–

pentru I.T., de M. Conlon, SC, G. Keogh, BL, și I. Khan, solicitor;

–

pentru Irlanda, de M. Browne, Chief State Solicitor, S. Finnegan, A. Joyce și R. O’Donnell, în calitate de agenți, asistați de D. Conlan Smyth, SC, și S. J. Hillery, BL;

–

pentru guvernul german, de J. Möller și N. Scheffel, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de E. Montaguti și J. Tomkin, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 alineatul (3) litera (b), precum și a articolelor 13 și 14 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56, rectificare în JO 2020, L 191, p. 5), precum și a articolului 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între I.T. (denumit în continuare „solicitantul”), un resortisant al unei țări terțe divorțat de un cetățean al Uniunii care are cetățenia unui alt stat membru decât Irlanda, pe de o parte, și Minister for Justice (ministrul justiției, Irlanda) (denumit în continuare „ministrul”), pe de altă parte, în legătură cu decizia finală a acestuia din urmă prin care i s‑a refuzat solicitantului păstrarea unui permis de ședere, care i‑ar fi permis să locuiască în Irlanda pentru o perioadă nedeterminată.

3

Potrivit articolului 47 din cartă, intitulat „Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil”:

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.

Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.

[…]”

4

Considerentul (11) al Directivei 2004/38 enunță:

„Dreptul fundamental și personal de ședere în alt stat membru este conferit în mod direct prin tratat cetățenilor Uniunii și nu depinde de îndeplinirea anumitor proceduri administrative.”

5

Articolul 7 din această directivă, intitulat „Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni”, prevede:

„(1)   Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:

[…]

(2)   Dreptul de ședere prevăzut la alineatul (1) se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru, în cazul în care însoțesc ori se alătură cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă, cu condiția ca cetățeanul Uniunii să îndeplinească condițiile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c).

(3)   În sensul alineatului (1) litera (a), un cetățean al Uniunii care nu mai desfășoară o activitate salariată sau o activitate independentă își menține statutul de lucrător salariat sau de lucrător care desfășoară o activitate independentă în următoarele condiții:

[…]

6

Articolul 10 din directiva menționată, intitulat „Eliberarea permisului de ședere”, are următorul cuprins:

„(1)   Dreptul de ședere al membrilor de familie ai unui cetățean al Uniunii care nu sunt resortisanți ai unui stat membru se confirmă prin eliberarea unui document intitulat «Permis de ședere de membru de familie pentru un cetățean al Uniunii», în termen de cel mult șase luni de la data la care aceștia prezintă cererea. O confirmare a depunerii cererii pentru permisul de ședere se eliberează imediat.

(2)   Pentru eliberarea permisului de ședere, statele membre solicită prezentarea următoarelor documente:

7

Articolul 13 din aceeași directivă, intitulat „Păstrarea dreptului de ședere de către membrii de familie în caz de divorț, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat”, prevede la alineatul (2):

„Fără a aduce atingere dispozițiilor celui de‑al doilea paragraf, divorțul […] nu atrag[e] după sine pierderea dreptului de ședere al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care nu sunt resortisanți ai unui stat membru în cazurile în care:

[…]

Înainte de a dobândi dreptul de ședere permanentă, dreptul de ședere al persoanelor interesate rămâne supus obligației ca aceștia să poată dovedi că desfășoară o activitate salariată sau independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii lor, precum și că dețin o asigurare medicală completă, valabilă în statul membru gazdă, ori că sunt membri ai familiei constituite deja în statul membru gazdă de către o persoană care îndeplinește aceste cerințe. Resursele suficiente sunt definite la articolul 8 alineatul (4).

Membrii de familie menționați mai sus își mențin dreptul de ședere exclusiv cu titlu personal.”

8

Potrivit articolului 14 alineatele (2) și (4) din Directiva 2004/38, intitulat „Păstrarea dreptului de ședere”:

„(2)   Cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora au dreptul de ședere prevăzut la articolele 7, 12 și 13, atât timp cât îndeplinesc condițiile prevăzute de aceste articole.

În cazuri speciale, dacă există bănuiala rezonabilă potrivit căreia un cetățean al Uniunii sau membrii familiei acestuia nu îndeplinesc condițiile prevăzute la articolele 7, 12 și 13, statele membre pot verifica aceasta. Această verificare nu se realizează în mod sistematic.

[…]

(4)   Prin derogare de la dispozițiile alineatelor (1) și (2) și fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului VI, o măsură de expulzare nu poate fi în nici un caz adoptată împotriva unor cetățeni ai Uniunii sau membrilor de familie ai acestora în cazurile în care:

9

Reglementarea de transpunere a Directivei 2004/38 în dreptul irlandez figurează în European Communities (Free Movement of Persons) Regulations 2015 (Regulamentul din 2015 privind libera circulație a persoanelor în Comunitățile Europene) (denumit în continuare „Regulamentul din 2015”).

10

Dreptul de ședere în Irlanda este reglementat de articolul 6 din Regulamentul din 2015, al cărui alineat 3 litera a) prevede:

„Un cetățean al Uniunii […] poate avea reședința în stat pentru o perioadă mai mare de trei luni:

[…]”

11

În conformitate cu articolul 6 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul din 2015, un membru de familie care nu are cetățenia unui stat membru poate locui în Irlanda pentru o perioadă mai mare de trei luni cu condiția ca cetățeanul Uniunii în cauză să ocupe un loc de muncă sau să desfășoare o activitate independentă în acest stat.

12

Articolul 6 alineatul 3 litera c) din Regulamentul din 2015 prevede în esență că, în cazul în care persoana căreia i se aplică articolul 6 alineatul 3 litera a) punctul (i) din acest regulament a încetat să ocupe un loc de muncă sau și‑a încetat activitatea independentă, se consideră că această dispoziție continuă să îi fie aplicabilă, printre altele, atunci când persoana (i) se află în situație de șomaj involuntar, constatată în mod corespunzător după ce a ocupat un loc de muncă pe o perioadă mai mare de un an și s‑a înregistrat ca persoană care caută de lucru în cadrul Departamentului pentru Ocuparea Forței de Muncă și Protecție Socială sau (ii) se află în situație de șomaj involuntar, constatată în mod corespunzător la finalul unui contract de muncă pe durată determinată de mai puțin de un an, sau după ce a devenit șomer în mod involuntar în cursul primului an, și s‑a înregistrat ca persoană care caută de lucru la Departamentul pentru Ocuparea Forței de Muncă și Protecție Socială.

13

Articolul 10 alineatul 2 din Regulamentul din 2015, intitulat „Păstrarea dreptului de ședere de către membrii familiei în caz de divorț, de anulare a căsătoriei, de anulare sau de încetare a parteneriatului civil”, prevede:

[…]”

14

Solicitantul a ajuns în Irlanda în luna octombrie 2002 cu o viză de student. În luna iulie 2009, el s‑a căsătorit, în Irlanda, cu o cetățeană a Uniunii care nu era resortisantă a acestui stat membru și ulterior a solicitat în mai multe rânduri un permis de ședere în temeiul Directivei 2004/38 și al Regulamentului din 2015, pentru motivul că era soțul unei cetățene a Uniunii. Primele două dintre aceste cereri au fost respinse pentru motivul că, la momentul examinării lor, soția sa nu mai era angajată de angajatorul identificat în cererile menționate. A treia cerere de permis de ședere, depusă în luna martie 2013, a fost acceptată și, în consecință, solicitantul a obținut un permis de ședere pentru o perioadă de cinci ani, valabilă până în luna septembrie 2018.

15

O procedură de divorț a fost inițiată în statul membru de origine al cetățeanului Uniunii în luna iunie 2014, iar divorțul cuplului a fost pronunțat în această țară în luna iulie 2014. La data desfacerii, căsătoria durase cinci ani. Permisul de ședere al solicitantului nu a fost revocat ca urmare a acestui divorț. Solicitantul a continuat să lucreze, iar fosta sa soție, care a continuat să locuiască în Irlanda, a primit, potrivit informațiilor furnizate de Department of Employment Affairs and Social Protection (Departamentul pentru Ocuparea Forței de Muncă și Protecție Socială, Irlanda) (denumit în continuare „DEASP”), o alocație pentru persoană care caută de lucru (jobseeker’s allowance) și alocații familiale (child benefit).

16

În luna august 2018, solicitantul a depus o cerere de păstrare a dreptului său de ședere cu titlu personal. Această cerere se întemeia pe articolul 10 alineatul 2 din Regulamentul din 2015, care prevede păstrarea unui drept de ședere derivat în caz de divorț în anumite împrejurări, atunci când căsătoria a durat trei ani sau mai mult, iar cuplul a petrecut cel puțin un an în Irlanda. Această cerere era însoțită de un anumit număr de înscrisuri, printre care mai multe fișe de salariu ale fostei soții a solicitantului, aferente unor perioade intermitente între anii 2011 și 2013, precum și declarațiile sale fiscale pentru anii 2010 și 2012.

17

Această cerere a fost respinsă prin decizia ministrului din 7 octombrie 2019, printre altele pentru motivul că solicitantul nu prezentase dovada activității fostei sale soții la momentul introducerii procedurii de divorț, și anume în luna iunie 2014, înțelegându‑se că drepturile sale derivate depindeau de faptul că fosta sa soție, cetățean al Uniunii, continuase să își exercite drepturile conferite de tratatele Uniunii în Irlanda la acel moment. Solicitantul a fost de asemenea informat cu privire la faptul că această decizie fusese luată printre altele având în vedere informațiile provenite de la DEASP care indicau că, în perioada 13 septembrie 2013-23 septembrie 2017, fosta sa soție, în calitatea sa de cetățeană a Uniunii, nu și‑a exercitat aceste drepturi prin ocuparea unui loc de muncă salariat sau prin exercitarea unei activități independente, prin urmarea unor studii, ca urmare a unei situații de șomaj involuntar sau prin dovada deținerii unor resurse suficiente, în conformitate cu articolul 6 alineatul 3 din Regulamentul din 2015. Ministrul a considerat că, în măsura în care nu se dovedise că, la momentul deschiderii procedurii de divorț, șederea în Irlanda a fostei soții a solicitantului era conformă cu dispozițiile Regulamentului din 2015, solicitantul nu era eligibil pentru păstrarea unui drept de ședere în temeiul articolului 10 alineatul 2 din Regulamentul din 2015.

18

Solicitantul a cerut reexaminarea deciziei menționate și, în acest context, a solicitat o copie a informațiilor care fuseseră transmise ministrului de către DEASP. În sprijinul cererii sale de reexaminare, solicitantul a susținut că nu mai avea o relație cu fosta sa soție, cetățeană a Uniunii, dar că o invitase pe aceasta din urmă să îi furnizeze detalii cu privire la activitățile sale în Irlanda în perioadele menționate de ministru, reafirmând că aceasta beneficiase de prestații sociale cel puțin o parte din perioada în cauză. Întrucât fosta soție a solicitantului nu a dat curs acestei invitații, solicitantul l‑a informat pe ministru că, având în vedere lipsa de colaborare a fostei sale soții, nu era în măsură să furnizeze toate informațiile și toate documentele care dovedeau că, la momentul introducerii procedurii de divorț, fosta sa soție locuia în mod legal în Irlanda și exercita drepturile pe care i le conferă Tratatul FUE. În această măsură, solicitantul a cerut ministrului să obțină divulgarea informațiilor transmise de DEASP.

19

Această cerere de reexaminare a fost respinsă printr‑o nouă decizie a ministrului, adoptată în luna noiembrie 2021. În susținerea acestei decizii, ministrul a considerat că, la momentul introducerii procedurii de divorț, fosta soție nu exercita drepturile pe care i le conferă Tratatul FUE, în măsura în care situația acesteia de șomaj involuntar la acel moment nu fusese precedată de o perioadă de 12 luni de muncă. În decizia menționată, ministrul a arătat printre altele, în primul rând, că fosta soție a ocupat mai multe locuri de muncă între anii 2009 și 2013 atunci când fuseseră depuse cereri în vederea obținerii unui drept de ședere, în al doilea rând, că această persoană primise o alocație de persoană care caută de lucru între lunile septembrie 2013 și septembrie 2017, în al treilea rând, că dosarul nu conținea nicio informație privind împrejurările care au determinat‑o pe fosta soție a solicitantului să își părăsească locul de muncă anterior, indiferent că plecarea a fost voluntară sau involuntară, în al patrulea rând, că niciun element din dosar nu lăsa să se creadă că această persoană a ocupat un loc de muncă timp de peste un an sau că fusese angajată în cadrul unui contract pe durată determinată de mai puțin de un an înainte de a se înregistra la DEASP, având în vedere că informațiile furnizate de DEASP care figurau în dosar indicau doar că aceasta a ocupat un loc de muncă timp de 37 de săptămâni în cursul anului 2013 și două săptămâni în cursul anului 2014, ceea ce era inferior duratei de un an prevăzute de Regulamentul din 2015. Decizia menționată preciza, în plus, că, „deși se recunoaște că cetățeana Uniunii beneficia de plata unor prestații în anul 2014, ministrul nu este obligat să respecte nicio decizie a [DEASP], iar plata continuă a prestațiilor sociale către cetățeana Uniunii nu este determinantă pentru problema legată de drepturile conferite de tratatele Uniunii cu care este sesizat ministrul”.

20

Întrucât acțiunea solicitantului împotriva aceleiași decizii a fost admisă de High Court (Înalta Curte, Irlanda), ministrul a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Court of Appeal (Curtea de Apel, Irlanda), care este instanța de trimitere.

21

În fața instanței de trimitere, se ridică în esență problema, mai întâi, dacă, pentru a dovedi dacă șomajul involuntar al fostei soții a solicitantului ar fi fost „înregistrat în mod corespunzător”, ministrul ar fi trebuit sau nu să țină seama de faptul că DEASP acordase acestei persoane o alocație pentru persoană care caută de lucru, în continuare, dacă articolul 7 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că termenii „o perioadă de peste un an” care figurează în acesta vizează o perioadă neîntreruptă de un an și, în sfârșit, dacă ministrul ar fi trebuit, având în vedere printre altele dispozițiile articolului 41 din cartă, să furnizeze solicitantului dosarul complet referitor la fosta sa soție.

22

Instanța de trimitere consideră că primele două puncte ridică probleme de interpretare a Directivei 2004/38 cu privire la care nu există încă jurisprudență a Curții. În ceea ce privește al treilea aspect, instanța de trimitere ridică problema dacă dreptul de acces la dosar și dreptul la bună administrare, care impune printre altele cooperarea administrației, astfel cum au fost interpretate de Curte printre altele în Hotărârea din 22 noiembrie 2012, M. (C‑277/11, EU:C:2012:744), în Hotărârea din 8 mai 2014, N. (C‑604/12, EU:C:2014:302), în Hotărârea din 8 mai 2018, K. A. și alții (Reîntregire familială în Belgia) (C‑82/16, EU:C:2018:308), precum și în Hotărârea din 12 iulie 2018, Banger (C‑89/17, EU:C:2018:570), constituie un temei suficient pentru a admite cererea formulată de solicitant de divulgare a elementelor din dosar referitoare la fosta sa soție.

23

În aceste condiții, Court of Appeal (Curtea de Apel) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

24

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că expresia „perioadă de peste un an” care figurează în acesta vizează o perioadă unică și continuă de activitate salariată sau independentă de peste un an sau o perioadă de peste un an care poate fi alcătuită din mai multe perioade mai scurte ale unei astfel de activități, cumulate pe mai mulți ani.

25

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 7 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2004/38, un cetățean al Uniunii care nu mai desfășoară o activitate salariată sau independentă își menține statutul de lucrător salariat sau de lucrător care desfășoară o activitate independentă în cazul în care este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în șomaj involuntar, după ce a fost angajat pentru o perioadă de peste un an, și s‑a înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forței de muncă.

26

Această dispoziție nu conține nicio trimitere expresă la legislațiile statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare al expresiei „perioadă de peste un an”. În plus, Directiva 2004/38 nu conține nicio definiție a acestei expresii. În aceste condiții, din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, precum și ale principiului egalității de tratament rezultă că aceeași dispoziție trebuie în mod normal să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, ținând seama nu numai de sensul uzual al termenilor săi, ci și de contextul în care se înscrie și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte [a se vedea Hotărârea din 15 septembrie 2022, Minister for Justice and Equality (Resortisant al unei țări terțe, văr al unui cetățean al Uniunii), C‑22/21, EU:C:2022:683, punctul 19 și jurisprudența citată].

27

În ceea ce privește, în primul rând, modul de redactare a articolului 7 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2004/38, trebuie să se observe că, potrivit sensului său obișnuit în limbajul curent, expresia „un an” vizează o perioadă de 12 luni, care nu coincide în mod necesar cu un an calendaristic și care se bazează pe durata unei rotații a pământului în jurul soarelui. Cu toate acestea, nu reiese nici din modul de redactare a acestei dispoziții, nici din cel al altor dispoziții ale Directivei 2004/38 că această perioadă de „un an” ar trebui să vizeze în mod necesar 12 luni consecutive sau că ar trebui să fie neîntreruptă.

28

Astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 27 din concluzii, în măsura în care modul de redactare a Directivei 2004/38 nu conține precizări cu privire la ceea ce trebuie să se înțeleagă prin expresia „perioadă de peste un an”, trebuie, în al doilea rând, să se efectueze o interpretare contextuală a expresiei menționate.

29

În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, articolul 7 alineatul (3) din Directiva 2004/38 garantează oricărui cetățean al Uniunii care se află într‑o stare de inactivitate temporară menținerea statutului de lucrător și, în mod consecutiv, a dreptului său de ședere în statul membru gazdă, stabilind de asemenea o gradație în condițiile acestei mențineri, care depinde, pe de o parte, de cauza inactivității sale, în speță după cum acesta se află în incapacitate de muncă din cauza unei boli sau a unui accident, în șomaj involuntar sau în formare profesională, și, pe de altă parte, de durata inițială a perioadei sale de activitate în statul membru gazdă, cu alte cuvinte, după cum această durată este mai mare sau mai mică de un an (Hotărârea din 11 aprilie 2019, Tarola,C‑483/17, EU:C:2019:309, punctul 43).

30

Astfel, cetățeanul Uniunii care a desfășurat o activitate salariată sau o activitate independentă în statul membru gazdă își menține statutul de lucrător fără limită în timp, în primul rând, în cazul în care se află în incapacitate temporară, ca rezultat al unei boli sau a unui accident, în conformitate cu articolul 7 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2004/38, în al doilea rând, în cazul în care a desfășurat o activitate salariată sau o activitate independentă în statul membru gazdă pentru o perioadă de peste un an înainte de a se afla în șomaj involuntar, în conformitate cu articolul 7 alineatul (3) litera (b) din directiva menționată, sau, în al treilea rând, în cazul în care a început un stagiu de formare profesională, în temeiul articolului 7 alineatul (3) litera (d) din aceeași directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 aprilie 2019, Tarola,C‑483/17, EU:C:2019:309, punctul 44).

31

În schimb, în conformitate cu articolul 7 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/38, cetățeanul Uniunii care a desfășurat o activitate salariată sau o activitate independentă în statul membru gazdă pentru o perioadă mai scurtă de un an nu beneficiază de menținerea statutului său de lucrător decât pentru o perioadă a cărei durată o poate stabili statul membru respectiv, cu condiția ca aceasta să nu fie mai mică de șase luni (Hotărârea din 11 aprilie 2019, Tarola,C‑483/17, EU:C:2019:309, punctul 45).

32

Constatarea reamintită la punctul 29 din prezenta hotărâre, potrivit căreia gradația în condițiile menținerii statutului de lucrător garantat cetățeanului Uniunii, stabilită la articolul 7 alineatul (3) din Directiva 2004/38, se efectuează în funcție de „durata inițială” a perioadei de activitate în statul membru gazdă, rezultă în special din faptul că litera (b) a acestei dispoziții se referă la o activitate profesională exercitată de cetățeanul Uniunii o „perioadă de peste un an”, iar litera (c) a aceleiași dispoziții se referă la contractele de muncă pe termen limitat, „cu durata de sub un an” sau la situația în care un astfel de cetățean a devenit șomer în mod involuntar în timpul „primelor douăsprezece luni” de activitate salariată sau independentă în statul membru gazdă.

33

Or, această referire la „primele douăsprezece luni” pledează în favoarea unei interpretări a articolului 7 alineatul (3) din Directiva 2004/38 potrivit căreia perioadele de încadrare în muncă sau de activitate independentă menționate în acesta trebuie să fie perioade unice și continue de activitate salariată sau independentă, astfel încât perioada de „peste un an” prevăzută la litera (b) a acestei dispoziții nu poate fi alcătuită din mai multe perioade de activitate mai scurte, cumulate pe mai mulți ani.

34

Trebuie adăugat că această interpretare este de asemenea conformă cu jurisprudența Curții potrivit căreia a doua ipoteză prevăzută la articolul 7 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/38 acoperă toate situațiile în care un lucrător a fost constrâns, din motive independente de voința sa, să își înceteze activitatea în statul membru gazdă „înainte de expirarea unui an”, indiferent de natura activității desfășurate și de tipul de contract de muncă încheiat în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 aprilie 2019, Tarola,C‑483/17, EU:C:2019:309, punctul 48). Astfel, această expresie, „înainte de expirarea unui an”, se referă în mod necesar la o perioadă de 12 luni consecutive și neîntreruptă.

35

În ceea ce privește, în al treilea rând, obiectivele urmărite de Directiva 2004/38, trebuie amintit, pe de o parte, că principala finalitate urmărită de aceasta este consolidarea dreptului la liberă circulație și ședere pentru toți cetățenii Uniunii și, pe de altă parte, că obiectivul urmărit în mod specific prin articolul 7 alineatul (3) din aceasta, este de a securiza, prin menținerea statutului de lucrător, dreptul de ședere al persoanelor care au încetat să își desfășoare activitatea profesională din cauza lipsei de muncă din împrejurări independente de voința lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 aprilie 2019, Tarola,C‑483/17, EU:C:2019:309, punctul 49 și jurisprudența citată).

36

Trebuie adăugat că Directiva 2004/38 are de asemenea ca scop realizarea unui just echilibru între protejarea libertății de circulație a cetățenilor Uniunii, pe de o parte, și garantarea faptului că sistemele de securitate socială din statul membru gazdă nu vor suporta o sarcină excesivă, pe de altă parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 aprilie 2019, Tarola,C‑483/17, EU:C:2019:309, punctul 50).

37

Or, trebuie să se constate că, astfel cum a arătat domnul avocat general în esență la punctele 32 și 33 din concluzii, o interpretare a expresiei „perioadă de peste un an” potrivit căreia aceasta nu ar viza o perioadă unică și continuă, ci o perioadă totală de un an care poate fi alcătuită din mai multe perioade mai scurte de un an de activitate salariată sau independentă cumulate pe mai mulți ani, ar echivala cu repunerea în discuție a caracterului gradual al condițiilor de menținere a statutului de lucrător prevăzute la articolul 7 alineatul (3) din Directiva 2004/38, menționat la punctul 29 din prezenta hotărâre, și, în plus, ar repune în discuție echilibrul amintit la punctul 36 din prezenta hotărâre.

38

Mai precis, o asemenea interpretare ar fi, după cum a subliniat domnul avocat general la punctul 33 din concluzii, susceptibilă să fie incompatibilă cu distincția prevăzută la articolul 7 alineatul (3) litera (b) și, respectiv, litera (c) din Directiva 2004/38 în ceea ce privește durata în care un lucrător salariat sau un lucrător care desfășoară o activitate independentă își menține un astfel de statut, și anume după cum durata inițială a perioadei sale de activitate în statul membru gazdă este mai lungă sau mai scurtă de un an.

39

Prin urmare, trebuie să se concluzioneze că expresia „perioadă de peste un an” care figurează la articolul 7 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2004/38 trebuie interpretată în sensul că vizează o perioadă unică și continuă de peste un an de activitate salariată sau independentă.

40

Pe de altă parte, această interpretare nu împiedică persoanele care au cunoscut o întrerupere involuntară a activității lor salariate sau independente în statul membru gazdă înainte de expirarea perioadei inițiale de un an să poată beneficia de protecția care decurge din menținerea statutului lor de lucrător, întrucât, în lipsa posibilității de a intra sub incidența dispozițiilor articolului 7 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2004/38, aceste persoane vor putea, dacă se află în una dintre situațiile menționate la punctul 34 din prezenta hotărâre, să beneficieze de cele ale articolului 7 alineatul (3) litera (c) din aceasta.

41

În această privință, trebuie adăugat că Curtea a statuat deja că criteriul menționat, printre altele, la articolul 7 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/38, care permite persoanelor interesate să își cunoască fără ambiguitate drepturile și obligațiile, este, în consecință, de natură să garanteze un nivel ridicat de securitate juridică și de transparență în cadrul acordării prestațiilor de asistență socială ale asigurării de bază, fiind în același timp conform cu principiul proporționalității (Hotărârea din 15 septembrie 2015, Alimanovic,C‑67/14, EU:C:2015:597, punctul 61).

42

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 7 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că expresia „perioadă de peste un an” care figurează în acesta vizează o perioadă unică și continuă de peste un an de activitate salariată sau independentă.

43

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că faptul că un cetățean al Uniunii care are reședința pe teritoriul unui alt stat membru decât cel al cărui resortisant este primește o alocație de șomaj din partea acestui stat membru trebuie recunoscut de autoritatea statului membru menționat competentă să elibereze permisele de ședere ca dovadă a faptului că acest cetățean al Uniunii se află în șomaj involuntar „înregistrat în mod corespunzător”, în sensul acestei dispoziții.

44

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că din cererea de decizie preliminară reiese că întrebările instanței de trimitere se limitează la aspectul dacă faptul că un astfel de cetățean al Uniunii primește o alocație de șomaj din partea autorității naționale competente este suficient pentru a considera că este „înregistrat în mod corespunzător” caracterul involuntar al șomajului, în sensul dispoziției menționate, și nu privesc celelalte două condiții cumulative enunțate de aceasta din urmă, și anume, pe de o parte, să fi fost angajat pe o perioadă de peste un an și, pe de altă parte, să se fi înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forței de muncă.

45

În această privință, trebuie să se constate, pe de o parte, că, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 50 din concluzii, Directiva 2004/38 nu definește expresia „înregistrat în mod corespunzător” și nici nu conține dispoziții privind criteriile sau modalitățile potrivit cărora ar trebui „să se înregistreze în mod corespunzător” o persoană se află în șomaj involuntar. Or, în lipsa unor norme ale Uniunii în materie și în temeiul principiului autonomiei procedurale, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru sarcina de a stabili normele referitoare la aceste criterii și la aceste modalități, cu condiția ca aceste norme să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 iunie 2018, Diallo,C‑246/17, EU:C:2018:499, punctele 45 și 59, precum și jurisprudența citată).

46

Pe de altă parte, astfel cum reiese din considerentele (1)-(4) ale Directivei 2004/38, aceasta urmărește să faciliteze exercitarea dreptului fundamental și individual de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, care este conferit în mod direct cetățenilor Uniunii prin articolul 21 alineatul (1) TFUE, și are printre altele ca obiect să consolideze respectivul drept (Hotărârea din 11 aprilie 2019, Tarola,C‑483/17, EU:C:2019:309, punctul 23 și jurisprudența citată). Aceasta are de asemenea ca obiectiv, așa cum reiese din jurisprudența amintită la punctul 36 din prezenta hotărâre, realizarea unui just echilibru între protejarea libertății de circulație a cetățenilor Uniunii și garantarea faptului că sistemele de securitate socială din statul membru gazdă nu vor suporta o sarcină excesivă.

47

În schimb, din lectura atât a preambulului, cât și a dispozițiilor Directivei 2004/38, este evident că aceasta nu urmărește să armonizeze atribuirea alocațiilor de șomaj, modalitățile potrivit cărora trebuie să se atribuie aceste alocații sau criteriile potrivit cărora trebuie să se constate că șomajul unui cetățean al Uniunii are un caracter involuntar. Or, într‑o asemenea situație, este necesar să se verifice dacă legislația națională în cauză nu este de natură să încalce obiectivele Directivei 2004/38 sau să priveze dispozițiile acesteia de efectul lor util.

48

În speță, în pofida faptului că, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctele 52 și 53 din concluzii, cererea de decizie preliminară nu permite să se cunoască exact criteriile potrivit cărora organismul național competent să acorde alocațiile de șomaj în discuție în litigiul principal, și anume alocația pentru persoana care caută de lucru, acordă această alocație, este suficient să se constate că, în observațiile sale, Irlanda a indicat, asemenea ministrului în fața High Court (Înalta Curte), că, în conformitate cu dispozițiile naționale aplicabile, DEASP, care este organismul național competent să acorde această alocație pentru persoanele care caută de lucru, nu este obligat să cerceteze motivele pentru care o persoană aflată în șomaj și‑a părăsit locul de muncă și, prin urmare, nici nu este obligat să examineze dacă acest șomaj are sau nu un caracter „involuntar”.

49

Or, dacă s‑ar dovedi, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, că DEASP nu este efectiv obligat să cerceteze motivele pentru care o persoană este în șomaj și poate acorda beneficiul alocației pentru persoane care caută de lucru fără a se dovedi că acest șomaj este „involuntar”, în sensul articolului 7 alineatul (3) din Directiva 2004/38, ar trebui să se concluzioneze că acordarea acestei alocații pentru persoana care caută de lucru este lipsită de orice legătură cu caracterul involuntar sau nu al șomajului persoanei în cauză și nu poate constitui, în orice caz, o dovadă a caracterului involuntar sau nu al pierderii locului său de muncă. Într‑o asemenea situație, neluarea în considerare de către autoritatea națională competentă să elibereze permisele de ședere a deciziei de acordare a alocației în cauză ca dovadă a faptului că persoana menționată se află în situație de șomaj involuntar „înregistrat în mod corespunzător”, în sensul acestei dispoziții, nu este în mod vădit susceptibilă să repună în discuție obiectivele Directivei 2004/38 sau efectul util al dispozițiilor sale.

50

În schimb, dacă, în urma verificărilor care îi revin, instanța de trimitere ar trebui să constate că organismul național competent pentru acordarea alocației pentru persoanele care caută de lucru o supune condiției ca persoanele respective să se afle în situație de „șomaj involuntar”, în sensul articolului 7 alineatul (3) din Directiva 2004/38, și anume că încetarea activității salariate sau independente a persoanelor în cauză a avut loc pentru motive – sau ca urmare a unor împrejurări – independente de voința acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 aprilie 2019, Tarola,C‑483/17, EU:C:2019:309, punctele 46-49 și jurisprudența citată), iar organismul menționat verifică efectiv că aceste motive sau împrejurări sunt independente de voința persoanelor menționate, autoritatea națională competentă să elibereze permisele de ședere ar trebui să țină seama de decizia de acordare a alocației pentru persoana care caută de lucru ca reprezentând cel puțin un element de probă prin care se urmărește să se demonstreze că persoana în cauză se află în situație de șomaj involuntar „înregistrat în mod corespunzător”, în sensul acestei dispoziții.

51

Prin urmare, și în lipsa unor indicații mai precise din partea instanței de trimitere cu privire la aspectul dacă, în conformitate cu dispozițiile naționale pertinente, autoritatea națională competentă să elibereze permisele de ședere este obligată sau nu să țină seama în mod corespunzător de decizia de acordare a alocației pentru persoana care caută de lucru ca element de probă care urmărește să demonstreze că persoana în cauză se află în situație de șomaj involuntar „înregistrat în mod corespunzător”, revine instanței de trimitere, singura competentă să interpreteze și să aplice dreptul național, sarcina de a verifica dacă aplicarea acestor dispoziții naționale respectă principiile echivalenței și efectivității dreptului Uniunii și, așadar, nu este de natură să repună în discuție obiectivul Directivei 2004/38 sau efectul util al dispozițiilor menționate.

52

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 7 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că faptul că un cetățean al Uniunii care are reședința pe teritoriul unui alt stat membru decât cel al cărui resortisant este primește o alocație de șomaj din partea acestui stat membru nu trebuie, ca atare, să fie recunoscut de autoritatea statului membru menționat competentă să elibereze permisele de ședere ca reprezentând o dovadă suficientă că această persoană se află în situație de șomaj involuntar „înregistrat în mod corespunzător”, în sensul acestei dispoziții.

53

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2004/38, citită în lumina principiului general al bunei administrări, trebuie interpretată în sensul că implică faptul că autoritatea națională competentă să elibereze permisele de ședere are obligația de a comunica dosarul său unui solicitant resortisant al unei țări terțe, eventual într‑o formă anonimizată în mod corespunzător, fie înainte de a lua o decizie cu privire la păstrarea dreptului său de ședere sau a unui permis de ședere în temeiul articolului 14 din această directivă coroborat cu articolele 7 și 13 din aceasta, fie numai în stadiul procedurii de control jurisdicțional al acestei decizii, atunci când înscrisurile din dosarul în discuție, pe care autoritatea națională competentă s‑a întemeiat pentru a refuza permisul de ședere și a căror comunicare a solicitat‑o, conțin informații referitoare printre altele la perioadele de încadrare în muncă a fostei sale soții, cetățeană a Uniunii, iar aceasta, după ce a fost invitată de respectivul resortisant al unei țări terțe, a refuzat să îi comunice aceste informații.

54

În această privință, trebuie arătat, în primul rând, că Directiva 2004/38, în special articolul 7 din aceasta, privind dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni, articolul 10, privind eliberarea permiselor de ședere, articolul 13, privind păstrarea dreptului de ședere de către membrii de familie în caz de divorț, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat, și articolul 14, privind păstrarea dreptului de ședere, prevede în esență că solicitanților le revine sarcina de a prezenta elementele necesare pentru a stabili că îndeplinesc condițiile pentru a beneficia de drepturile recunoscute de aceste articole și nu stabilește o obligație explicită a autorităților naționale de a furniza solicitanților informațiile pe care le dețin deja și de care aceștia ar putea avea nevoie pentru a demonstra că îndeplinesc condițiile menționate.

55

Prin urmare, trebuie să se constate că Directiva 2004/38 nu prevede în mod explicit o „obligație de cooperare” în sarcina autorităților statelor membre în stadiul determinării elementelor pertinente ale unei cereri de permis de ședere și se distinge prin aceasta de o directivă precum Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate (JO 2004, L 304, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 52), care prevede o astfel de obligație de cooperare la articolul 4 alineatul (1) din aceasta [a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2023, International Protection Appeals Tribunal ș.a. (Atentat în Pakistan), C‑756/21, EU:C:2023:523, punctul 48].

56

Trebuie amintit, în al doilea rând, că articolul 41 din cartă, care consacră dreptul la bună administrare și care prevede la alineatul (2) că acest drept include în special dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere [litera (a)], dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial [litera (b)], precum și obligația administrației de a‑și motiva deciziile [litera (c)], nu se adresează statelor membre, ci numai instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mukarubega,C‑166/13, EU:C:2014:2336, punctul 44 și jurisprudența citată).

57

Prin urmare, solicitantul unui permis de ședere nu poate deduce în mod direct din articolul 41 alineatul (2) literele (a) și (b) din cartă un drept de a fi ascultat în orice procedură referitoare la cererea sa ori un drept de acces la dosar în cadrul unei proceduri naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 2014, YS și alții, C‑141/12 și C‑372/12, EU:C:2014:2081, punctul 67, și Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mukarubega,C‑166/13, EU:C:2014:2336, punctul 44).

58

În schimb, dreptul la bună administrare consacrat la articolul 41 din cartă reflectă un principiu general al dreptului Uniunii care are vocația de a se aplica statelor membre atunci când pun în aplicare acest drept (a se vedea Hotărârea din 13 iulie 2023, Azienda Ospedale‑Università di Padova, C‑765/21, EU:C:2023:566, punctul 43 și jurisprudența citată).

59

Trebuie adăugat, pe de o parte, că dreptul de acces la dosar constituie printre altele corolarul necesar exercitării efective a dreptului la apărare (Hotărârea din 13 septembrie 2018, UBS Europe și alții, C‑358/16, EU:C:2018:715, punctul 61, precum și jurisprudența citată) și că, atunci când adoptă măsuri care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, administrațiile statelor membre au obligația de a respecta dreptul la apărare al destinatarilor deciziilor care afectează în mod sensibil interesele acestora din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 noiembrie 2014, Mukarubega,C‑166/13, EU:C:2014:2336, punctul 50 și jurisprudența citată).

60

Pe de altă parte, în cadrul procedurii jurisdicționale, respectarea dreptului la apărare garantat la articolul 47 din cartă presupune ca reclamantul să poată avea acces nu numai la motivele deciziei luate în privința sa, ci și la ansamblul elementelor din dosar pe care s‑a întemeiat administrația, pentru a putea în mod efectiv să își exprime poziția cu privire la aceste elemente [Hotărârea din 25 aprilie 2024, NW și PQ (Informații clasificate), C‑420/22 și C‑528/22, EU:C:2024:344, punctul 92, precum și jurisprudența citată].

61

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că decizia în discuție în litigiul principal a intervenit în temeiul Regulamentului din 2015, care a transpus Directiva 2004/38 în dreptul irlandez. Din moment ce Regulamentul din 2015 pune în aplicare dreptul Uniunii, cerințele care decurg din dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, din dreptul la apărare și din dreptul la o bună administrare, printre care dreptul de acces la dosar, astfel cum sunt garantate în dreptul Uniunii, își găsesc aplicarea în cauza principală.

62

Trebuie adăugat că situația în discuție în litigiul principal se caracterizează prin faptul, pe de o parte, că solicitantul intenționează să obțină un drept de ședere derivat pe baza unor date care nu se află în posesia sa, pentru motivul că privesc o altă persoană, și anume fosta sa soție, care nu i‑a permis accesul, și, pe de altă parte, că autoritățile naționale competente să elibereze solicitantului un permis de ședere dispun deja de respectivele date și s‑au întemeiat pe acestea pentru a refuza reînnoirea permisului de ședere al solicitantului.

63

Or, dacă, astfel cum pare să considere instanța de trimitere, nu există niciun alt mijloc pentru solicitant de a obține aceste date decât cel de a solicita accesul la dosarul care îl privește, ar trebui să se considere că modalitățile procedurale naționale care pun, în fapt, solicitantul într‑o situație în care îi este imposibil să demonstreze că, la momentul introducerii procedurii de divorț, fosta sa soție îndeplinea condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (3) litera (b). al Directivei 2004/38 și că beneficiază, așadar, de un drept de ședere derivat în temeiul dispozițiilor acestei directive, repun în discuție efectul util al drepturilor pe care solicitantul le poate avea în temeiul acestei directive și nu permit garantarea respectării drepturilor sale fundamentale, în special a dreptului său la protecție jurisdicțională efectivă și a dreptului său la apărare.

64

Desigur, în speță, datele în discuție, care figurează deja în dosarul solicitantului, nu se referă în mod direct la acesta din urmă, ci o privesc pe fosta sa soție, astfel încât s‑ar putea aduce atingere protecției confidențialității acestor date.

65

În această privință, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că drepturile fundamentale nu constituie prerogative absolute, ci pot să cuprindă restricții, cu condiția ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de măsura în cauză și să nu implice, din perspectiva scopului urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere însuși conținutului drepturilor astfel garantate (Hotărârea din 13 septembrie 2018, UBS Europe și alții, C‑358/16, EU:C:2018:715, punctul 62, precum și jurisprudența citată).

66

Asemenea restricții pot, într‑adevăr, viza printre altele protecția cerințelor de confidențialitate sau de secret profesional, cărora accesul la anumite informații și documente le poate aduce atingere (a se vedea Hotărârea din 13 septembrie 2018, UBS Europe și alții, C‑358/16, EU:C:2018:715, punctul 63 și jurisprudența citată).

67

Astfel, dreptul de acces la dosar poate fi limitat pe baza unei ponderări între, pe de o parte, principiul general al bunei administrări, precum și dreptul la o cale de atac efectivă al persoanei în cauză și, pe de altă parte, interesele evocate pentru a justifica nedivulgarea unui element din dosar acestei persoane [Hotărârea din 25 aprilie 2024, NW și PQ (Informații clasificate), C‑420/22 și C‑528/22, EU:C:2024:344, punctul 94, precum și jurisprudența citată].

68

Totuși, această ponderare nu poate conduce la privarea de orice efectivitate a dreptului la apărare al persoanei vizate și la golirea de conținut a dreptului său la o cale de atac eficientă care decurge din articolul 47 din cartă, în special prin necomunicarea către aceasta sau, după caz, către reprezentantul său cel puțin a conținutului datelor referitoare la perioadele de încadrare în muncă a fostei sale soții pe care se întemeiază decizia adoptată în privința sa [a se vedea prin analogie Hotărârea din 25 aprilie 2024, NW și PQ (Informații clasificate), C‑420/22 și C‑528/22, EU:C:2024:344, punctul 95, precum și jurisprudența citată].

69

Într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, revine, așadar, autorității naționale competente să elibereze permisul de ședere sau, dacă este cazul, instanței naționale sesizate cu o cale de atac în contextul acestei eliberări să țină seama de interesele divergente ale persoanelor în cauză și să efectueze o evaluare comparativă a intereselor prezente în cauză având în vedere împrejurările fiecărei situații și tipul de procedură în cauză și să comunice solicitantului, în esență sau într‑o formă anonimizată, elementele din dosar la care nu are acces altfel și care sunt decisive în cadrul stabilirii păstrării dreptului său de ședere.

70

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că Directiva 2004/38, citită în lumina principiului general al bunei administrări și a dreptului la o cale de atac jurisdicțională eficientă, consacrat la articolul 47 din cartă, trebuie interpretată în sensul că implică faptul că autoritatea națională competentă să elibereze permisele de ședere are obligația de a comunica unui solicitant resortisant al unei țări terțe sau reprezentantului său dosarul său, dacă este cazul într‑o formă anonimizată în mod corespunzător, înainte de a lua o decizie referitoare la păstrarea dreptului său de ședere sau la acordarea unui permis de ședere în temeiul articolului 14 din această directivă coroborat cu articolele 7 și 13 din aceasta, atunci când înscrisurile din dosarul în discuție, pe care autoritatea națională competentă s‑a întemeiat pentru a refuza permisul de ședere și a căror comunicare a fost solicitată de acest resortisant, conțin informații referitoare printre altele la perioadele de încadrare în muncă a fostei sale soții, cetățeană a Uniunii, iar aceasta, după ce a fost invitată de solicitant, a refuzat să îi comunice respectivele informații.

71

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: