–

pentru „Lukoil Bulgaria” EOOD și „Lukoil Neftohim Burgas” AD, de Y. Pekunov, A. Velichkov, advokati, A. Pekunova, yuriskonsult, și A. Robertson, KC;

–

pentru Komisia za zashtita na konkurentsiata, de M. Goranova, N. Mincheva și Y. Nenkova;

–

pentru guvernul bulgar, de T. Mitova, R. Stoyanov și T. Tsingileva, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de F. Castillo de la Torre, V. Hitrovs, E. Rousseva și C. Sjödin, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 102 TFUE.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între „Lukoil Bulgaria” EOOD (denumită în continuare „Lukoil Bulgaria”) și „Lukoil Neftohim Burgas” AD (denumită în continuare „Lukoil Burgas”), care aparțin grupului economic Lukoil (denumit în continuare „grupul Lukoil”), pe de o parte, și Komisia za zashtita na konkurentsiata (Comisia pentru Protecția Concurenței, Bulgaria) (denumită în continuare „autoritatea bulgară de concurență”), pe de altă parte, în legătură cu validitatea Deciziei nr. 332 din 4 aprilie 2023 (denumită în continuare „decizia autorității bulgare de concurență”), prin care aceasta din urmă a constatat că, pe piața stocării de carburanți pentru autovehicule (denumiți în continuare „carburanții”) din Bulgaria, aceste societăți au săvârșit un abuz de poziție dominantă interzis atât de articolul 102 TFUE, cât și de dispozițiile corespunzătoare ale dreptului acestui stat membru.

3

Articolul 102 TFUE prevede:

„Este incompatibilă cu piața internă și interzisă, în măsura în care poate afecta comerțul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia.

Aceste practici abuzive pot consta în special în:

4

Articolul 21 din Zakon za zashtita na konkurentsiata (Legea privind protecția concurenței) (DV no 102 din 28 noiembrie 2008, denumită în continuare „ZZK”), prevede:

„Este interzis comportamentul întreprinderilor care constituie o poziție de monopol sau o poziție dominantă și cel al două sau mai multe întreprinderi aflate în poziție dominantă colectivă, care este susceptibil să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurența și care afectează interesele consumatorilor, în special:

[…]

[…]

5

Reclamantele din litigiul principal sunt două societăți stabilite în Bulgaria care aparțin grupului Lukoil, a cărui activitate în acest stat membru datează de la privatizarea, începând cu anul 1995, a Neftohimicheski kombinat Burgas (combinatul petrochimic din Burgas, Bulgaria). În cursul anului 1963, această entitate și‑a început activitatea sub formă de întreprindere de stat, exploatând mai întâi rafinăria din Burgas (Bulgaria), în sectorul petrolier și cel petrochimic, pentru care a dispus ulterior de o infrastructură de transport și de stocaj, constituită din trei oleoducte, precum și din șapte depozite și terminale petroliere.

6

Pe baza unui contract de privatizare încheiat la 12 octombrie 1999, statul bulgar a cedat grupului Lukoil 58 % din capitalul societății care a succedat combinatului petrochimic din Burgas. Acest grup a devenit astfel proprietarul infrastructurii de transport și de stocare exploatate de această societate. Prin Decretul nr. 181 din 20 iulie 2009, statul bulgar a declarat că portul Burgas, inclusiv terminalul portuar Roseneț (Bulgaria), la care acesta este conectat, precum și oleoductele care conduceau la acesta constituiau instalații strategice cu titlu de instalații și activități importante pentru securitatea națională.

7

Potrivit indicațiilor furnizate de instanța de trimitere, Lukoil Burgas este principalul producător de produse petroliere din Bulgaria. Această societate operează rafinăria Burgas, precum și terminalul portuar Roseneț, pentru exploatarea căruia dispune de o concesiune de servicii, acordată de statul bulgar la 22 martie 2011. Acesta din urmă deține o acțiune specifică în capitalul Lukoil Burgas, care îi conferă drepturi speciale. În temeiul acestora, adunarea generală a acționarilor Lukoil Burgas trebuie să obțină acordul scris prealabil al acestui stat membru și să respecte anumite condiții atunci când intenționează să adopte o decizie prin care se reduce substanțial producția de carburanți sau prin care se refuză accesul la instalațiile portuare și la oleoducte în schimbul unei remunerații echitabile.

8

Lukoil Bulgaria are ca obiect de activitate distribuția de produse petroliere. Pentru activitățile sale principale de comerț cu ridicata al carburanților, această societate dispune de depozite răspândite pe întreg teritoriul bulgar. În perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2016 și 30 noiembrie 2020, Lukoil Bulgaria dispunea de trei antrepozite fiscale în care erau deținute produse supuse accizelor. Pentru activitățile sale de distribuție cu amănuntul a carburanților, Lukoil Bulgaria utilizează rețeaua sa națională de benzinării.

9

După ce a constatat că, în luna martie a anului 2020, prețul cu amănuntul al carburanților scăzuse în Bulgaria mai puțin (minus 11 %) decât prețul petrolului pe piețele mondiale (minus 47 %), Varhovna administrativna prokuratura (Parchetul de pe lângă Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria) a solicitat autorității bulgare de concurență să investigheze existența unor încălcări ale dreptului concurenței legate de stabilirea prețurilor de vânzare cu amănuntul a carburanților.

10

Potrivit Administrativen sad Sofia‑oblast (Tribunalul Administrativ al regiunii Sofia, Bulgaria), care este instanța de trimitere, din decizia autorității bulgare de concurență reiese că grupul Lukoil este cel mai mare antrepozitar autorizat de carburanți, precum și primul operator pe piața de vânzare cu ridicata și cu amănuntul pentru aceste produse în Bulgaria. Acesta dispune de o infrastructură de transport și de stocare unică în acest stat membru care facilitează comercializarea produselor Lukoil Burgas.

11

Potrivit acestei decizii, în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2016 și 31 martie 2021 (denumită în continuare „perioada încălcării”), Lukoil Bulgaria și Lukoil Burgas ar fi săvârșit mai multe forme diferite de abuz de poziția lor dominantă într‑un scop anticoncurențial comun prin faptul că au refuzat să acorde altor producători sau importatori de carburanți accesul la infrastructura de transport și de stocare pe care acestea le exploatau. Ele ar fi refuzat în special să acorde întreprinderilor terțe accesul la antrepozitele fiscale pe care acestea le gestionau (denumite în continuare „depozitele terestre”), la depozitele situate în terminalele portuare Roseneț și Varna (Bulgaria) (denumite în continuare „depozitele maritime”), precum și la oleoducte.

12

Autoritatea bulgară de concurență a considerat că, având în vedere natura diversificată a acestor infrastructuri și regimurile lor de proprietate diferite, unele dintre aceste comportamente trebuiau să fie calificate drept „refuz nejustificat de a furniza bunuri sau servicii”, în sensul articolului 21 punctul 5 din ZZK, în timp ce altele trebuiau să fie calificate drept „limitare a producției, a comercializării sau a dezvoltării tehnice în dezavantajul consumatorilor”, în sensul articolului 21 punctul 2 din ZZK. Prin urmare, integrarea acestor comportamente în cadrul unei strategii comune a grupului Lukoil a determinat această autoritate să le considere o încălcare unică atât a articolului 102 al doilea paragraf litera (b) TFUE, cât și a articolului 21 punctele 2 și 5 din ZZK, autoritatea menționată precizând că încălcarea vizată la punctul 5 al acestui articol 21 este un caz special de încălcare generală prevăzută la punctul 2 din articolul 21 menționat.

13

Cu titlu de sancțiune, aceeași autoritate a aplicat Lukoil Burgas o amendă în cuantum de aproximativ 140 de milioane de leva bulgărești (BGN) (aproximativ 72 de milioane de euro), iar Lukoil Bulgaria, o amendă în cuantum de aproximativ 55 de milioane BGN (aproximativ 28 de milioane de euro).

14

În primul rând, întrucât decizia autorității bulgare de concurență nu vizează unul, ci mai multe comportamente ilicite, instanța de trimitere consideră că, ținând seama de principiul bunei administrări, consacrat la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, de dreptul justițiabililor de a fi ascultați înainte de adoptarea unei măsuri care îi afectează în mod defavorabil, precum și de dreptul la o cale de atac efectivă garantat de articolul 47 din această cartă a drepturilor fundamentale, trebuie, pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată această instanță, să se stabilească dacă autoritatea bulgară de concurență era obligată să delimiteze, înainte de a constata fiecare dintre aceste încălcări, piața relevantă afectată, comportamentele și efectele anticoncurențiale, precum și toate elementele de fapt pertinente care permit constatarea acestor încălcări.

15

În al doilea rând, instanța de trimitere arată că din decizia autorității bulgare de concurență reiese că aceasta din urmă a considerat că condițiile enunțate în Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, denumită în continuare Hotărârea Bronner, EU:C:1998:569), pentru a putea considera că refuzul accesului la o infrastructură esențială constituie un abuz de poziție dominantă, nu erau aplicabile infrastructurilor unei întreprinderi dominante care nu este proprietara acestora sau care nu a suportat costul de construcție al acestora. Potrivit acestei autorități, aceste condiții ar fi, așadar, inaplicabile atunci când întreprinderea dominantă a primit, precum în speță, infrastructuri esențiale din partea statului, iar investițiile realizate de această întreprindere nu se opuneau interesului public. Din această decizie ar rezulta că construirea tuturor depozitelor maritime, a tuturor depozitelor terestre, cu excepția celor din Iliyantsi (Bulgaria) și din Ruse (Bulgaria), și a tuturor oleoductelor la care Lukoil Burgas și Lukoil Bulgaria au refuzat să acorde acces în perioada de încălcări a fost finanțată prin intermediul resurselor publice. În plus, potrivit deciziei menționate, în urma modificărilor aduse la 18 septembrie 2020 legislației privind accizele și antrepozitele fiscale, Lukoil Bulgaria era obligată, în calitate de antrepozitar autorizat, de la 23 decembrie 2020, să garanteze accesul terților independenți la cel puțin 15 % din capacitatea de stocare de care dispunea în toate instalațiile sale, cu excepția oleoductelor care leagă Burgas de Sofia (Bulgaria).

16

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, pentru a înlătura condițiile enunțate în Hotărârea Bronner pentru motivul că întreprinderea dominantă exploatează infrastructura esențială în urma unei privatizări sau a unei concesiuni, trebuie să se ia în considerare alte împrejurări, precum obligațiile care decurg dintr‑un contract de privatizare, cuantumul investițiilor realizate între timp de întreprinderea dominantă și dacă acestea din urmă au fost realizate la inițiativa acestei întreprinderi sau la cererea statului.

17

Ea arată în această privință că, deși autoritatea bulgară de concurență a considerat că condițiile enunțate în Hotărârea Bronner sunt inaplicabile infrastructurilor finanțate din fonduri publice și achiziționate ulterior de întreprinderea dominantă în cadrul unei privatizări sau puse la dispoziția sa prin intermediul unei concesiuni, opiniile divergente a doi dintre membrii acestei autorități sugerează că un alt rezultat ar fi fost posibil în temeiul Hotărârii din 12 ianuarie 2023, Lietuvos geležinkeliai/Comisia (C‑42/21 P, EU:C:2023:12).

18

Or, din punctul 75 al Comunicării Comisiei – Orientări privind prioritățile Comisiei în aplicarea articolului [102 TFUE] la practicile de excludere abuzivă ale întreprinderilor dominante (JO 2009, C 45, p. 7) ar reieși că faptul de a ști că pot avea o obligație de a aproviziona împotriva propriei voințe poate determina întreprinderile dominante să investească mai puțin sau chiar să renunțe la investiție. De asemenea concurenții unei întreprinderi dominante pot fi tentați să profite gratuit de investițiile sale. Niciuna dintre aceste consecințe nu ar fi în interesul consumatorilor.

19

În aceste condiții, Administrativen sad Sofia‑oblast (Tribunalul Administrativ al Regiunii Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare:

20

Autoritatea bulgară de concurență susține că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă. Aceasta arată, mai precis, că prima întrebare nu privește o interpretare a dreptului Uniunii, ci fondul litigiului principal și că a doua întrebare este formulată într‑un mod foarte general.

21

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii instituite la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 21 aprilie 1988, Pardini,338/85, EU:C:1988:194, punctul 8, precum și Hotărârea din 22 octombrie 2024, Kolin Inșaat Turizm Sanayi ve Ticaret,C‑652/22, EU:C:2024:910, punctul 36 și jurisprudența citată).

22

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 9 septembrie 2021, GE Auto Service Leasing,C‑294/20, EU:C:2021:723, punctul 40 și jurisprudența citată).

23

În speță, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 102 TFUE având în vedere îndoielile pe care le exprimă cu privire, pe de o parte, la elementele pe care autoritatea bulgară de concurență trebuia să le reunească pentru a stabili existența unei încălcări a acestei dispoziții care constă, pentru o întreprindere în poziție dominantă, în a refuza să acorde concurenților săi accesul la infrastructura de transport și de stocare a produselor petroliere pe care o controlează (prima întrebare) și, pe de altă parte, la aplicarea, într‑o asemenea situație, a jurisprudenței rezultate din Hotărârea Bronner (a doua și a treia întrebare). Instanța menționată indică, în această privință, motivele exacte care au determinat‑o să adreseze Curții întrebări preliminare.

24

În aceste condiții, pe de o parte, nu se poate susține că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere nu solicită interpretarea articolului 102 TFUE, ci aplicarea acestei dispoziții în litigiul principal și, pe de altă parte, nu este evident că interpretarea dispoziției menționate nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal ori că problema ridicată în cererea de decizie preliminară prezintă un caracter ipotetic. În plus, Curtea dispune, având în vedere cererea de decizie preliminară, de elemente care îi permit să răspundă în mod util la întrebările care îi sunt adresate.

25

Prin urmare, este necesar să se considere că cererea de decizie preliminară este admisibilă.

26

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea din 17 iulie 1997, Krüger,C‑334/95, EU:C:1997:378, punctele 22 și 23, precum și Hotărârea din 29 aprilie 2025, Prezydent Miasta Mielca,C‑453/23, EU:C:2025:285, punctul 38 și jurisprudența citată).

27

Potrivit indicațiilor instanței de trimitere, autoritatea bulgară de concurență a constatat că, pe întreaga perioadă a încălcărilor, Lukoil Bulgaria și Lukoil Burgas refuzaseră să acorde terților accesul la infrastructura de transport și de stocare a carburanților pe care o controlează fiecare, constituită din depozite terestre, depozite maritime și oleoducte. Această autoritate, deși a constatat existența unei încălcări unice a articolului 102 al doilea paragraf litera (b) TFUE, a considerat în decizia sa că fiecare dintre aceste trei tipuri de refuz al accesului intra sub incidența unor comportamente care pot fi calificate fie drept restricții privind comerțul, în sensul articolului 21 punctul 2 din ZZK, fie drept refuzuri nejustificate de acces la un serviciu, în sensul articolului 21 punctul 5 din ZZK.

28

Reiese de asemenea din cererea de decizie preliminară că instanța de trimitere ridică problema dacă autoritatea bulgară de concurență era obligată să constate că erau îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 102 TFUE pentru fiecare dintre încălcările prevăzute la punctele 2 și, respectiv, 5 ale articolului 21 din ZZK sau dacă aceasta se putea limita să constate existența unei încălcări unice a articolului 102 TFUE pentru toate aceste comportamente.

29

Astfel, trebuie să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că, pentru ca o autoritate de concurență să poată aprecia că unele comportamente a două societăți care fac parte din aceeași întreprindere în poziție dominantă, constând, potrivit acestei autorități, în refuzul acordării accesului la instalații plasate sub controlul lor respectiv și care fac parte din aceeași infrastructură esențială controlată de această întreprindere și în restrângerea privind comerțul în această privință, constituie un abuz de o asemenea poziție dominantă, autoritatea menționată este obligată să constate că sunt îndeplinite condițiile articolului 102 TFUE atât în privința comportamentelor calificate drept restricții privind comerțul, cât și în privința comportamentelor calificate drept refuz al accesului la astfel de instalații.

30

În această privință, trebuie amintit că articolul 102 TFUE interzice, în măsura în care poate afecta comerțul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia. Articolul 102 TFUE urmărește să evite să se aducă atingere concurenței în detrimentul interesului general, al întreprinderilor individuale și al consumatorilor, sancționând comportamentele întreprinderilor aflate în poziție dominantă care restrâng concurența bazată pe merite și sunt astfel susceptibile să cauzeze un prejudiciu direct consumatorilor sau care împiedică sau denaturează această concurență și sunt astfel susceptibile să le cauzeze un prejudiciu indirect [Hotărârea din 10 septembrie 2024, Google și Alphabet/Comisia (Google Shopping), C‑48/22 P, EU:C:2024:726, punctul 87, precum și jurisprudența citată].

31

Constituie astfel de comportamente cele care, pe o piață unde gradul de concurență este deja redus, tocmai din cauza prezenței uneia sau mai multor întreprinderi aflate în poziție dominantă, împiedică, prin recurgerea la mijloace diferite de cele care guvernează concurența bazată pe merite între întreprinderi, menținerea gradului de concurență existent pe piață sau dezvoltarea acestei concurențe [Hotărârea din 10 septembrie 2024, Google și Alphabet/Comisia (Google Shopping), C‑48/22 P, EU:C:2024:726, punctul 88, precum și jurisprudența citată].

32

În schimb, articolul 102 TFUE nu urmărește nici să împiedice întreprinderile să cucerească, prin propriile merite, o poziție dominantă pe una sau mai multe piețe, nici să asigure că întreprinderi concurente mai puțin eficiente decât cele care dețin o asemenea poziție rămân pe piață (Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company,C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 126 și jurisprudența citată).

33

Dimpotrivă, concurența bazată pe merite poate, prin definiție, să conducă la dispariția sau la marginalizarea întreprinderilor concurente mai puțin eficiente și, așadar, mai puțin interesante pentru consumatori în special din punctul de vedere al prețurilor, al producției, al ofertei, al calității sau al inovării (Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company,C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 127 și jurisprudența citată).

34

Pentru a putea considera, într‑un anumit caz, că un comportament trebuie calificat drept „folosire abuzivă a unei poziții dominante”, este necesar, în general, să se demonstreze că, prin recurgerea la mijloace diferite de cele care guvernează concurența bazată pe merite între întreprinderi, acest comportament are ca efect actual sau potențial restrângerea acestei concurențe prin excluderea întreprinderilor concurente la fel de eficiente de pe piața sau de pe piețele relevante sau prin împiedicarea dezvoltării lor pe aceste piețe, observându‑se că acestea din urmă pot fi atât cele pe care este deținută poziția dominantă, cât și cele, conexe sau învecinate, pe care comportamentul menționat are vocația de a‑și produce efectele actuale sau potențiale (Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company,C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 129 și jurisprudența citată).

35

Această demonstrație, care poate implica recurgerea la grile de analiză diferite în funcție de tipul de comportament care este în discuție într‑un anumit caz, trebuie totuși efectuată, în toate cazurile, prin aprecierea tuturor împrejurărilor de fapt pertinente, indiferent dacă ele privesc comportamentul în sine, piața sau piețele relevante sau funcționarea concurenței pe piața sau pe piețele respective. În plus, demonstrația menționată trebuie să urmărească să stabilească, întemeindu‑se pe elemente de analiză și de probă precise și concrete, că comportamentul menționat are cel puțin capacitatea de a produce efecte de excludere (Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company,C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 130 și jurisprudența citată).

36

Dincolo de simplele comportamente care au ca efect actual sau potențial restrângerea concurenței bazate pe merite prin excluderea întreprinderilor concurente la fel de eficiente de pe piața sau de pe piețele relevante, pot fi calificate de asemenea drept „folosire abuzivă a unei poziții dominante” comportamentele despre care se demonstrează că au fie ca efect actual sau potențial, fie chiar ca obiect să împiedice într‑o etapă prealabilă, prin crearea unor bariere la intrare sau prin recurgerea la alte măsuri de blocare sau la alte mijloace diferite de cele care guvernează concurența bazată pe merite, întreprinderi potențial concurente fie și numai să aibă acces la această piață sau la aceste piețe și astfel să împiedice dezvoltarea concurenței pe respectivele piețe în detrimentul consumatorilor, prin limitarea producției, a dezvoltării de produse sau de servicii alternative sau a inovării (Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company,C‑333/21, EU:C:2023:1011, punctul 131 și jurisprudența citată).

37

Curtea a statuat deja că lista practicilor și a comportamentelor vizate la articolul 102 TFUE nu este limitativă, astfel încât enumerarea practicilor abuzive conținută în această dispoziție nu epuizează modurile de exploatare abuzivă a poziției dominante interzise de dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 februarie 1973, Europemballage și Continental Can/Comisia, 6/72, EU:C:1973:22, punctul 26, precum și Hotărârea din 16 martie 2023, Towercast,C‑449/21, EU:C:2023:207, punctul 46).

38

În speță, instanța de trimitere este sesizată cu un litigiu privind un comportament unilateral a două societăți care aparțin aceleiași întreprinderi, care au fost sancționate individual ca urmare, în esență, a refuzului lor de a acorda acces la mai multe instalații aflate sub controlul fiecăreia dintre ele, care ar constitui, împreună, pe piața relevantă, o infrastructură esențială. Prin urmare, se reproșează Lukoil Bulgaria și Lukoil Burgas că au avut, în raport cu articolul 102 TFUE, același tip de comportament abuziv, iar nu tipuri de comportament diferite.

39

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, legislația Uniunii în materie de concurență, întrucât vizează activitățile întreprinderilor, consacră drept criteriu decisiv existența unui comportament unitar pe piață, fără ca separarea formală dintre diverse societăți rezultată din personalitatea lor juridică distinctă să poată să se opună unui asemenea caracter unitar în vederea aplicării normelor de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal,C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 41 și jurisprudența citată).

40

În speță, două societăți ale aceleiași întreprinderi ar fi contribuit la realizarea unui abuz de poziție dominantă, constând în refuzul de a acorda acces la instalații plasate sub controlul lor respectiv și care fac parte din aceeași infrastructură esențială controlată de această întreprindere și în restrângerea comerțului în această privință.

41

Într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, autoritatea de concurență nu este obligată să constate că atât categoria acțiunilor considerate de această autoritate un refuz de acces la această infrastructură esențială, cât și categoria acțiunilor considerate de autoritatea menționată drept o restricție privind comerțul referitoare la această infrastructură respectă, separat, ansamblul elementelor constitutive ale unui abuz de poziție dominantă, în sensul articolului 102 TFUE, în măsura în care poate stabili că toate aceste elemente sunt reunite în ceea ce privește comportamentul abuziv global care este reproșat acestei întreprinderi.

42

Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că, pentru ca o autoritate de concurență să poată aprecia că unele comportamente a două societăți care fac parte din aceeași întreprindere dominantă, constând, potrivit acestei autorități, în refuzul acordării accesului la instalații plasate sub controlul lor respectiv și care fac parte din aceeași infrastructură esențială controlată de această întreprindere și în restrângerea comerțului în această privință, constituie un abuz de o astfel de poziție dominantă, autoritatea menționată nu este obligată să constate că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de articolul 102 TFUE în privința atât a comportamentelor considerate refuzuri nejustificate de acces la aceste instalații, cât și a comportamentelor considerate restricții comerciale, în măsura în care poate stabili că aceste condiții sunt îndeplinite în privința comportamentului abuziv global care este reproșat acestei întreprinderi.

43

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că condițiile enunțate la punctul 41 din Hotărârea Bronner, care permit să se considere că un refuz de a acorda acces la o infrastructură poate constitui un abuz de poziție dominantă, sunt inaplicabile atunci când infrastructura respectivă nu a fost dezvoltată de întreprinderea dominantă pentru nevoile propriilor activități, ci de autoritățile publice și fie a făcut obiectul unei concesionări de servicii din partea statului către această întreprindere, fie a fost achiziționată de aceasta la finalul unei operațiuni de privatizare.

44

Trebuie amintit că Curtea a statuat deja că refuzul de a acorda acces la o infrastructură dezvoltată de o întreprindere dominantă pentru nevoile propriilor activități și deținută de aceasta poate constitui un abuz de poziție dominantă, cu condiția nu numai ca acest refuz să fie de natură să elimine orice concurență pe piața în discuție din partea solicitantului accesului și să nu poată fi justificat în mod obiectiv, ci și ca infrastructura în sine să fie indispensabilă desfășurării activității acestuia, în sensul că nu ar exista niciun substitut real sau potențial pentru infrastructura respectivă [a se vedea în acest sens Hotărârea Bronner, punctul 41, și Hotărârea din 10 septembrie 2024, Google și Alphabet/Comisia (Google Shopping), C‑48/22 P, EU:C:2024:726, punctul 89, precum și jurisprudența citată].

45

În această privință, trebuie amintit că impunerea acestor condiții, la punctul 41 din Hotărârea Bronner, era justificată de împrejurările specifice cauzei respective, care constau în refuzul unei întreprinderi dominante de a acorda acces unui concurent la o infrastructură pe care a dezvoltat‑o pentru nevoile propriei activități, cu excluderea oricărui alt comportament [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 martie 2021, Deutsche Telekom/Comisia,C‑152/19 P, EU:C:2021:238, punctul 45, și Hotărârea din 10 septembrie 2024, Google și Alphabet/Comisia (Google Shopping), C‑48/22 P, EU:C:2024:726, punctele 89 și 90, precum și jurisprudența citată].

46

Aceste condiții sunt destinate să stabilească un just echilibru între, pe de o parte, cerințele unei concurențe nedenaturate și, pe de altă parte, libertatea de a contracta și dreptul de proprietate al întreprinderii dominante (Hotărârea din 12 ianuarie 2023, Lietuvos geležinkeliai/Comisia,C‑42/21 P, EU:C:2023:12, punctul 86 și jurisprudența citată).

47

Astfel, constatarea că o întreprindere dominantă a abuzat de poziția sa din cauza unui refuz de a contracta cu un concurent are drept consecință faptul că această întreprindere este forțată să contracteze cu concurentul menționat. Or, o asemenea obligație afectează în mod deosebit libertatea de a contracta și dreptul de proprietate al întreprinderii dominante, din moment ce o întreprindere, fie și dominantă, rămâne în principiu liberă să refuze să contracteze și să folosească infrastructura pe care a dezvoltat‑o pentru propriile nevoi [Hotărârea din 25 martie 2021, Deutsche Telekom/Comisia,C‑152/19 P, EU:C:2021:238, punctul 46, precum și Hotărârea din 10 septembrie 2024, Google și Alphabet/Comisia (Google Shopping), C‑48/22 P, EU:C:2024:726, punctul 91].

48

În plus, deși, pe termen scurt, sancționarea unei întreprinderi pentru că a abuzat de poziția sa dominantă din cauza unui refuz de a contracta cu un concurent are drept consecință favorizarea concurenței, în schimb, pe termen lung, este în general în favoarea dezvoltării concurenței și în interesul consumatorilor să se permită unei societăți să păstreze pentru uzul propriu facilitățile pe care le‑a dezvoltat pentru nevoile activității sale. Astfel, dacă s‑ar acorda prea ușor accesul la o facilitate de producție, de achiziție sau de distribuție, concurenții nu ar fi stimulați să creeze facilități concurente. În plus, o întreprindere dominantă ar fi mai puțin promptă să investească în facilități eficiente dacă ar putea fi constrânsă, la simpla cerere a concurenților săi, să împartă cu ei beneficiile obținute din propriile investiții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 martie 2021, Deutsche Telekom/Comisia,C‑152/19 P, EU:C:2021:238, punctul 47, și Hotărârea din 25 martie 2021, Slovak Telekom/Comisia,C‑165/19 P, EU:C:2021:239, punctul 47).

49

În consecință, în special necesitatea de a continua stimularea întreprinderilor aflate în poziție dominantă de a investi în dezvoltarea de produse sau de servicii de calitate, în interesul consumatorilor, este cea care justifică aplicarea condițiilor enunțate la punctul 41 din Hotărârea Bronner în ipoteza în care o întreprindere aflată în poziție dominantă a dezvoltat o infrastructură pentru nevoile activităților proprii și, pe de altă parte, deține această infrastructură (Hotărârea din 25 februarie 2025, Alphabet ș.a.,C‑233/23, EU:C:2025:110, punctul 43). Întrucât aceste două ultime criterii sunt cumulative, este suficient ca unul dintre ele să nu fie aplicabil pentru ca condițiile enunțate la punctul 41 din Hotărârea Bronner să fie inaplicabile.

50

În ceea ce privește mai precis criteriul potrivit căruia întreprinderea dominantă trebuie să dețină infrastructura, acesta urmărește să limiteze aplicarea condițiilor enunțate la punctul 41 din Hotărârea Bronner la situațiile în care, pentru a se ajunge la un just echilibru între interesele în cauză, trebuie să se acorde o atenție deosebită dreptului de proprietate sau gradului de control echivalent de care dispune întreprinderea dominantă și care îi permite să refuze accesul terților la această infrastructură. Or, din moment ce întreprinderea dominantă dispune, în privința infrastructurii menționate, de o autonomie decizională limitată de prerogative sau de obligații impuse pe cale legislativă, administrativă sau contractuală, care îi interzic să refuze terților accesul la aceeași infrastructură, nu se poate considera că această întreprindere deține această infrastructură și, în consecință, nu se află într‑o situație comparabilă cu cea aflată la originea cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Bronner.

51

În toate aceste ipoteze, un just echilibru între concurență și drepturile întreprinderii dominante asupra infrastructurii esențiale trebuie să reflecte limitările acestor drepturi care rezultă în special din intervenția autorităților publice. Pentru acest motiv, Curtea a statuat deja că, atunci când o întreprindere dominantă este supusă unei obligații legale de a acorda acces la infrastructura sa, condițiile enunțate la punctul 41 din Hotărârea Bronner nu au vocația de a se aplica (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 ianuarie 2023, Lietuvos geležinkeliai/Comisia,C‑42/21 P, EU:C:2023:12, punctul 89).

52

Prin urmare, trebuie să se considere că faptul că o întreprindere dominantă nu dispune de o autonomie decizională totală în ceea ce privește accesul la infrastructura pe care o exploatează este suficient pentru a exclude posibilitatea ca aceasta să fie considerată că o deține și, în consecință, pentru a exclude aplicarea condițiilor enunțate la punctul 41 din Hotărârea Bronner. Într‑o asemenea situație, caracterul cumulativ al celor două criterii de aplicare a acestor condiții lipsește de orice relevanță aspectul dacă infrastructura în cauză a fost dezvoltată pentru nevoile propriilor activități ale întreprinderii dominante.

53

Cu toate acestea, Lukoil Bulgaria și Lukoil Burgas susțin în esență că situația ar trebui să fie diferită atunci când o infrastructură, cu privire la care întreprinderea dominantă nu dispune, desigur, de o autonomie decizională totală, a fost constituită și dezvoltată de autorități publice prin intermediul unor fonduri publice, apoi achiziționată de această întreprindere la un preț stabilit în mod concurențial și în care întreprinderea menționată a realizat investiții ulterioare de o mare valoare.

54

Cu toate acestea, indiferent de importanța prețului plătit și a investițiilor realizate de întreprinderea dominantă în infrastructura în cauză, atât timp cât această întreprindere nu dispune de o autonomie decizională totală în ceea ce privește accesul la această infrastructură, situația sa nu poate fi considerată analoagă celei aflate la originea cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Bronner.

55

În schimb, în prezența unei asemenea autonomii decizionale totale, nu se poate considera că faptul că o infrastructură a fost constituită sau dezvoltată de autorități publice sau prin intermediul unor fonduri publice este suficient pentru a exclude, în orice ipoteză, aplicarea condițiilor enunțate la punctul 41 din Hotărârea Bronner. Astfel, după cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctul 53 din concluzii, din moment ce o asemenea infrastructură a fost achiziționată de întreprinderea dominantă la un preț și în condiții care rezultă dintr‑o procedură concurențială, ea se aseamănă cu o infrastructură constituită sau dezvoltată de această întreprindere. În schimb, dacă se stabilește că procedura de privatizare nu era aptă să garanteze natura concurențială a prețului și a condițiilor de achiziție, o astfel de asimilare ar trebui să fie exclusă.

56

În mod similar, atunci când întreprinderea dominantă, fără a fi însă proprietara infrastructurii în cauză, dispune de drepturi exclusive care conferă acestei întreprinderi o autonomie decizională care îi permite să controleze în totalitate accesul la această infrastructură, aceasta trebuie asimilată unei infrastructuri deținute de această întreprindere. În plus, astfel cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctul 65 din concluzii, din moment ce aceste drepturi exclusive asupra aceleiași infrastructuri au fost dobândite de întreprinderea dominantă la un preț și în condiții care rezultă dintr‑o procedură concurențială, ea se aseamănă cu o infrastructură constituită sau dezvoltată de această întreprindere.

57

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că articolul 102 TFUE trebuie interpretat în sensul că condițiile enunțate la punctul 41 din Hotărârea Bronner, care permit să se considere că un refuz de a acorda acces la o infrastructură poate constitui un abuz de poziție dominantă, sunt aplicabile unei infrastructuri care a fost dezvoltată de autoritățile publice înainte de a fi achiziționată de o întreprindere dominantă, la finalul unei operațiuni de privatizare, sau înainte de a fi utilizată de această întreprindere în temeiul unor drepturi exclusive care i‑au fost transferate de aceste autorități publice, cu condiția, pe de o parte, ca această operațiune de privatizare sau de transfer al drepturilor exclusive să se fi desfășurat în condiții apte să garanteze natura concurențială a prețului și a celorlalte condiții ale acestei privatizări și, pe de altă parte, ca întreprinderea menționată să dispună de o autonomie decizională totală cu privire la accesul la această infrastructură.

58

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: