Cooperarea consolidată (articolul 20 din Tratatul privind Uniunea Europeană și titlul III din Tratatul privind funcționarea UE) este o procedură prin care cel puțin nouă state membre ale UE au dreptul de a institui o integrare sau cooperare avansată într-un domeniu din cadrul structurilor UE când devine clar că UE în ansamblu nu poate atinge obiectivele unei astfel de cooperări într-o perioadă rezonabilă.
Acest lucru le permite să evolueze în ritmuri diferite și spre obiective diferite de cele ale statelor membre care nu se implică în domeniile de cooperare consolidată. Procedura este concepută pentru a depăși stagnarea în cazul în care o propunere anume este blocată de un stat membru sau mai multe, care nu doresc să ia parte la inițiativă. Aceasta nu permite însă extinderea competențelor dincolo de cele permise prin tratatele UE.
Autorizația de demarare a cooperării consolidate este acordată de Consiliu în ultimă instanță, la propunerea Comisiei Europene și după obținerea consimțământului Parlamentului European.
Din februarie 2013, această procedură s-a folosit în domeniul legislației privind divorțul, în domeniul brevetelor și taxelor pe tranzacțiile financiare și pentru a proteja interesele financiare ale UE prin instituirea Parchetului European (EPPO).