–

pentru Dexia Nederland BV, de J. de Bie Leuveling Tjeenk, J. M. K. P. Cornegoor și P. W. Post, advocaten;

–

pentru XXX, de J. B. Maliepaard, advocaat;

–

pour Z, de J. B. Maliepaard, advocaat;

–

pentru Comisia Europeană, inițial de N. Ruiz García, P. Vanden Heede și M. van Beek, ulterior de N. Ruiz García și P. Vanden Heede, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii între Dexia Nederland BV (denumită în continuare „Dexia”), pe de o parte, și consumatori, pe de altă parte, în legătură cu refuzul de plată a deconturilor finale stabilite de această societate în urma rezilierii contractelor de leasing de acțiuni încheiate între acești consumatori și o societate căreia i‑a succedat Dexia.

3

Al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13 are următorul cuprins:

„întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau [Uniunea Europeană] sunt părți; întrucât, în această privință, formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alineatul (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri;”.

4

Articolul 1 din această directivă prevede:

„(1)   Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor [a se citi «profesionist»] și un consumator.

(2)   Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau [Uniunea] sunt părți, în special în domeniul transportului.”

5

Articolul 3 alineatele (1) și (3) din directiva menționată prevede:

„(1)   O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

[…]

(3)   Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”

6

Printre clauzele care sunt enumerate în această anexă figurează, printre altele, la punctul 1 litera (e) din aceasta, cele care au ca obiect sau ca efect „solicitarea de la orice consumator care nu și‑a îndeplinit obligația să plătească o sumă disproporționat de mare drept compensație”.

7

Articolul 4 alineatul (1) din aceeași directivă precizează:

„Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”

8

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

9

Articolul 7 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către [profesioniști].”

10

Articolul 6:271 din Burgerlijk Wetboek (Codul civil), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumit în continuare „BW”), prevede:

„Rezilierea unui contract eliberează părțile de angajamentele asumate în temeiul acestuia. În măsura în care aceste angajamente au fost deja îndeplinite, temeiul juridic pentru respectarea acestor angajamente se menține, dar ia naștere, pentru părți, o obligație de a restitui sau de a compensa prestațiile deja primite.”

11

Articolul 6:277 din BW are următorul cuprins:

„(1)   În caz de reziliere totală sau parțială a unui contract, partea a cărei încălcare a constituit un motiv de reziliere este obligată să compenseze cealaltă parte pentru prejudiciul suferit de aceasta deoarece contractul nu este îndeplinit de către cele două părți, ci face obiectul unei rezilieri.

[…]”

12

Articolul 7 A:1576e din BW are următorul cuprins:

„(1)   Cumpărătorul este totuși autorizat să efectueze plata anticipată a uneia sau a mai multor tranșe din rambursarea prețului de vânzare care urmează să devină scadente.

(2)   În caz de plată anticipată unică în totalitate a soldului restant datorat, acesta are dreptul la o deducere calculată la o rată de 5 % pe an pentru fiecare tranșă de rambursare astfel plătită în mod anticipat.

(3)   Părțile pot deroga de la dispozițiile prezentului articol în favoarea cumpărătorului.”

13

Litigiile principale își au originea în refuzul lui XXX și al lui Z de a plăti soldurile care figurau în deconturile finale întocmite de Dexia în urma rezilierii contractelor de leasing de acțiuni care fuseseră încheiate între aceștia și predecesorul în drepturi al Dexia, din cauza întârzierii la plata ratelor lunare datorate acesteia din urmă.

14

În cadrul acestui tip de contracte, utilizatorul, care în mod obișnuit este un consumator, împrumută de la o bancă, pentru o perioadă determinată, o sumă de bani, desemnată drept „principalul”, cu care această bancă achiziționează acțiuni în contul și în profitul utilizatorului. Banca menționată rămâne proprietara acestor acțiuni până la rambursarea integrală a sumei astfel împrumutate, dar dividendele eventuale sunt plătite utilizatorului. Pe toată durata contractului de leasing, utilizatorul plătește o rată lunară, care corespunde dobânzilor aplicate principalului și, în anumite cazuri, rambursării acestuia din urmă. După încetarea contractului, acțiunile sunt cedate, iar utilizatorul încasează venitul din cesiunea acestor acțiuni, cu deducerea soldului principalului și a ratelor lunare eventual încă datorate băncii.

15

Din dosarul de care dispune Curtea reiese că Dexia a reziliat contractele de leasing în mod anticipat, din cauza întârzierilor în efectuarea plăților, în conformitate cu condițiile speciale ale contractelor în discuție în litigiile principale. La rezilierea acestor contracte, Dexia a stabilit deconturile finale, cu aplicarea articolelor 6 și 15 din aceste condiții speciale. Aceste articole au următorul cuprins:

„6. Dacă (a), în pofida unei scrisori de punere în întârziere, utilizatorul persistă în neplata uneia sau mai multor rate lunare sau în neexecutarea oricărei alte obligații care rezultă din contract sau din oricare alt contract de leasing similar contractului în discuție în speță sau dacă (b) utilizatorul solicită punerea în administrare judiciară sau este declarat în faliment, banca este autorizată să pună capăt imediat contractului și tuturor contractelor de leasing similare și să solicite plata integrală a soldului restant al totalității cuantumului (cuantumurilor) de leasing convenit(e) în temeiul tuturor contractelor de leasing în curs, similare prezentului contract, și să vândă valorile mobiliare la bursă sau în alt mod, într‑un moment stabilit de bancă. Banca va trebui să deducă rezultatul vânzării din suma datorată de utilizator. Un eventual sold pozitiv va fi plătit utilizatorului de către bancă.

15. […] În caz de reziliere a contractului, creanța utilizatorului va consta într‑o sumă egală cu valoarea de piață a titlurilor la data rezilierii, cu deducerea unei sume care corespunde valorii actualizate a soldului restant total convenit în leasing. Valoarea actualizată se calculează în conformitate cu dispozițiile articolului 7 A:1576e alineatul 2 din BW.”

16

Instanțele de trimitere precizează că Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) a trebuit să se pronunțe recent cu privire la compatibilitatea acestor clauze cu Directiva 93/13 și a statuat, într‑o hotărâre din 21 aprilie 2017 (NL:HR:2017:773, Dexia/Tijhuis), că articolul 6 din condițiile speciale ale contractelor în discuție în litigiile principale provoca un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

17

În plus, din deciziile de trimitere rezultă că, potrivit Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos), metoda de calcul al cuantumului sumei pe care Dexia are dreptul să o solicite, în temeiul articolului 6 din condițiile speciale ale contractelor în discuție în litigiile principale, nu ia în considerare avantajul pe care aceasta îl obține dintr‑o reziliere, în măsura în care cuantumul pe care îl primește produce din nou dobânzi, iar faptul că Dexia, în temeiul articolului 15 din condițiile speciale, ar actualiza cuantumul ratelor lunare încă datorate cu o deducere de 5 % pe an nu ar compensa acest avantaj decât într‑o proporție foarte redusă. Astfel, această metodă de calcul are drept consecință faptul că beneficiul pe care Dexia l‑ar putea realiza prin reinvestirea fondurilor în mod anticipat pe piața de capital a fost stabilit la 5 % pe an. Astfel, atâta vreme cât rata pieței este superioară nivelului de 5 %, Dexia beneficiază de diferența dintre rata forfetară și rata reală a pieței. Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) subliniază că, în funcție de rata dobânzii și de data de încetare sau de reziliere a contractului, avantajul pe care îl obține Dexia dintr‑o reziliere anticipată poate fi astfel foarte important.

18

În sfârșit, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) ar fi arătat că, în caz de neplată, Dexia își păstrează posibilitatea de a proceda la rezilierea contractului și că poate în acest caz, în temeiul articolului 6:277 din BW, să pretindă daune interese.

19

În cursul anului 1999, XXX a încheiat două contracte de leasing cu o societate căreia i‑a succedat Dexia.

20

La 6 iunie 2005, din cauza întârzierilor în efectuarea plăților, după ce l‑a pus în întârziere pe XXX pentru efectuarea plăților, Dexia a pus capăt în mod anticipat contractelor de leasing în cauză și a stabilit deconturi finale.

21

Din dosarul de care dispune Curtea reiese că Dexia a stabilit deconturile finale în temeiul articolelor 6 și 15 din condițiile speciale ale contractelor în discuție în litigiile principale și a facturat XXX soldul debitor care figura în aceste deconturi.

22

XXX a introdus acțiuni în justiție pentru ca, printre altele, cele două contracte de leasing să fie anulate sau reziliate, iar sumele plătite Dexia să îi fie rambursate. Aceasta din urmă a introdus o cerere reconvențională având ca obiect obligarea lui XXX la plata unei sume corespunzătoare cuantumului total, majorată cu dobânzi de întârziere, care ar fi încă datorate în temeiul celor două contracte de leasing.

23

Printr‑o hotărâre din 19 noiembrie 2008, kantonrechter (instanța de canton, Țările de Jos] a obligat Dexia să îi plătească lui XXX suma de 2507,69 euro pe contract de leasing, sub forma unei compensații, majorată cu dobânzile legale, și a respins cererea reconvențională a Dexia.

24

Cele două părți în cauza C‑229/19 au declarat apel împotriva acestei hotărâri la Gerechtshof te Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam, Țările de Jos). Dexia solicită respingerea cererii lui XXX și admiterea cererii sale reconvenționale. XXX urmărește obținerea unei compensații mai mari decât cea care i‑a fost acordată în primă instanță.

25

În acest context, Gerechtshof te Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam) subliniază că, din moment ce litigiul cu care a fost sesizată privește contracte încheiate între un prestator de servicii financiare și consumatori, trebuie să examineze din oficiu dacă o clauză din condițiile speciale ale contractelor în discuție în litigiile principale este abuzivă în raport cu criteriile prevăzute în Directiva 93/13 și, în caz afirmativ, să anuleze din oficiu această clauză. Or, în urma hotărârii Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos), citată la punctele 16-18 din prezenta hotărâre, în care articolul 6 din condițiile speciale ale contractelor în discuție în litigiile principale a fost considerat o clauză abuzivă, în sensul Directivei 93/13, Gerechtshof te Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam) are îndoieli cu privire la aplicarea acestor criterii.

26

Astfel, potrivit instanței de trimitere în cauza C‑229/19, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) s‑a limitat să examineze în mod abstract dacă, în raport cu legislația națională, o clauză putea avea consecințe nefavorabile pentru consumator și a concluzionat că simpla posibilitate a existenței unui dezavantaj pentru acesta din urmă era suficientă pentru ca o astfel de clauză să fie considerată abuzivă, în sensul Directivei 93/13.

27

Totuși, această instanță de trimitere apreciază că ar trebui ținut cont, printre altele, de faptul că contractele de leasing de acțiuni sunt contracte cu executare succesivă încheiate pe o durată de până la 20 de ani, ceea ce presupune că, în principiu, la încheierea acestor contracte, încă nu este sigur că un prestator de servicii financiare, precum Dexia, va obține vreun avantaj în caz de reziliere anticipată. Astfel, importanța acestui avantaj ar varia în funcție de rata dobânzii în vigoare la data încetării anticipate a contractului în cauză și la care cuantumul încasat în mod anticipat ar putea fi plasat în perioada reziduală a acestui contract.

28

În speță, articolul 15 din condițiile speciale ale contractelor în discuție în litigiile principale stabilește în avans avantajul potențial al creditorului, în caz de reziliere anticipată a contractului, la 5 % pe an din soldul restant al cuantumului convenit în contractul de leasing, în perioada reziduală a contractului. Astfel, potrivit instanței de trimitere menționate, ar trebui verificat, mai întâi, dacă, având în vedere toate împrejurările cauzei, la data încheierii contractelor în discuție în litigiile principale, stabilirea acestui avantaj potențial al Dexia este abuzivă sau nu, de exemplu, comparând această clauză cu cele care sunt utilizate în mod normal în cazuri similare de vânzare cu plată în rate sau cu rata dobânzii aplicată, în cadrul procedurilor judiciare, la actualizarea cuantumurilor pentru contractele cu un capital și o durată comparabile cu cele ale contractelor în cauză.

29

În continuare, în conformitate cu jurisprudența Curții, ar trebui stabilit dacă consumatorul mediu, normal informat, suficient de atent și de avizat ar fi putut accepta, la încheierea contractului în cauză, că, în caz de reziliere anticipată a acestuia, avantajul Dexia să fie, prin derogare de la reglementarea aplicabilă, fixat prin aplicarea articolelor 6 și 15 din condițiile speciale ale contractelor în discuție în litigiile principale, ținând seama de expertiza și de cunoștințele acestei bănci în ceea ce privește evoluția potențială a ratelor dobânzii și cunoscând că, în caz de aplicare a dispozițiilor articolului 6:277 din BW, nu s‑ar fi stabilit un astfel de avantaj (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctele 68 și 69, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:703, punctele 57 și 58).

30

Pe de altă parte, potrivit instanței de trimitere în cauza C‑229/19, hotărârea Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos), citată la punctele 16-18 din prezenta hotărâre, ar fi contrară Hotărârii din 7 august 2018, Banco Santander și Escobedo Cortés (C‑96/16 și C‑94/17, EU:C:2018:643). Astfel, în această hotărâre, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) nu ar stabili criterii determinate care să permită instanțelor naționale să aprecieze dacă articolul 6 din condițiile speciale ale contractelor în discuție în litigiile principale este abuziv și ar considera, dimpotrivă, că această dispoziție este, în orice caz, incompatibilă cu Directiva 93/13 în măsura în care ar putea avea consecințe defavorabile pentru consumator, în funcție de anumite împrejurări în cursul perioadei contractuale.

31

În sfârșit, instanța de trimitere în cauza C‑229/19 se întreabă care ar fi consecințele care decurg dintr‑o anulare a articolelor 6 și 15 din condițiile speciale ale contractelor în discuție în litigiile principale. În acest context, ea arată că, pe de o parte, contractul de leasing de acțiuni ar rămâne obligatoriu pentru părți, chiar după anularea acestor articole, în măsura în care el poate continua să existe fără ele. Pe de altă parte, potrivit acestei instanțe de trimitere, Dexia nu ar trebui să poată invoca dispozițiile BW care, în împrejurările cauzei, ar fi chiar mai defavorabile față de consumator.

32

În aceste condiții, Gerechtshof te Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că o clauză ar trebui să fie deja considerată abuzivă din perspectiva criteriilor prevăzute în respectiva directivă în cazul în care, evaluată pe baza tuturor împrejurărilor care însoțesc încheierea contractului, clauza respectivă permite simpla posibilitate a unui dezechilibru semnificativ și nejustificat, în funcție de circumstanțele care pot să apară în cursul contractului, în special întrucât clauza stabilește în mod anticipat posibilul avantaj care este generat în favoarea profesionistului la data încetării anticipate a contractului ca fiind un anumit procent din valoarea rămasă a contractului de leasing, prin derogare de la normele aplicabile din dreptul național, conform cărora avantajul respectiv nu este prestabilit, ci trebuie să fie determinat în funcție de circumstanțele care însoțesc rezilierea contractului, în special de cuantumul ratei dobânzii care ar trebui aplicată pentru perioada rămasă unei valori primite anticipat?”

33

La 17 martie 2000, Z a încheiat, în calitate de utilizator, două contracte de leasing de acțiuni cu o societate căreia i‑a succedat Dexia.

34

În cursul anului 2006, din cauza unei întârzieri în efectuarea plăților, Dexia a pus capăt în mod anticipat contractelor de leasing de acțiuni încheiate cu Z și a stabilit, în temeiul articolelor 6 și 15 din condițiile speciale ale contractelor în discuție în litigiul principal, deconturi finale în care figurează solduri debitoare pe care Z a refuzat să le plătească.

35

În plus, din cererea de decizie preliminară rezultă că, în cursul litigiului dintre Dexia și Z, Dexia a recunoscut că situația financiară a Z era de așa natură încât obligațiile de plată care decurgeau din aceste contracte reprezentau o sarcină financiară excesiv de grea pentru partea interesată și că, din această cauză, în temeiul aplicării jurisprudenței naționale în ceea ce privește consecințele nerespectării de către o bancă a obligațiilor sale de diligență, aceasta trebuia să îi plătească daune interese. Potrivit Dexia, în conformitate cu această jurisprudență, aceste daune interese s‑ar ridica la două treimi din ratele lunare deja plătite, cu deducerea dividendelor deja plătite, și la două treimi din datoria reziduală, dar aceasta aprecia că mai avea dreptul la plata unei treimi din ratele lunare care nu fuseseră încă plătite.

36

Printr‑o hotărâre din 21 mai 2013, kantonrechter (instanța de canton) a obligat Dexia, la cererea reconvențională a lui Z, la plata către acesta din urmă a unui cuantum de 18804,60 euro. Dexia a declarat apel împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere în cauza C‑289/19.

37

Prin hotărârea din 29 noiembrie 2016, această instanță de trimitere a amânat cauza până la decizia Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea citată la punctele 16-18 din prezenta hotărâre.

38

Ținând seama de răspunsurile date de Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos), Z și Dexia s‑ar opune din momentul respectiv în fața instanței de trimitere menționate cu privire la aspectul dacă, în lipsa posibilității de a se prevala de articolul 6 din condițiile speciale ale contractelor în discuție în litigiile principale, Dexia poate totuși pretinde o despăgubire în temeiul dispozițiilor reglementării naționale aplicabile.

39

Aceeași instanță de trimitere arată că problema dacă instanța națională poate înlocui o clauză abuzivă cu o dispoziție de drept intern cu caracter supletiv a fost deja abordată în Concluziile avocatului general Wahl în cauzele conexate Banco Santander și Escobedo Cortés (C‑96/16 și C‑94/17, EU:C:2018:216), unde a concluzionat că această posibilitate ar trebui limitată la ipotezele în care invalidarea unei clauze abuzive ar obliga instanța să anuleze contractul în ansamblul său și să expună astfel consumatorul unor consecințe care l‑ar prejudicia. Totuși, întrucât Curtea a apreciat în aceste cauze conexate că nu era necesar să se răspundă la întrebarea referitoare la acest punct, o clarificare ar rămâne necesară.

40

În acest context, Gerechtshof Den Haag (Curtea de Apel din Haga, Țările de Jos) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

41

Prin intermediul întrebării preliminare, Gerechtshof te Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam) solicită în esență Curții să stabilească dacă, în conformitate cu dispozițiile Directivei 93/13, într‑un contract aleatoriu, precum contractele de leasing de acțiuni în discuție în litigiile principale, o clauză care stabilește în avans avantajul de care beneficiază profesionistul în caz de reziliere anticipată a contractului trebuie considerată abuzivă pentru simplul motiv că, apreciată numai în raport cu împrejurările care însoțesc încheierea contractului în cauză, această clauză poate provoca un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în cursul executării acestui contract.

42

În speță, astfel cum s‑a amintit la punctul 15 din prezenta hotărâre, din dosarul de care dispune Curtea reiese că, în temeiul articolului 6 din condițiile speciale ale contractelor în discuție în litigiile principale, în caz de încetare anticipată a acestor contracte, Dexia are dreptul, de la data rezilierii, la dobânzi neachitate până la data încetării anticipate a contractului în cauză, precum și la principal și la dobânzile care ar fi fost datorate în perioada cuprinsă între această încetare anticipată și încetarea convenită inițial a acestui contract. Articolul 15 din respectivele condiții speciale prevede o actualizare de 5 % pe an aferentă acestui principal și acestor dobânzi, stabilind în consecință în avans avantajul de care beneficiază Dexia în caz de reziliere anticipată, în măsura în care aceasta recuperează mai rapid principalul menționat și dobânzile menționate și le poate reinvesti.

43

Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că întrebarea adresată de Gerechtshof te Amsterdam (Curtea de Apel din Amsterdam) se întemeiază pe ipoteza că articolele 6 și 15 din condițiile speciale ale contractelor în discuție în litigiile principale trebuie interpretate împreună, chiar dacă nu există consens între părți în acest sens.

44

În această privință, este suficient să se amintească că, potrivit unei jurisprudențe constante, numai instanța de trimitere este competentă să constate și să aprecieze situația de fapt cu care este sesizată, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național (Hotărârea din 8 iunie 2016, Hünnebeck, C‑479/14, EU:C:2016:412, punctul 36). Curtea trebuie să ia în considerare, în cadrul repartizării competențelor între aceasta din urmă și instanțele naționale, contextul factual și normativ în care se încadrează întrebările preliminare, astfel cum este definit în decizia de trimitere (Hotărârea din 6 decembrie 2018, Preindl, C‑675/17, EU:C:2018:990, punctul 24).

45

Pe de altă parte, trebuie precizat că, potrivit unei jurisprudențe constante, competența Curții în materie privește interpretarea noțiunii de „clauză abuzivă”, menționată la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 și în anexa la aceasta, precum și criteriile pe care instanța națională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispozițiile acestei directive, avându‑se în vedere că este de competența acestei instanțe să se pronunțe, ținând cont de aceste criterii, asupra calificării concrete a unei clauze contractuale specifice în funcție de împrejurările proprii fiecărei spețe. Rezultă că Curtea trebuie să se limiteze la a oferi instanței de trimitere indicații de care aceasta din urmă trebuie să țină seama pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzei în discuție (Hotărârea din 3 septembrie 2020, Profi Credit Polska, C‑84/19, C‑222/19 și C‑252/19, EU:C:2020:631, punctul 91 și jurisprudența citată).

46

În temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, o clauză se consideră ca fiind „abuzivă” în cazul în care provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul încheiat între acest consumator și un profesionist, în detrimentul consumatorului.

47

Referindu‑se la noțiunile de „bună‑credință” și de „dezechilibru semnificativ” între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, articolul 3 alineatul (1) din directiva 93/13 nu definește totuși decât în mod abstract elementele care conferă caracter abuziv unei clauze contractuale care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale (Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 67 și jurisprudența citată).

48

Astfel, Curtea a statuat că, pentru a determina dacă o clauză provoacă un „dezechilibru semnificativ” între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, trebuie să se țină seama în special de normele aplicabile în dreptul național în lipsa unui acord între părți în acest sens. Instanța națională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative, dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într‑o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută în dreptul național în vigoare. De asemenea, este relevant în acest scop să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsește acest consumator având în vedere mijloacele de care dispune, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea clauzelor abuzive (Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus, C‑421/14, EU:C:2017:60, punctul 59 și jurisprudența citată).

49

Pe de altă parte, examinarea existenței unui eventual „dezechilibru semnificativ” nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss și CIB Bank, C‑621/17, EU:C:2019:820, punctul 51).

50

În plus, Curtea a statuat că contractul trebuie să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum și, dacă este cazul, relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:703, punctul 45, precum și jurisprudența citată).

51

Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 precizează că caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul în cauză și toate circumstanțele care au însoțit încheierea contractului, precum și toate clauzele contractului menționat sau ale unui alt contract de care acesta depinde.

52

Rezultă din această dispoziție, precum și din articolul 3 din această directivă, astfel cum au fost interpretate de Curte, că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu data încheierii contractului respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 2020, Ibercaja Banco, C‑452/18, EU:C:2020:536, punctul 48).

53

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, împrejurările vizate la articolul 4 alineatul (1) din directiva menționată sunt cele de care profesionistul putea avea cunoștință la data încheierii contractului în cauză și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a acestuia, o clauză contractuală putând implica un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, care nu se manifestă decât în cursul executării contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:703, punctul 54, Hotărârea din 5 iunie 2019, GT, C‑38/17, EU:C:2019:461, punctul 40, precum și Hotărârea din 9 iulie 2020, Ibercaja Banco, C‑452/18, EU:C:2020:536, punctul 48).

54

Astfel, din această jurisprudență rezultă că, în temeiul Directivei 93/13, instanța națională trebuie, în cadrul aprecierii caracterului abuziv al unei clauze, să se raporteze doar la data încheierii contractului în cauză și să evalueze, în lumina ansamblului circumstanțelor care au însoțit această încheiere, dacă această clauză implica ea însăși un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în profitul profesionistului. Deși o astfel de apreciere poate ține seama de executarea contractului, ea nu poate depinde în niciun caz de apariția unor evenimente ulterioare încheierii contractului care sunt independente de voința părților.

55

Prin urmare, deși este incontestabil că, în anumite cazuri, dezechilibrul prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu se poate manifesta decât în cursul executării contractului, trebuie să se verifice dacă, de la data încheierii acestui contract, clauzele contractului menționat implicau acest dezechilibru, iar aceasta deși dezechilibrul menționat nu ar putea să se producă decât dacă s‑ar realiza anumite împrejurări sau deși, în alte împrejurări, clauza menționată ar putea fi chiar în beneficiul consumatorului.

56

Pe de o parte, raționamentul contrar ar însemna condiționarea aprecierii caracterului abuziv al unei clauze de condițiile în care se desfășoară executarea contractului și de eventualele evoluții viitoare ale împrejurărilor care au o influență asupra acestuia din urmă, astfel încât profesioniștii ar putea specula asupra acestei executări și asupra acestor evoluții și ar putea include o clauză potențial abuzivă, mizând pe faptul că această clauză nu ar fi calificată drept clauză abuzivă în anumite împrejurări.

57

Pe de altă parte, trebuie amintit că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator și, prin urmare, trebuie considerat că nu au existat niciodată. Or, deși aprecierea caracterului abuziv al unei clauze putea depinde de apariția unor evenimente ulterioare încheierii contractului care sunt independente de voința părților, instanța națională ar putea să se limiteze să înlăture aplicarea clauzei în litigiu numai pentru aceste perioade în care clauza în discuție trebuie calificată ca fiind abuzivă.

58

Pe de altă parte, trebuie amintit de asemenea că reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, pentru a efectua o apreciere cu privire la caracterul eventual abuziv al clauzei contractuale pe care se întemeiază cererea cu care este sesizată, instanța națională trebuie să țină seama de toate celelalte clauze ale contractului în cauză [Hotărârea din 10 septembrie 2020, A (Subînchirierea unei locuințe sociale), C‑738/19, EU:C:2020:687, punctul 25].

59

Astfel, în ipoteza în care contractul încheiat între un profesionist și un consumator este, prin natura sa, aleatoriu, cum este cazul contractelor de leasing de acțiuni în discuție în litigiile principale, instanța națională trebuie să se asigure de asemenea că o clauză, ținând seama de interacțiunea cu alte dispoziții care fac parte integrantă din contract, nu are drept consecință o repartizare foarte inegală a riscurilor suportate de părțile la acest contract.

60

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că este necesar să se răspundă la întrebarea adresată în cauza C‑229/19 că dispozițiile Directivei 93/13 trebuie interpretate în sensul că o clauză care figurează într‑un contract aleatoriu încheiat între un profesionist și un consumator, precum contracte de leasing de acțiuni, trebuie considerată abuzivă din moment ce, având în vedere împrejurările care au însoțit încheierea contractului în cauză și luând în considerare data încheierii sale, această clauză poate provoca un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în cursul executării acestui contract, iar aceasta deși respectivul dezechilibru nu ar putea să se producă decât dacă s‑ar realiza anumite împrejurări sau deși, în alte împrejurări, clauza menționată ar putea fi chiar în beneficiul consumatorului. În aceste condiții, instanței de trimitere îi revine sarcina de a verifica dacă o clauză care stabilește în avans avantajul de care beneficiază profesionistul în caz de reziliere anticipată a contractului, având în vedere împrejurările care au însoțit încheierea acestui contract, putea provoca, de la încheierea contractului menționat, un astfel de dezechilibru.

61

Prin intermediul celor două întrebări preliminare, care trebuie analizate împreună, Gerechtshof Den Haag (Curtea de Apel din Haga) solicită în esență să se stabilească dacă un profesionist care, în calitate de vânzător, a impus consumatorului o clauză considerată abuzivă și, în consecință, nulă de către instanța națională poate pretinde compensația prevăzută de o dispoziție de drept național cu caracter supletiv care ar fi fost aplicabilă în lipsa acestei clauze.

62

Potrivit unei jurisprudențe constante, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, instanțelor naționale le revine obligația de a înlătura aplicarea clauzelor abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepția cazului în care consumatorul se opune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C‑125/18, EU:C:2020:138, punctul 58 și jurisprudența citată). Totuși, contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele de drept intern, o asemenea menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2019, GT, C‑38/17, EU:C:2019:461, punctul 42 și jurisprudența citată).

63

În consecință, atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, respectiva instanță nu poate completa contractul menționat modificând conținutul acestei clauze (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C‑125/18, EU:C:2020:138, punctul 59 și jurisprudența citată).

64

Astfel, Curtea a considerat că, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează într‑un astfel de contract, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniștilor faptul că aceste clauze abuzive pur și simplu nu sunt aplicate față de consumator, în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul acestor profesioniști (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 69, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C‑26/13, EU:C:2014:282, punctul 79, Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 54, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C‑125/18, EU:C:2020:138, punctul 60).

65

În speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese că contractele de leasing de acțiuni în discuție în litigiile principale pot continua să existe fără clauza abuzivă.

66

În această privință, trebuie arătat că rezultă din jurisprudența citată la punctele 62-64 din prezenta hotărâre că, într‑un caz precum cel din cauza C‑289/19, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, instanța națională nu are posibilitatea de a înlocui clauza abuzivă cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, din moment ce invalidarea acestei clauze nu ar obliga instanța să anuleze contractul în ansamblul său, expunând astfel consumatorul unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât consumatorul ar fi în acest fel penalizat.

67

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că este necesar să se răspundă la întrebările adresate în cauza C‑289/19 că dispozițiile Directivei 93/13 trebuie interpretate în sensul că un profesionist care, în calitate de vânzător, a impus unui consumator o clauză considerată abuzivă și, în consecință, nulă de către instanța națională, atunci când contractul poate continua să existe fără această clauză, nu poate pretinde despăgubirea legală prevăzută de o dispoziție de drept național cu caracter supletiv care ar fi fost aplicabilă în lipsa clauzei menționate.

68

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: