răspunsuri diferite în diverse situaţii.

4.5.2. În acest sens, CESE precizează că operatorul nu este obligat să ofere consumatorului un serviciu de înregistrare a bagajelor.

4.5.3. CESE consideră, de asemenea, că trebuie prevăzute dispoziţii specifice referitoare la eventualitatea pierderii sau deteriorării echipamentului utilizat de persoanele cu handicap.

4.6. Informaţiile privind întreruperea călătoriei

4.6.1. CESE consideră că trebuie să se depună toate eforturile necesare pentru a se garanta transmiterea de informaţii în timp util către călători în caz de întârziere sau de întrerupere a călătoriei. În această privinţă, CESE crede, totuşi, că transmiterea unor astfel de informaţii este uneori extrem de dificilă şi, de aceea, consideră că articolul 21 nu este funcţional şi nu poate fi pus în aplicare decât cu mare dificultate, având în vedere caracteristicile staţiilor de autobuz şi faptul că, de obicei, în aceste staţii, nu există personal permanent.

4.6.2. CESE doreşte să propună ca investiţiile realizate prin fondurile de cercetare şi dezvoltare ale Comisiei să fie consacrate dezvoltării şi punerii în aplicare a unor instrumente TIC în serviciul unor sisteme de informare ale pasagerilor care să fie fiabile, sigure, şi să ofere informaţii în timp util, aceste sisteme urmând să fie amplasate în staţiile de autobuz, precum şi dezvoltării unor sisteme informatice uşoare de amplasat la bord, care să permită raţionalizarea gestionării călătoriei (sisteme de transport inteligente - STI).

4.7. Terminalele în transportul cu autobuzul şi cu autocarul

4.7.1. Propunerea face o serie de referiri la terminalele de pe traseul autobuzelor sau autocarelor. Merită observat că astfel de terminale nu există, în general, şi că, acolo unde există, ele se află de cele mai multe ori în răspunderea unei gări sau a unui aeroport. În majoritatea celorlalte situaţii, nu există terminale, ci numai staţii fără personal permanent.

Bruxelles, 16 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) JO L 42, 13.2.2002, p. 1-102.

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/105

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Cartea verde privind forţa de muncă europeană în domeniul sănătăţii

COM(2008) 725 final

(2009/C 317/20)

Raportor: dl METZLER

La 10 decembrie 2008, Comisia Europeană a prezentat o comunicare adresată Consiliului, Parlamentului European, Comitetului Economic şi Social European şi Comitetului Regiunilor cu privire la

Cartea verde privind forţa de muncă europeană în domeniul sănătăţii

COM(2008) 725 final.

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 15 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 104 voturi pentru, 29 de voturi împotrivă şi 29 abţineri.

1. Concluziile şi recomandările Comitetului

1.1. CESE salută prezentarea Cărţii verzi privind forţa de muncă europeană în domeniul sănătăţii de către Comisia Europeană. Cartea verde prezintă schimbările demografice şi efectele acestora asupra forţei de muncă, precum şi sarcinile de muncă din sectorul sănătăţii.

1.2. În opinia CESE, trebuie luate măsuri pentru a face profesiile din domeniul sănătăţii mai atractive pentru tineri, astfel încât un număr mai mare dintre aceştia să aleagă astfel de profesii.

1.3. CESE recomandă crearea unor capacităţi de personal suficiente în sectorul sănătăţii, în vederea acoperirii cererii de îngrijire şi a consolidării îngrijirii medicale preventive, a promovării sănătăţii şi a prevenirii.

1.4. În opinia CESE, emigraţia nedorită a personalului din domeniul sănătăţii în alte ţări poate fi contracarată prin salarii mai ridicate, prin condiţii de muncă mai bune şi eventual prin acordarea de noi responsabilităţi. Noile responsabilităţi necesită calificări corespunzătoare, ceea ce conduce şi la creşterea atractivităţii sectorului în general.

1.5. Trebuie îmbunătăţit considerabil volumul datelor statistice privind forţa de muncă europeană din domeniul sănătăţii, în special în domeniul migraţiei şi mobilităţii, acestea servind drept bază a deciziilor.

1.6. Trebuie promovată utilizarea în domeniul sănătăţii a noilor tehnologii care conduc la degrevarea forţei de muncă din acest domeniu, asigură creşterea calităţii serviciilor şi ajută pacienţii. CESE este conştient de faptul că aceasta ar putea presupune revizuirea modului de funcţionare a lanţului de responsabilităţi ale personalului medical.

1.7. CESE subliniază rolul important al standardelor sociale în garantarea unei calităţi ridicate a îngrijirii şi siguranţei pacienţilor şi se opune clar tuturor tentativelor de reducere a acestora (no race to the bottom).

1.8. CESE subliniază rolul important al activităţilor independente în sectorul sănătăţii, alături de elementul central reprezentat de spitale şi serviciile publice de îngrijiri medicale, întrucât în special prin intermediul activităţilor independente se asigură persoanelor tratamente şi îngrijiri în condiţii de competenţă şi siguranţă. Aceşti profesionişti au beneficiat de formări de o înaltă calitate prin intermediul eforturilor comune ale societăţii civile din statele membre în favoarea învăţământului public. Membrii CESE, care reprezintă societatea civilă, primesc cu precauţie dorinţa Comisiei menită să încurajeze personalul din domeniul sănătăţii să desfăşoare o activitate independentă. Totodată, CESE are o poziţie critică faţă de tendinţa de extindere a activităţilor fals independente în toate cazurile în care aceasta apare problematică pentru domeniul respectiv (de exemplu, îngrijirea bolnavilor şi a persoanelor vârstnice).

1.9. CESE îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu dezbaterea din sectorul sănătăţii cu privire la înlocuirea personalului medical calificat cu alternative mai economice. CESE consideră că analizele structurale privind distribuţia sarcinilor profesiilor medicale ar trebui să se orienteze după necesităţile medicale, nivelul de calificare, precum şi nevoile pacienţilor.

1.10. CESE este ferm convins că instituţiile medicale şi personalul lor furnizează servicii de interes economic general şi, prin urmare, ar trebui utilizate mai intensiv fondurile structurale pentru formarea şi perfecţionarea personalului medical. CESE insistă asupra necesităţii absolute de a se garanta condiţiile care să permită acestui personal să urmeze cursuri de perfecţionare profesională, astfel încât să acumuleze competenţe la diferite niveluri şi în diferite domenii, dar şi să se elimine penuria de servicii de sănătate în regiunile defavorizate.

1.11. CESE constată rolul primordial al partenerilor sociali şi al dialogului social în stabilirea condiţiilor de muncă şi de remunerare şi în calificarea forţei de muncă din domeniul sănătăţii.

1.12. În opinia CESE, profesiile sociale joacă un rol important în îngrijirea şi asistenţa acordată pacienţilor şi, prin urmare, au un rol semnificativ în sectorul sănătăţii.

2. Sinteza documentului Comisiei

2.1. Cartea verde trebuie să servească drept bază a unor discuţii intensive între instituţiile UE, statele membre ale UE şi actorii principali din domeniul social şi economic la nivel european şi naţional. Aceasta reprezintă o lucrare-cadru care permite luarea în considerare a cerinţelor pe termen lung.

2.2. Cartea verde se concentrează pe nouă domenii-cheie:

—	schimbările demografice,

—	capacitatea sănătăţii publice,

—

formarea,

—	abordarea mobilităţii şi migraţiei lucrătorilor în domeniul sănătăţii în UE,

—	migrarea globală a lucrătorilor în domeniul sănătăţii,

—	datele în sprijinul adoptării deciziilor,

—	introducerea şi difuzarea noilor tehnologii pentru îmbunătăţirea eficienţei şi a calităţii îngrijirii,

—	consolidarea rolului activităţilor independente,

—	politica de coeziune.

2.3. Context

2.3.1. Sistemele de sănătate ale UE trebuie să facă faţă unei continue creşteri a cererii de servicii, să reacţioneze la nevoile în schimbare în materie de sănătate şi să fie pregătite pentru crize majore în domeniul sănătăţii publice - toate acestea în contextul unui orizont de aşteptare care presupune o calitate ridicată a serviciilor de sănătate. Trebuie să se recunoască faptul că este vorba despre un sistem al economiei care utilizează intensiv forţa de muncă, în care lucrează unul din zece lucrători ai forţei de muncă europene şi că în medie 70 % din cheltuielile pentru sănătate sunt destinate salariilor.

2.3.2. Articolul 152 din Tratatul privind UE stabileşte că „acţiunea Comunităţii în domeniul sănătăţii publice respectă pe deplin responsabilităţile statelor membre în ceea ce priveşte organizarea şi prestarea serviciilor de sănătate şi de îngrijire medicală” şi că ar trebui totodată sprijinită cooperarea între statele membre pentru promovarea coordonării strategiilor şi programelor, precum şi informarea reciprocă despre programele de succes din statele membre.

2.3.3. În Cartea verde, Comisia Europeană pune întrebări importante referitoare la problemele şi provocările cu care se confruntă îngrijirea sănătăţii, cu scopul lansării unor dezbateri. Aceste întrebări importante includ:

—	îmbătrânirea populaţiei,

—	noile tehnologii,

—	necesitatea îmbunătăţirii accesului la serviciile de sănătate,

—	calitatea ofertelor şi implicit a tratamentelor care devin din ce în ce mai scumpe,

—	izbucnirea şi potenţialul bolilor epidemice şi

—	disponibilitatea îngrijirii medicale în apropierea locuinţei.

Definiţia forţei de muncă: prin forţa de muncă din domeniul sănătăţii se înţelege tot personalul din domeniul sănătăţii care oferă servicii de îngrijire şi de asistenţă acordată bolnavilor, de infirmerie, de asistenţă socială, precum şi toţi cei care fac parte din profesiile de specialitate.

2.3.4. În prezent, în toate statele membre au loc dezbateri cu privire la volumul necesar şi la disponibilitatea forţei de muncă potenţiale, care va fi necesară în următorul deceniu şi după aceea. În unele state membre se constată deja o penurie considerabilă de lucrători tineri şi de personal specializat, în special acolo unde activează, cu precădere, lucrători mai în vârstă.

2.3.5. Pe lângă deficitul de forţă de muncă datorat acestor cauze, se mai constată migraţia forţei de muncă din UE către alte ţări, de exemplu către SUA sau Elveţia, în special în sectorul sănătăţii de înaltă calificare.

Şi în cadrul UE se înregistrează un nivel ridicat al migraţiei şi mobilităţii, înregistrându-se fluxuri de migraţie importante între statele membre.

Migraţia forţei de muncă din domeniul îngrijirii medicale prezintă un interes existenţial. Diferenţele în materie de salarizare şi condiţii de muncă constituie cauze ale acestui fenomen. Diferenţele dintre structurile sistemelor au repercusiuni substanţiale asupra structurilor de oferte şi de calificare.

2.3.6. Prin Cartea verde, Comisia permite, de asemenea, să se evidenţieze, în cadrul unei consultări publice privind viitorul forţei de muncă europene în domeniul sănătăţii, problemele personalului din domeniul sănătăţii şi să schiţeze o imagine clară a provocărilor viitoare. Astfel, Comisia ţine seama de faptul că îngrijirea medicală reprezintă o necesitate centrală şi elementară pentru toţi cetăţenii UE. De asemenea, aceasta are în vedere faptul că, fără o îngrijire medicală suficientă, libertăţile fundamentale în cadrul Comunităţii Europene pot fi limitate foarte rapid.

2.3.7. Precauţia în materie de sănătate şi prevenirea bolilor au o componentă economică. Sectorul sănătăţii necesită o forţă de muncă educată, cu un înalt nivel de experienţă şi cu calificări recunoscute, aceasta reprezentând o componentă esenţială a unei societăţi bazate pe cunoaştere.

3. Observaţiile CESE privind propunerile de soluţii ale Cărţii verzi

3.1. Propunerile de soluţii ale Comisiei Europene

Având în vedere competenţele limitate în domeniul sănătăţii, Comisia este prudentă atunci când face propuneri de soluţii. Pe de o parte, Comisia ia notă de faptul că, în ultimii ani, ponderea femeilor care lucrează în domeniul sănătăţii a crescut şi, prin urmare, propune o îmbunătăţire a reconcilierii vieţii profesionale cu viaţa de familie şi viaţa privată, precum şi măsuri necesare în acest scop, în vederea asigurării ofertei de forţă de muncă şi de personal specializat în domeniul sănătăţii. Pe de altă parte, Comisia solicită strategii de planificare solide şi sugerează să se intensifice investiţiile în extinderea activităţilor de formare în toate statele europene, astfel încât să se evite situaţiile în care lucrătorii din domeniul sănătăţii beneficiază de formare numai în câteva state, iar în alte state se folosesc doar competenţele acestora, ceea ce ar putea cauza diminuarea în continuare a capacităţii de formare. Îmbunătăţirea posibilităţilor de calificare, în special în domeniul formării continue şi al perfecţionării profesionale, ar oferi o motivaţie pentru angajarea personalului şi asigurarea instruirii acestuia.

3.2. Comitetul Economic şi Social European (CESE) consideră Cartea verde un document de dezbatere cuprinzător cu privire la marile provocări cu care se confruntă sistemele de sănătate şi lucrătorii din acest domeniu. Aceasta încurajează dezbaterile în cadrul Strategiei de la Lisabona pentru promovarea serviciilor bazate pe cunoaştere şi consideră îngrijirea medicală drept un domeniu integrat.

3.3. CESE consideră că piaţa serviciilor de sănătate ar trebui considerată o piaţă cu reguli speciale, deoarece aceasta are un impact direct asupra sănătăţii populaţiei. Prin urmare, CESE propune o dezbatere asupra problemelor cauzate de caracterul fragmentat al îngrijirii medicale în câteva ţări, în special în acele sisteme care nu sunt controlate direct de stat, aceasta creând dificultăţi considerabile pentru asigurarea unor standarde uniforme în materie de dezvoltare a calificărilor şi de perfecţionare profesională.

3.4. Demografia şi promovarea durabilităţii forţei de muncă

3.4.1. CESE subliniază faptul că în profesiile din domeniul sănătăţii lucrează deja un procent ridicat de femei şi că numărul acestora va creşte foarte probabil în continuare. Acest lucru este valabil pentru toate tipurile de activităţi. Egalitatea între sexe este necesară pentru a se asigura, în conformitate cu directivele privind egalitatea între sexe, condiţii egale pentru bărbaţi şi femei şi, de asemenea, pentru a atrage mai mulţi bărbaţi să activeze în diferitele sectoare din domeniul sănătăţii. În acest scop ar trebui luate, printre altele, măsuri care să contribuie la reconcilierea vieţii profesionale cu cea de familie, la recunoaşterea competenţelor utilizate şi a dificultăţii acestor profesii şi la sprijinirea păstrării locurilor de muncă şi, respectiv, a reinserţiei profesionale a femeilor după perioade mai lungi dedicate familiei.

3.4.2. Este puţin surprinzător ce influenţă au condiţiile de muncă ireproşabile, sănătatea şi siguranţa la locul de muncă asupra salariaţilor. Satisfacţia şi siguranţa sporesc grija arătată pacienţilor. Calitatea locului de muncă, a facilităţilor de care beneficiază personalul şi abordarea sarcinilor speciale de muncă din domeniul sănătăţii joacă un rol deosebit în asigurarea unui nivel înalt de calitate, a siguranţei pacienţilor şi a unei securităţi corespunzătoare a îngrijirii. Cartea verde se referă foarte puţin la aceste puncte.

3.4.3. CESE ia notă de eforturile de cercetare depuse de partenerii sociali privind programele de reinserţie profesională. CESE consideră că astfel de programe pot juca un rol vital în menţinerea şi readucerea lucrătorilor din domeniul sănătăţi, în special a femeilor, în câmpul muncii şi că aceste programe vor deveni din ce în ce mai importante pentru combaterea deficitului de lucrători calificaţi.

3.4.4. În opinia CESE, în anumite state membre, trebuie luate măsuri pentru a face profesiile din domeniul sănătăţii mai atractive pentru tineri, astfel încât un număr mai mare dintre aceştia să aleagă astfel de profesii şi să îşi caute un loc de muncă în acest domeniu. Pentru a motiva mai mulţi tineri şi mai mulţi bărbaţi să înceapă o carieră în domeniul sănătăţii, al îngrijirii şi în cel social, ocupaţiile respective trebuie să devină mai atractive prin intermediul unor mai bune condiţii de muncă şi de salarizare pe întreaga durată a carierei.

3.5. Capacitatea sănătăţii publice

3.5.1. Măsurile preventive de succes şi promovarea sănătăţii, precum şi o mai bună gestionare a sănătăţii pot reduce necesitatea tratamentelor şi îngrijirii. Prin urmare, CESE recomandă capacităţi suficiente în sectorul sănătăţii, în vederea consolidării îngrijirii medicale preventive, a promovării sănătăţii şi a prevenirii. Totuşi, ca o condiţie prealabilă, trebuie să existe un fundament ştiinţific al măsurilor, care apoi pot fi finanţate în mod durabil şi pentru întreg teritoriul. În opinia CESE, Comunitatea Europeană ar trebui să aibă în vedere şi promovarea sănătăţii la locul de muncă în rândul personalului din domeniul sănătăţii, pentru ca acesta să rămână sănătos şi performant (evitarea sindromului surmenajului). În special, ar trebui să se acorde atenţie capacităţii lucrătorilor aflaţi la finele carierei, pentru ca aceştia să îşi poată continua activitatea fără a fi împiedicaţi de probleme de sănătate şi să se ţină cont de calitatea vieţii lor la locul de muncă pentru a stabili condiţiile în care aceştia vor ieşi la pensie.

3.6. Formarea

3.6.1. CESE sugerează să se examineze problemele cauzate de natura fragmentară a structurilor de oferte de servicii de sănătate în anumite state, în special în acelea în care aceste structuri nu sunt coordonate în mod direct la nivel central, ceea ce îngreunează stabilirea unor standarde uniforme şi de înaltă calitate pentru calificare şi perfecţionare profesională. Comitetul consideră că este necesar să se analizeze în ce măsură pot fi susţinute mai bine structurile fragmentare de oferte de servicii, în vederea creării de locuri de muncă. CESE ridică problema obligativităţii formării şi perfecţionării profesionale, precum şi problema impunerii unor standarde ridicate şi a asigurării transparenţei acestora prin certificare, precum şi a unor standarde uniforme la nivel european şi a garantării acestora. De asemenea, Comitetul se întreabă în ce măsură statele membre au fost impulsionate să progreseze în acest sens.

3.6.2. CESE pune întrebări cu privire la interacţiunea dintre Directiva privind recunoaşterea diplomelor şi o posibilă directivă privind calificările din domeniul sănătăţii. Comitetul se întreabă care este relaţia dintre aceste aspecte şi directivele speciale privind anumite profesii. De asemenea, Comitetul îşi pune întrebări referitoare la modul în care aceste directive au influenţat uniformitatea calificărilor şi competenţelor, a formării şi perfecţionării profesionale în Europa, precum şi uniformitatea condiţiilor de muncă din viaţa cotidiană.

3.6.3. CESE doreşte să analizeze costurile şi beneficiile unei structuri de cerinţe corespunzătoare privind calificarea profesională a prestatorilor de servicii de sănătate.

3.7. Abordarea mobilităţii şi migraţiei lucrătorilor în domeniul sănătăţii în UE

3.7.1. CESE ridică problema efectelor ofertelor şi a impactului programelor de promovare şi solicită să se prezinte din punct de vedere ştiinţific în ce măsură graniţele statale şi lingvistice, respectiv diferenţele culturale din Europa, influenţează migraţia lucrătorilor în acest domeniu care necesită empatie şi cunoştinţe deosebite.

3.8. Migrarea globală a lucrătorilor în domeniul sănătăţii

3.8.1. După cum se solicită şi în Cartea verde, la recrutarea personalului specializat trebuie ţinut seama de principii etice; de exemplu, pe lângă posibilitatea de angajare a lucrătorilor din alte ţări, ar trebui să se promoveze în mod suficient propria generaţie tânără. Lipsa promovării suficiente a generaţiei tinere nu trebuie compensată prin atragerea personalului specializat din alte ţări. Având în vedere numeroasele angajamente voluntare deja asumate şi cooperarea UE la elaborarea codului de conduită al OMS, CESE solicită să se examineze valoarea adăugată a unui cod de conduită al UE alături de cel al OMS.

3.8.2. De asemenea, trebuie prevenit exodul creierelor din ţările în curs de dezvoltare. Recrutarea lucrătorilor în domeniul sănătăţii ar trebui să aibă loc pe cât posibil într-un cadru instituţionalizat, în care mobilitatea lucrătorilor să fie sprijinită prin programe bilaterale şi multilaterale de cooperare. Aceasta se poate realiza prin investiţii în infrastructurile de pregătire în domeniul sănătăţii şi prin îmbunătăţirea condiţiilor de lucru. Dacă nu se elimină cauzele migraţiei, adică uriaşele inegalităţi în privinţa salarizării şi condiţiilor de muncă, migraţia va continua, determinând în ţările în curs de dezvoltare o lipsă şi mai acută de personal în domeniul sănătăţii.

3.9. Datele în sprijinul adoptării deciziilor

3.9.1. CESE solicită ca statisticile naţionale să fie comparabile la nivel european. Acest lucru este însă împiedicat de problema clasificărilor parţial diferite ale profesiilor din domeniul sănătăţii din statele membre. Particularităţile naţionale în ceea ce priveşte competenţele şi denumirile profesiilor din domeniul sănătăţii nu trebuie mascate în numele întâietăţii indicatorilor uniformi. CESE recomandă realizarea unor statistici corespunzătoare privind profesiile din domeniul sănătăţii în Europa, precum şi migraţia transnaţională. Cu privire la ideea propusă în Cartea verde privind înfiinţarea unui observator al evoluţiei forţei de muncă din domeniul sănătăţii, se pune întrebarea dacă acesta este cu adevărat necesar şi dacă nu pot fi utilizate în scopurile menţionate instituţiile deja existente, cum ar fi Eurostat sau Fundaţia de la Dublin.

3.9.2. În general, situaţia datelor ar trebui îmbunătăţită cu ajutorul unui registru de date. CESE recomandă ca monitorizarea menţionată în Cartea verde a profesiilor din domeniul sănătăţii să fie conectată cu alte proiecte ale UE, de exemplu, cu promovarea sistemelor de informare în domeniul sănătăţii, şi să se îmbunătăţească comunicarea registrelor naţionale – în măsura în care acestea există – pentru toate profesiile.

3.9.3. Întrucât în majoritatea statelor membre sectorul sănătăţii este organizat, respectiv reglementat de stat, CESE salută sprijinul acordat de Comisia Europeană în vederea unei mai bune planificări. Prin urmare, Comitetul recomandă ca Uniunea Europeană să pună la dispoziţie fonduri pentru elaborarea unor analize privind sistemele de îngrijire medicală din statele membre. Aceste analize trebuie să constituie baza dezvoltării unui sistem de îngrijire medicală care să ofere servicii de sănătate şi de îngrijire populaţiei în apropierea locuinţei şi cu acoperire teritorială completă.

3.10. Introducerea şi difuzarea noilor tehnologii pentru îmbunătăţirea eficienţei şi a calităţii îngrijirii

3.10.1. CESE propune să se examineze dacă, în interesul salariaţilor, noile tehnologii permiţând noi tratamente, care pot fi conectate la reţelele electronice de comunicare şi care pot fi oferite şi în regiuni îndepărtate pe întregul teritoriu al acestora, pot fi utilizate şi pentru autodiagnosticare sau cu participarea pacienţilor. În acest sens, trebuie luate în considerare experienţele altor state. Cu toate acestea, înaintea introducerii noilor tehnologii trebuie să se asigure acceptul din partea personalului din domeniul sănătăţii. Pentru a obţine acceptul din partea personalului din domeniul sănătăţii, acesta trebuie implicat în dezvoltarea tehnologiilor de e-sănătate, în vederea asigurării faptului că instrumentele electronice pot fi aplicate în practica cotidiană simplu şi în siguranţă. Formarea corespunzătoare a personalului specializat în vederea utilizării optime a noilor tehnologii este indispensabilă pentru succesul introducerii acestora. CESE aminteşte faptul că alături de avantajele noilor tehnologii trebuie avute în vedere întotdeauna şi riscurile, de exemplu, aspectele legate de protecţia datelor. Introducerea noilor tehnologii trebuie să aibă în vedere diferitele sisteme naţionale. Aceasta ar putea duce la ajustarea principiilor care se aplică în fiecare stat membru personalului medical, în cadrul legislaţiilor naţionale privind răspunderea. Comitetul se întreabă în ce măsură diferitele măsuri şi proiecte pilot promovate de Comisia Europeană contravin dezvoltării unei infrastructuri IT la nivel naţional, respectiv uniformizează această infrastructură.

3.11. Rolul antreprenorilor din domeniul sănătăţii în ceea ce priveşte forţa de muncă din acest domeniu

3.11.1. În anumite state ale Uniunii Europene, profesioniştii din domeniul sănătăţii care lucrează pe cont propriu şi care pun, astfel, în aplicare principiul antreprenorial joacă un rol important în cadrul ofertei de îngrijiri medicale din statele membre. Cartea verde recunoaşte rolul activităţilor independente din domeniul sănătăţii şi funcţia pe care o îndeplinesc acestea alături de sectorul public. De multe ori prin intermediul lor se asigură persoanelor tratamente şi îngrijiri cu garanţii privind competenţa şi siguranţa. Cu toate acestea, Comitetul subliniază că, în Uniunea Europeană, personalul din domeniul sănătăţii care desfăşoară o activitate independentă şi-a dobândit, în majoritatea cazurilor, calificările după un timp îndelungat datorită eforturilor colective în favoarea învăţământului public gratuit. Aşadar, societatea civilă este îndreptăţită să aştepte o recompensă (preţ şi costuri), iar reprezentanţii săi nu pot decât să primească cu precauţie dorinţa Comisiei exprimată la punctul 6, care pare să încurajeze o sporire a formelor private ale acestei verigi a sistemelor de îngrijire medicală. Totodată, CESE are o poziţie critică faţă de tendinţa de extindere a activităţilor fals independente în toate cazurile în care aceasta apare problematică pentru domeniul respectiv (de exemplu, îngrijirea bolnavilor şi a persoanelor vârstnice).

3.12. Politica de coeziune

3.12.1. CESE aprobă utilizarea mai intensivă a Fondurilor structurale pentru formarea şi perfecţionarea profesională a personalului din domeniul sănătăţii. Penuria de servicii de îngrijire medicală în regiunile defavorizate ar putea fi preîntâmpinate, de exemplu, prin extinderea şi promovarea formării şi perfecţionării profesionale în acele regiuni în care este nevoie urgentă de personal calificat. La baza acestei solicitări se află constatarea că cei care profesează în domeniul sănătăţii se stabilesc cu prioritate acolo unde au fost formaţi. Politica de coeziune ar putea, de asemenea, oferi un cadru pentru promovarea proiectelor model care abordează problemele menţionate. În plus, Comitetul sugerează să se pună la dispoziţie resurse din cadrul Fondurilor structurale europene pentru îmbunătăţirea infrastructurii sectorului sănătăţii şi eventual pentru îmbunătăţirea capacităţii de comunicare sau a noilor standarde de tratament (evidence based medicine).

3.12.2. CESE îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu dezbaterea, în principal motivată de consideraţii de natură economică, care are loc la nivelul structurilor de conducere şi în cadrul categoriilor de profesii interesate, cu privire la distribuirea sarcinilor în sectorul sănătăţii. Obiectivul acestei dezbateri este înlocuirea personalului medical calificat cu alternative mai economice. O mai bună coordonare, optimizarea procesului şi punere în reţea, alături de flexibilizarea distribuirii sarcinilor, ar reprezenta soluţia mai bună. În acest sens, CESE consideră că cel mai important este să se dobândească calificările corespunzătoare, pentru a se evita diminuarea calităţii tratamentului.

3.12.3. CESE consideră că atribuţia sarcinilor în funcţie de calificări şi profesii ar trebui să se orienteze după:

1.	necesitatea medicală,

2.	formarea, delimitarea sarcinilor şi răspundere, precum şi

3.	nevoile pacienţilor.

3.12.4. CESE consideră că, ţinând seama şi de criza financiară, ar trebui menţinută disponibilitatea statelor de a-şi finanţa în mod suficient sistemele de sănătate naţionale (financial management), pentru a se asigura în special suficiente resurse de personal care să poată oferi servicii de înaltă calitate, în acest sens impunându-se şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă ale salariaţilor din acest sector.

3.13. Parteneriatul social

3.13.1. CESE subliniază rolul important şi răspunderea partenerilor sociali în stabilirea condiţiilor de muncă ale lucrătorilor din domeniul sănătăţii şi diversitatea marcantă a profesiilor din acest domeniu şi face trimitere la activităţile preliminare deja desfăşurate de partenerii sociali în acest context.

3.13.2. Schimbările demografice care cauzează un deficit de tineri specialişti nu trebuie să conducă la o scădere a nivelului de calificare şi de salarizare (race to the bottom). CESE consideră că statele membre au datoria să îşi asume răspunderea în acest sens.

3.13.3. CESE constată instituirea unui dialog social în sectorul spitalicesc european şi observă că programul de lucru acceptat de partenerii sociali acoperă toate chestiunile dezbătute în Cartea verde. De aceea, CESE regretă că acest proces nu a fost menţionat în Cartea verde.

3.13.4. CESE subliniază rolul important al principiului salarizării egale pentru aceeaşi activitate independent de gen.

3.13.5. Condiţiile de muncă specifice 24/7 necesită mecanisme de compensare speciale (plata orelor suplimentare şi a turelor de noapte, acordarea de zile libere) pentru a compensa presiunea ridicată asupra forţei de muncă. În acest context, CESE are o poziţie critică faţă de stimulentele sporite din multe state membre prin care se promovează activităţile fals independente şi se favorizează pierderea protecţiei sociale şi a protecţie conferite de legislaţia muncii.

Bruxelles, 15 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/110

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanţilor de azil în statele membre

COM(2008) 815 final – 2008/0244 (COD)

(2009/C 317/21)

Raportor: dna LE NOUAIL-MARLIÈRE

La 1 aprilie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a decis să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanţilor de azil în statele membre (reformare)

COM(2008) 815 final – 2008/0244 (COD).

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 16 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 154 de voturi pentru, 2 voturi împotrivă şi 4 abţineri.

1. Concluzii

1.1. Preocupat de sprijinul indirect pe care un cadru prea restrictiv sau mai puţin binevoitor l-ar putea constitui pentru regimurile cele mai autoritare şi mai puţin democratice, Comitetul aprobă reformarea şi îmbunătăţirea directivei privind normele de primire, reiterând totuşi câteva recomandări cuprinse în precedentele sale avize şi, mai ales, în răspunsul său la Cartea verde cu privire la viitorul sistem european comun de azil (1) şi la planul de acţiune pentru viitorul sistem european comun de azil (2).

În materie de primire a solicitanţilor de azil, propunerea de reformare a directivei ar trebui să promoveze standarde comune şi nu minimale şi să cuprindă clauze de salvgardare a standardelor aplicate de statele membre care respectă cel mai mult drepturile fundamentale ale solicitanţilor de protecţie internaţională, statutul de refugiat sau de protecţie subsidiară, în special:

—	garantarea accesului la teritoriu;

—	libertatea de alegere a locului în care este formulată solicitarea de azil şi de protecţie;

—	examinarea cu precădere a statutului convenţional şi, în al doilea rând, a protecţiei subsidiare, dacă şi numai dacă nu sunt îndeplinite criteriile primului statut;

—	nereturnarea în cazul în care viaţa solicitantului este în pericol în ţara lui de origine sau în ultima ţară de tranzit;

—	recursul suspensiv la măsurile de expulzare atâta timp cât decizia nu a fost emisă de tribunalul competent, astfel încât acest drept de recurs să devină efectiv, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului (cf. infra 4.8.1);

—	protecţia specifică solicitată de minori sau de persoanele presupuse a fi minori;

—	respectarea drepturilor autonome ale persoanelor – şi în special ale femeilor – de a depune o cerere de protecţie.

1.2. Comitetul doreşte ca, în cazul minorilor, să fie precizat în mod sistematic că „interesul superior al copilului” trebuie înţeles în sensul articolului 3.1 din Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului (articolul 22.1).

1.3. Retenţia/detenţia nu ar trebui să existe decât în ultimă instanţă, după ce au fost epuizate celelalte soluţii, şi nu ar trebui să intervină fără o decizie a unui tribunal competent, respectând dreptul la apărare, în conformitate cu prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

1.4. ONG-urile competente şi active în domeniul drepturilor omului ar trebui să aibă totdeauna acces la solicitanţii de protecţie, aceştia trebuind să poată beneficia oricând de asistenţă judiciară şi umanitară din partea statelor sau a ONG-urilor.

1.5. Comitetul recomandă statelor membre să accelereze negocierile în vederea adoptării, prin procedura de codecizie cu Parlamentul European, a acestei versiuni reformate, care va permite Uniunii Europene să-şi îmbunătăţească potenţialul de a răspunde în mod decent cererilor de a-i proteja pe solicitanţii de azil care îi sunt adresate.

1.6. Comitetul sprijină înfiinţarea unui Birou de asistenţă pentru statele membre, pe probleme de azil şi de protecţie internaţională, dacă acesta permite accelerarea distribuţiei către statele membre ale UE a sarcinilor de primire şi de protecţie, asigurarea transparenţei în materie de primire a solicitanţilor de azil şi de protecţie internaţională, valorificarea experienţei asociaţiilor şi organizaţiilor active în domeniul ajutorului şi asistenţei acordate solicitanţilor de azil sau de protecţie internaţională, precum şi îmbunătăţirea procedurilor de examinare individuală.

2. Introducere şi sinteza propunerii Comisiei

2.1. Sistemul european comun de azil (SECA) s-a dezvoltat în două faze distincte. Prima fază a început odată cu Consiliul European de la Tampere (1999), imediat după adoptarea Tratatului de la Amsterdam, care a conferit o dimensiune europeană politicilor în materie de imigraţie şi azil. Această primă fază s-a încheiat în 2005.

2.2. În această primă fază, s-au înregistrat progrese în ceea ce priveşte elaborarea unei serii de directive privind azilul, cooperarea dintre statele membre, precum şi unele aspecte ale dimensiunii externe a azilului.

2.3. Ce-a de-a doua fază a sistemului european comun de azil a început odată cu Programul de la Haga (adoptat în noiembrie 2004), care stabileşte anul 2010 ca termen pentru îndeplinirea obiectivelor principale ale sistemului european comun de azil prin adoptarea de instrumente şi măsuri vizând o mai mare armonizare şi o îmbunătăţire a standardelor de protecţie privind sistemul european comun de azil (SECA).

2.4. În 2007, ca etapă preliminară a adoptării de noi iniţiative, Comisia a elaborat o Carte verde (3) menită să lanseze o dezbatere între diversele instituţii, statele membre şi societatea civilă (4), pe baza căreia Comisia a adoptat ulterior un Plan strategic în materie de azil. Acest plan definea o foaie de parcurs pentru anii următori, enumerând măsurile pe care urma să le adopte Comisia pentru realizarea celei de-a doua faze a SECA.

2.5. Directiva a cărei reformare este propusă în prezent de Comisie şi care a fost adoptată de Consiliu la 27 ianuarie 2003, făcând obiectul unui aviz CESE (5), se situează în acest context.

2.6. Obiectivul principal al prezentei propuneri este de a asigura solicitanţilor de azil standarde mai ridicate de tratament în ceea ce priveşte condiţiile de primire, care să le garanteze un nivel de trai decent, conform dreptului internaţional. Armonizarea mai aprofundată a reglementărilor naţionale privind condiţiile de primire este necesară, de asemenea, pentru a limita fenomenul mişcărilor secundare ale solicitanţilor de azil între statele membre, în măsura în care aceste mişcări se datorează unor politici naţionale de primire divergente.

2.7. Prezenta propunere extinde domeniul de aplicare al directivei în scopul includerii persoanelor care solicită protecţie subsidiară şi prevede că directiva se aplică tuturor tipurilor de proceduri de azil şi tuturor zonelor geografice, precum şi tuturor centrelor de cazare a solicitanţilor de azil.

Propunerea are de asemenea ca obiectiv facilitarea accesului la piaţa forţei de muncă, ea prevăzând că solicitanţii de azil vor putea avea acces la încadrarea în muncă după o perioadă de cel mult 6 luni de la depunerea unei cereri de protecţie internaţională şi precizând că impunerea de condiţii de acces pe piaţa naţională a forţei de muncă nu trebuie să restrângă în mod nejustificat accesul solicitanţilor de azil la încadrarea în muncă pentru.

2.8. Pentru a garanta că accesul la condiţiile materiale de primire asigură „un nivel de viaţă adecvat pentru sănătatea solicitantului de azil şi pentru asigurarea subzistenţei acestuia”, propunerea obligă statele membre să ia în considerare nivelul asistenţei sociale acordate resortisanţilor lor atunci când acordă sprijin financiar solicitanţilor de azil.

2.9. Propunerea garantează că detenţia va fi autorizată doar în cazurile excepţionale prevăzute de directivă.

2.10. De asemenea, propunerea garantează că solicitanţii de azil deţinuţi temporar beneficiază de un tratament uman şi demn, care respectă drepturile lor fundamentale şi dispoziţiile legislaţiei naţionale şi internaţionale.

2.11. Propunerea asigură punerea în aplicare a unor măsuri naţionale, pentru ca nevoile specifice să fie identificate imediat.

În plus, propunerea include numeroase garanţii, astfel încât condiţiile de primire să fie concepute în mod specific, pentru a răspunde nevoilor speciale ale solicitanţilor de azil.

2.12. În ceea ce priveşte punerea în aplicare şi îmbunătăţirea sistemelor naţionale, propunerea conţine anumite măsuri menite să asigure continuitatea monitorizării şi să consolideze rolul Comisiei de gardian al legislaţiei UE.

3. Observaţii generale

3.1. Comitetul salută evoluţia pozitivă pe care propunerile Comisiei urmăresc să o imprime condiţiilor de primire a persoanelor aflate în căutare de protecţie internaţională şi dorinţa de armonizare a dispoziţiilor naţionale şi extinderea domeniului de aplicare pentru a cuprinde şi protecţia subsidiară. Cu toate acestea, Comitetul reaminteşte necesitatea de a se examina întotdeauna situaţia fiecărui solicitant în mod individual, inclusiv în faza determinării responsabilităţii statului membru, în vederea unei examinări exhaustive a cererii şi a luării în consideraţie a protecţiei subsidiare dacă şi numai dacă nu sunt îndeplinite condiţiile cerute pentru primul statut convenţional (refugiat).

3.2. Comitetul sprijină obiectivul privind asigurarea unui standard de viaţă decent pentru solicitanţii de azil şi facilitarea integrării acestora în ţara-gazdă (6)şi concretizarea acestuia prin accesul la piaţa forţei de muncă într-un termen de maxim 6 luni, fără restricţii nejustificate [art. 15 alineatul (2)], aplicate pe baza condiţiilor naţionale de acces la piaţa forţei de muncă; aceasta trebuie să aibă loc cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale ale solicitanţilor de azil sau de protecţie internaţională, în termenii dreptului pozitiv european, aşa cum rezultă din Declaraţia universală a drepturilor omului [articolul 23 alineatul (1)] (7), din Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (articolele 2, 9, 10, 11 şi 12), din Convenţia nr. 118 a OIM privind egalitatea de tratament a resortisanţilor şi neresortisanţilor în domeniul securităţii sociale, din Carta socială europeană, din Carta drepturilor fundamentale şi din Convenţia de la Geneva privind protecţia refugiaţilor (8). Acest lucru este valabil şi în ceea ce priveşte nivelul de asistenţă socială acordată, diferenţierea condiţiilor de cazare în funcţie de nevoile specifice ale persoanelor şi viziunea extinsă asupra relaţiilor familiale ale solicitantului, precum şi necesitatea de a le lua în considerare în mod adecvat în cadrul examinării solicitării de azil.

3.3. În ce priveşte principiile generale şi referinţele internaţionale care stau la baza recunoaşterii şi protejării drepturilor fundamentale ale persoanelor aflate în situaţii dificile şi privind regimul de detenţie al solicitanţilor de protecţie internaţională, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei de la Geneva şi, mai exact, cu articolul 26 privind libertatea de circulaţie şi articolul 31 privind refugiaţii cu situaţie nereglementată în ţara-gazdă (9), aşa cum aminteşte şi Comisia în expunerea de motive (punctul 16), nimeni nu poate fi plasat în detenţie pentru singurul motiv că a depus o cerere de protecţie. De aceea, detenţia nu ar trebui luată în considerare decât în cazuri de necesitate absolută, justificată în mod adecvat, şi nu privită ca o practică acceptabilă în circumstanţe care nu corespund unei intenţii frauduloase sau dilatorii a solicitantului.

3.4. În ceea ce priveşte minorii, Comitetul aprobă măsurile preconizate de directivă pentru a răspunde nevoilor specifice ale acestora. Cu toate acestea, observă că referirea la Convenţia Naţiunilor Unite din 1989 privind drepturile copilului ar fi mai precisă dacă, pe lângă articolul 37 (10), s-ar menţiona sistematic articolul 3.1 (11), şi nu numai noţiunea de „interes superior al copilului”, despre care se ştie că poate da naştere la interpretări diferite.

3.5. În sfârşit, Comitetul acordă o atenţie specială introducerii sistematice a posibilităţii unei căi de atac pentru solicitanţi sau refugiaţi împotriva deciziilor judiciare sau administrative care îi privesc. Observă însă că această cale de atac trebuie să aibă în mod sistematic efect suspensiv pentru a avea sens pe deplin.

4. Observaţii speciale

4.1. În ce priveşte informarea (cap. II – articolul 5)

4.1.1. Comitetul recomandă adăugarea următorului text: „statele membre îi informează pe membrii familiei solicitantului de azil în legătură cu posibilitatea prezentării unei cereri independente”.

4.2. Cu privire la regimul şi condiţiile de detenţie (cap. II - articolele 8-11)

În opinia Comitetului, regula generală privind tratamentul solicitanţilor de protecţie trebuie să se inspire din articolul 7 al proiectului de directivă, care afirmă principiul libertăţii de circulaţie a persoanelor şi necesitatea de a opta mai degrabă pentru soluţii alternative la detenţie.

4.2.1.1. Cu alte cuvinte, detenţia solicitanţilor (art. 8) nu poate şi nu trebuie practicată decât în condiţii excepţionale, cum ar fi:

—	dacă solicitarea de azil este prezentată în condiţiile în care solicitantul a fost informat în prealabil de o măsură de expulzare;

—	pentru a lua o hotărâre în privinţa solicitării de azil, în cadrul unei proceduri de decizie asupra dreptului acestuia de a intra pe teritoriu, în cazul reţinerii sau plasării într-o zonă de aşteptare.

4.2.1.2. Comitetul apreciază că, în afara acestor două situaţii, niciun solicitant de azil nu poate fi deţinut şi că o decizie de reţinere nu poate fi justificată în niciun caz prin necesitatea de a „stabili, confirma sau verifica identitatea sau naţionalitatea acestuia”, şi cu atât mai puţin „pentru a stabili elementele pe care se bazează solicitarea acestuia de azil şi care, în alte circumstanţe, s-ar putea pierde”.

4.2.1.3. CESE propune modificarea textului articolului 9 alineatul (5), amendat după cum urmează: „Continuarea detenţiei este revizuită din oficiu de autoritatea judecătorească, la intervale rezonabile de timp şi la cererea solicitantului de azil în cauză, ori de câte ori circumstanţele se schimbă sau când apar noi informaţii care afectează temeiul plasării în detenţie ”.

4.2.2. În opinia CESE, condiţiile de detenţie trebuie să asigure un tratament uman, care să respecte demnitatea proprie persoanei. În ceea ce priveşte condiţiile de retenţie (articolul 10) în centre specializate de cazare deosebite de instituţiile de tip penitenciar, ar fi corect ca reţinerea solicitantului de azil în comun cu resortisanţi care nu au făcut cerere de azil să nu poată avea loc fără consimţământul scris al persoanei interesate [articolul 10 alineatul (1)].

De asemenea, având în vedere diversitatea modalităţilor de detenţie din statele Uniunii Europene, este oportun să se precizeze că ICNUR şi alte organizaţii au posibilitatea, de asemenea, de a comunica cu solicitanţii aflaţi în toate zonele de retenţie şi de a-i vizita [articolul 10 alineatul (2)], aceeaşi terminologie trebuind să apară şi la articolul 10 alineatul (3).

4.2.3.1. În plus, aşa cum a procedat şi în ce priveşte propunerea de reformare a Regulamentului Dublin 2, „Criteriile şi mecanismele de determinare a statului membru responsabil pentru examinarea unei cereri de protecţie internaţională depusă într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe sau un apatrid” (12), Comitetul recomandă ca solicitantului de protecţie internaţională să-i fie notificate informaţiile cuprinse la articolul 10 alineatul (3) în limba sa sau într-o limbă pe care acesta recunoaşte că o înţelege, inclusiv cu ajutorul unui interpret autorizat sau printr-o traducere legală.

4.2.4. În scopul omogenităţii textului, sintagma „solicită protecţie internaţională” trebuie să înlocuiască sintagma „solicită azil” [articolul 11 alineatul (4)].

4.2.5. CESE salută interzicerea detenţiei minorilor neînsoţiţi [articolul 11 alineatul (1) reformat] şi sprijină confirmarea faptului că persoanele cu nevoi speciale nu ar trebui în principiu să fie deţinute [articolul 11 alineatul (5) reformat].

4.3. Cu privire la şcolarizarea minorilor, ocuparea forţei de muncă şi formarea profesională (cap. II, articolele 14-16)

Proiectul de directivă vizează facilitarea şi accelerarea integrării solicitanţilor în ţările gazdă. Şcolarizarea minorilor, accesul la un loc de muncă şi formarea profesională vor contribui la acest obiectiv.

4.3.1.1. În acest sens, Comitetul apreciază că este oportun să se întârzie cât mai puţin integrarea minorilor în sistemul educativ; un termen de „trei luni” este considerat prea lung, fiind de dorit ca acesta să fie redus la două luni [articolul 14 alineatul(2)].

Comitetul aprobă iniţiativa Comisiei de a permite solicitanţilor de azil accesul la piaţa forţei de muncă într-un termen de maxim 6 luni şi apreciază că este necesar să fie redusă marja de libertate în interpretarea articolului 15 alineatul (1), precizându-se că „Statele membre se asigură că solicitanţii au acces efectiv la piaţa forţei de muncă”, ceea ce presupune accesul la serviciile sociale existente pentru persoanele în căutarea unui loc de muncă.

4.3.2.1. Comitetul recunoaşte că dispoziţiile privind primirea solicitanţilor pot fi atât în avantajul statului, cât şi al solicitantului de azil, oferindu-i acestuia din urmă şansa de a obţine un anumit nivel de autonomie.

4.3.3. Amintind avizul său (13) privind prima directivă referitoare la primire, Comitetul insistă asupra faptului că „resortisanţii ţărilor terţe încredinţaţi unei ţări gazdă trebuie să beneficieze de o formare cât mai completă, şi aceasta din două motive: în primul rând, formarea acestor persoane va avea un impact pozitiv asupra dezvoltării ţării lor de origine în cazul în care se vor întoarce acolo. (…). În al doilea rând, în cazul în care aceste persoane îşi vor stabili domiciliul pe teritoriul unui stat membru, formarea primită le va facilita accesul pe piaţa forţei de muncă.” În acest context, Comitetul estimează că este necesar să fie limitată libertatea statelor membre în privinţa interpretării articolului 16, prin adoptarea unei formulări mai directe şi mai complete: „Statele membre autorizează şi organizează accesul solicitanţilor de azil la formarea profesională, indiferent dacă aceştia au sau nu acces la piaţa forţei de muncă”.

4.4. Cu privire la regulile generale privind condiţiile materiale de primire şi îngrijirile medicale (articolul 17)

4.4.1. Comitetul recomandă să se precizeze că standardele continuă să fie aplicate în timpul procedurii de apel.

4.4.2. CESE aprobă dispoziţiile cuprinse în articolul 17 alineatul (5) reformat, care urmăreşte îmbunătăţirea nivelului condiţiilor materiale de primire în acele state care în prezent oferă condiţii insuficiente.

4.5. Cu privire la limitarea sau la retragerea beneficiului condiţiilor materiale de primire (Cap. III - articolul 20)

4.5.1. Comitetul este îngrijorat de aplicarea unei asemenea măsuri în cazul în care solicitantul de azil „a făcut deja o altă cerere în acelaşi stat membru”. Practica arată că o primă solicitare poate fi urmată de o cerere de reexaminare justificată prin prezentarea de informaţii adiţionale privind situaţia solicitantului sau prin prezentarea de dovezi suplimentare; în această situaţie, ar fi foarte dezavantajos pentru solicitant să fie exclus din sistemul de condiţii materiale de primire. În consecinţă, Comitetul solicită eliminarea acestei menţiuni [articolul 20 alineatul (1), litera (c)].

O astfel de măsură pare, de altfel, în contradicţie cu spiritul proiectului de reformare a „Regulamentului de stabilire a criteriilor şi mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil” (14) şi al modificărilor prevăzute în acesta.

4.5.2. CESE salută propunerile care urmăresc reducerea posibilităţilor de retragere a beneficiului condiţiilor de primire menţionate la articolul 20 alineatul (2) reformat şi propunerea de consolidare a dispoziţiilor care urmăresc să asigure tuturor solicitanţilor de azil condiţii materiale minime de primire [articolul 20 alineatul (4)].

4.6. Cu privire la dispoziţiile referitoare la persoanele cu nevoi speciale (cap. IV – articolele 21-24)

Comitetul doreşte ca, în ceea ce îi priveşte pe minori, să se precizeze sistematic că „interesul superior al copilului” trebuie înţeles în lumina articolului 3 alineatul (1) al Convenţiei internaţionale privind drepturile copilului [articolul 22 alineatul (1)].

4.7. Cu privire la victimele torturii sau violenţei (articolul 24)

4.7.1. Comitetul doreşte ca victimele torturii sau violenţei şi persoanele cu probleme de sănătate fizică şi mentală să beneficieze de asistenţă spitalicească adecvată.

4.7.2. În caz de nevoie, acestora trebuie să li se permită accesul în centre specializate. Cadrele medicale generaliste şi specializate trebuie să aibă acces la centrele de primire sau de detenţie, iar solicitanţii de protecţie internaţională trebuie să poată beneficia de diagnostic şi de îngrijiri specializate din partea unui personal competent şi recunoscut ca atare de sistemul medical general din statul de primire.

4.7.3. Deşi Comisia nu a propus modificarea articolului 13, care prevede că statele membre pot decide ca solicitanţii să fie supuşi examenului medical pentru protejarea sănătăţii publice, Comitetul doreşte să reamintească faptul că obligaţia de efectuare a testului HIV violează o întreagă serie de drepturi ale omului, în special dreptul la respectul vieţii private (15). Supunerea la acest test nu ar trebui să constituie o condiţie preliminară pentru accesul la teritoriu sau la procedura de azil al persoanelor în căutare de protecţie internaţională. Pe un plan mai general, examenul medical ar trebui însoţit de informaţii corespunzătoare într-una din limbile înţelese de solicitant (cf. punctul 4.2.3.1) şi ar trebui să ofere garanţii de respectare a consimţământului, de consultanţă şi de confidenţialitate, precum şi monitorizarea şi tratamentul corespunzător pe plan medical.

4.8. Cu privire la căile de atac (Cap. V - articolul 25)

4.8.1. Comitetul este de acord cu faptul că statele trebuie să asigure solicitanţilor asistenţă juridică [articolul 25 alineatul (2)], dar consideră necesară precizarea că o cale de atac trebuie să aibă efect suspensiv [articolul 25 alineatul (1)], deoarece altminteri există riscul ca aceasta să-şi piardă orice caracter operaţional (16).

Bruxelles, 16 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Cf. avizul CESE din 12.3.2008 privind Cartea verde cu privire la viitorul sistem european comun de azil, raportor: dna LE NOUAIL MARLIÈRE (JO C 204, 9.8.2008).

(2) Cf. avizul CESE din 25.2.2009 privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, către Consiliu, către Comitetul Economic şi Social European şi către Comitetul Regiunilor - Plan strategic în materie de azil: o abordare integrată a protecţiei în ansamblul UE, raportor: dl PARIZA CASTAÑOS, coraportor: dna BONTEA (JO C 218, 11.9.2009).

(3) COM(2007) 301 final, prezentată la 6.6.2007.

(4) CESE şi-a exprimat opinia cu privire la acest document în avizul CESE din 12.3.2008 privind Cartea verde cu privire la viitorul sistem european comun de azil. Raportor: dna LE NOUAIL-MARLIÈRE (JO C 204, 9.8.2008).

(5) Avizul CESE din 28.11.2001 privind Propunerea de directivă a Consiliului de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanţilor de azil în statele membre. Raportor: dl MENGOZZI, coraportor: dl PARIZA CASTAÑOS (JO C 48, 21.2.2002).

(6) Cf. avizul CESE din 28.11.2001 privind propunerea de directivă a Consiliului de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanţilor de azil în statele membre. Raportor: dl MENGOZZI, coraportor: dl PARIZA CASTAÑOS (JO C 48, 21.2.2002)

(7) „Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului.”

(8) 1951.

(9) Convenţia de la Geneva, art. 31: „Statele contractante nu vor aplica sancţiuni penale, pe motivul intrării sau şederii lor ilegale, refugiaţilor care, sosind direct din teritoriul unde viaţa sau libertatea lor erau ameninţate în sensul prevăzut de art. 1, intră sau se găsesc pe teritoriul lor fără autorizaţie, sub rezerva prezentării lor fără întârziere la autorităţi pentru a le expune motivele, recunoscute ca valabile, ale intrării sau prezenţei lor ilegale.”

(10) Articolul 37 se referă la regimul de detenţie.

(11) Convenţia internaţională privind drepturile copilului. Art. 3.1: „În toate deciziile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, vor prevala interesele copilului.”

(12) A se vedea pagina 115 din prezentul Jurnal Oficial.

(13) Cf. avizul CESE din 28 noiembrie 2001 privind Propunerea de directivă a Consiliului de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanţilor de azil în statele membre, raportor: dl MENGOZZI, coraportor: dl PARIZA CASTAÑOS (JO C 48, 21.2.2002) – Directiva 2003/9/CE.

(14) COM(2008) 820 final, care face obiectul avizului CESE (SOC/333) din 16.7.2009 privind Propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului de stabilire a criteriilor şi mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe sau un apatrid (reformare), raportor: dna LE NOUAIL MARLIÈRE (CESE 443/2009 - SOC/333. Se află, de asemenea, în această publicaţie.).

(15) În conformitate cu – printre altele – articolul 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

(16) Cauza Gebremehdin v. Franţa, CEDO, hotărârea din 26 aprilie 2007: Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a Consiliului Europei, 1950, art. 3 şi art.13, natura ireversibilă a daunelor susceptibile de a avea loc în cazul materializării riscului de tortură sau de maltratare, cale de atac cu efect suspensiv. Alineatele 66 şi 67 http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?action=html&documentId=816069&portal=hbkm&source=externalbydocnumber&table=F69A27FD8FB86142BF01C1166DEA398649.

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/115

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului de stabilire a criteriilor şi mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecţie internaţională prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe sau de către un apatrid (reformare)

COM(2008) 820 final – 2008/0243 (COD)

(2009/C 317/22)

Raportor: dna LE NOUAIL-MARLIÈRE

La 1 aprilie 2009, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul a decis să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului de stabilire a criteriilor şi mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecţie internaţională prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe sau de către un apatrid (reformare)

COM(2008) 820 final – 2008/0243 (COD).

În cea de-a 455.-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 16 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 154 de voturi pentru, 6 voturi împotrivă şi 7 abţineri.

1. Concluzii

1.1. Comitetul apreciază în mod favorabil planurile Comisiei referitoare la regulamentul denumit „Dublin II”, în vederea sporirii eficienţei sistemului şi asigurării respectării – în cadrul aplicării procedurii – a drepturilor fiecărei persoane care are nevoie de protecţie internaţională şi pentru a răspunde situaţiilor cu care se confruntă unele state membre cu dificultăţi în a garanta capacitatea de primire, fapt ce împiedică asigurarea nivelului necesar de protecţie.

1.2. CESE salută şi sprijină voinţa de a asigura un acces real la procedura de solicitare a azilului şi obligaţia care îi revine fiecărui stat membru responsabil de a proceda la o evaluare completă a nevoilor de protecţie a solicitanţilor care îi sunt transferaţi.

1.3. CESE recunoaşte progresele pe care propunerea Comisiei le implică în ce priveşte asigurarea unor norme de protecţie mai înalte, în special printr-o mai bună informare a solicitanţilor de azil cu privire la stadiul în care se află procedura de examinare a cererii lor, formulând totuşi unele rezerve în legătură cu aspectul lingvistic şi limba în care sunt furnizate informaţiile privind statutul cererii sau al transferului. Astfel, dat fiind că informaţiile au valoare de notificare şi presupun dreptul la o cale de atac şi anumite termene, solicitantul de protecţie internaţională ar trebui să fie notificat totdeauna în limba sa ori într-o altă limbă, pe care acesta recunoaşte că o înţelege, inclusiv prin intermediul unui interpret autorizat sau al unei traduceri legale şi printr-un apărător desemnat din oficiu de tribunale sau ales de solicitant.

1.4. Solicitanţii de protecţie internaţională ar trebui să beneficieze de un avocat din oficiu şi de asistenţă judiciară gratuită.

1.5. Comitetul apreciază extinderea clauzelor umanitare în clauze discreţionare, dar solicită precizarea cadrului de aplicare, astfel încât aceste clauze discreţionare şi de suveranitate să nu se întoarcă împotriva interesului şi protecţiei solicitantului de azil.

1.6. Comitetul subliniază necesitatea de a examina totdeauna în mod individual situaţia fiecărui solicitant, inclusiv în faza de determinare a responsabilităţii statului membru, în vederea examinării exhaustive a cererii, şi de a lua în considerare protecţia subsidiară doar în cazul în care condiţiile cerute pentru primul statut convenţional (refugiat) nu sunt îndeplinite.

1.7. CESE reiterează recomandarea făcută statelor membre şi Uniunii Europene de a nu utiliza liste de ţări terţe aşa-zis sigure, atâta timp cât nu a fost stabilită o listă comună, a tuturor statelor membre, prezentată ONG-urilor active în domeniul drepturilor omului, Parlamentului European şi parlamentelor naţionale, mai ales în faza identificării statului membru responsabil de examinarea cererii.

1.8. Comitetul regretă că detenţia solicitanţilor de azil nu a fost declarată practică inacceptabilă în cazul în care şi atât timp cât nu a fost ordonată de o autoritate judiciară

1.9. şi, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor omului, solicită ca recursul la o cale de atac să determine în mod sistematic suspendarea returnării forţate sau a aşa-zisei returnări voluntare;

1.10. CESE recomandă valorificarea experienţei ONG-urilor active în domeniul drepturilor omului, permiţându-le accesul la solicitanţii de protecţie internaţională şi oferindu-le solicitanţilor de azil posibilitatea de a fi asistaţi, iar statelor membre posibilitatea utilizării propriilor competenţe, în vederea unei eventuale participări la programele de formare adresate agenţilor însărcinaţi cu examinarea cererilor de protecţie, inclusiv în faza crucială a identificării statului membru responsabil; de asemenea, doreşte luarea în considerare a dimensiunii locale, astfel încât să li se permită autorităţilor locale şi regionale să recurgă la asistenţa şi sprijinul ONG-urilor competente;

1.11. Comitetul recomandă statelor membre să fie mai active în combaterea celor care se fac vinovaţi de infracţiunea de trafic de persoane şi să ratifice instrumentele internaţionale de luptă împotriva criminalităţii transnaţionale, inclusiv cele două Protocoale adiţionale la Convenţia Naţiunilor Unite de luptă împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, să elimine de pe lista lor de ţări terţe sigure acele ţări terţe care nu au ratificat acest instrument şi nici Convenţia de la Geneva privind protecţia refugiaţilor şi, astfel, să asigure protecţia şi scoaterea de sub urmărire a victimelor traficului de persoane, respectând mai mult dreptul acestora la protecţia internaţională atunci când solicită azil şi protecţie, chiar din momentul în care agenţii autorităţilor publice au luat cunoştinţă de acest lucru, şi să le asigure acestora din urmă formarea corespunzătoare.

1.12. Confidenţialitate şi gestionarea datelor personale

—

CESE salută propunerea destinată asigurării unei mai mari securităţi a datelor introduse în Eurodac (COM-2008/825-3), inclusiv menţionarea obligaţiilor fiecărui stat membru de a pune în aplicare un plan de securitate destinat protecţiei fizice a datelor, interzicerii accesului persoanelor neautorizate şi, mai ales, evitării utilizării, citirii, copierii şi introducerii neautorizate a datelor (1). Vulnerabilitatea mare a solicitanţilor de azil la pericolele care ar putea decurge din publicarea datelor cere un înalt nivel de confidenţialitate şi securitate.

—

Comitetul sprijină, de asemenea, dispoziţiile destinate asigurării „unei gestiuni mai eficiente a datelor şterse”, dat fiind că acestea împiedică păstrarea mai mult decât este necesar a informaţiilor sensibile, mai ales după eliberarea unui permis de rezidenţă sau după părăsirea teritoriului statelor membre.

1.13. Protecţia refugiaţilor în ţările terţe vecine Uniunii Europene

Comitetul încurajează UE să nu delege prelucrarea şi examinarea individuală a cazurilor solicitanţilor de azil unor ţări care nu au ratificat Convenţia internaţională privind protecţia refugiaţilor (2) sau protocolul său adiţional (3).

2. Introducere şi sinteza propunerii Comisiei

2.1. Sistemul european comun de azil (SECA) s-a dezvoltat în două faze distincte. Prima fază a început odată cu Consiliul European de la Tampere (1999), după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, care a conferit o dimensiune europeană politicilor privind imigrarea şi azilul. Această primă fază s-a încheiat în 2005.

2.2. În această primă fază au fost elaborate o serie de directive privind acordarea azilului şi au fost puse bazele unei anumite cooperări între statele membre.

2.3. Ce-a de a doua fază a Sistemului european comun de azil a început cu Programul de la Haga (adoptat în noiembrie 2004), care stabileşte anul 2010 ca termen pentru îndeplinirea obiectivelor principale ale sistemului european comun în materie de azil, prin adoptarea de instrumente şi măsuri vizând o mai bună armonizare şi o îmbunătăţire a normelor de protecţie, în vederea unui sistem european comun de azil (SECA).

2.4. În 2007, ca etapă preliminară a adoptării de noi iniţiative, Comisia a elaborat o Carte verde (4) supusă atenţiei diverselor instituţii europene, statelor membre şi societăţii civile (5), pe baza căreia Comisia a adoptat ulterior un Plan strategic în materie de azil. Acest plan enumera măsurile pe care urma să le adopte Comisia pentru realizarea celei de a doua faze a SECA.

2.5. Regulamentul (CE) 343/2003 al Consiliului, din 18 februarie 2003, stabilea criteriile şi mecanismele de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul din statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe (numit în continuare „Regulamentul Dublin” (6)); acest regulament, a cărei reformare este propusă în prezent de Comisie, a făcut obiectul unui aviz al CESE (7).

2.6. Principalul scop al prezentei reformări este de a spori eficienţa sistemului şi de a garanta standarde de protecţie mai ridicate pentru persoanele supuse „procedurii Dublin”, care urmăreşte în principal să determine care este statul membru responsabil de examinarea individuală a unei cereri de azil sau de protecţie subsidiară, de protecţie internaţională în sensul Convenţiei de la Geneva (1965), al Protocolului de la New York (1967) şi al Directivelor „de primire” (2003/9/CE a Consiliului, din 27 ianuarie 2003) şi „de calificări” (2004/83/CE a Consiliului, din 29 aprilie 2004), de asemenea în curs de reformare. Totodată, ea urmăreşte şi să răspundă mai bine situaţiilor în care capacităţile de primire ale unui stat membru sunt supuse unei presiuni speciale.

2.7. Propunerea păstrează aceleaşi principii de bază ca şi în Regulamentul Dublin, prin care responsabilitatea examinării unei cereri de protecţie internaţională revine în primul rând statului membru care a jucat rolul principal în intrarea sau în şederea solicitantului pe teritoriul statelor membre, cu excepţia cazurilor în care trebuie protejată unitatea familiei.

2.8. Propunerea menţine cele mai importante obligaţii reciproce pe care le au statele membre şi dispoziţiile care reglementează obligaţiile statelor membre faţă de solicitanţii de azil care sunt supuşi procedurii Dublin, în măsura în care aceste dispoziţii afectează desfăşurarea procedurilor între statele membre sau sunt necesare pentru a asigura coerenţa cu alte instrumente în domeniul azilului. Prin îmbunătăţirea garanţiilor procedurale existente, astfel încât acestea să asigure un nivel mai ridicat de protecţie, noile dispoziţii urmăresc doar să răspundă mai bine nevoilor speciale ale persoanelor supuse acestei proceduri, evitându-se lacunele din protecţia acestora.

Pentru a fi conformă cu directiva „de calificare” (2004/83/CE), prezenta propunere de reformare extinde domeniul de aplicare a regulamentului, pentru a-i include pe solicitanţii (şi beneficiarii) de protecţie subsidiară, în timp ce Regulamentul (CE) 343/2003 îi includea iniţial doar pe solicitanţii de azil; de asemenea, propunerea îmbunătăţeşte câteva dispoziţii, pentru a se asigura că procedura şi sistemul de stabilire a responsabilităţii fiecărui stat membru funcţionează corespunzător, consolidând garanţiile juridice pentru solicitanţii de protecţie internaţională, şi pentru a le permite acestora să îşi apere mai bine drepturile.

Propunerea acordă o mai mare importanţă măsurilor destinate să menţină unitatea familiei şi să asigure protecţia minorilor neînsoţiţi şi a altor „grupuri vulnerabile”.

În cele din urmă, pentru a evita ca, în cazurile de presiune deosebită asupra anumitor state membre cu capacităţi limitate de primire şi absorbţie, transferurile Dublin să le împovăreze şi mai mult, în regulament a fost introdusă o nouă procedură, care permite suspendarea acestor transferuri.

3. Observaţii generale

3.1. Această propunere, care face parte dintr-un ansamblu de măsuri anunţate în cadrul planului de acţiune în materie de azil, în vederea realizării sistemului european comun de azil (SECA) (8), se înscrie în cadrul de armonizare dorit de Comitet şi ţine seama de lacunele evidenţiate cu ocazia consultării Cărţii verzi privind viitorul sistem european comun de azil. Cu toate acestea, trebuie constatat că acesta nu revine asupra principiului care atribuie – fără excepţie – responsabilitatea examinării cererii de azil acelui stat membru care are rolul principal în intrarea sau şederea solicitantului de azil. Comisia îşi propune să-l modifice mai în profunzime, fără însă să fixeze un termen [în rezumatul analizei de impact SEC(2008) 2962/2963-2, capitolul Monitorizare şi evaluare, al treilea paragraf], bazându-şi stabilirea responsabilităţii în funcţie de locul în care a fost depusă cererea [al treilea paragraf din partea a doua (Consultarea părţilor interesate) a Expunerii de motive, COM(2008) 820].

3.2. Comitetul observă că această poziţie a Comisiei pare să fie cea adoptată de majoritatea statelor membre, dar reaminteşte că, în perioada de după anul 2001, s-a pronunţat în mod hotărât pentru posibilitatea ca solicitantul de azil să fie liber de a alege „să îşi depună cererea într-un anumit stat mai degrabă decât în altul (…) considerentele culturale şi sociale vor continua să joace un rol incontestabil în integrarea refugiaţilor în ţara care îi primeşte” (9) şi observă, în legătură cu viitorul sistem european comun de azil (SECA) (10), că poziţia sa este sprijinită şi de „numeroase organizaţii ale societăţii civile” şi de ICNUR însuşi.

3.3. Cu rezerva formulată în legătură cu acest principiu, Comitetul este de acord să fie prevăzută o nouă procedură care să suspende transferurile – în virtutea Regulamentului Dublin – către un stat membru responsabil supus unor presiuni suplimentare.

3.4. CESE notează că aceste măsuri sunt luate în interesul unei mai bune garanţii juridice şi procedurale, în vederea respectării drepturilor fundamentale ale solicitanţilor de azil.

3.5. Comitetul regretă că detenţia solicitanţilor de azil nu a fost declarată practică inacceptabilă – cu excepţia cazurilor în care s-a dovedit în plan judiciar că solicitantul de azil avea intenţii frauduloase sau s-a folosit de mijloace dilatorii – şi că a fost concepută pentru cazuri – desigur – excepţionale, dar după criterii care lasă statelor membre respective o marjă de apreciere prea largă şi obligă apărarea solicitanţilor să recurgă la proceduri numeroase şi îndelungate.

3.6. CESE aprobă confirmarea principiului dreptului căii de atac împotriva oricărei decizii şi, în special, împotriva celor care ar trebui să conducă la un transfer şi consideră că aceste căi de atac trebuie să aibă totdeauna efect suspensiv , astfel încât să poată garanta pe deplin drepturile, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului.

4. Observaţii specifice

4.1. Referitoare la considerente:

4.1.1. privind unitatea familiei (12): prelucrarea împreună a cererilor membrilor unei familii nu ar trebui să urmărească doar „evitarea separării membrilor unei familii”, ci ar trebui să aibă ca obiectiv garantarea reunificării familiale a persoanelor care caută protecţie internaţională, cu respectarea drepturilor autonome ale fiecărui solicitant şi, în special, a drepturilor femeilor.

4.1.2. CESE sprijină în mod ferm propunerea ca fiecare stat membru să poată deroga de la criteriul responsabilităţii, în special din considerente umanitare (14).

4.1.3. Dreptul la o cale de atac în ceea ce priveşte deciziile legate de transferurile către statul membru responsabil (16, 17), trebuie să aibă efect suspensiv, deoarece altminteri există riscul ca acesta să-şi contrazică obiectivul esenţial (11).

4.1.4. În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Geneva, detenţia solicitanţilor de azil (18) nu poate fi luată în calcul decât în circumstanţe excepţionale. Contrar considerentelor textului propus, aceste circumstanţe excepţionale nu sunt definite precis în acest context. Comitetul consideră că nu trebuie luată în calcul posibilitatea detenţiei unui solicitant de azil decât dacă acesta şi-a prezentat cererea de azil în condiţiile în care i-a fost notificată în prealabil măsura de îndepărtare.

4.2. Referitoare la obiect şi definiţii (cap. I, articolele 1 şi 2)

4.2.1. Comitetul este îngrijorat de relevanţa introducerii „riscului sustragerii de la procedură” [articolul 2 litera (l)] între definiţii, dat fiind că acest concept a fost reluat în textul reformării regulamentului, în vederea identificării cazurilor de detenţie-retenţie. În orice caz, este necesară limitarea numărului de „motive bazate pe criterii obiective definite de lege”, de a considera că o persoană care face obiectul unei decizii de transfer se poate sustrage procedurii, prin precizarea că aceste motive trebuie să fi făcut obiectul unei hotărâri judecătoreşti a unui tribunal competent, cu respectarea drepturilor apărării, conform Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

4.3. Referitoare la principiile generale şi la garanţii (cap. II, articolele 3-6)

Dreptul la informare

4.3.1. Solicitantul de azil trebuie să fie informat în legătură cu dreptul său de a „contesta o decizie de transfer” şi de a dispune de informaţii privind mijloacele de realizare a acestuia şi nu doar de a fi informat de posibilitatea de a face acest lucru [articolul 4 alineatul (1) litera (e)].

4.3.2. Comitetul consideră că simpla menţionare a faptului că „informaţiile sunt furnizate într-o limbă despre care se presupune, în mod rezonabil, că solicitantul o înţelege” acordă capacitatea de apreciere reprezentanţilor autorităţii, nefiind garantat că aceştia dispun de suficiente competenţe lingvistice pentru exercitarea acestei capacităţi [articolul 4 alineatul (2)]. Comitetul doreşte să se precizeze că informaţiile furnizate trebuie să fie într-o limbă pe care solicitantul recunoaşte că o înţelege.

Garanţiile acordate minorilor

4.3.3. Pentru că „interesul superior al copilului” trebuie să guverneze toate procedurile [articolul 6 alineatul (1)], se cuvine precizat în mod expres că acest lucru are loc în conformitate cu dispoziţiile articolului 3.1 din Convenţia internaţională privind drepturile copilului, pentru a conferi acestei consideraţii un caracter juridic în faţa tribunalelor.

Rudele aflate în întreţinere [articolul 11 alineatul (1)]

4.3.4. În interesul omogenităţii textului, trebuie înlocuită expresia „solicitant de protecţie internaţională” cu cea de „solicitant de azil”.

4.3.5. Faptul că dorinţa solicitantului trebuie să fie formulată „în scris” ar putea limita capacitatea de exprimare a solicitantului, ceea ce contrazice spiritul textului. Ar fi mai corect să se precizeze: această cerere poate fi formulată în orice formă care permite înregistrarea ei de către autorităţi (în scris, în interviu sau printr-un chestionar).

Referitor la clauzele discreţionare (cap. IV, articolul 17)

4.3.6. Comitetul este de acord că „deciziile de refuz (de către statul membru solicitat să preia solicitantul) trebuie să fie motivate” [articolul 17 alineatul (2) al treilea paragraf]. Cu toate acestea, ar trebui precizat de asemenea că „în absenţa unui răspuns într-un termen de două luni, statul membru căruia i s-a adresat solicitarea devine responsabil pentru examinarea acesteia”.

Referitoare la procedurile de preluare şi de reprimire (cap. VI, articolele 20-31)

4.3.7. Comitetul încurajează statele membre să formuleze cât mai rapid posibil cererea de reprimire [articolul 23 alineatul (2)], aceasta trebuind să se întâmple în orice caz în termenul recomandat de Comisie (două luni în cadrul sistemului Eurodac, trei luni în celelalte cazuri).

4.3.8. Dorinţa de a-i furniza solicitantului informaţii cât mai complete pe care acesta să le înţeleagă nu poate fi îndeplinită printr-o înştiinţare redactată „într-o limbă despre care se presupune, în mod rezonabil, că solicitantul o înţelege” [articolul 25 alineatul (1)]. În mod analog cu dispoziţiile articolului 4 alineatul (2), Comitetul doreşte să se precizeze că notificarea trebuie făcută într-o limbă pe care solicitantul recunoaşte că o înţelege.

Trebuie precizat că o cale de atac trebuie să aibă efect suspensiv [(articolul 25 alineatul (2) şi articolul 26 alineatul (1)], aşa cum a fost solicitat deja supra (considerentele 16 şi 17):

4.3.9. În opinia Comitetului, pare contradictoriu să fie promovat dreptul la o cale de atac (cu efect suspensiv) pentru solicitantul care face obiectul unei decizii de transfer şi, în acelaşi timp, să fie imaginată ipoteza că solicitantul în cauză nu poate fi autorizat să rămână pe teritoriu în aşteptarea rezultatului acesteia sau a cererii sale de revizuire [articolul 26 alineatele (3) şi (4)].

4.3.10. În apărarea principiului enunţat în Convenţia de la Geneva şi conform căruia nici un stat nu poate reţine o persoană numai pentru motivul că aceasta solicită protecţie internaţională (articolul 27 alineatul (1)], Comitetul sugerează ca articolul 27 alineatul (3) să preceadă articolul 27 alineatul (2), punând astfel în valoare alte soluţii decât detenţia.

4.3.11. Comitetul salută faptul că trebuie precizat în mod explicit că doar minorii însoţiţi pot fi eventual ţinuţi în detenţie [articolul 27 alineatul (10)].

Bruxelles, 16 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Cf. articolul 19 (COM 2008/825-3)

(2) Geneva, 1951.

(3) New York, 1967.

(4) COM(2007) 301 final, prezentată la 6.6.2007.

(5) CESE şi-a exprimat opinia cu privire la acest document în avizul CESE din 12.3.2008 privind Cartea verde cu privire la viitorul sistem european comun de azil. Raportor: dna Le Nouail-Marlière (JO C 204, 9.8.2008).

(6) Cf. Regulamentul (CE) 343/2003 al Consiliului, din 18 februarie 2003, care stabilea criteriile şi mecanismele de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul din statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe, (JO L 50, 25.2.2003, p. 1).

(7) Cf. Avizul CESE din 20.3.2002 privind propunerea de regulament al Consiliului de stabilire a criteriilor şi mecanismelor de determinare a statului membru responsabil cu examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul din statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe. Raportor: dl Sharma (JO C 125, 27.5.2002).

(8) CESE nu a fost consultat în legătură cu schimbările aduse sistemului Eurodac [COM (2008) 825 final]. Acest regulament [(CE) 2725/2000 al Consiliului, din 11 decembrie 2000] completează foarte bine Regulamentul Dublin.

(9) Cf., în special:

—

Avizul CESE din 20.3.2002 privind propunerea de regulament al Consiliului de stabilire a criteriilor şi mecanismelor de determinare a statului membru responsabil cu examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei ţări terţe [Dublin II, COM(2001) 447 final]. Raportor: dl Sharma (JO C 125, 27.5.2002, p. 28-31);

—	Avizul CESE din 12.3.2008 privind Cartea verde cu privire la viitorul sistem european comun de azil, COM(2007) 301 final. Raportor: dna LE NOUAIL MARLIÈRE (JO C 204, 9.8.2008, p. 77-84).

(10) Cartea verde cu privire la viitorul sistem european comun de azil, COM(2007) 301 final.

(11) Cauza Gebremedhin vs Franţa, CEDO, hotărârea din 26 aprilie 2007: Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a Consiliului Europei, 1950, art. 3 şi art.13, natura ireversibilă a daunelor susceptibile de a avea loc în cazul materializării riscului de tortură sau de tratamente crude, cale de atac cu efect suspensiv. Alineatele (66) şi (67): http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?action=html&documentId=816069&portal=hbkm&source=externalbydocnumber&table=F69A27FD8FB86142BF01C1166DEA398649.

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/120

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind propunerea de directivă a Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor reprezentând impozite, taxe şi alte măsuri

COM(2009) 28 final – 2009/0007 (CNS)

şi

propunerea de directivă a Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal

COM(2009) 29 final – 2009/0004 (CNS)

(2009/C 317/23)

Raportor: dl Sergio SANTILLÁN CABEZA

La 13 februarie 2009, în conformitate cu articolul 93 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Consiliul Uniunii Europene a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Propunerea de directivă a Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor reprezentând impozite, taxe şi alte măsuri

[COM(2009) 28 final - 2009/0007 (CNS)]

şi

Propunerea de directivă a Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal [COM(2009) 29 final – 2009/0004 (CNS)].

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 16 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 114 de voturi pentru, 3 voturi împotrivă şi 1 abţinere.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. CESE salută cu căldură propunerile de directive privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor fiscale şi, respectiv, cooperarea administrativă în domeniul fiscal, deoarece răspund unei necesităţi stringente. Legislaţia pe care o înlocuiesc cele două directive, adoptată în urmă cu trei decenii, şi-a demonstrat ineficienţa în faţa cerinţelor actuale. Faptul că, în prezent, se recuperează numai 5 % din creanţele solicitate impune o soluţionare urgentă.

1.2. Propunerile Comisiei ţin seama de studii, sugestii şi recomandări formulate de UE, de statele membre şi în cadrul forurilor şi instituţiilor internaţionale, cum ar fi G-20 şi OCDE. De asemenea, CESE a sprijinit fără rezerve, în diferite avize, propunerile ce vizau sporirea eficienţei sistemelor de cooperare între state în domeniul fiscal (a se vedea punctul 4.8 din prezentul aviz).

1.3. Necesitatea reformei este şi mai mare în prezent, când întreprinderile trebuie să se confrunte cu consecinţele sociale şi economice ale cataclismului economic cauzat de practicile financiare speculative şi frauduloase descoperite începând cu sfârşitul anului 2007. Această situaţie, care va apăsa greu pe umerii contribuabililor în următorii ani, a condus la necesitatea urgentă de adoptare a unor măsuri eficiente împotriva evazioniştilor care operează la adăpostul paradisurilor fiscale sau care se folosesc de subterfugii juridice pentru a evita plata impozitelor.

1.4. Globalizarea sporeşte şi ea necesitatea de cooperare între state în domeniul fiscal. În UE, libertăţile fundamentale, care constituie esenţa funcţionării acesteia, nu pot servi drept pretext pentru neîndeplinirea obligaţiei generale de a plăti impozite.

1.5. În consecinţă, Comisia a optat, pe bună dreptate, pentru adoptarea unor noi reglementări în acest domeniu, în loc să introducă reforme parţiale în legislaţia actuală.

1.6. CESE sprijină obiectivul central al propunerilor de a institui o cultură administrativă comunitară şi de a dota administraţiile cu instrumentele adecvate oferite de tehnologiile moderne (cum ar fi formularele electronice) pentru simplificarea şi accelerarea procedurilor. Trebuie subliniate, de asemenea, dispoziţiile privind regimul lingvistic, care reprezintă unul dintre cele mai mari obstacole din calea cooperării în domeniul fiscal (punctul 5.1).

1.7. Obligaţia de a furniza informaţii şi limitele stabilite pentru aceasta (punctul 5.2) sunt în conformitate cu procedurile OCDE şi încearcă că împiedice, în mod corect, în opinia CESE, utilizarea inadecvată a secretului bancar şi a altor proceduri în aparenţă legale pentru a înşela fiscul.

1.8. Participarea funcţionarilor statului solicitant la anchetele efectuate în statul solicitat are precedente în anumite norme aflate în vigoare în prezent (punctul 5.3). În această privinţă, precum şi în altele, propunerile garantează menţinerea suveranităţii naţionale (punctul 5.5).

1.9. Garanţiile contribuabililor în faţa fiscului sunt menţinute în cadrul cooperării dintre state, aceştia având posibilitatea de a contesta legalitatea anchetelor şi a actelor autorităţilor (punctul 5.4).

1.10. CESE propune Comisiei ca, în viitor, să aibă în vedere unificarea reglementărilor fiscale (punctul 5.6).

2. Propunerea de directivă a Consiliului privind asistenţa reciprocă în materie de recuperare a creanţelor reprezentând impozite, taxe şi alte măsuri [COM(2009) 28 final]

2.1. Motivele prezentate de Comisie

2.1.1. Normele juridice în vigoare în materie de asistenţă reciprocă (1) prezintă mai multe deficienţe: încetineală, disparitate, lipsă de coordonare şi de transparenţă.

2.1.2. Autorităţile fiscale nu au competenţa de a proceda la recuperarea creanţelor fiscale în afara teritoriului statului de care aparţin, deoarece legislaţia în domeniu are caracter naţional: pentru a face acest lucru, trebuie să solicite asistenţa altui stat (sau a altor state), prin proceduri care s-au dovedit ineficiente. Această limitare a competenţelor creează probleme din ce în ce mai mari, dată fiind mobilitatea crescândă a capitalului şi a persoanelor. Astfel, libera circulaţie - unul dintre obiectivele principale ale Uniunii Europene - are în acest caz o consecinţă negativă, deoarece facilitează evazionismul. Prin urmare, se impune necesitatea adoptării de noi măsuri în domeniu.

2.1.3. O dovadă concludentă pentru acest fenomen este faptul că, în 2007, statele membre au primit 11 794 de solicitări de asistenţă din partea altor state membre pentru a proceda la recuperarea creanţelor fiscale. Cu toate acestea, sumele percepute efectiv nu se ridică decât la aproximativ 5 % din total.

2.1.4. Fraudele sunt deosebit de semnificative în cazul TVA-ului, având două efecte care trebuie evitate: denaturează condiţiile de concurenţă de pe piaţa internă şi diminuează sumele încasate de statele membre şi de Comunitate (2).

2.2. Măsuri propuse în materie de recuperare a creanţelor fiscale

2.2.1. Extinderea sferei de aplicare a asistenţei reciproce. Spre deosebire de Directiva 2008/55/CE, care conţine o listă limitată a creanţelor care pot fi recuperate, prezenta propunere cuprinde „toate impozitele şi taxele prelevate de subdiviziunile teritoriale sau administrative ale unui stat membru sau în numele acestora, inclusiv autorităţile locale”, contribuţiile obligatorii la asigurările sociale, „rambursările, intervenţiile şi alte măsuri” legate de FEGA (3) şi FEADR (4), precum şi „cotizaţiile şi alte taxe prevăzute în cadrul organizării comune a pieţelor din sectorul zahărului” (articolele 1 şi 2).

2.2.2. Îmbunătăţirea schimbului de informaţii. Pe lângă schimbul spontan de informaţii (articolul 5), se adaugă posibilitatea ca funcţionarii unui stat membru să participe în mod activ la acţiunile altor state membre (articolul 6), fapt deosebit de semnificativ.

2.2.3. Simplificarea procedurii de notificare a documentelor (articolele 7 şi 8).

2.2.4. Sporirea eficienţei măsurilor asigurătorii sau de recuperare (capitolul IV). Aceste dispoziţii, care constituie o parte importantă a propunerii, se referă la următoarele aspecte:

—	Reglementarea cererii de recuperare în vederea executării în statul membru solicitant (articolele 9-12).

—

Modul de considerare a creanţelor: „În scopul recuperării creanţei în statul membru solicitat, orice creanţă care face obiectul unei cereri de recuperare este considerată o creanţă a statului membru solicitat, cu excepţia dispoziţiilor contrare ale prezentei directive” [articolul 12 alineatul (1)] (5). Recuperarea se realizează în moneda statului solicitat.

—	Alte aspecte privind recuperarea: informarea statului solicitant, transferul sumelor eventual recuperate, perceperea de dobânzi pentru plata cu întârziere, plata eşalonată [articolul 12 alineatele (2)-(5)].

—	Măsuri asigurătorii pentru garantarea recuperării creanţelor (articolele 15 şi 16).

—	Limita obligaţiilor autorităţii solicitate (articolul 17).

—	Prescripţia creanţelor (articolul 18).

—	Costurile procedurale (articolul 19).

2.2.5. Uniformitatea şi simplificarea normelor generale referitoare la cererile de asistenţă în materie de formulare, mijloace de comunicare, regim lingvistic etc. (articolele 20-23).

3. Propunerea de directivă a Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal [COM(2009) 29 final]

3.1. Motivele prezentate de Comisie

3.1.1. Atât Grupul de lucru la nivel înalt al Consiliului în materie de fraudă (6), cât şi Comisia (7) şi statele membre au constatat inadecvarea normelor privind asistenţa reciprocă între autorităţile competente în domeniul impozitării directe şi al impozitării primelor de asigurare (8). Potrivit Comisiei, gravele deficienţe ale Directivei 77/799 creează dificultăţi din ce în ce mai mari în stabilirea corectă a impozitelor, afectează funcţionarea sistemelor de impozitare şi atrage după sine apariţia dublei impuneri, fapt care incită la evaziune şi la fraudă fiscală, în timp ce, pe de altă parte, competenţele de control sunt exercitate în continuare la nivel naţional (9).

3.1.2. În consecinţă, se propune adoptarea unei abordări inovatoare, care să meargă mai departe de simpla introducere a unor modificări la directiva în vigoare. Noul sistem constituie, aşadar, un cadru juridic nou şi integrat, care ia în considerare toate aspectele fundamentale ale cooperării administrative în domeniul fiscal, consolidând în mod semnificativ capacitatea autorităţilor de combatere a fraudei şi evaziunii fiscale.

3.1.3. Având în vedere că se încearcă instituirea unor mecanisme eficiente de colaborare între autorităţile comunitare şi statele membre, precum şi între acestea din urmă, obiectivul central al ambelor propuneri este stabilirea unor norme comune, cu respectarea deplină a suveranităţii naţionale în domeniul fiscal.

3.2. Măsuri propuse pentru îmbunătăţirea cooperării administrative dintre state

3.2.1. Extinderea sferei de aplicare, în acelaşi spirit cu propunerea precedentă (privind recuperarea creanţelor).

3.2.2. Schimbul de informaţii. Se prevăd aici trei cazuri de schimb:

—	La cererea autorităţii solicitante (articolele 5-7). Cererea de informaţii poate implica efectuarea „oricăror anchete administrative” necesare pentru obţinerea acestora.

—

Automat (articolul 8). Este vorba despre comunicarea sistematică de informaţii prestabilite de la un stat membru către altul, fără cerere prealabilă, la intervale regulate prestabilite sau pe măsură ce informaţiile respective devin disponibile [articolul 3 alineatul (4)]. Cu toate acestea, procedura de comitologie (articolul 24) este cea care va determina, în termen de doi ani, aspectele specifice ale acestui schimb de informaţii.

—	Spontan, atunci când autoritatea competentă a unui stat membru consideră acest lucru oportun (articolul 9).

3.2.3. Alte forme de cooperare:

—	Prezenţa funcţionarilor autorităţii solicitante în birourile administrative şi participarea lor la anchetele administrative ale autorităţii solicitate (articolul 10).

—	Controale simultane asupra uneia sau mai multor persoane pe teritorii diferite (articolul 11).

—	Formalităţi de notificare administrativă decisă în alt stat membru (articolul 12).

3.2.4. Aspecte generale ale cooperării administrative.

—	Furnizarea informaţiilor solicitate (articolul 13). Se pune accentul, printre altele, pe rapiditatea răspunsurilor.

—	Schimbul de experienţă şi de bune practici (articolul 14).

—

Diverse aspecte ale cooperării. Autorităţile (solicitante sau solicitate) pot transmite informaţiile şi documentele obţinute altor autorităţi şi le pot utiliza în alte scopuri decât cele prevăzute iniţial (articolul 15). Alte aspecte luate în considerare sunt: condiţiile care reglementează obligaţiile statelor membre (articolul 16); limitele obligaţiilor de cooperare (articolul 17); aplicarea principiului „naţiunii celei mai favorizate” (articolul 18); formularele-tip şi formatele electronice (articolul 19); utilizarea reţelei comune de informare (reţeaua CCN - articolul 20).

4. Observaţii generale

4.1. CESE este pe deplin de acord cu afirmaţia Comisiei, potrivit căreia „în această eră a globalizării, nevoia de asistenţă reciprocă între statele membre în domeniul fiscal, în special în materie de impozitare directă, este mai acută ca oricând. Mobilitatea contribuabililor, numărul tranzacţiilor transfrontaliere şi internaţionalizarea instrumentelor financiare au cunoscut o dezvoltare puternică, ceea ce face ca stabilirea corectă a taxelor şi impozitelor de către statele membre să fie din ce în ce mai dificilă, acestea respectând principiul suveranităţii naţionale în ceea ce priveşte fixarea nivelului de impozitare” (10).

4.2. Cele două propuneri pornesc de la constatarea că normele stabilite în urmă cu peste trei decenii (când UE era compusă din nouă state membre) sunt insuficiente în prezent, din cauza schimbărilor survenite de atunci pe piaţa internă: în cea de-a doua jumătate a anilor '70, nu se realizase încă libera circulaţie, iar integrarea era limitată.

4.3. De mai mulţi ani, există o preocupare în legătură cu nivelurile ridicate de fraudă şi de evaziune fiscală din UE. În 2004, Comisia a abordat această chestiune în urma scandalurilor provocate de practicile neregulamentare ale anumitor întreprinderi (11), sugerând o serie de măsuri pentru „sporirea transparenţei sistemelor de impozitare” şi propunând elaborarea unor „propuneri concrete vizând cazurile de fraudă şi evaziune fiscală care implică structuri complexe şi opace”. Menţionând cazuri concrete (12), Comisia semnala că aceste scandaluri „au creat incertitudine pe pieţele de capital, aducând prejudicii economiei în ansamblul său”.

4.4. Cinci ani mai târziu, se constată că problemele abordate în comunicarea din 2004 par nesemnificative în comparaţie cu cele apărute în ultima perioadă şi că prejudiciile aduse economiei sunt sensibil mai mari.

4.5. În prezent, această problemă a căpătat dimensiuni globale, ca urmare a cataclismului economic şi financiar cauzat de practicile frauduloase care au început să iasă la iveală de la sfârşitul anului 2007. Una dintre sarcinile G-20 este să propună instituirea de reglementări internaţionale care să sporească transparenţa şi fiabilitatea tranzacţiilor comerciale, combătând frauda şi evaziunea fiscală (13).

4.6. Scandalurile provocate în unele ţări ale Uniunii de mecanismele de evaziune fiscală oferite de paradisurile fiscale (cum este cazul fraudelor comise în Liechtenstein cu prejudicierea fiscului german) au condus la o respingere generalizată din partea populaţiei, care solicită măsuri mai eficiente pentru combaterea evaziunii fiscale şi a infracţiunilor financiare.

4.7. Schimbul de informaţii şi accesibilitatea sporită a datelor în vederea combaterii fraudei fiscale se numără, de asemenea, printre obiectivele OCDE (14).

4.8. De-a lungul anilor, CESE a sprijinit cu hotărâre măsurile de consolidare a cooperării, solicitând mai multe instrumente şi mecanisme de control (15).

4.9. În conformitate cu aceste avize precedente, CESE întâmpină cu satisfacţie cele două propuneri de directive, deoarece reprezintă un progres considerabil în integrarea europeană. Îndeplinirea obligaţiilor fiscale constituie piatra de temelie a funcţionării statului social.

5. Observaţii specifice

5.1. Crearea unei culturi administrative comunitare

5.1.1. Pentru CESE, aspectul cel mai remarcabil al celor două propuneri - în special al celei referitoare la cooperarea administrativă - îl constituie dorinţa de a crea o cultură administrativă comunitară, element esenţial în combaterea fraudei, după cum se subliniază în comunicarea din 2006 (16).

5.1.2. Această decizie, care reflectă experienţa dobândită în administraţiile fiscale de-a lungul timpului, se concretizează în diferite aspecte, precum: obligaţia de a desemna, în fiecare stat membru, un birou fiscal de legătură unic, existând posibilitatea de a desemna şi departamente de legătură specifice, care să comunice direct unele cu altele; posibilitatea de a desemna funcţionari competenţi autorizaţi să participe direct la acţiunile desfăşurate; stabilirea unor termene (inexistente în prezent) pentru transmiterea informaţiilor; obligaţia de transmitere de feedback etc.

5.1.3. CESE salută propunerea de utilizare a unor formulare-tip şi a formatelor electronice, care va accelera semnificativ formalităţile.

5.1.4. De asemenea, trebuie subliniată simplificarea regimului lingvistic – un obstacol major în calea cooperării şi o cauză a costului ridicat al procedurilor –, precum şi utilizarea noilor tehnologii în acest domeniu, formularele putându-se traduce automat.

5.2. Limitele cooperării administrative, secretul bancar, implicarea intermediarilor şi participaţiile la capital

5.2.1. Cooperarea administrativă prevăzută se supune anumitor limite. Statul membru solicitat trebuie să furnizeze informaţiile solicitate cu condiţia ca aceasta „să nu impună autorităţii solicitate o sarcină administrativă disproporţionată” şi ca statul solicitant „să fi epuizat sursele obişnuite de informaţii” pe care le-ar fi putut utiliza. Cu toate acestea, statul solicitat are posibilitatea de a refuza să răspundă la cererea de informaţii în anumite cazuri: a) dacă anchetele sau colectarea informaţiilor solicitate încalcă propria sa legislaţie; b) dacă, din motive juridice, statul solicitant nu este în măsură să furnizeze informaţii similare celor pe care le solicită; c) dacă furnizarea de informaţii presupune divulgarea unui secret comercial, industrial sau profesional sau a unui procedeu comercial ori a unor informaţii a căror divulgare ar fi contrară ordinii publice (17). CESE consideră că aceste limitări sunt adecvate.

5.2.2. Statul solicitat nu poate refuza însă furnizarea de informaţii „pentru simplul motiv că aceste informaţii sunt deţinute de o bancă, de o altă instituţie financiară, de o persoană desemnată sau care acţionează în calitate de agent sau de administrator, sau că informaţiile respective se referă la participaţiile la capital ale unei persoane” (18). Având în vedere experienţele recurente în materie de fraudă fiscală, CESE salută această clarificare, în lipsa căreia ar putea fi compromise obiectivele urmărite de ambele propuneri în vederea asigurării îndeplinirii obligaţiilor fiscale (19).

5.2.3. Trebuie subliniat că obligaţiile şi limitele în materie de informare sunt abordate în termeni asemănători cu cei ai Modelului de convenţie al OCDE (20).

5.3. Prezenţa funcţionarilor unui alt stat membru

5.3.1. Atât propunerea de directivă privind cooperarea administrativă, cât şi cea privind asistenţa în materie de recuperare a creanţelor prevăd posibilitatea ca funcţionarii statului solicitant să asiste la anchetele administrative efectuate în statul solicitat. CESE consideră adecvată această formă de cooperare, care este reglementată de două condiţii importante: existenţa unui acord între autoritatea solicitantă şi autoritatea solicitată şi exercitarea competenţelor de către funcţionari „conform actelor cu putere de lege şi actelor administrative în vigoare în statul membru solicitat” (21).

5.3.2. Prezenţa funcţionarilor altui stat membru este deja prevăzută în domeniile accizelor (22) şi TVA–ului (23), însă, în cazul de faţă, competenţele sunt mai importante, dat fiind că funcţionarii pot exercita competenţe de control.

5.4. Legalitatea instrumentului de executare a creanţelor fiscale

5.4.1. Legalitatea procedurilor de anchetă pe care le pot desfăşura autorităţile fiscale suscită un interes deosebit. CESE consideră că această chestiune este abordată în mod adecvat în propunerea de directivă privind asistenţa în materie de recuperare a creanţelor. În primul rând, nu trebuie pierdut din vedere faptul că sistemele prevăzute, atât în cele două propuneri de directive care fac obiectul prezentului aviz, cât şi în cazul TVA-ului şi al accizelor, nu fac altceva decât să stabilească proceduri de cooperare între state, acestea din urmă păstrându-şi deplina suveranitate în ceea ce priveşte determinarea legalităţii procedurilor de anchetă desfăşurate pe teritoriul lor.

5.4.2. Potrivit principiilor generale, funcţionarii trebuie să acţioneze în conformitate cu legea (24), iar actele administrative sunt considerate a fi valabile. În consecinţă, au caracter obligatoriu, însă părţile implicate au dreptul de a le contesta în justiţie. În ceea ce priveşte disputele cu privire la recuperarea creanţelor, este de competenţa statului membru care le solicită (adică a statului solicitant) să determine validitatea creanţei, a instrumentului iniţial care permite executarea, a instrumentului uniform şi a notificărilor efectuate de statul în cauză (25).

5.4.3. În schimb, în caz de dispută, organismele competente ale statului solicitat sunt cele care determină, în caz de contestare, legalitatea măsurilor de executare sau a notificărilor efectuate de acest stat (26). În ambele situaţii, garanţia contribuabilului este asigurată, deoarece, în afara cazului în care legea prevede posibilitatea menţionată la punctul următor, procedura de executare se suspendă în ceea ce priveşte partea creanţei care face obiectul disputei. Este prevăzută obligaţia statelor de a furniza informaţii cu privire la creanţele contestate, deşi, bineînţeles, şi părţile interesate pot furniza aceste informaţii.

5.4.4. În cazul creanţelor contestate în justiţie, se pot adopta măsuri asigurătorii, dacă legislaţia statului solicitat permite acest lucru. În plus, dacă legislaţia statului solicitant conţine prevederi în acest sens, acesta poate solicita recuperarea creanţei în faţa instanţelor judecătoreşti, prin intermediul unei cereri motivate (27).

5.4.5. În ceea ce priveşte legislaţia penală, trebuie amintit că aceasta este de competenţa exclusivă a statelor membre (28).

5.5. Suveranitatea statelor membre

5.5.1. CESE subliniază că propunerile respectă pe deplin suveranitatea statelor membre care, în fond, în cadrul directivelor, îşi aplică propria legislaţie prin intermediul propriilor instituţii în domeniile în cauză. Acest fapt este ilustrat, printre altele, de cazurile menţionate la punctele 5.3 şi 5.4 din prezentul aviz.

5.5.2. Acest lucru este valabil şi în cazul transmiterii informaţiilor şi documentelor obţinute în cadrul directivei, deoarece se stipulează următoarele:

—	Autoritatea (solicitantă sau solicitată) poate transmite informaţiile obţinute altor autorităţi din acelaşi stat membru, în măsura în care legislaţia acestuia o permite. Informaţiile respective pot fi utilizate şi în alte scopuri decât cele fiscale.

—	Autoritatea competentă a unui stat membru poate transmite informaţiile, la rândul său, autorităţii competente a unui al treilea stat membru, „cu condiţia ca această transmitere să respecte normele şi procedurile prevăzute de prezenta directivă”.

—	Pe de altă parte, toate documentele şi informaţiile primite de autoritatea solicitantă pot fi utilizate ca dovezi în aceleaşi condiţii ca şi informaţiile obţinute pe propriul teritoriu (29).

5.5.3. Spre deosebire de prevederile Acordului privind schimbul de informaţii fiscale al OCDE (30), nu este necesară autorizarea în acest sens de către statul solicitat.

5.6. Oportunitatea unificării normelor

5.6.1. Cele două propuneri de directive includ reglementări cu conţinut identic sau asemănător. Un exemplu în acest sens îl constituie reglementările privind notificarea documentelor (31), putându-se cita şi alte exemple. După cum s-a semnalat anterior, prezenţa funcţionarilor altor state este reglementată prin două directive şi două regulamente, în care, în plus, domeniile de competenţă diferă.

5.6.2. CESE consideră că, în viitor, o tehnică legislativă mai bună ar consta în încercarea de unificare a legislaţiei fiscale, în măsura posibilului.

5.7. Punerea în practică a noului sistem

5.7.1. Punerea în practică a sistemului nou şi complex propus în prezent va presupune un efort considerabil din partea instituţiilor comunitare şi naţionale, în primul rând din cauza termenelor: se stabileşte ca dată-limită de transpunere a celor două directive (care afectează diferite domenii ale sistemului juridic) data de 31 decembrie 2009, termen ce pare greu de respectat. Va fi nevoie de eforturi intense din partea Comitetului pentru cooperare administrativă în domeniul fiscal pentru elaborarea, în termen de doi ani, a normelor privind schimbul automat de informaţii.

5.7.2. În al doilea rând, adaptarea structurilor administrative la noile cerinţe va implica dotarea administraţiilor fiscale cu resurse materiale şi umane corespunzătoare. Trebuie subliniată necesitatea de a se realiza un efort în vederea formării funcţionarilor, ceea ce, în multe cazuri, va presupune alocări bugetare suplimentare.

5.7.3. În orice caz, CESE doreşte să semnaleze că obiectivele celor două propuneri vor produce rezultate concrete în lupta împotriva fraudei şi evaziunii fiscale numai dacă există o voinţă politică fermă de a pune la dispoziţie mijloacele adecvate.

Bruxelles, 16 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Directiva 76/308/CEE a Consiliului din 15 mai 1976, codificată ulterior prin Directiva 2008/55/CE a Consiliului din 26 mai 2008.

(2) COM(2009) 28 final: „Efectul Directivei 2000/65/CE, care a eliminat posibilitatea de a solicita desemnarea unor reprezentanţi TVA, împreună cu proliferarea fraudei TVA, în special aşa-numita fraudă «carusel», au dus la situaţia în care 57,50 % din numărul total al cererilor de recuperare se referă la creanţe rezultate din TVA (cum a fost cazul în 2007)”. A se vedea, de asemenea, Comunicarea Comisiei privind o strategie coordonată de îmbunătăţire a luptei împotriva fraudei în domeniul TVA în Uniunea Europeană, COM(2008) 807 final.

(3) Fondul European de Garantare Agricolă.

(4) Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală.

(5) Directiva 2008/55/CE în vigoare conţine o dispoziţie similară [articolul 6 alineatul (2)]. Conform acestei dispoziţii, creanţa nu aparţine statului solicitat, însă este considerată o creanţă a statului solicitat, adică este tratată în mod similar cu creanţele statului solicitat.

(6) Raportul din mai 2000 (Documentul 8668/00 al Consiliului privind lupta împotriva fraudei fiscale).

(7) A se vedea comunicările din 2004 [COM(2004) 611 final] şi 2006 [COM(2006) 254 final].

(8) Directiva 77/799/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1977.

(9) COM(2009) 29 final, p. 2.

(10) Expunere de motive, COM(2009) 29 final.

(11) Comunicarea Comisiei privind prevenirea şi combaterea abuzurilor financiare şi ale practicilor neregulamentare ale societăţilor [COM (2004) 611 final].

(12) Precum cele ale companiilor Parmalat şi Enron, ai căror acţionari au pierdut 67 de miliarde de dolari.

(13) Declaraţia G-20 de la Washington (15.11.2008): „Sprijinindu-se pe lucrările organismelor competente, precum Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), autorităţile fiscale ar trebui să-şi continue eforturile de promovare a schimburilor de informaţii fiscale. Trebuie să se abordeze cu fermitate lipsa transparenţei şi a schimburilor de informaţii fiscale.”

(14) Forumul mondial privind fiscalitatea, la care au participat şi ţări care nu fac parte din OCDE. A se vedea „Cooperarea în domeniul fiscalităţii: către instituirea de condiţii echitabile – 2008. Evaluare realizată de Forumul mondial privind fiscalitatea”. OCDE, august 2008.

(15) A se vedea Avizul CESE privind Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European şi Comitetul Economic şi Social European privind necesitatea elaborării unei strategii coordonate pentru intensificarea luptei împotriva fraudei fiscale, JO C 161, 13.7.2007, p. 8. Acest aviz cuprinde o listă exhaustivă a legislaţiei comunitare în domeniu. A se vedea, de asemenea, avizele privind următoarele propuneri:

—

Propunerea de regulament al Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul taxei pe valoarea adăugată şi propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivei 77/799/CEE a Consiliului privind asistenţa reciprocă acordată de autorităţile competente din statele membre în domeniul impozitării directe, JO C 80, 3.4.2002, p. 76.

—

Propunerea de regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul accizelor şi propunerea de directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivei 77/799/CEE a Consiliului privind asistenţa reciprocă acordată de autorităţile competente din statele membre în domeniul impozitării directe, al anumitor accize şi al impozitării primelor de asigurare, precum şi de modificare a Directivei 92/12/CEE a Consiliului privind regimul general al produselor supuse accizelor şi privind deţinerea, circulaţia şi monitorizarea acestor produse, JO C 112, 30.4.2004, p. 64.

—	Propunerea de decizie a Parlamentului European şi a Consiliului de stabilire a unui program comunitar de îmbunătăţire a funcţionării sistemelor fiscale pe piaţa internă (Fiscalis 2013), JO C 93, 27.4.2007, p. 1.

(16) Conţine o analiză a Grupului ad hoc al Consiliului privind frauda fiscală [a se vedea documentul COM(2006) 254, punctul 3.1].

(17) COM(2009) 29 final, articolul 16.

(18) COM(2009) 29 final, articolul 17 alineatul (2).

(19) Se estimează că în Elveţia se află aproximativ o treime din cele 11 miliarde de dolari la care se ridică averea personală clandestină în lume. „Swiss banks ban top executive travel. Concern that employees will be detained” (Financial Times, 27.3.2009).

(20) Model de convenţie privind impozitele pe venit şi pe capital, articolele 26 şi 16; OCDE, 17 iulie 2008.

(21) COM(2009) 28 final, articolul 6 alineatul (2) şi COM(2009) 29 final, articolul 10 alineatul (2).

(22) Regulamentul (CE) nr. 2073/2004 al Consiliului din 16 noiembrie 2004 privind cooperarea administrativă în domeniul accizelor, articolul 11.

(23) Regulamentul (CE) nr. 1798/2003 al Consiliului din 7 octombrie 2003 privind cooperarea administrativă în domeniul taxei pe valoarea adăugată şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 218/92, articolul 11.

(24) Conform Codului european de bună conduită administrativă, „funcţionarul se asigură că deciziile care afectează drepturile sau interesele cetăţenilor au un temei juridic şi că conţinutul acestora este în conformitate cu legea” (articolul 4).

(25) COM(2009) 28 final, articolul 13 alineatul (1).

(26) COM(2009) 28 final, articolul 13 alineatul (2).

(27) Dacă instanţa se pronunţă în favoarea debitorului, autoritatea solicitantă are obligaţia de a rambursa orice sumă recuperată, precum şi de a plăti orice compensaţie datorată, în conformitate cu legislaţia în vigoare în statul membru al autorităţii solicitate. COM(2009) 28 final, articolul 13 alineatul (4) ultimul paragraf.

(28) „(…) nu aduce atingere exercitării responsabilităţilor care revin statelor membre pentru menţinerea ordinii publice şi pentru apărarea securităţii interne”, Tratatul privind Uniunea Europeană, articolul 33.

(29) COM(2009) 29 final, articolul 15 alineatele (1), (2) şi (3).

(30) Informaţiile nu pot fi comunicate niciunei alte persoane, entităţi, autorităţi sau jurisdicţii fără acordul expres, formulat în scris, al autorităţii competente a părţii solicitate (articolul 8).

(31) COM(2009) 28 final, articolele 7 şi 8; COM(2009) 29 final, articolul 12.

23.12.2009

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/126

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „Integrare regională pentru dezvoltarea ţărilor ACP”

COM(2008) 604 final

(2009/C 317/24)

Raportor: dl Gérard DANTIN

Coraportor: dl Luca JAHIER

La 1 octombrie 2008, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „Integrare regională pentru dezvoltarea ţărilor ACP”

COM(2008) 604 final.

Secţiunea pentru relaţii externe, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 27 mai 2009. Raportor: dl Gérard DANTIN. Coraportor: dl Luca JAHIER.

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 16 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 132 de voturi pentru şi 2 abţineri.

1. Concluzii şi recomandări

1.1. După cum a afirmat şi pe parcursul lucrărilor anterioare, Comitetul consideră că integrarea regională a ţărilor ACP este una dintre condiţiile fundamentale pentru dezvoltarea acestora. Dezvoltarea va contribui, la rândul său, la o mai bună integrare, creându-se astfel bazele unui cerc virtuos.

1.2. Astfel, Comitetul apreciază analizele şi orientările din comunicarea supusă examinării şi speră ca, pe viitor, integrarea regională să fie unul dintre aspectele definitorii ale revizuirii din 2010 a Acordului de la Cotonou.

1.3. Cu toate acestea, CESE regretă faptul că Comisia nu face o analiză a dificultăţilor întâmpinate anterior şi că nu defineşte mai clar priorităţile de punere în aplicare.

1.4. Comitetul subliniază că un anumit număr de factori concură, în mod necesar, la evoluţia integrării regionale. La fiecare dintre aceştia, UE poate şi trebuie să-şi aducă o contribuţie importantă.

1.5. Integrarea regională nu ar putea avansa fără o stabilitate sporită a statelor din zonă. Pacea şi securitatea trebuie să se numere printre priorităţile UE.

1.6. Dezvoltarea statelor ACP este una dintre condiţiile integrării lor regionale, iar aceasta, la rândul ei, le va facilita dezvoltarea.

1.7. Această dezvoltare depinde, în special, de:

—	reorientarea surselor de creştere, care să ducă la diversificarea economiei, a structurilor de producţie şi a sistemelor de servicii;

—	o dezvoltare rurală şi durabilă, care să garanteze siguranţa alimentară;

—	dezvoltarea sectorului privat, îndeosebi a IMM-urilor;

—

o bună guvernanţă, în sensul cel mai larg, mai ales cu privire la drepturile omului şi ale lucrătorilor, la statul de drept, la democraţie şi la lupta împotriva corupţiei. Referitor acest ultim punct, Comitetul îşi exprimă nedumerirea în legătură cu faptul că nu se vorbeşte nicăieri în comunicare despre corupţie şi doreşte ca în special alocarea sumei de 1,75 miliarde de euro din cel de-al zecelea FED, care reprezintă o contribuţie la dezvoltarea integrării, să fie condiţionată de trasabilitatea utilizării sale;

—	o participare efectivă a actorilor nestatali, potrivit afirmaţiilor din CARIFORUM-CE-APE. Din această perspectivă, vor trebui promovate, politic şi financiar, reţele sociale profesionale, la nivel regional.

1.8. Comitetul speră să fie continuat sau iniţiat un proces de reflecţie asupra următoarelor aspecte:

—	utilitatea şi posibilitatea promovării unor cooperări regionale în care să se implice regiunile ultraperiferice ale UE şi regiunile ACP integrate care constituie cadrul lor geografic;

—	APE interimare încheiate cu un singur stat ar putea împiedica încheierea unor APE regionale şi găsirea unor soluţii în această privinţă;

—	şi negocierile APE la care participă alte grupuri decât cele deja constituite ar putea împiedica integrarea regională;

—	consecinţele pe care le-ar putea avea asupra integrării regionale, în special în Africa, natura şi diversitatea „puterilor” economice care s-au schimbat şi au crescut în ultimii ani;

—	consecinţele crizei financiare şi economice actuale.

2. Introducere

2.1. Afirmaţia că marea tendinţă a noului mileniu este concurenţa mondială pare a fi îndreptăţită. În faţa posibilităţilor şi a provocărilor pe care le lansează globalizarea, unul dintre elementele care pot constitui un răspuns pentru toate statele, de pe toate continentele, este integrarea regională a propriei economii cu cea a ţărilor vecine şi crearea de blocuri economice regionale mai importante şi mai competitive (ALENA, APEC, ASEAN, MERCOSUR, CARIFORUM etc.), cu scopul de a participa la schimburile internaţionale nu numai în calitate de stat, ci şi ca putere regională.

2.2. Această evoluţie nu este nicăieri mai urgentă decât în ţările ACP, în special în Africa (1), unde efectele combinate ale mai multor factori (economie relativ slab dezvoltată, grad mare de sărăcie, termenii schimburilor comerciale, frontiere moştenite din perioada colonială, proasta administrare, conflicte adesea endemice, corupţie etc.) încă nu le-au permis să ocupe un loc semnificativ în schimburile internaţionale, în ciuda dimensiunii deloc neglijabile a pieţelor şi a potenţialului pe care îl posedă.

2.3. Astfel, sprijinul acordat integrării regionale a constituit unul dintre elementele de bază ale politicii de cooperare a Uniunii Europene cu ţările ACP. Sprijinul acordat de Comunitatea Europeană politicii de integrare economică datează încă din 1969, de la Convenţia de la Yaoundé, când a fost definit conceptul de cooperare, alături de ajutorul pentru parteneriat. De atunci, prin intermediul diferitelor convenţii (Lomé, Cotonou), UE a urmărit cooperarea atât pe plan politic, cât şi pe plan tehnic şi financiar (2). În timp, această temă a fost dezvoltată şi extinsă, dincolo de ţările ACP, la ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare (3). De asemenea, trebuie amintit faptul că, în cadrul reuniunii la nivel înalt UE-Africa, desfăşurate la 8 şi 9 decembrie 2007, la Lisabona, unul dintre cele opt planuri de acţiune adoptate are ca obiect „integrarea regională şi infrastructurile” (4).

2.4. Comunicarea în dezbatere îşi propune să resitueze cadrul şi contextul integrării regionale, să facă bilanţul progreselor observate şi al provocărilor care trebuie înfruntate. Ea defineşte, de asemenea, obiectivele de urmărit şi propune o abordare de sprijin în vederea atingerii acestora.

2.5. După prezentarea şi analiza pe scurt a acestei comunicări, prezentul aviz îşi propune să formuleze o serie de consideraţii şi de observaţii generale, particulare şi specifice cu privire la aceasta. În acest scop, avizul se va baza pe ansamblul lucrărilor deja elaborate de Comitet, atât pentru avizele precedente, cât şi în cadrul seminarelor regionale organizate de acesta, cu participarea societăţii civile organizate din diferite regiuni ACP sau în cadrul conferinţelor de la Bruxelles, la care s-au întrunit actorii nestatali din toate statele ACP.

3. Conţinutul esenţial al Comunicării

3.1. După descrierea succintă a „unui context în schimbare”, după evocarea acţiunii constante şi de lungă durată din partea Uniunii Europene, precum şi a anumitor iniţiative politice recente în favoarea integrării regionale a ţărilor ACP [programarea regională a celui de-al 10-lea Fond european de dezvoltare, negocierile intense ale acordurilor de parteneriat economic (APE) etc.], comunicarea îşi propune să facă bilanţul, să analizeze coerenţa acţiunii Uniunii Europene şi să traseze direcţiile de urmat, folosind instrumentele UE.

3.2. Pentru aceasta, bilanţul acţiunii trecute şi perspectivele sunt prezentate în 4 capitole principale:

—	obiectivele principale ale integrării regionale;

—	realizările şi provocările pentru integrarea regională a ţărilor ACP;

—

dezvoltarea abordării sprijinului acordat de UE, structurat în jurul a 5 priorităţi:

—	consolidarea instituţiilor regionale;

—	crearea de pieţe regionale integrate;

—	sprijinirea dezvoltării întreprinderilor;

—	conectarea reţelelor regionale de infrastructură;

—	dezvoltarea unor politici regionale de dezvoltare durabilă;

—

exploatarea optimă a instrumentelor UE prin consolidarea dialogului politic atât la nivel global, cât şi regional şi naţional, sprijinind în acelaşi timp, sistematic, crearea sau dezvoltarea forumurilor regionale ale societăţii civile. Consolidarea acestui sprijin comunitar va duce la valorificarea celui de-al 10-lea FED.

4. Observaţii generale

În cadrul lucrărilor sale, Comitetul Economic şi Social European a abordat în mai multe rânduri problema integrării economice regionale a ţărilor ACP.

4.1.1. Astfel, în cadrul celor trei seminare regionale organizate de acesta (Yaoundé, în mai 2003, insulele Fiji, în octombrie 2004, şi Bamako, în februarie 2006), integrarea regională a constituit tema centrală, ducând la elaborarea a două avize.

4.1.2. Această analiză s-a concretizat în cadrul Conferinţei ACP a actorilor nestatali, organizată la Bruxelles în iunie 2005. Actele acesteia dispun: „Adaptarea ţărilor ACP la deschiderea comercială implică o consolidare a integrării lor regionale. Trebuie accelerată edificarea unor veritabile pieţe comune în Africa, în Caraibe şi în zona Pacificului. Cu cât sunt mai bine organizate pe aceste baze, cu atât mai bine îşi pot apăra aceste ţări propriile interese economice şi sociale în faţa globalizării”.

4.1.3. Mai recent, într-un aviz exploratoriu elaborat la solicitarea comisarului Michel, cu privire la „Strategia UE-Africa” (5), Comitetul preciza, în esenţă: „Dezvoltarea economică a Africii trece mai întâi şi înainte de toate prin aprofundarea pieţei sale interne, capabilă să dezvolte o creştere endogenă, care să permită stabilizarea şi poziţionarea continentului în economia mondială. Integrarea regională, dezvoltarea pieţei interne sunt punctele de sprijin, trambulinele care vor permite Africii să se deschidă în mod pozitiv spre comerţul mondial. Din acest punct de vedere, Comitetul regretă că nu au fost finalizate până în prezent negocierile regionale pentru acordurile de parteneriat economic, unul dintre obiectivele acestora fiind chiar integrarea economică.”

4.2. Pe baza reflecţiilor sale şi a poziţiilor adoptate anterior, Comitetul Economic şi Social salută comunicarea supusă examinării, precum şi ansamblul de orientări pe care aceasta le conţine. Mai mult decât atât, el consideră că, datorită importanţei sale, integrarea regională trebuie să reprezinte unul dintre aspectele hotărâtoare în cadrul revizuirii din 2010 a Acordului de la Cotonou, atât cu privire la evaluarea în comun a partenerilor, cât şi cu privire la consolidarea şi relansarea mecanismului, care vor fi prioritare în anii următori.

4.3. Cu toate acestea, Comitetul regretă că în comunicarea supusă examinării nu se prezintă într-un mod mai complet, dacă nu chiar exhaustiv, un inventar şi o analiză critică a dificultăţilor întâmpinate până în prezent care au constituit un obstacol pentru integrarea regională. Această analiză ar fi permis identificarea obstacolelor care trebuie evitate, contribuind astfel la o definire raţională a orientărilor de cooperare care trebuie propuse. De asemenea, Comitetul consideră că, în ciuda variaţiilor necesare în faza de aplicare, date fiind diferitele grade de dezvoltare a statelor, comunicarea ar fi fost mai lizibilă şi mai uşor de înţeles dacă ar fi fost stabilită mai clar o ierarhizare a priorităţilor.

4.4. În cadrul observaţiilor generale şi specifice, Comitetul consideră util să sublinieze un număr de aspecte problematice. Acestea sunt, în câteva rânduri, abordate succint în Comunicare sau nu sunt abordate deloc. Comitetul consideră că importanţa majoră pe care acestea o au în aprofundarea integrării regionale justifică evidenţierea şi prezentarea lor drept chei de boltă, elemente esenţiale, indispensabile, ale acestei construcţii.

5. Observaţii generale şi specifice

5.1. Este unanim acceptat faptul că, la reuşita integrării regionale, contribuie un anumit număr de factori. Printre aceştia se numără angajamentul politic, pacea şi securitatea, statul de drept, democraţia, buna gestionare a afacerilor publice şi stabilitatea macroeconomică. De asemenea, pentru funcţionarea eficace a pieţelor, sunt necesare: un mediu economic favorabil, o deschidere către ţările terţe, instituţii suficient de puternice, care să aibă un mandat precis, resurse adecvate, sprijin politic, precum şi larga participare a sectorului privat şi a societăţii civile.

5.2. Cu toate acestea, pentru ca realizarea integrării regionale să avanseze, mai ales prin fixarea ca obiective a conceptelor cuprinse în definiţia largă propusă de Acordul de la Cotonou (6), este indispensabilă acordarea unei priorităţi maxime aspectelor prezentate la punctele următoare, care contribuie la dezvoltarea ţărilor ACP, căci, dacă integrarea reprezintă o sursă de dezvoltare, nu este mai puţin adevărat că dezvoltarea favorizează integrarea. UE trebuie să depună toate eforturile pentru realizarea fiecăruia dintre aceste aspecte.

5.3. Pacea şi securitatea – Dezvoltarea, în special în Africa, şi deci integrarea regională nu sunt posibile fără o mai mare stabilitate a ţărilor în cauză. Şi totuşi, o mare parte dintre aceste ţări sunt implicate în conflicte interminabile. În cursul ultimilor zece ani, în Guineea, Liberia şi în Sierra Leone, ţări care dispun de resurse naturale, în special diamant şi lemn, conflictele au cufundat regiunea într-o criză severă, care a generat un flux important de refugiaţi. Fără a mai vorbi de conflictul de la Darfur, care face ravagii în Sudan, de „războiul uitat” din nordul Ugandei, de masacrele din Kivu pe fondul coltanului şi al războiului etnic, care aduce aminte în parte de genocidul din Rwanda, de starea de nesiguranţă persistentă din estul şi nordul Republicii Centrafricane, de instabilitatea din Congo, din Mauritania, din Insulele Fiji, de „dificultăţile” întâmpinate recent de către Kenya sau Zimbabwe etc. Acestea reprezintă o piedică de netrecut în calea integrării regionale. Printre priorităţile Uniunii Europene, trebuie să se numere contribuţia la creşterea stabilităţii ţărilor şi la menţinerea păcii pentru a favoriza dezvoltarea, factor care, la rândul său, va putea duce la o integrare sporită.

5.4. Mai întâi statele … – Dacă integrarea regională joacă un rol central în dezvoltarea ţărilor ACP, aceasta depinde mai întâi de dezvoltarea fiecărui stat (7), de gradul de complementaritate al nivelului economiei lor şi al tipului de politici pe care le aplică. Într-adevăr, zadarnic am încerca să integrăm ceva ce nu există. Integrarea regională a transporturilor, interconectarea infrastructurilor etc. nu se pot face decât în măsura în care aceste dotări există şi sunt dezvoltate în statele respective. Din acest punct de vedere, este esenţială calitatea elaborării conţinutului (participarea actorilor nestatali – ANE) şi a aplicării Programelor indicative naţionale şi, apoi, regionale. Responsabilitatea UE vizează în mod special „utilizarea” mijloacelor puse la dispoziţie de FED. De asemenea, în situaţiile în care se acordă sprijin integrării economice regionale a unor ţări cu structuri economice şi niveluri de dezvoltare foarte diferite, Comitetul sugerează să se acorde o atenţie specială problemei finanţării măsurilor de coeziune. În caz contrar, remediul poate fi mai dăunător decât răul iniţial.

5.5. Corupţia – Este, practic, prezentă, în special în Africa, la toate nivelurile societăţii, reprezentând o piedică în calea dezvoltării economice (8). Prin urmare, aceasta reprezintă şi un obstacol în calea integrării regionale (9). Comitetul îşi exprimă surprinderea provocată de faptul că în comunicare nu se face nicio aluzie la corupţie ca atare, în vreme ce resorbţia acesteia este unul din obiectivele Uniunii Africane şi este pusă la loc de cinste în Acordul de la Cotonou [cf. articolul 30 litera (f)]. Fireşte, implicaţiile politice şi economice sunt majore, în special când este vorba despre ţările din Africa: diplomaţia trebuie să joace un rol important, dar lucrurile nu se pot opri în niciun caz aici. Într-adevăr, în calitate de donator, UE nu le poate impune partenerilor săi opţiunile sale cu privire la acţiunile de întreprins, însă îi revine obligaţia de a se asigura că utilizarea şi destinaţia fondurilor destinate cooperării sunt cele corecte, căci acestea reprezintă, nici mai mult, nici mai puţin, decât banii cetăţenilor-contribuabili europeni. Comitetul speră aşadar ca suma de 1,75 miliarde de euro din cel de-al 10-lea FED, destinată dezvoltării integrării, să poată fi utilizată doar cu condiţia posibilităţii de a urmări modul în care a fost utilizată.

5.6. Reorientarea surselor de creştere prin diversificarea economiei, a structurilor de producţie şi a sistemelor de servicii – Integrarea economică regională va fi facilitată de o piaţă diversificată şi în creştere. Acest lucru nu se va întâmpla numai ca urmare a exploatării resurselor naturale sau a producţiilor agricole tradiţionale şi de masă (trestie de zahăr, bumbac, banane, arahide, cacao etc.), ci va rezulta din dezvoltarea unei industrii de prelucrare, care să fabrice produse elaborate, cu mare valoare adăugată. Aceasta va fi în cele din urmă cel mai bun mijloc de evitare a deteriorării condiţiilor de schimb şi de participare pozitivă la dezvoltarea economiei regionale (8).

5.7. Garantarea siguranţei alimentare, a dezvoltării rurale şi a dezvoltării durabile – Integrarea economică regională nu va fi posibilă dacă nu este garantată siguranţa alimentară în ansamblul statelor participante la această integrare (8). Astfel, agricultura, componentă esenţială a dezvoltării durabile, trebuie să constituie o prioritate strategică şi să tragă învăţăminte din criza alimentelor din anii 2007 şi 2008, precum şi din cea actuală, ca urmare a creşterii semnificative a preţurilor la produsele agricole şi la energie, în 2008. Dezvoltarea progresivă a agriculturii, care stă la baza creării şi/sau dezvoltării filierei agroalimentare şi, în general, prioritatea acordată mai nou dimensiunii rurale a dezvoltării, nu se vor putea concretiza decât prin punerea în practică a unei politici agricole, de siguranţă alimentară şi de dezvoltare rurală integrate şi serioase, atât la nivelul statelor, cât şi la nivel regional, o politică structurată şi planificată pe termen scurt, mediu şi lung. Această politică trebuie să beneficieze de prioritate bugetară şi financiară în sensul larg al termenului şi trebuie adaptată la constrângerile proprii fiecărei ţări, integrând totodată abordarea regională. Prin cel de-al 10-lea FED, ar fi bine să se promoveze un program prioritar de dezvoltare agricolă în fiecare dintre ţările ACP care se înscriu în integrarea regională. Trebuie renunţat la modul de utilizare a celui de-al 9-lea FED, prin care numai 4 ţări ACP din 78 au făcut din agricultură un sector prioritar, iar 15 dintre ele au ales dezvoltarea rurală. Astfel, numai 7 % din cel de-al 9-lea FED au fost consacraţi dezvoltării durabile şi numai 1,1 %, activităţilor legate în mod explicit de agricultură. În această privinţă, o implicare mai mare, mai constantă şi de profunzime a actorilor nestatali, a fermierilor şi, mai ales, a organizaţiilor rurale, precum şi a autorităţilor locale, reprezintă elementul crucial pentru o asumare durabilă a politicilor de dezvoltare.

5.8. Dezvoltarea sectorului privat – Consolidarea şi diversificarea sectorului privat sunt de o importanţă capitală pentru dezvoltarea durabilă, pentru crearea de locuri de muncă decente şi deci pentru reducerea sărăciei. Dezvoltarea sectorului privat, în special a IMM-urilor industriale (8), prin încurajarea posibilităţilor de schimburi comerciale, este indispensabilă pentru reuşita integrării. Pentru a fi semnificativă, dezvoltarea trebuie să beneficieze de consolidarea organizării IMM-urilor la nivel regional, ţinându-se seama, în acelaşi timp, de punerea în valoare a resurselor umane (10) în materie de – bineînţeles – educaţie şi formare, dar şi de sănătate: lupta împotriva HIV/SIDA (11), accesul la apă potabilă, accesul la îngrijiri medicale (asigurări sociale), sănătate şi siguranţă la locul de muncă etc. Comitetul salută deci faptul că, pentru Comisie, dezvoltarea întreprinderilor şi mai ales a IMM-urilor reprezintă una dintre principalele direcţii de acţiune în sprijinul integrării regionale. În această privinţă, dialogul social, negocierea colectivă şi, în ansamblu, rolul partenerilor sociali reprezentativi sunt aspecte esenţiale pentru eficacitatea acestui proces, care trebuie, aşadar, promovat la nivel regional. În cadrul programului său de formare, PRODIAF (12), OIM a promovat dezvoltarea dialogului social în Africa de Vest. Comitetul speră, conform declaraţiilor finale pe care le-a emis în încheierea a numeroase seminare şi conferinţe din trecut, ca acest exemplu să fie urmat în Africa anglofonă şi în zona Pacificului, prin dezvoltarea cu precădere a conceptului de acord colectiv regional, ceea ce s-a realizat deja în Africa francofonă.

5.9. Buna guvernanţă – Proasta guvernanţă, lipsită de coordonare, între statele care formează regiunea, va constitui o piedică în calea integrării şi, de asemenea, un handicap pentru investiţiile străine directe (ISD). Buna guvernanţă trebuie să fie privită în întregul său, mai ales cu privire la respectarea drepturilor omului, ale copilului şi ale lucrătorilor, la statul de drept, la democraţie şi la absenţa corupţiei (13). Pentru a fi eficientă, buna guvernanţă trebuie urmărită, simultan, de asociaţii şi de sindicate reprezentative – atât ale angajatorilor, cât şi ale salariaţilor – puternice şi independente de puterea politică.

5.10. Participarea actorilor nestatali (8) – CESE salută faptul că, pentru realizarea integrării regionale, comunicarea îşi propune „să susţină în mod sistematic crearea sau consolidarea forumurilor regionale ale societăţii civile”. Din acest punct de vedere, negocierile Acordurilor de parteneriat economic reprezintă o bună ocazie. Aceasta a fost exploatată în mod remarcabil în cadrul CARIFORUM-CE, care a instituţionalizat participarea actorilor nestatali la monitorizarea punerii în aplicare a acestui acord. Considerând că acest principiu contribuie, prin partajarea cunoştinţelor, la progresul construcţiei regionale şi la însuşirea acesteia de către cetăţeni, punând astfel în valoare parteneriatul ACP-UE, Comitetul solicită Comisiei şi statelor ACP cu care poartă negocieri ca acest principiu să fie aplicat în toate viitoarele APE regionale. Cu toate acestea, pentru ca voinţa exprimată să ia formă şi să fie tradusă în fapte, pentru ca societatea civilă să participe pe deplin şi în mod eficace la procesul de integrare regională, ar fi necesară promovarea înfiinţării şi/sau consolidării reţelelor socioprofesionale la nivel regional, atât în plan politic, cât şi financiar. Într-adevăr, experienţa dovedeşte că aceasta este o etapă indispensabilă a organizării unui dialog coerent şi eficace între ANE, la nivel regional.

La punerea în aplicare a unei astfel de orientări, trebuie să se ţină seama, chiar cu riscul unui eşec, de dificultăţile întâmpinate în această privinţă în procesul de punere în aplicare a acordului de la Cotonou, în special în privinţa creşterii capacităţilor ANE. Acesta reprezintă un imperativ, dacă se iau în considerare nevoile şi slăbiciunile constatate deseori în structurile de stat, fie ele naţionale sau regionale.

6. Observaţii specifice

6.1. Continuarea analizei – CESE invită Comisia să evalueze impactul aspectelor culturale şi etnice asupra eforturilor de integrare regională, precum şi pe cel al decupajelor frontaliere, şi să identifice, eventual, acţiunile care trebuie întreprinse în vederea reducerii acestor efecte.

6.2. Promovarea relaţiilor de colaborare – Comitetul solicită Comisiei să promoveze şi/sau să sprijine colaborările regionale care implică regiunile ultraperiferice ale Uniunii cu statele sau regiunile ACP integrate care constituie mediul lor geografic, în perspectiva unei colaborări bazate pe necesităţile de dezvoltare ale diferiţilor parteneri, respectând interesele fiecăruia dintre aceştia.

6.3. APE şi integrarea regională – La punctul 4.1.3., se aminteşte faptul că, în Avizul privind Strategia UE-Africa, din septembrie 2008, Comitetul afirma, în esenţă, că regretă faptul că, până în la acel moment, nu au fost încheiate acorduri regionale de parteneriat economic (cu excepţia CARIFORUM-CE), având ca obiect, printre altele, chiar integrarea regională. În prezent, s-au încheiat APE interimare, vizând anumite state în mod individual, care le-au înlocuit, pentru moment, pe cele regionale. Comitetul consideră că această abordare poate constitui o piedică în calea încheierii acordurilor regionale de parteneriat economic (APE) şi, prin urmare, a integrării regionale, în măsura în care aceasta a luat în considerare, în mare parte, specificul fiecărui stat, în detrimentul unei sinteze care să ducă la trăsăturile specifice constitutive ale identităţii regiunii. Trebuie acordată o mare atenţie acestei situaţii, care va îngreuna trecerea de la acordurile naţionale la cele regionale.

De asemenea, Comitetul consideră că trebuie estimate consecinţele pe care le-ar putea avea asupra integrării regionale (14) negocierile APE în care sunt implicate alte ansambluri regionale decât cele deja constituite.

6.4. Prezenţa unor noi forţe – În numeroase ţări ACP, în special în Africa, natura şi diversitatea „puterilor” active pe plan economic au crescut şi s-au modificat. Ar fi util ca, pentru o mai mare eficacitate a politicii viitoare, comunicarea să cuprindă în analiza sa consecinţele omniprezenţei Chinei asupra integrării regionale, ale revirimentului vizibil al SUA, ale pătrunderii incipiente a Indiei, precum şi a Japoniei şi Coreei. Ar fi fost utilă abordarea simultană a comunicării supuse examinării şi a celei intitulate „UE, Africa şi China: către un dialog şi o cooperare trilaterale” (15).

6.5. Comunicarea a fost redactată cu mult înainte să ajungă criza financiară la amploarea actuală, astfel încât nu a făcut analiza acesteia. În opinia Comitetului, criza este cea mai bună justificare a nevoii de integrare. Cu toate acestea, potrivit celor constatate deopotrivă în SUA şi în Europa, există temeri întemeiate că se va produce contrariul, că vom asista la o repliere a statului asupra lui însuşi, sub forma unei funcţionări autarhice, şi la un reviriment al naţionalismului etc. Evident, nu Uniunea Europeană hotărăşte în privinţa alegerilor pe care le vor face ţările ACP. Cu toate acestea, prin punerea în aplicare a Acordului de la Cotonou şi prin încheierea de APE regionale, purtând în permanenţă grija evitării unei eventuale reduceri de fonduri, în sensul respectării angajamentelor financiare luate iniţial de statele membre, şi asigurând punerea corectă în aplicare a deciziilor G20 în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, UE are de jucat un rol esenţial pentru a evita o evoluţie contrară dezvoltării economice a ţărilor ACP. Aceasta ar putea duce la creşterea fluxurilor de migraţie, cu atât mai mult cu cât există riscul de reducere în consecinţă a fluxului de fonduri care tranzitează Europa prin intermediul imigranţilor către ţările ACP, în special către Africa (16).

De asemenea, consolidarea dimensiunii regionale se numără, foarte probabil, pentru ţările ACP şi pentru Africa în special, printre puţinele posibilităţi reale de a înfrunta actuala criză financiară şi economică în mod proactiv, de a avea un rol în viitoarea dinamică a globalizării şi de a-şi asigura astfel o perspectivă de dezvoltare.

Bruxelles, 16 iulie 2009

Preşedintele Comitetului Economic şi Social European

Mario SEPI

(1) Africa se remarcă prin dimensiunile sale considerabile, fiindu-i alocate 95 % din ajutoare, comparativ cu celelalte ansambluri ACP.

(2) A se vedea, în legătură cu aceasta, mecanismele foarte clare prevăzute de Acordul de la Cotonou, atât în privinţa obiectivelor (art.1), cât şi în privinţa strategiei de cooperare şi integrare regională (art. 28, 29 şi 30 – cf. Anexa 1). Aceste mecanisme rămân valabile şi, în prezent, ele trebuie propuse din nou şi relansate.

(3) Comunicarea Comisiei privind sprijinul acordat de Comunitatea Europeană eforturilor de integrare economică regională a ţărilor în curs de dezvoltare, COM (1995) 219 final, 16.6.1995.

(4) Obiectivul este de a „susţine programul de integrare africană, de a consolida capacităţile africane în materie de reguli, de standarde şi de control al calităţii şi de a pune în practică parteneriatul UE-Africa în materie de infrastructuri.” A se vedea avizul din JO C 77, 31.3.2009, p. 148-156, intitulat „Strategia UE-Africa”.

(5) REX/247, JO C 77, 31.3.2009, p. 148-156. Raportor: Gérard Dantin.

(6) „…integrarea regională este procesul de eliminare, printr-un acord comun, a barierelor politice, fizice, economice şi sociale care separă ţările de vecinii lor, precum şi de colaborare pentru gestionarea resurselor şi bunurilor comune …”

(7) Se pot vedea, în Avizul privind Strategia UE-Africa – JO C 77, 31.3.2009, p. 148-156, analizele şi propunerile CESE pe această temă.

(8) Ibidem 7.

(9) Cităm cu titlu de exemplu un raport al Băncii Mondiale, publicat în mai 2008, cu privire la Côte d'Ivoire, care precizează: „Extorsiunile practicate de forţele de securitate din Côte d’Ivoire, precum şi problemele provocate de către acestea la barajele rutiere din ţară sunt obstacole în calea liberei circulaţii a bunurilor şi persoanelor. În acelaşi timp, aceste extorsiuni au un impact negativ asupra activităţii economice deoarece, prin «ridicări» şi «deturnări» ilegale, îi costă pe transportatori între 230 şi 363,3 de milioane de dolari pe an.” Studiul atrage atenţia că această sumă reprezintă echivalentul a 35-50 % din cheltuielile de investiţii ale naţiunii, înscrise în bugetul pe 2007.

(10) Ibidem 7: articolul 7.5 şi Anexa V

(11) Ibidem 7. Referitor la aceasta, este interesant de citit avizul dlui Bedossa, din mai 2006, „Africa, o prioritate necesară: punctul de vedere al societăţii civile europene”, JO C 195, 18.8.2006, p. 104-109.

(12) Promovarea dialogului social în Africa francofonă.

(13) Ibidem 7. A se vedea şi articolul 30 din Acordul de la Cotonou aflat în vigoare.

(14) În Africa, de exemplu, Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud (Southern African Development Community – SADC) reuneşte 15 state membre, însă 7 state poartă negocieri în cadrul Africii de Sud, 6, în cadrul Africii de Sud-Est (Eastern Southern African Community – ESA), un stat, în cadrul Africii de Est (Eastern Africa – EAC) şi un stat, în cadrul Africii Centrale.

(15) COM(2008) 654 final.

(16) A se vedea Avizul „Migraţie şi dezvoltare: şanse şi provocări”, JO C 120, 16.5.2008, p. 82-88. Raportor: Sukhdev Sharma.

		ISSN 1830-3668 doi:10.3000/18303668.C_2009.317.rum
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene		C 317

Ediţia în limba română	Comunicări şi informări	Anul 52 23 decembrie 2009

Informarea nr.	Cuprins	Pagina
	I Rezoluții, recomandări și avize
	AVIZE
	Comitetul Economic și Social European
	A 455-a sesiune plenară, din 15 și 16 iulie 2009
2009/C 317/01	Avizul Comitetului Economic și Social European privind integrarea politicilor de transport și de amenajare a teritoriului pentru un transport urban mai durabil (aviz exploratoriu)	1

2009/C 317/02	Avizul Comitetului Economic și Social European privind competitivitatea industriei europene a sticlei și ceramicii, cu referire specială la pachetul UE privind clima și energia (aviz exploratoriu solicitat de Președinția cehă)	7

2009/C 317/03	Avizul Comitetului Economic și Social European privind relațiile UE-Bosnia și Herțegovina: rolul societății civile (aviz exploratoriu)	15

2009/C 317/04	Avizul Comitetului Economic și Social European privind emisiile provenite din transportul rutier – măsuri concrete pentru depășirea situației de stagnare (aviz din proprie inițiativă)	22

2009/C 317/05	Avizul Comitetului Economic și Social European privind piețele de componente și piețele din aval ale sectorului automobilelor (aviz din proprie inițiativă)	29

2009/C 317/06	Avizul Comitetului Economic și Social European privind spațiile urbane și violența juvenilă	37

2009/C 317/07	Avizul Comitetului Economic și Social European privind protejarea copiilor împotriva delincvenților sexuali itineranți	43

2009/C 317/08	Avizul Comitetului Economic și Social European privind viitorul zonelor neurbane în societatea cunoașterii (aviz din proprie inițiativă)	49

	III Acte pregătitoare
	Comitetul Economic și Social European
	A 455-a sesiune plenară, din 15 și 16 iulie 2009
2009/C 317/09	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind drepturile consumatorilor, COM(2008) 614 – 2008/0196 (COD)	54

2009/C 317/10	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivei 2001/83/CE privind prevenirea pătrunderii în lanțul legal de aprovizionare a medicamentelor falsificate în ceea ce privește identitatea, istoricul sau sursa acestora, COM(2008) 668 final – 2008/0261 (COD)	62

2009/C 317/11	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de modificare, în ceea ce privește microentitățile, a Directivei 78/660/CEE privind conturile anuale ale anumitor forme de societăți comerciale, COM(2009) 83 final/2 – 2009/0035 (COD)	67

2009/C 317/12	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului de adaptare la Decizia 1999/468/CE a Consiliului a anumitor acte care fac obiectul procedurii menționate la articolul 251 din tratat, în ceea ce privește procedura de reglementare cu control. Adaptare la procedura de reglementare cu control. Partea a cincea, COM(2009) 142 final – 2009/0048 (COD)	72

2009/C 317/13	Avizul Comitetului Economic și Social European privind o evaluare intermediară a implementării planului de acțiune comunitar pentru biodiversitate, COM(2008) 864 final	75

2009/C 317/14	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor – Strategie pentru punerea în aplicare a internalizării costurilor externe, COM(2008) 435 final/2	80

2009/C 317/15	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor privind telemedicina și beneficiile sale pentru pacienți, pentru sistemele de sănătate și pentru societate, COM(2008) 689 final	84

2009/C 317/16	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind drepturile persoanelor care călătoresc pe mare și pe căi navigabile interioare și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 privind cooperarea dintre autoritățile naționale însărcinate să asigure aplicarea legislației în materie de protecție a consumatorului, COM(2008) 816 final – 2008/0246 (COD)	89

2009/C 317/17	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind rețeaua feroviară europeană pentru un transport de marfă competitiv, COM(2008) 852 final – 2008/0247 (COD)	94

2009/C 317/18	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind drepturile călătorilor din transportul cu autobuzul și autocarul și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 privind cooperarea dintre autoritățile naționale însărcinate să asigure aplicarea legislației în materie de protecție a consumatorului, COM(2008) 817 final – 2008/0237 (COD)	99

2009/C 317/19	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1321/2004 privind crearea unor structuri de gestionare a programelor europene de radionavigație prin satelit, COM(2009) 139 final – 2009/0047 (COD)	103

2009/C 317/20	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Cartea verde privind forța de muncă europeană în domeniul sănătății, COM(2008) 725 final	105

2009/C 317/21	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre, COM(2008) 815 final – 2008/0244 (COD)	110

2009/C 317/22	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (reformare), COM(2008) 820 final – 2008/0243 (COD)	115

2009/C 317/23	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea de directivă a Consiliului privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor reprezentând impozite, taxe și alte măsuri COM(2009) 28 final – 2009/0007 (CNS) și propunerea de directivă a Consiliului privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal, COM(2009) 29 final – 2009/0004 (CNS)	120

2009/C 317/24	Avizul Comitetului Economic și Social European privind Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor Integrare regională pentru dezvoltarea țărilor ACP, COM(2008) 604 final	126

2009/C 317/25	Avizul Comitetului Economic și Social European privind propunerea modificată de directivă a Consiliului privind animalele de reproducție de rasă pură din specia bovine (versiune codificată), COM(2009) 235 final – 2006/0250 (CNS)	132