–

pentru FV, de R. Preininger, odvetnik;

–

pentru guvernul sloven, de B. Jovin Hrastnik, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de B. Rous Demiri și N. Ruiz García, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (1), precum și a articolelor 8 și 8a din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 (JO 2011, L 304, p. 64) (denumită în continuare „Directiva 93/13”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între FV, consumatoare, pe de o parte, și NOVA KREDITNA BANKA MARIBOR d.d., instituție bancară de drept sloven, pe de altă parte, în legătură cu un contract de credit și actele juridice aferente acestui contract.

3

Al doisprezecelea și al șaisprezecelea considerent ale Directivei 93/13 au următorul cuprins:

„întrucât […] în stadiul lor actual, legislațiile interne permit doar preconizarea unei armonizări parțiale; întrucât, în special, prezenta directivă nu se referă decât la clauzele contractuale care nu au fost negociate individual; întrucât statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție prin dispoziții de drept intern mai stricte decât cele din prezenta directivă;

[…]

întrucât, în conformitate cu criteriile generale selectate, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor, în special în cadrul activităților publice de vânzare sau furnizare, prin care se asigură servicii colective care iau în considerare solidaritatea dintre utilizatori, trebuie completată cu mijloace pentru efectuarea unei aprecieri globale a diferitelor interese implicate; întrucât aceasta constituie o cerință de bună‑credință; întrucât, la aprecierea bunei‑credințe, trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților, faptului de a ști dacă consumatorul a fost încurajat să‑și dea acordul pentru clauza în cauză și dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună‑credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să țină seama”.

4

Articolul 3 alineatul (1) din această directivă prevede:

„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”

5

Articolul 5 din directiva menționată prevede:

„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. […]”

6

Articolul 8 din aceeași directivă prevede:

„Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții [a se citi «dispoziții mai stricte»] compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție [a se citi «un nivel de protecție mai ridicat»].”

7

Articolul 8a din Directiva 93/13 prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   În cazul în care un stat membru adoptă dispoziții în conformitate cu articolul 8, acesta informează Comisia în legătură cu aceasta, precum și în legătură cu orice modificare ulterioară, în special în cazul în care respectivele dispoziții:

(2)   Comisia se asigură că informațiile menționate la alineatul (1) sunt ușor accesibile consumatorilor și comercianților, printre altele pe un site Internet dedicat.”

8

Articolul 24 din Zakon o varstvu potrošnikov (Legea privind protecția consumatorilor) (Uradni list RS, nr. 98/04, versiunea consolidată, denumită în continuare „ZVPot”) prevede la alineatul 1:

„1.   Clauzele contractuale sunt considerate abuzive în cazul în care:

9

La 19 septembrie 2007, NOVA KREDITNA BANKA MARIBOR și mama lui FV au încheiat un contract de credit. Întrucât aceasta din urmă a decedat, FV s‑a angajat la 21 iulie 2014, în temeiul unui contract de preluare a datoriei, să ramburseze soldul restant al contractului de credit pârâtei din litigiul principal. Prin acest ultim contract, împrumutata a primit suma de 149220 de franci elvețieni (CHF) (aproximativ 89568 de euro la data încheierii contractului de credit), cu un termen de rambursare de 240 de luni.

10

Contractul de credit menționat nu conține prevederi referitoare la cursul de schimb aplicabil. În schimb, potrivit articolului 12 din acest contract, riscul de schimb valutar este asumat în întregime de împrumutată.

11

Instanța de trimitere arată că, în speță, riscul de schimb valutar s‑a realizat, întrucât împrumutata trebuia să îi mai ramburseze pârâtei din litigiul principal, la data de 29 ianuarie 2018, suma de 72049,58 de euro.

12

La 9 aprilie 2018, FV a introdus o acțiune la Okrožno sodišče v Mariboru (Tribunalul Regional din Maribor, Slovenia) prin care, invocând modificările cursului de schimb dintre euro și francul elvețian, solicita constatarea printre altele a nulității contractului de credit în discuție în litigiul principal. În urma respingerii acestei acțiuni de către această instanță, FV a declarat apel la Višje sodišče v Mariboru (Curtea de Apel din Maribor, Slovenia), instanța de trimitere.

13

Potrivit acestei instanțe, soluționarea litigiului cu care a fost sesizată depinde în esență de aspectul dacă articolul 24 primul paragraf din ZVPot este conform cu textul și cu obiectivele Directivei 93/13. Mai concret, această instanță solicită să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din această directivă poate fi transpus în dreptul național în așa fel încât condițiile „bunei‑credințe” și „dezechilibrului semnificativ” să fie distincte și independente una de cealaltă, astfel încât, în circumstanțele cauzei cu care este sesizată, ea nu ar fi obligată să examineze dacă pârâta din litigiul principal a acționat cu bună‑credință.

14

Instanța de trimitere apreciază că din coroborarea considerentelor al doisprezecelea și al șaisprezecelea ale Directivei 93/13, precum și a articolelor 8 și 8a din aceasta rezultă că statele membre pot adopta dispoziții care să asigure un nivel de protecție mai ridicat al consumatorilor decât cel garantat de această directivă și că, în acest caz, astfel de dispoziții trebuie comunicate Comisiei. Or, potrivit acesteia, dispozițiile referitoare la condițiile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu au fost comunicate Comisiei de Republica Slovenia.

15

În plus, instanța de trimitere arată că din jurisprudența Curții nu reiese nicio interpretare clară a articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, pe baza căreia să poată decide dacă interpretarea și aplicarea dispoziției pertinente din dreptul național este conformă cu obiectivele acestei directive. Instanța de trimitere arată pe de altă parte că din mai multe decizii ale Vrhovno sodišče (Curtea Supremă, Slovenia) rezultă că cele două condiții prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate ca fiind cumulative, ceea ce ar fi contrar intereselor consumatorului și i‑ar oferi acestuia o protecție inferioară celei garantate de dreptul național. Instanța de trimitere consideră că o astfel de poziție nu este conformă cu jurisprudența Curții, care, deși permite instanțelor supreme naționale să precizeze criteriile definite chiar de Curte, nu le permite să împiedice instanțele inferioare să garanteze consumatorilor efectul deplin al Directivei 93/13, precum și o cale de atac efectivă pentru a apărarea drepturilor lor.

16

În aceste condiții, Višje sodišče v Mariboru (Curtea de Apel din Maribor, Slovenia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 3 alineatul (1) coroborat cu articolele 8 și 8a din Directiva [93/13] trebuie interpretat în sensul că nu se opune unor dispoziții naționale care califică cele două condiții ale «bunei‑credințe» și «dezechilibrului semnificativ» drept alternative (condiții distincte, autonome și independente între ele), astfel încât existența unor fapte determinante care țin doar de una dintre aceste două condiții este suficientă pentru a statua cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale?”

17

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) și articolul 8 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care permite să se constate caracterul abuziv al unei clauze contractuale atunci când aceasta creează, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, fără a proceda totuși la examinarea, într‑o astfel de ipoteză, a cerinței „bunei‑credințe”, în sensul acestui articol 3 alineatul (1).

18

Trebuie precizat de la bun început că Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale poate fi controlată în vederea aprecierii eventualului său caracter abuziv. În acest cadru, instanței naționale îi revine sarcina să determine, ținând seama de criteriile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) și la articolul 5 din Directiva 93/13, dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speței, o astfel de clauză îndeplinește cerințele bunei‑credințe, echilibrului și transparenței prevăzute de această directivă (Hotărârea din 7 noiembrie 2019, Profi Credit Polska, C‑419/18 și C‑483/18, EU:C:2019:930, punctul 53, precum și jurisprudența citată).

19

În temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, o clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința bunei‑credințe, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

20

Referindu‑se la noțiunile de „bună‑credință” și de „dezechilibru semnificativ” între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu definește decât în mod abstract elementele care conferă caracter abuziv unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale (Hotărârea din 27 ianuarie 2021, Dexia Nederland, C‑229/19 și C‑289/19, EU:C:2021:68, punctul 47, precum și jurisprudența citată).

21

Astfel, Curtea a statuat că, pentru a determina dacă o clauză provoacă un „dezechilibru semnificativ” între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, trebuie să se țină seama în special de normele aplicabile în dreptul național în lipsa unui acord între părți în acest sens. Instanța națională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative, dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într‑o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută în dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește acest consumator având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive (Hotărârea din 27 ianuarie 2021, Dexia Nederland, C‑229/19 și C‑289/19, EU:C:2021:68, punctul 48, precum și jurisprudența citată).

22

Pe de altă parte, examinarea existenței unui eventual „dezechilibru semnificativ” nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale (Hotărârea din 27 ianuarie 2021, Dexia Nederland, C‑229/19 și C‑289/19, EU:C:2021:68, punctul 49, precum și jurisprudența citată).

23

În ceea ce privește problema dacă cerința „bunei‑credințe”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, este respectată, reiese din jurisprudență că, având în vedere al șaisprezecelea considerent al acestei directive, instanța națională trebuie să verifice în acest scop dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss și CIB Bank, C‑621/17, EU:C:2019:820, punctul 50, precum și jurisprudența citată).

24

Astfel, după cum rezultă din al șaisprezecelea considerent al acestei directive, cerința „bunei‑credințe”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, este un element care permite să se verifice dacă profesionistul a tranzacționat în mod corect și echitabil cu consumatorul, de ale cărei interese legitime trebuie să țină seama. Din acest considerent reiese de asemenea că, la aprecierea bunei‑credințe, trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților, faptului de a ști dacă consumatorul a fost încurajat să își dea acordul pentru clauza în cauză și dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului.

25

Pe de altă parte, Curtea a precizat deja că noțiunea de „bună‑credință” este inerentă examinării naturii abuzive a unei clauze contractuale (Ordonanța din 17 noiembrie 2021, Unión de Créditos Inmobiliarios, C‑79/21, nepublicată, EU:C:2021:945, punctul 38).

26

În consecință, revine instanței naționale sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanțelor cauzei în discuție, într‑o primă etapă, posibila nerespectare a cerinței bunei‑credințe și, într‑o a doua etapă, existența unui eventual dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss și CIB Bank, C‑621/17, EU:C:2019:820, punctul 49, precum și jurisprudența citată).

27

În aceste condiții, trebuie să se considere că cele două elemente prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 impun, având în vedere ansamblul circumstanțelor cauzei în discuție, o apreciere de către instanța națională în funcție de criterii care le sunt proprii, pentru a determina, ulterior, dacă clauza în discuție are un caracter abuziv, precizându‑se că aprecierea acestor elemente pe baza acestor criterii nu exclude existența unei legături între ele.

28

În plus, caracterul transparent al unei clauze contractuale, impus de articolul 5 din Directiva 93/13, constituie de asemenea unul dintre elementele care trebuie luate în considerare în cadrul aprecierii caracterului abuziv al acestei clauze, pe care instanța națională trebuie să o efectueze în temeiul articolului 3 alineatul (1) din această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑609/19, EU:C:2021:469, punctul 62 și jurisprudența citată).

29

În speță, instanța de trimitere urmărește să se stabilească în esență dacă poate, în temeiul reglementării slovene, să soluționeze litigiul principal fără a examina aspectul dacă profesionistul a acționat cu bună‑credință. Prin urmare, se ridică problema dacă existența, în detrimentul consumatorului, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract ar putea fi suficientă, cu respectarea dreptului Uniunii, pentru a stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

30

În această privință, este necesar să se arate, mai întâi, că, potrivit celui de al doisprezecelea considerent al Directivei 93/13, aceasta efectuează doar o armonizare parțială și minimă a legislațiilor naționale privind clauzele abuzive, lăsând statelor membre posibilitatea de a asigura consumatorului, cu respectarea Tratatului FUE, un nivel de protecție mai ridicat prin dispoziții naționale mai stricte decât cele ale acestei directive. În plus, în conformitate cu articolul 8 din directiva menționată, statele membre pot adopta sau menține dispoziții mai stricte compatibile cu acest tratat în domeniul reglementat de această directivă pentru a asigura consumatorului un nivel de protecție mai ridicat (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Trapeza Peiraios, C‑243/20, EU:C:2021:1045, punctul 54 și jurisprudența citată).

31

Trebuie să se amintească, în continuare, că Directiva 93/13 este transpusă în ordinea juridică slovenă prin ZVPot. Astfel, articolul 24 alineatul 1 din ZVPot prevede patru ipoteze, legate prin conjuncția „sau”, în care o clauză contractuală este considerată abuzivă. Printre aceste ipoteze figurează cea a creării prin clauza contractuală, în detrimentul consumatorului, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract (prima liniuță) și cea a încălcării prin clauza contractuală a principiului bunei‑credinței și loialității (a patra liniuță).

32

În acest context, având în vedere observațiile scrise ale guvernului sloven referitoare la noțiunea de „principiu al bunei‑credințe și loialității”, trebuie subliniat că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea trebuie să ia în considerare, în cadrul repartizării competențelor între aceasta din urmă și instanțele naționale, contextul factual și normativ în care se încadrează întrebările preliminare, așa cum este definit în decizia de trimitere, astfel încât examinarea unei trimiteri preliminare nu poate fi efectuată în raport cu interpretarea dreptului național invocată de guvernul unui stat membru sau de o parte din litigiul principal [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 aprilie 2021, État belge (Elemente ulterioare deciziei de transfer), C‑194/19, EU:C:2021:270, punctul 26 și jurisprudența citată].

33

De altfel, după cum s‑a amintit la punctele 23 și 24 din prezenta hotărâre, cerința „bunei‑credințe”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, trebuie interpretată în lumina celui de al șaisprezecelea considerent al acestei directive.

34

În sfârșit, în conformitate cu articolul 8 din Directiva 93/13, statele membre sunt libere, în principiu, să extindă protecția prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2019, Lovasné Tóth, C‑34/18, EU:C:2019:764, punctul 47), în măsura în care reglementarea națională în cauză asigură un nivel de protecție mai ridicat consumatorilor și nu aduce atingere dispozițiilor tratatelor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2020, Condominio di Milano, via Meda, C‑329/19, EU:C:2020:263, punctul 37).

35

Or, o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal urmărește obiectivul protecției consumatorilor garantat de Directiva 93/13. În plus, ea este susceptibilă să asigure consumatorilor, în conformitate cu articolul 8 din această directivă, un nivel de protecție efectivă mai ridicat decât cel stabilit de aceasta, aspect a cărui verificare revine totuși instanței de trimitere, ținând seama de asemenea de jurisprudența națională în materie.

36

Pe de altă parte, ținând seama de nelămuririle instanței de trimitere, trebuie arătat că Comisia a indicat în observațiile sale depuse la Curte că autoritățile slovene o informaseră efectiv cu privire la normele relevante referitoare la criteriile și la modalitățile de apreciere a caracterului abuziv al clauzelor contractuale, în conformitate cu prevederile articolului 8a din Directiva 93/13, astfel încât această dispoziție nu poate avea în speță incidență asupra interpretării solicitate.

37

Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 3 alineatul (1) și articolul 8 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care permite să se constate caracterul abuziv al unei clauze contractuale atunci când aceasta creează, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, fără a proceda totuși la examinarea, într‑o astfel de ipoteză, a cerinței „bunei‑credințe”, în sensul acestui articol 3 alineatul (1).

38

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Articolul 3 alineatul (1) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii

trebuie interpretate în sensul că

nu se opun unei reglementări naționale care permite să se constate caracterul abuziv al unei clauze contractuale atunci când aceasta creează, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, fără a proceda totuși la examinarea, într‑o astfel de ipoteză, a cerinței „bunei‑credințe”, în sensul acestui articol 3 alineatul (1).