–

pentru X, de M. van Werven și J. Werner, advocaten;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și C. S. Schillemans, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul danez, de M. Jespersen, J. Nymann‑Lindegren și M. Søndahl Wolff, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul german, de J. Möller și R. Kanitz, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de C. Ladenburger, E. Montaguti și G. Wils, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 20 TFUE.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între X, o resortisantă thailandeză, pe de o parte, și Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos) (denumit în continuare „secretarul de stat”), pe de altă parte, în legătură cu respingerea de către acesta din urmă a cererii de permis de ședere formulate de X.

3

X a avut reședința în mod legal în Țările de Jos, unde a fost căsătorită cu A, un resortisant neerlandez. Din această uniune s‑a născut un copil cu cetățenie neerlandeză.

4

Acest copil, în vârstă de zece ani la data introducerii cererii de decizie preliminară, s‑a născut în Thailanda, unde a fost crescut de bunica sa maternă, X întorcându‑se în Țările de Jos după naștere. Copilul a locuit întotdeauna în această țară terță și nu s‑a deplasat niciodată în Țările de Jos și nici în vreun alt stat membru al Uniunii Europene.

5

Printr‑o decizie din 22 mai 2017, autoritățile neerlandeze au revocat dreptul de ședere al lui X cu efect retroactiv de la 1 iunie 2016, data separării de fapt a lui A și a lui X.

6

La 17 mai 2018, s‑a pronunțat divorțul dintre A și X.

7

La 6 mai 2019, secretarul de stat a notificat‑o pe X că va fi expulzată către Bangkok (Thailanda) la 8 mai 2019.

8

La 7 mai 2019, X a solicitat dreptul de ședere în Țările de Jos, alături de B, resortisant al acestui stat membru. În cadrul aprecierii acestei cereri, autoritățile neerlandeze au verificat din oficiu dacă reclamanta din litigiul principal putea obține un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE pentru a putea avea reședința împreună cu copilul său pe teritoriul Uniunii.

9

Printr‑o decizie din 8 mai 2019, secretarul de stat a respins cererea menționată în special pentru motivul că X nu putea invoca un drept de ședere derivat în temeiul articolului 20 TFUE, astfel cum a fost recunoscut de Curte în Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții (C‑133/15, EU:C:2017:354).

10

La 8 mai 2019, X a fost expulzată către Bangkok.

11

Printr‑o decizie din 2 iulie 2019, secretarul de stat a respins o contestație formulată de X împotriva deciziei din 8 mai 2019. În aceste condiții, X a sesizat instanța de trimitere cu o acțiune în cadrul căreia susține că, din cauza acestei decizii de refuz al dreptului de ședere, copilul său, deși resortisant neerlandez, este privat de posibilitatea de a avea reședința în Uniune și că, în consecință, decizia menționată repune în discuție efectul util al drepturilor de care dispune ca urmare a statutului său de cetățean al Uniunii.

12

În această privință, X subliniază că copilul său, care s‑a aflat întotdeauna în întreținerea sa, atât din punct de vedere juridic, cât și financiar, și cu care a avut întotdeauna o relație afectivă, este complet dependent de ea. Ea precizează că, de la întoarcerea sa în Thailanda, se ocupă zilnic de el. Bunica maternă a copilului, din cauza stării sale de sănătate, nu ar mai putea avea grijă de acesta din urmă. X adaugă că printr‑o hotărâre a Tribunalului din Surin (Thailanda) din 5 februarie 2020 i s‑ar fi acordat autoritatea părintească exclusivă în privința copilului.

13

Întrucât acest copil nu vorbește nici limba engleză, nici limba neerlandeză, el nu ar putea comunica cu tatăl său cu care nu ar mai fi avut niciun contact din anul 2017. Potrivit lui X, A nu are nicio relație afectivă cu copilul și nu și‑a asumat nicio responsabilitate față de acesta.

14

Secretarul de stat susține că decizia de refuz al dreptului de ședere adresată lui X nu implică faptul că copilul său este obligat să părăsească teritoriul Uniunii, întrucât locuiește în Thailanda de la nașterea sa. În plus, nu se poate considera în mod automat că X exercită în mod exclusiv autoritatea părintească în privința copilului, întrucât hotărârea instanței thailandeze pe care aceasta o invocă în acest sens nu ar fi fost legalizată. Pe de altă parte, X nu ar fi demonstrat că se îngrijește efectiv de copil de la întoarcerea sa în Thailanda. Nu ar exista nicio dovadă obiectivă a existenței, între ea și copil, a unei legături de dependență de așa natură încât acesta din urmă ar fi constrâns să aibă reședința în afara teritoriului Uniunii în cazul în care lui X i s‑ar refuza dreptul de ședere. Probabil că faptul că copilul a fost separat de mama sa aproape întreaga sa viață a influențat atașamentul său și, așadar, dependența sa de aceasta din urmă. În plus, rolul lui A în viața copilului nu ar fi clar, iar faptul că X afirmă că A nu se ocupă de copil ar fi un element subiectiv. Secretarul de stat adaugă că X nu a dovedit că copilul său ar dori să vină să trăiască în Țările de Jos sau că ar fi în interesul acestui copil ca mama sa să dispună de un permis de ședere în acest stat membru.

15

Instanța de trimitere ridică problema aplicabilității principiilor enunțate de Curte în Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano (C‑34/09, EU:C:2011:124), în Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Dereci și alții (C‑256/11, EU:C:2011:734), în Hotărârea din 6 decembrie 2012, O și alții (C‑356/11 și C‑357/11, EU:C:2012:776), precum și în Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții (C‑133/15, EU:C:2017:354), într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care copilul minor, cetățean al Uniunii, are reședința în afara teritoriului Uniunii sau nu a avut niciodată reședința pe acest teritoriu.

16

Instanța de trimitere precizează că un răspuns negativ al Curții ar însemna, potrivit dreptului neerlandez, că unui resortisant al unei țări terțe, părinte al unui cetățean minor al Uniunii, nu i s‑ar putea acorda niciodată un drept de ședere derivat din articolul 20 TFUE și nu ar putea intra în Țările de Jos în mod legal decât dacă ar introduce o cerere de ședere întemeiată pe dreptul la viață privată și de familie în sensul articolului 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. În conformitate cu legislația neerlandeză, o astfel de cerere impune, în principiu, ca solicitantul să dispună de un permis de ședere temporară în calitate de membru al familiei extinse. În acest scop, ar trebui totuși, printre altele, ca membrul de familie la care este preconizată șederea, mai precis „susținătorul reîntregirii”, să aibă el însuși vârsta de peste 21 de ani. Or, prin definiție, un copil minor nu ar putea îndeplini această condiție, ceea ce ar însemna că o astfel de cerere de ședere nu ar avea, încă de la început, nicio șansă să fie admisă.

17

Pe de altă parte, instanța de trimitere ridică problema criteriilor de apreciere a existenței unei relații de dependență a cetățeanului Uniunii față de un resortisant al unei țări terțe, precum și pe cea a autorității părintești efective în privința copilului în contextul litigiului principal.

18

În aceste condiții, rechtbank Den Haag, zittingsplaats Utrecht (Tribunalul din Haga, locul ședinței Utrecht, Țările de Jos) a hotărât, așadar, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

19

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că împrejurarea că un copil minor, cetățean al Uniunii, care are cetățenia unui stat membru, trăiește de la naștere în afara teritoriului acestui stat membru și nu a avut niciodată reședința pe teritoriul Uniunii exclude posibilitatea ca unul dintre părinții săi, resortisant al unei țări terțe, de care acest copil este dependent, să beneficieze de un drept de ședere derivat întemeiat pe acest articol.

20

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, articolul 20 TFUE conferă oricărei persoane care deține cetățenia unui stat membru statutul de cetățean al Uniunii, care are vocația de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano, C‑34/09, EU:C:2011:124, punctul 41, și Hotărârea din 9 iunie 2022, Préfet du Gers și Institut national de la statistique et des études économiques, C‑673/20, EU:C:2022:449, punctul 49 și jurisprudența citată).

21

Cetățenia Uniunii conferă fiecărui cetățean al Uniunii un drept fundamental și individual de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și a restricțiilor prevăzute de Tratatul FUE și a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestora [Hotărârea din 27 februarie 2020, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Soțul unui cetățean al Uniunii), C‑836/18, EU:C:2020:119, punctul 36 și jurisprudența citată].

22

Curtea a statuat că articolul 20 TFUE se opune unor măsuri naționale, inclusiv unor decizii prin care se refuză acordarea dreptului de ședere membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care au ca efect privarea cetățenilor Uniunii de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de statutul lor (a se vedea în special Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano, C‑34/09, EU:C:2011:124, punctul 42; Hotărârea din 6 decembrie 2012, O și alții, C‑356/11 și C‑357/11, EU:C:2012:776, punctul 45, precum și Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 61).

23

În schimb, dispozițiile Tratatului FUE privind cetățenia Uniunii nu conferă niciun drept autonom resortisanților unor țări terțe. Astfel, eventualele drepturi conferite unor asemenea resortisanți nu sunt drepturi proprii resortisanților menționați, ci drepturi derivate din cele de care beneficiază cetățeanul Uniunii. Finalitatea și justificarea respectivelor drepturi derivate se întemeiază pe constatarea că refuzul recunoașterii lor este de natură să aducă atingere printre altele libertății de circulație a cetățeanului Uniunii pe teritoriul Uniunii [Hotărârea din 7 septembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Natura dreptului de ședere în temeiul articolului 20 TFUE), C‑624/20, EU:C:2022:639, punctul 51 și jurisprudența citată].

24

În această privință, Curtea a constatat deja că există situații foarte specifice în care, în pofida faptului că dreptul derivat al Uniunii referitor la dreptul de ședere al resortisanților țărilor terțe nu este aplicabil și că cetățeanul Uniunii vizat nu și‑a exercitat libertatea de circulație, un drept de ședere trebuie totuși să fie acordat unui resortisant al unei țări terțe membru de familie al cetățeanului menționat, în caz contrar încălcându‑se efectul util al cetățeniei Uniunii dacă, drept consecință a refuzului unui asemenea drept, acest cetățean ar fi obligat, în fapt, să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblu, privându‑l astfel de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de acest statut [Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 51, precum și jurisprudența citată].

25

Situațiile menționate la punctul precedent din prezenta hotărâre se caracterizează prin faptul că, deși sunt guvernate de reglementări care intră a priori în competența statelor membre, și anume de cele care privesc dreptul de intrare și de ședere al resortisanților unor țări terțe în afara domeniului de aplicare al dispozițiilor dreptului derivat al Uniunii, care, în anumite condiții, prevăd atribuirea unui astfel de drept, aceste situații au totuși un raport intrinsec cu libertatea de circulație și de ședere a unui cetățean al Uniunii, care se opune ca acest drept de intrare și de ședere să fie refuzat resortisanților menționați în statul membru în care are reședința cetățeanul respectiv, pentru a nu se aduce atingere acestei libertăți (Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 64 și jurisprudența citată).

26

Totuși, din jurisprudența constantă a Curții, reiese că refuzul de a acorda un drept de ședere unui resortisant al unei țări terțe nu este susceptibil să repună în discuție efectul util al cetățeniei Uniunii decât dacă între acest resortisant al unei țări terțe și cetățeanul Uniunii membru al familiei sale există o asemenea relație de dependență încât ar conduce la obligarea acestuia din urmă să îl însoțească pe resortisantul unei țări terțe în cauză și să părăsească teritoriul Uniunii avut în vedere în ansamblu [Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 52, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 7 septembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Natura dreptului de ședere în temeiul articolului 20 TFUE), C‑624/20, EU:C:2022:639, punctul 37, precum și jurisprudența citată].

27

Din jurisprudența Curții reiese totodată că asemenea refuzului sau pierderii unui drept de ședere pe teritoriul unui stat membru, o interdicție de intrare pe teritoriul Uniunii, impusă unui resortisant al unei țări terțe, membru de familie al unui cetățean al Uniunii, poate conduce la privarea acestui cetățean de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de statutul său, atunci când, din cauza relației de dependență existente între aceste persoane, interdicția de intrare constrânge, în fapt, cetățeanul menționat să părăsească teritoriul Uniunii, considerat în ansamblu, pentru a‑l însoți pe membrul familiei sale, resortisant al unei țări terțe care a făcut obiectul interdicției menționate [Hotărârea din 27 aprilie 2023, M.D. (Interzicerea intrării în Ungaria), C‑528/21, EU:C:2023:341, punctul 60 și jurisprudența citată].

28

În aceste condiții, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, refuzul acordării dreptului de ședere părintelui resortisant al unei țări terțe al unui copil minor, cetățean al Uniunii, nu poate conduce, contrar situațiilor în discuție în cauzele referitoare la articolul 20 TFUE cu privire la care Curtea s‑a pronunțat deja, la obligarea acestui copil să își însoțească părintele resortisant al unei țări terțe și să părăsească teritoriul Uniunii, dat fiind că, de la nașterea sa, trăiește într‑o țară terță și nu a avut niciodată reședința în Uniune.

29

Cu toate acestea, pe de o parte, deși Curtea a observat, în jurisprudența menționată la punctul 22 din prezenta hotărâre, că respectivul copil a avut întotdeauna reședința în statul membru al cărui cetățean este, această precizare urmărea doar să sublinieze că beneficiul dreptului de ședere derivat care decurge din articolul 20 TFUE nu depinde de exercitarea de către acest copil a dreptului său de liberă circulație și de ședere în interiorul Uniunii, ci de cetățenia sa a Uniunii, statut de care beneficiază independent de exercitarea drepturilor menționate, prin simplul fapt că deține cetățenia unui stat membru.

30

Pe de altă parte, în ipoteza în care între un copil cetățean al Uniunii și părintele său resortisant al unei țări terțe există o legătură de dependență, refuzul șederii acestuia din urmă în statul membru al cărui resortisant este acest copil poate împiedica respectivul copil să aibă reședința sau să circule pe teritoriul Uniunii, în măsura în care ar fi așadar constrâns să locuiască într‑o țară terță alături de acest părinte.

31

În această privință, consecințele pentru copilul cetățean al Uniunii ale faptului de a fi împiedicat, în practică, să intre și să aibă reședința în Uniune trebuie considerate similare cu cele ale faptului de a fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii.

32

Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 23 din prezenta hotărâre, dispozițiile Tratatului FUE privind cetățenia Uniunii nu conferă resortisanților țărilor terțe decât drepturi derivate din cele de care beneficiază cetățeanul Uniunii.

33

Dreptul de ședere recunoscut, în temeiul articolului 20 TFUE, unui resortisant al unei țări terțe, în calitatea sa de membru de familie al unui cetățean al Uniunii, este astfel justificat pentru motivul că o asemenea ședere este necesară pentru ca acest cetățean al Uniunii să poată beneficia în mod efectiv de substanța drepturilor conferite de acest statut atât timp cât continuă relația de dependență cu resortisantul menționat [Hotărârea din 7 septembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Natura dreptului de ședere în temeiul articolului 20 TFUE), C‑624/20, EU:C:2022:639, punctul 41].

34

Or, refuzul dreptului de ședere părintelui resortisant al unei țări terțe al unui copil cetățean al Uniunii nu poate avea consecințe asupra exercitării acestor drepturi de către copilul respectiv decât în cazul în care acesta din urmă ar urma să intre pe teritoriul statului membru în cauză împreună cu părintele respectiv sau să se alăture acestuia și în cazul în care ar urma să rămână ulterior pe acest teritoriu.

35

În schimb, în cazul în care părintele, resortisant al unei țări terțe, al unui copil cetățean al Uniunii ar locui singur pe teritoriul Uniunii, în condițiile în care acest copil ar rămâne într‑o țară terță, o decizie prin care acestui părinte i se refuză dreptul de ședere pe acest teritoriu va fi lipsită de orice efect asupra exercitării de către copilul menționat a drepturilor sale.

36

Prin urmare, un drept de ședere întemeiat pe articolul 20 TFUE nu are vocația de a fi acordat părintelui resortisant al unei țări terțe al unui copil minor, cetățean al Uniunii, într‑o situație în care nici cererea acestui părinte prin care se urmărește obținerea unui drept de ședere derivat, nici contextul general al cauzei nu permit să se concluzioneze că acest copil, care nu a avut niciodată reședința în statul membru a cărui cetățenie o are, își va exercita drepturile de cetățean al Uniunii, intrând și locuind împreună cu părintele menționat pe teritoriul acestui stat membru.

37

Instanței de trimitere, singura competentă în această privință, îi revine sarcina de a efectua verificările de fapt necesare pentru a aprecia, în cauza principală, nu numai dacă există o relație de dependență, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 26 din prezenta hotărâre, ci și dacă s‑a demonstrat că respectivul copil va intra și va avea reședința în Țările de Jos împreună cu părintele său resortisant al unei țări terțe.

38

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că împrejurarea că un copil minor, cetățean al Uniunii, care are cetățenia unui stat membru, trăiește de la naștere în afara teritoriului acestui stat membru și nu a avut niciodată reședința pe teritoriul Uniunii nu exclude ca unul dintre părinții săi, resortisant al unei țări terțe, de care acest copil depinde, să poată beneficia de un drept de ședere derivat întemeiat pe acest articol, cu condiția să se demonstreze că respectivul copil va intra și va avea reședința, împreună cu părintele respectiv, pe teritoriul statului membru a cărui cetățenie o deține.

39

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că un stat membru sesizat cu o cerere de drept de ședere derivat de către un resortisant al unei țări terțe, al cărui copil minor, cetățean al Uniunii, care are cetățenia acestui stat membru, depinde de el și care trăiește de la naștere în această țară terță fără să fi avut vreodată reședința pe teritoriul Uniunii poate respinge această cerere pentru motivul că deplasarea în statul membru menționat pe care o presupune exercitarea de către acest copil a drepturilor sale în calitate de cetățean al Uniunii nu este în interesul, real sau plauzibil, al copilului menționat.

40

În această privință, trebuie arătat, pe de o parte, că din jurisprudența amintită la punctele 20 și 22 din prezenta hotărâre rezultă că dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, conferit fiecărui cetățean al Uniunii, decurge în mod direct din statutul de cetățean al Uniunii, fără ca exercitarea sa să fie condiționată de demonstrarea vreunui interes de a invoca beneficiul acestuia.

41

De altfel, Curtea a statuat în această privință că, în temeiul unui principiu de drept internațional, pe care dreptul Uniunii nu poate fi prezumat că îl încalcă, un stat membru nu poate refuza propriilor resortisanți dreptul de a intra pe teritoriul său și de a rămâne pe teritoriul său și că aceștia beneficiază, așadar, de un drept de ședere necondiționat pe teritoriul său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 noiembrie 2017, Lounes, C‑165/16, EU:C:2017:862, punctul 37 și jurisprudența citată).

42

Pe de altă parte, Curtea a precizat deja că un copil minor se poate prevala de drepturile de liberă circulație și de ședere garantate de dreptul Uniunii. Aptitudinea unui resortisant al unui stat membru de a fi titular al drepturilor garantate de Tratatul FUE și de dreptul derivat în materie de liberă circulație a persoanelor nu poate fi supusă condiției ca persoana interesată să fi atins vârsta legală pentru a avea capacitatea juridică de a exercita ea însăși drepturile respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 2004, Zhu și Chen, C‑200/02, EU:C:2004:639, punctul 20).

43

În plus, deși Curtea a statuat că autoritățile competente pentru a se pronunța cu privire la o cerere de permis de ședere în temeiul articolului 20 TFUE aveau obligația de a ține seama de interesul superior al copilului în discuție, o asemenea luare în considerare nu a fost avută în vedere decât pentru evaluarea existenței unei relații de dependență în sensul jurisprudenței menționate la punctul 26 din prezenta hotărâre sau a consecințelor unei derogări de la dreptul de ședere derivat prevăzut de acest articol, întemeiate pe considerații de securitate publică sau de ordine publică [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 71, precum și Hotărârea din 5 mai 2022, Subdelegación del Gobierno en Toledo (Șederea unui membru de familie – Resurse insuficiente), C‑451/19 și C‑532/19, EU:C:2022:354, punctul 53]. Curtea a considerat astfel că acest interes superior putea fi invocat nu pentru a respinge o cerere de permis de ședere, ci, dimpotrivă, pentru a se opune adoptării unei decizii prin care copilul să fie constrâns să părăsească teritoriul Uniunii.

44

Prin urmare, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, aceste autorități competente nu pot să stabilească, fără a se substitui în mod nejustificat titularilor autorității părintești în privința copilului în cauză, în lipsa unor măsuri luate pentru a delimita exercitarea acestei autorități și fără a aduce atingere aptitudinii acestui copil, amintită la punctul 42 din prezenta hotărâre, de a exercita drepturile întemeiate pe statutul pe care i‑l conferă articolul 20 TFUE, dacă deplasarea copilului respectiv către statul membru a cărui cetățenie o are este în interesul acestui copil.

45

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că un stat membru sesizat cu o cerere de drept de ședere derivat de către un resortisant al unei țări terțe al cărui copil minor, cetățean al Uniunii, care are cetățenia acestui stat membru, depinde de el și care trăiește de la naștere în această țară terță fără să fi avut vreodată reședința pe teritoriul Uniunii nu poate respinge această cerere pentru motivul că deplasarea către statul membru menționat pe care o presupune exercitarea de către acest copil a drepturilor sale în calitate de cetățean al Uniunii nu este în interesul, real sau plauzibil, al copilului menționat.

46

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că constituie elemente determinante pentru a aprecia dacă un copil minor, cetățean al Uniunii, depinde de părintele său, resortisant al unei țări terțe, faptul că acesta din urmă nu și‑a asumat întotdeauna întreținerea zilnică a acestui copil, chiar dacă ar dispune de autoritate părintească exclusivă în privința sa, precum și faptul că respectivul copil ar putea, eventual, să se stabilească pe teritoriul Uniunii la celălalt părinte, cetățean al Uniunii.

47

Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 26-28, 30, 31 și 33 din prezenta hotărâre, resortisantului unei țări terțe, membru de familie al unui cetățean al Uniunii, nu i se acordă un drept de ședere în temeiul articolului 20 TFUE decât în situații foarte specifice în care există între acest resortisant al unei țări terțe și acest cetățean al Uniunii o relație de dependență de așa natură încât ar conduce la obligarea acestuia din urmă, în lipsa recunoașterii în favoarea resortisantului menționat a unui drept de ședere pe teritoriul Uniunii, să îl însoțească și să părăsească acest teritoriu, considerat în ansamblu, sau să nu poată intra și să aibă reședința pe teritoriul statului membru a cărui cetățenie o deține.

48

Așadar, cererea de drept de ședere derivat trebuie evaluată din perspectiva intensității relației de dependență dintre părintele resortisant al unei țări terțe și copilul său minor, cetățean al Uniunii, o asemenea apreciere trebuind să țină seama de ansamblul împrejurărilor cauzei [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 71, Hotărârea din 8 mai 2018, K.A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 72, precum și Hotărârea din 27 februarie 2020, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Soțul unui cetățean al Uniunii), C‑836/18, EU:C:2020:119, punctul 56].

49

În această privință, pentru aprecierea existenței unei astfel de relații de dependență, Curtea a considerat că era necesar să se țină seama de problema încredințării efective a acestui copil, precum și de aceea dacă îngrijirea copilului din punct de vedere legal, financiar sau afectiv este asigurată de părintele resortisant al unei țări terțe. Au fost de asemenea considerate împrejurări relevante vârsta unui astfel de copil, dezvoltarea sa fizică și emoțională, gradul relației sale afective atât cu părintele cetățean al Uniunii, cât și cu părintele resortisant al unei țări terțe, precum și riscul pe care separarea de acesta din urmă l‑ar genera pentru echilibrul acestui copil [Hotărârea din 7 septembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Natura dreptului de ședere în temeiul articolului 20 TFUE), C‑624/20, EU:C:2022:639, punctul 39 și jurisprudența citată].

50

Din jurisprudența Curții reiese de asemenea că simplul fapt că unui resortisant al unui stat membru i s‑ar putea părea de dorit, pentru motive economice sau pentru a menține unitatea familială pe teritoriul Uniunii, ca membri ai familiei sale care nu dispun de cetățenia unui stat membru să poată locui cu el pe teritoriul Uniunii nu este suficient în sine pentru a considera că cetățeanul Uniunii este obligat să părăsească teritoriul Uniunii dacă un astfel de drept nu este acordat [Hotărârea din 5 mai 2022, Subdelegación del Gobierno en Toledo (Șederea unui membru de familie – Resurse insuficiente), C‑451/19 și C‑532/19, EU:C:2022:354, punctul 57, precum și jurisprudența citată].

51

Astfel, existența unei legături de familie, indiferent dacă este de natură biologică sau juridică, între cetățeanul Uniunii și membrul familiei sale resortisant al unei țări terțe nu poate fi suficientă pentru a justifica recunoașterea în temeiul articolului 20 TFUE a unui drept de ședere derivat respectivului membru de familie pe teritoriul statului membru al cărui resortisant este cetățeanul Uniunii [Hotărârea din 5 mai 2022, Subdelegación del Gobierno en Toledo (Șederea unui membru de familie – Resurse insuficiente), C‑451/19 și C‑532/19, EU:C:2022:354, punctul 58 și jurisprudența citată].

52

În lumina tuturor acestor elemente, trebuie subliniat, mai întâi, că autoritățile competente trebuie să țină seama de situația astfel cum se prezintă aceasta la momentul la care sunt chemate să se pronunțe, în măsura în care aceste autorități trebuie să aprecieze consecințele previzibile ale deciziei lor asupra exercitării efective de către copilul în cauză a substanței drepturilor întemeiate pe statutul pe care i‑l conferă articolul 20 TFUE. Pentru a evita ca acest copil să fie privat de acest beneficiu efectiv, instanțele naționale chemate să se pronunțe cu privire la o acțiune având ca obiect o decizie a autorităților menționate trebuie să țină seama de asemenea de elementele de fapt survenite ulterior acestei decizii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 aprilie 2018, B și Vomero, C‑316/16 et C‑424/16, EU:C:2018:256, punctul 94 și jurisprudența citată).

53

Prin urmare, faptul că părintele resortisant al unei țări terțe nu și‑a asumat a priori întreținerea zilnică a copilului în cauză pentru o perioadă îndelungată și eventuala lipsă a unei relații de dependență care ar putea rezulta de aici în această perioadă nu pot avea un caracter determinant, întrucât acest fapt nu exclude ca, în ziua în care aceleași autorități sau aceste instanțe naționale se pronunță, acest părinte să își asume în mod efectiv sarcina întreținerii copilului.

54

De altfel, trebuie amintit în această privință că Curtea a statuat că coabitarea dintre părinte, resortisant al unei țări terțe, și copilul său minor, cetățean al Uniunii, nu constituie o condiție necesară pentru a determina existența unei relații de dependență între aceștia [Hotărârea din 5 mai 2022, Subdelegación del Gobierno en Toledo (Șederea unui membru de familie – Resurse insuficiente), C‑451/19 și C‑532/19, EU:C:2022:354, punctul 68, precum și jurisprudența citată].

55

În schimb, simplul fapt că părintele resortisant al unei țări terțe menționat îndeplinește, la momentul la care instanța națională este chemată să se pronunțe cu privire la cauză, îngrijirile zilnice efective în privința copilului minor, cetățean al Uniunii, nu poate fi suficient pentru a deduce existența unei relații de dependență, această apreciere trebuind să se întemeieze întotdeauna pe o examinare de ansamblu a împrejurărilor relevante.

56

În ceea ce privește, în continuare, împrejurarea că unul dintre părinții copilului în cauză este un cetățean al Uniunii care are reședința într‑un stat membru, este necesar să se arate că o asemenea împrejurare ar prezenta o relevanță, în scopul aplicării articolului 20 TFUE, dacă s‑ar stabili că acest părinte este realmente capabil și pregătit să asigure singur îngrijirea zilnică și efectivă a acestui copil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 71).

57

Această împrejurare, presupunând că ar fi dovedită, nu este însă suficientă în sine pentru a se putea constata că între părintele resortisant al unei țări terțe și copilul minor, cetățean al Uniunii, nu există o relație de dependență de așa natură încât acesta din urmă ar fi constrâns să nu intre și să nu aibă reședința pe teritoriul Uniunii în cazul în care acestui resortisant al unei țări terțe i s‑ar refuza un drept de ședere, o asemenea constatare trebuind să fie întemeiată în mod necesar pe o analiză de ansamblu a elementelor relevante [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 mai 2022, Subdelegación del Gobierno en Toledo (Șederea unui membru de familie – Resurse insuficiente), C‑451/19 și C‑532/19, EU:C:2022:354, punctul 67, precum și jurisprudența citată].

58

Deși revine, în principiu, părintelui resortisant al unei țări terțe sarcina de a prezenta elementele care urmăresc să demonstreze că beneficiază de un drept de ședere în temeiul articolului 20 TFUE, în special cele care dovedesc că, în caz de refuz al acordării dreptului de ședere, copilul ar fi privat de exercitarea efectivă a drepturilor sale în calitate de cetățean al Uniunii, totuși, în cadrul aprecierii condițiilor necesare pentru ca acest resortisant să poată beneficia de un astfel de drept de ședere, autoritățile naționale competente trebuie să se asigure că aplicarea unei reglementări naționale privind sarcina probei nu poate compromite efectul util al articolului 20 TFUE (Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 76).

59

Astfel, aplicarea unei asemenea reglementări naționale privind sarcina probei nu dispensează autoritățile statului membru în cauză de efectuarea, pe baza elementelor furnizate de resortisantul unei țări terțe, a cercetărilor necesare pentru a determina locul de reședință al părintelui resortisant al acestui stat membru și pentru a examina, pe de o parte, aspectul dacă acesta este sau nu este realmente capabil și pregătit să asigure singur întreținerea zilnică și efectivă a copilului și, pe de altă parte, aspectul dacă există sau nu o relație de dependență între copil și părintele resortisant al unei țări terțe de așa natură încât o decizie prin care i se refuză acestuia din urmă dreptul de ședere l‑ar priva pe copil de beneficiul efectiv al substanței drepturilor aferente statutului său de cetățean al Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 77).

60

În sfârșit, din jurisprudența citată la punctele 48-50 din prezenta hotărâre reiese că faptul că părintele resortisant al unei țări terțe exercită în mod exclusiv autoritatea părintească în privința copilului minor este un factor relevant, dar nu determinant pentru aprecierea existenței unei dependențe efective, care nu poate, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 51 din prezenta hotărâre, să decurgă în mod direct din raportul juridic dintre părintele resortisant al unei țări terțe și copilul său minor, cetățean al Uniunii.

61

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 20 TFUE trebuie interpretat în sensul că, pentru a aprecia dacă un copil minor, cetățean al Uniunii, depinde de părintele său resortisant al unei țări terțe, statul membru în cauză este obligat să ia în considerare toate împrejurările relevante, fără a putea fi considerate determinante în această privință faptul că părintele resortisant al unei țări terțe nu și‑a asumat întotdeauna întreținerea zilnică a acestui copil, dar exercită în prezent autoritatea părintească exclusivă, și nici faptul că celălalt părinte, cetățean al Uniunii, ar putea asigura îngrijirea zilnică și efectivă a copilului respectiv.

62

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: