1.

Evaluarea efectelor (sau a repercusiunilor) anumitor „proiecte” sau a anumitor „planuri și programe” asupra mediului constituie unul dintre instrumentele esențiale ale dreptului Uniunii pentru obținerea unui nivel ridicat de protecție a acestuia.

2.

Evaluarea ecologică a proiectelor este reglementată de Directiva 2011/92/UE ( 2 ), iar cea a planurilor și programelor, de Directiva 2001/42/CE ( 3 ). În ceea ce o privește pe aceasta din urmă, Curtea a pronunțat până în prezent – dacă nu greșim – 17 hotărâri, dintre care un număr semnificativ vizează întrebări preliminare adresate de instanțele belgiene.

3.

Raad voor Vergunningsbetwistingen (Consiliul pentru Litigii în materie de Autorizări, Belgia) adresează Curții o serie de întrebări referitoare la domeniul de aplicare al Directivei EES și îi propune în special să modifice jurisprudența stabilită prin Hotărârea din 22 martie 2012, Inter‑Environnement Bruxelles și alții ( 4 ).

4.

Aceeași instanță solicită să se stabilească dacă instanțele naționale ar putea menține în mod provizoriu efectele reglementării naționale în litigiu, în ipoteza în care aceasta nu ar fi compatibilă cu dreptul Uniunii, în conformitate cu jurisprudența stabilită prin Hotărârea din 28 februarie 2012, Inter‑Environnement Wallonie și Terre wallonne ( 5 ).

5.

Conform articolului 1:

„Obiectivul prezentei directive este să asigure un înalt nivel de protecție a mediului și să contribuie la integrarea considerațiilor privind mediul în elaborarea și adoptarea planurilor și programelor în vederea promovării dezvoltării durabile, asigurând că, în conformitate cu prezenta directivă, anumite planuri și programe care pot avea efecte semnificative asupra mediului fac obiectul unei evaluări ecologice.”

6.

În temeiul articolului 2:

„În sensul prezentei directive:

[…]”

7.

Articolul 3 prevede:

„(1)   O evaluare ecologică, în conformitate cu articolul 4‐9, se realizează pentru planurile și programele prevăzute la alineatele (2)-(4) care pot avea efecte semnificative asupra mediului.

(2)   Sub rezerva alineatului (3), o evaluare ecologică se realizează pentru toate planurile și programele:

(3)   Planurile și programele prevăzute la alineatul (2) care stabilesc utilizarea unor zone mici la nivel local și modificări minore ale planurilor și programelor menționate la alineatul (2) necesită o evaluare ecologică numai în cazul în care statele membre stabilesc că pot avea efecte semnificative asupra mediului.

[…]”

8.

Decretul Guvernului Flamand din 1 iunie 1995 de stabilire a dispozițiilor generale și sectoriale în domeniul igienei mediului (denumit în continuare „VLAREM II”), adoptat pentru punerea în aplicare a unor dispoziții anterioare ale guvernului respectiv ( 7 ), a suferit o modificare importantă în anul 2011 ( 8 ), constând în adăugarea secțiunii 5.20.6, intitulată „Instalații de producere a energiei electrice eoliene”.

9.

În secțiunea 5.20.6 sunt definite normele privind parcurile eoliene, care se referă la umbra proiectată, la anumite aspecte privind securitatea și la zgomotul acestor instalații de producere a energiei eoliene.

10.

Circulara este adresată colegiilor de primari, consilierilor locali, guvernatorilor de provincii, membrilor comisiilor permanente (provinciale) și funcționarilor responsabili de cererile de autorizare.

11.

În circulară se stabilesc liniile directoare ale guvernului flamand cu scopul de a oferi suficiente posibilități de dezvoltare pentru energia eoliană terestră și de a diminua efectele sale asupra diferitor domenii (printre altele, natura, peisajul, mediul habitatelor și de viață, economia, zgomotul, eficiența energetică etc.).

12.

Pentru fiecare dintre aceste domenii se formulează norme, care – precum în cazul dispozițiilor din VLAREM II – abordează în mod mai detaliat aspecte precum zgomotul, umbra proiectată, securitatea și natura instalațiilor eoliene.

13.

Circulara se întemeiază pe pilonii dezvoltării teritoriale și consumului energetic sustenabile, precum și pe avantajele energiei eoliene și pe valoarea sa economică adăugată în comparație cu alte surse de energie.

14.

Principiul teritorial al grupării deconcentrate („clustering”) ocupă un loc central: prin combinarea în cea mai mare măsură posibilă a turbinelor eoliene se urmărește garantarea menținerii suprafețelor libere rămase într‑o regiune puternic urbanizată precum Flandra.

15.

În sfârșit, circulara descrie rolul așa‑numitului Windwerkgroep (Grupul de Lucru privind Energia Eoliană), care are ca atribuții selectarea locurilor pentru parcurile eoliene de mari dimensiuni și prezentarea acestora Minister van Ruimtelijke ordening (ministrul pentru amenajarea teritoriului al guvernului flamand). În plus, grupul de lucru oferă servicii de consultanță în legătură cu anumite cereri de autorizare.

16.

La 25 martie 2011, NV Electrabel (denumită în continuare „Electrabel”) a depus la administrația competentă o cerere de acordare a unui certificat de urbanism în vederea instalării a opt turbine eoliene. În cursul procedurii, aceasta și‑a retras cererea cu privire la una dintre turbine.

17.

Prin decizia din 30 noiembrie 2016, funcționarul competent ( 10 ) a acordat autorizație – supusă anumitor condiții – pentru cinci turbine eoliene, pe terenuri situate de‑a lungul autostrăzii E40, în municipiile Aalter și Nevele ( 11 ). În motivarea deciziei respective se face referire la legislația relevantă, inclusiv la VLAREM II și la circulară.

18.

Autorizația a fost acordată după examinarea obiecțiilor și a observațiilor depuse, care priveau, printre altele, efectele asupra valorii peisagistice, poluarea sonoră, amenajarea teritoriului, umbra proiectată și securitatea ( 12 ).

19.

Cinci dintre reclamanți au solicitat instanței de trimitere să anuleze decizia din 30 noiembrie 2016. Aceștia invocau faptul că s‑a întemeiat pe un corpus legislativ (VLAREM II și circulara) incompatibil cu articolul 2 litera (a) și cu articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva EES, ca urmare a faptului că a fost adoptat fără efectuarea evaluării relevante a efectelor asupra mediului.

20.

Administrația flamandă consideră că acest corpus legislativ nu reprezintă un plan sau un program în sensul Directivei EES, deoarece nu instituie un sistem coerent și suficient de complet pentru implementarea proiectelor eoliene.

21.

În pofida explicațiilor furnizate de Hotărârea D’Oultremont și alții ( 13 ), instanța de trimitere are îndoieli cu privire la validitatea ansamblului normativ flamand (VLAREM II și circulara) și cu privire la temeiul juridic al autorizațiilor în litigiu pentru turbine eoliene, în cazul în care se va considera că respectivul ansamblu normativ ar fi necesitat o evaluare a efectelor asupra mediului.

22.

În plus, instanța de trimitere solicită Curții să își reconsidere jurisprudența constantă, stabilită începând cu Hotărârea Inter‑Environnement Bruxelles și alții, cu privire la sintagma „impuse prin acte cu putere de lege sau acte administrative”, utilizată la articolul 2 litera (a) din Directiva EES ( 14 ).

23.

Potrivit instanței naționale, Curtea ar trebui să ofere o interpretare care să reflecte într‑o măsură mai mare intenția legiuitorului Uniunii, ceea ce ar determina‑o să limiteze aplicarea dispoziției respective la actele care trebuie să fie adoptate în mod obligatoriu de legiuitorul național, iar nu numai la actele incluse în categoria actelor cu putere de lege sau administrative naționale. Instanța de trimitere arată că această interpretare a fost cea propusă inițial de avocata generală Kokott în Concluziile prezentate în cauza Inter‑Environnement Bruxelles și alții ( 15 ).

24.

În acest context, Raad voor Vergunningsbetwistingen (Consiliul pentru Litigii în materie de Autorizări, Belgia) adresează Curții următoarele întrebări preliminare:

„Articolul 2 litera (a) și articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/42/CEE determină ca articolul 99 din Besluit van de Vlaamse regering van 23 december 2011 tot wijziging van het besluit van de Vlaamse regering van 6 februari 1991 houdende de vaststelling van het Vlaams reglement betreffende de milieuvergunning en van het besluit van de Vlaamse regering van 1 juni 1995 houdende algemene en sectorale bepalingen inzake milieuhygiëne (Decretul Guvernului Flamand din 23 decembrie 2011 de modificare a Decretului Guvernului Flamand din 6 februarie 1991 de stabilire a normelor flamande privind autorizația de mediu și a Decretului Guvernului Flamand din 1 iunie 1995 de stabilire a dispozițiilor generale și sectoriale în domeniul igienei mediului), referitor la adaptarea acestor decrete la dezvoltarea tehnologică și care introduce în VLAREM II secțiunea 5.20.6, privind instalațiile de producere a energiei electrice eoliene, și Omzendbrief «Afwegingskader en randvoorwaarden voor de inplanting van windturbines» (Circulara «Cadru de evaluare și condiții‑limită în instalarea de centrale energetice eoliene» din anul 2006) [denumite în continuare, împreună, și «instrumentele în discuție»], care conțin, ambele, diferite dispoziții privind instalarea de centrale energetice eoliene, precum și, printre altele, măsuri de siguranță și norme privind proiecția de umbră și nivelul de zgomot definite în funcție de domeniul de planificare, să trebuiască să fie calificate drept «plan sau program» în sensul dispozițiilor citate ale directivei? În cazul în care se va dovedi că înainte de adoptarea instrumentelor în discuție trebuia efectuată o evaluare de mediu, instanța de trimitere poate menține, cu titlu provizoriu, efectele juridice ale acestor instrumente nelegale? Cu privire la acest subiect este necesar să fie puse câteva subîntrebări:

25.

Au prezentat observații scrise A și alții, guvernele belgian și neerlandez, guvernul Regatului Unit, precum și Comisia.

26.

În ședința desfășurată la 9 decembrie 2019 au intervenit A și alții, intervenienta din litigiul principal Organisatie voor Duurzame Energie Vlaanderen VZM (Organizația pentru energie din surse regenerabile din Flandra, VZM), guvernele belgian și neerlandez, precum și Comisia.

27.

Instanța de trimitere formulează nouă întrebări preliminare, care pot fi grupate în două categorii:

28.

Înainte de a răspunde la aceste întrebări, având în vedere că Raad voor Vergunningsbetwistingen (Consiliul pentru Litigii în materie de Autorizări, Belgia) sesizează Curtea pentru prima dată cu o cerere de decizie preliminară, trebuie să stabilim dacă aceasta este o instanță în sensul articolului 267 TFUE ( 16 ).

29.

Conform informațiilor furnizate, consiliul respectiv este un organ jurisdicțional înființat în anul 2009 prin articolul 4.8.1 din Vlaamse Codex Ruimtelijke Ordening (Codul legislativ flamand privind amenajarea teritoriului), care se pronunță cu privire la acțiunile împotriva deciziilor de înregistrare și a deciziilor de acordare sau de refuzare a certificatelor de urbanism sau a autorizațiilor de parcelare, precum și la cele împotriva autorizațiilor de mediu și a exproprierilor.

30.

Este vorba despre o instanță independentă, formată din 8 judecători de contencios administrativ, ale cărei hotărâri pot fi atacate cu recurs la Consiliul de Stat. Aceasta soluționează litigiile prin intermediul unei proceduri contradictorii, aplicând normele juridice ale Regiunii Flandra în domeniul mediului și al urbanismului.

31.

Prin urmare, toate datele sugerează că aceasta poate fi calificată drept instanță competentă să invoce articolul 267 TFUE.

32.

Directiva EES aplică principiul integrării și al protecției mediului (articolele 11 și 191 TFUE) și impune realizarea unei evaluări a efectelor asupra mediului atunci când se întocmesc și se aprobă planuri și programe care pot avea efecte semnificative asupra mediului.

33.

Deși termenul „strategică” nu apare nici în titlul, nici în textul său, aceasta este cunoscută în general drept „Directiva privind evaluarea ecologică strategică”, deoarece plasează evaluarea respectivă la un nivel mai înalt (mai strategic) decât cel stabilit de Directiva EIM.

34.

Directiva EES nu conține condiții de fond pentru autorizarea proiectelor, ci urmărește să garanteze în principal că, atunci când se aprobă anumite planuri și programe, se iau în considerare efectele lor asupra mediului. Aceasta este în esență o directivă privind procedura, care stabilește pentru statele membre etapele pe care trebuie să le urmeze pentru identificarea și evaluarea efectelor asupra mediului ale anumitor planuri și programe.

35.

Concepută astfel, evaluarea ecologică strategică (denumită în continuare „EES”) urmărește să ajute factorii de decizie politică să ia hotărâri bine întemeiate, bazate pe informații obiective și pe consultări cu publicul, părțile interesate și autoritățile competente.

36.

Directiva EES și Directiva EIM se completează: prima încearcă să devanseze analiza efectelor asupra mediului ( 17 ) la etapa planificării strategice a acțiunilor de către autoritățile naționale. Evaluarea efectelor asupra mediului pe care o impune este, așadar, mai amplă sau mai cuprinzătoare decât cea realizată cu privire la un proiect determinat.

37.

Plecând de la această premisă, este dificil de stabilit gradul de importanță al condiției privind EES. Este clar că aceasta este mai importantă decât evaluarea proiectelor individuale, dar și că nu ar trebui extinsă la toate reglementările unui stat membru care au efecte asupra mediului.

38.

Nu este, cu siguranță, simplu să se diferențieze între i) proiectele cu impact asupra mediului, care intră în domeniul de aplicare al Directivei EIM, ii) planurile sau programele cu efecte semnificative asupra mediului, supuse Directivei EES, și iii) reglementările naționale care au anumite repercusiuni asupra mediului, excluse de la evaluarea ecologică. Limitele dintre aceste trei categorii se află la baza întrebărilor preliminare adresate de instanța de trimitere.

39.

Aplicarea Directivei EES a ridicat în fața autorităților din statele membre dificultăți, pe care Comisia a încercat să le înlăture ( 18 ). Elementul‑cheie constă în stabilirea semnificației noțiunii de „planuri și programe” și în identificarea în cadrul acestora a celor cu efecte semnificative asupra mediului.

40.

Normele care reglementează domeniul de aplicare al Directivei EES figurează în principal în două articole legate între ele:

41.

Din combinarea acestor dispoziții iau naștere, în realitate, patru condiții, pe care le vom analiza imediat, atât pentru a prezenta limitele lor în general, cât și pentru a stabili dacă sunt respectate de o reglementare regională precum cea în discuție în prezenta cauză.

42.

Prima condiție, a cărei apreciere nu ar trebui să pună probleme de interpretare, este ca reglementarea națională să fie adoptată sau elaborată de o autoritate dintr‑un stat membru, la nivel național, regional sau local.

43.

Instanța de trimitere afirmă că autoritățile regionale flamande au aprobat secțiunea 5.20.6 din VLAREM II în aplicarea Decretului privind autorizațiile de mediu. Aceasta arată de asemenea ( 19 ) că atât secțiunea 5.20.6, cât și circulara au fost adoptate în aplicarea Directivei 2009/28/CE ( 20 ).

44.

Totuși, guvernul belgian consideră că această primă condiție nu este aplicabilă în ceea ce privește secțiunea 5.20.6 din VLAREM II, nu pentru că nu este vorba despre dispoziții imputabile administrației regionale, ci pentru că acestea sunt lipsite de dimensiunea programatică sau planificatoare. Ne vom pronunța ulterior cu privire la acest argument, deși ne exprimăm în avans în sensul că natura normativă a secțiunii respective este incontestabilă.

45.

În ceea ce privește circulara, revine instanței de trimitere sarcina de a preciza caracteristicile sale în dreptul național, în privința cărora au existat dezacorduri între părți.

46.

Conform informațiilor aflate la dispoziția Curții, se pare că circulara a fost elaborată și aprobată ca act administrativ, fără să implice propriu‑zis că regiunea Flandra își exercită puterea legislativă sau de reglementare. Prin aceasta se exprimă voința administrației flamande de a proceda (în condițiile prevăzute de circulară însăși) la aplicarea normelor privind instalarea parcurilor eoliene.

47.

Mai exact, potrivit guvernului belgian, circulara include liniile directoare pe care autoritatea regională intenționează să le urmeze atunci când exercită o putere discreționară în anumite cazuri, precum cel al acordării de autorizații pentru instalarea turbinelor eoliene.

48.

Sub rezerva, încă o dată, a aprecierii instanței de trimitere, considerăm că, în cazul în care conținutul circularei creează obligații pentru administrația regională flamandă, care a adoptat‑o sub formă de linii directoare pentru acțiunile sale viitoare ( 21 ), circulara ar putea fi inclusă în noțiunea de plan sau program utilizată de Directiva EES. Aceasta nu s‑ar aplica dacă ar fi vorba despre un text care nu implică nicio obligație juridică, inclusiv ad intra.

49.

Conform articolului 2 litera (a) a doua liniuță din Directiva EES, planurile sau programele adoptate de autoritățile dintr‑un stat membru care intră în domeniul său de aplicare sunt cele „impuse prin acte cu putere de lege sau acte administrative”.

50.

Începând cu Hotărârea Inter‑Environnement Bruxelles și alții, trebuie considerate ca fiind „impuse”, în sensul și în scopul aplicării Directivei EES, planurile și programele a căror adoptare este reglementată de acte cu putere de lege sau de acte administrative naționale care stabilesc autoritățile competente pentru a le adopta, precum și procedura de elaborare a acestora ( 22 ).

51.

Prin această abordare, Curtea a efectuat o interpretare largă a Directivei EES, considerând că aceasta se aplică planurilor și programelor prevăzute de acte cu putere de lege sau de acte administrative naționale, indiferent dacă adoptarea lor este obligatorie sau opțională.

52.

În cauza Inter‑Environnement Bruxelles și alții, avocata generală Kokott a propus o interpretare mai restrictivă: singurele planuri și programe care trebuiau supuse EES erau cele a căror adoptare era obligatorie, fiind impusă de o normă de drept național ( 23 ).

53.

Instanța de trimitere invită Curtea să își modifice jurisprudența și să o adapteze la această interpretare mai restrictivă. Guvernul Regatului Unit susține această propunere, pe care, la momentul respectiv, a împărtășit‑o și Supreme Court (Curtea Supremă, Regatul Unit) în Hotărârea HS2 Action Alliance ( 24 ). Guvernul belgian a fost de asemenea în favoarea sa, cu titlu subsidiar, în observațiile scrise, dar a renunțat la ea în ședință. A și alții, Comisia și guvernul neerlandez se opun acestei idei și își reafirmă sprijinul pentru jurisprudența respectivă: niciunul dintre ei și nici chiar, în definitiv, guvernul belgian nu propun o schimbare jurisprudențială în sensul sugerat de instanța de trimitere.

54.

Curtea ar trebui să abandoneze sau, dimpotrivă, să consolideze interpretarea sintagmei „impuse prin acte cu putere de lege sau acte administrative”?

55.

În opinia noastră, în polemica referitoare la acest aspect exisă argumente întemeiate în favoarea ambelor teze ( 25 ). Dacă în ultimă instanță alegem să îi propunem Curții să își nuanțeze jurisprudența, o facem pentru că, astfel cum s‑a arătat în ședință, nu s‑a invocat niciun argument nou care să încline balanța în favoarea modificării sale.

56.

Lipsa unor noi argumente este însoțită de reluarea de către instanța de trimitere și de către cei care susțin această abordare a considerațiilor prezentate deja de avocata generală Kokott, pe care Curtea nu le‑a reținut, astfel cum rezultă dintr‑o serie de hotărâri pronunțate începând cu anul 2012 ( 26 ).

57.

În aceste condiții, nu există motive suficiente pentru a propune altă soluție. În ocazii similare am afirmat că ( 27 ), într‑o situație precum cea din litigiul principal, considerăm că este mai prudent să se opteze pentru stabilitatea jurisprudenței, cu alte cuvinte, pentru a da întâietate criteriului stare decisis pe baza faptului că este cel mai adecvat cerințelor de securitate juridică.

58.

Soluția problemei constă în modul de interpretare a Directivei EES pentru care se optează:

59.

Cu riscul de a repeta conținutul unei polemici care, astfel cum am menționat, nu prezintă prea multe elemente noi, ne limităm să subliniem bazele hermeneutice în favoarea interpretării menținute de Curte până în prezent.

60.

Interpretarea literală a articolului 2 litera (a) a doua liniuță nu pare concludentă. Termenul „impuse” poate însemna programe și planuri „stabilite”, „solicitate”, „prevăzute”, dar este ambiguu în ceea ce privește aspectul dacă acoperă exclusiv sau nu planurile și programele a căror adoptare este obligatorie pentru autoritățile naționale ( 28 ). Aforismul in claris non fit interpretatio nu este aplicabil în acest caz.

61.

Având în vedere că toate versiunile lingvistice ale unui act al Uniunii au aceeași valoare, pentru a menține unitatea în interpretarea dreptului Uniunii trebuie, așadar, în caz de divergențe între aceste versiuni, să se interpreteze dispoziția în cauză în funcție de economia generală și de finalitatea reglementării din care face parte ( 29 ). Prin urmare, trebuie să apelăm la criterii sistematice și teleologice, dar vom face referire mai întâi la interpretarea istorică a articolului 2 litera (a) a doua liniuță din Directiva EES.

62.

Dacă luăm în considerare geneza acestei dispoziții, sintagma „impuse prin acte cu putere de lege sau acte administrative” nu figura în propunerea inițială a Comisiei ( 30 ) și nici într‑o versiune modificată ulterior ( 31 ). Aceasta a fost adăugată de Consiliu în Poziția comună adoptată la 30 martie 2002, fără a fi schimbată de Parlamentul European ( 32 ).

63.

Din introducerea sintagmei respective de către Consiliu s‑ar putea deduce că acesta urmărea ca anumite planuri și programe să facă obiectul EES, însă nu că intenția sa expresă era de a le limita exclusiv la cele care trebuie adoptate în mod obligatoriu. Cele a căror adoptare este opțională, în cazul în care sunt prevăzute de acte cu putere de lege sau de acte administrative, pot avea efecte la fel de semnificative asupra mediului, chiar mai importante, decât cele obligatorii. Este riscant să se prezume că voința Consiliului a fost de a le exclude de la EES numai pentru că anumite state susțineau că evaluarea respectivă ar putea descuraja adoptarea lor de către autoritățile naționale ( 33 ).

64.

Având în vedere că nici interpretarea literală și nici cea istorică nu sunt concludente, este necesar să apelăm la interpretarea sistematică și la cea teleologică.

65.

Din punct de vedere sistematic, Directiva EES se aplică numai „anumitor” planuri și programe cu efecte semnificative asupra mediului, însă nu tuturor. Excluderile prevăzute la articolul 3 alineatele (8) și (9) din aceasta nu se referă la cele prevăzute de reglementările naționale, a căror adoptare este opțională, ci la cele:

66.

Interpretarea largă a adjectivului „impuse” permite o mai bună includere în domeniul de aplicare al Directivei EES a planurilor și programelor ale căror adoptare și elaborare, conform drepturilor naționale, nu pot fi reduse la binomul obligatoriu/opțional, întrucât implică ipoteze multiple în ambele situații.

67.

Caracterul eterogen al practicii adoptate de statele membre cu ocazia elaborării acestor planuri și programe ( 34 ) constituie un argument în favoarea unei interpretări largi a termenului „impuse”. Acest argument este și mai relevant dacă atragem atenția că modificările planurilor și programelor, care sunt supuse aceluiași tratament precum cel aplicabil adoptării și elaborării lor, necesită o evaluare ecologică, cu condiția respectării criteriilor prevăzute de directivă ( 35 ).

68.

De obicei, aceste modificări sunt dispuse de autoritățile din statele membre fără să existe o obligație legală de a le introduce. Interpretarea restrictivă a termenului „impuse” le‑ar exclude de facto din domeniul de aplicare al Directivei EES, inclusiv atunci când efectele lor asupra mediul ar fi semnificative.

69.

Interpretarea teleologică a articolului 2 litera (a) a doua liniuță din Directiva EES este de asemenea în favoarea unei accepțiuni largi a termenului „impuse”, care să permită includerea planurilor și programelor adoptate în mod voluntar de autoritățile naționale.

70.

Având în vedere obiectivul Directivei EES (de a garanta un nivel ridicat de protecție a mediului), dispozițiile care stabilesc domeniul său de aplicare și, mai exact, cele care definesc actele la care se referă nu ar trebui interpretate în mod restrictiv ( 36 ).

71.

Interpretarea pro mediu a Directivei EES își găsește temei de asemenea în dreptul primar:

72.

Obiectivul Directivei EES (reamintim, acela de a garanta un nivel ridicat de protecție a mediului) ar putea fi compromis printr‑o interpretare a termenului „impuse” care ar exclude de la EES planurile și programele prevăzute de reglementările naționale, dar a căror adoptare este opțională. Această interpretare ar aduce atingere, cel puțin parțial, efectului util al directivei respective ( 38 ), contrar obiectivului său de a institui o procedură de control al actelor de natură normativă care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului.

73.

Considerăm că abordarea menținută până în prezent de Curte nu aduce atingere și nu este contrară intenției respective a legiuitorului. Posibilitatea de a aplica Directiva EES și în privința planurilor și programelor prevăzute de reglementarea națională, dar a căror adoptare este opțională, nu implică faptul că planurile respective necesită întotdeauna acea evaluare: este necesar, în plus, ca acestea să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 3 din Directiva EES.

74.

În special, trebuie subliniată condiția ca planurile și programele respective să includă cadrul normativ pentru autorizarea ulterioară a proiectelor cu efecte semnificative asupra mediului. În opinia noastră, acesta este elementul‑cheie pentru a extinde domeniul de aplicare al Directivei EES în măsura corespunzătoare fără a interfera excesiv cu activitatea legislativă a statelor membre.

75.

Prin urmare, apreciem că, pentru a obține o aplicare rezonabilă, efectivă și omogenă a Directivei EES, Curtea ar trebui să își nuanțeze mai degrabă jurisprudența cu privire la domeniul de aplicare al acestui cadru normativ decât pe cea referitoare la sintagma „impuse prin acte cu putere de lege sau acte administrative”.

76.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă secțiunea 5.20.6 din VLAREM II și circulara pot fi considerate planuri sau programe „impuse prin acte cu putere de lege sau acte administrative”.

77.

În ceea ce privește secțiunea 5.20.6 din VLAREM II, instanța de trimitere confirmă că adoptarea sa era prevăzută la articolul 20 din Decretul privind autorizația de mediu, precum și la articolul 5.1.1 din DABM. Aceasta arată de asemenea că, inclusiv în cazul în care ar fi prevăzută legal, secțiunea nu ar fi obligatorie pentru autoritățile regionale flamande, care ar fi putut să nu o adopte.

78.

Conform interpretării Curții rezumate mai sus, a cărei menținere o susținem, trebuie să se considere că respectiva secțiune 5.20.6 din VLAREM II include un plan sau un program impus prin acte cu putere de lege sau acte administrative, în sensul articolului 2 litera (a) a doua liniuță din Directiva EES.

79.

În ceea ce privește circulara, Comisia arată că aceasta nu poate fi încadrată în categoria respectivă deoarece normele privind protecția mediului aplicabile în regiunea Flandra pentru instalarea parcurilor eoliene nu prevedeau în mod specific adoptarea sa. Circulara ar fi rezultatul unei decizii politice independente a administrației regionale flamande, nefiind prevăzută legal ( 39 ).

80.

Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă circulara, ca urmare a conținutului său, dezvoltă și completează secțiunea 5.20.6 din VLAREM II într‑o asemenea măsură încât dobândește caracter mai mult sau mai puțin evident de act administrativ ( 40 ). Dacă, în conformitate cu dreptul belgian, circulara autolimitează sfera de acțiune a administrației înseși, stabilind modele de comportament care trebuie urmate de asemenea de particulari, ar putea să se considere că aceasta era prevăzută de Decretul privind autorizația de mediu din 1985 și de DABM.

81.

Articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva EES prevede că, sub rezerva alineatului (3) al dispoziției respective, o evaluare ecologică se realizează pentru toate planurile și programele care sunt elaborate, printre altele, „pentru […] energie, […] planificare urbană și rurală sau utilizarea terenului”.

82.

Secțiunea 5.20.6 din VLAREM II și circulara se referă la sectorul energiei, concret, la instalarea parcurilor eoliene. Normele privind zgomotul aplicabile turbinelor eoliene influențează amplasarea acestora în zonele locuite, motiv pentru care au efecte de asemenea asupra planificării urbane și rurale, precum și asupra utilizării terenului.

83.

Prin urmare, nu există îndoieli că obiectivul respectivului corpus intră în domeniul de aplicare al Directivei EES.

84.

Articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva EES prevede că planurile sau programele nu numai că trebuie să se refere la unul dintre sectoarele incluse în această dispoziție, ci este necesar ca:

85.

În ceea ce privește a doua condiție, secțiunea 5.20.6 din VLAREM II și circulara se referă la un tip de instalație menționată expres în anexa II punctul 3 litera (i) din Directiva EIM sub denumirea „Instalații destinate transformării energiei eoliene în energie electrică (parcuri eoliene)” ( 42 ).

86.

Referitor la prima condiție, articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva EES prevede că planul sau programul stabilește un cadru de referință în care punerea în aplicare a proiectelor poate fi autorizată în viitor drept condiție obligatorie pentru supunerea acestora unei EES.

87.

Curtea a statuat că noțiunea „planuri și programe” se referă la orice act care stabilește, prin definirea normelor și a procedurilor, un ansamblu semnificativ de criterii și de modalități pentru autorizarea și pentru punerea în aplicare a unuia sau a mai multe proiecte care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului ( 43 ).

88.

Prin urmare, un act este considerat cadru pentru autorizarea viitoare a punerii în aplicare a proiectelor și deci plan sau program supus EES atunci când include un ansamblu semnificativ de criterii și de modalități (reguli și proceduri) pentru punerea în aplicare a proiectelor care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului ( 44 ).

89.

Această interpretare „urmărește să garanteze […] că cerințe care pot avea efecte semnificative asupra mediului fac obiectul unei evaluări ecologice” ( 45 ) în cadrul unei succesiuni de norme; a sensu contrario, evită ca EES să fie impusă în temeiul unor criterii sau condiții stabilite în mod independent.

90.

Prin urmare, noțiunea „ansamblu semnificativ de criterii și de modalități” (reguli și proceduri) trebuie înțeleasă în mod calitativ, iar nu cantitativ. Este suficient ca ansamblul să fie semnificativ, iar nu exhaustiv, pentru ca planul sau programul care îl stabilește să necesite o EES. Astfel, se evită de asemenea posibilele strategii de eludare a obligațiilor prevăzute de Directiva EES care se pot materializa printr‑o fragmentare a măsurilor, reducând astfel efectul util al acestei directive ( 46 ).

91.

Această jurisprudență trebuie aplicată reglementării flamande în litigiu (secțiunea 5.20.6 din VLAREM II și circulara, în cazul în care aceasta are efecte juridice), luând în considerare elementele pe care le vom indica în continuare.

92.

În primul rând și în principal, Curtea a subliniat că o reglementare (în cauza respectivă, valonă) privind instalarea parcurilor eoliene, care coincide parțial cu reglementarea flamandă analizată în prezenta cauză, reprezenta un cadru pentru adoptarea proiectelor cu efecte semnificative asupra mediului. Astfel reiese în mod clar din Hotărârea D’Oultremont ( 47 ).

93.

Este adevărat că există anumite diferențe între cele două norme, însă reglementarea flamandă în discuție în prezenta cauză stabilește în mod detaliat prevederi, referitoare la aspecte sensibile (zgomotul, umbra proiectată, securitatea și natura turbinelor eoliene), similare cu cele abordate de decretul valon.

94.

În principiu, niciun proiect de instalare a unui parc eolian în Flandra nu ar putea fi autorizat dacă nu îndeplinește condițiile prevăzute de reglementarea menționată. Prin urmare, informațiile disponibile indică faptul că este vorba despre un cadru de referință neexhaustiv, dar semnificativ pentru autorizarea proiectelor pentru parcuri eoliene, ale cărui efecte asupra mediului sunt incontestabile.

95.

Guvernul belgian însuși recunoaște în mod implicit că secțiunea 5.20.6 din VLAREM II și circulara reprezintă un cadru de referință semnificativ pentru autorizarea proiectelor pentru parcuri eoliene, atunci când asigură, în ceea ce privește eventuala limitare a efectelor în timp ale hotărârii, că declararea nelegalității acestora ar avea drept consecință faptul că nu ar mai exista condiții de mediu valide din punct de vedere juridic pentru instalațiile eoliene ( 48 ).

96.

Singurul argument invocat de Comisie este faptul că dispozițiile secțiunii 5.20.6 din VLAREM II referitoare la zgomotul produs de turbinele eoliene sunt relevante pentru autorizarea proiectelor de parcuri eoliene, deoarece determină în mod direct amplasarea acestora în raport cu locuințele și cu zonele rezidențiale. Situația ar fi diferită în cazul normelor privind umbra proiectată și securitatea turbinelor eoliene, care vizează faza de exploatare a parcurilor eoliene respective: analiza impactului acestora trebuie efectuată în conformitate cu Directiva EIM, iar nu cu Directiva EES.

97.

Nu împărtășim această abordare, deoarece se concentrează pe analiza individualizată a dispozițiilor planului sau programului, iar nu pe acesta în ansamblul său. În plus, cerințele privind umbra proiectată și securitatea turbinelor eoliene trebuie să fie avute în vedere de asemenea la momentul instalării acestora, indiferent dacă au efecte ulterior asupra exploatării parcului eolian (astfel cum se întâmplă, în definitiv, cu normele privind zgomotul).

98.

În al doilea rând, Curtea consideră că noțiunea de „planuri și programe” poate include actele adoptate prin acte cu putere de lege sau acte administrative.

99.

Curtea s‑a opus excluderii măsurilor legislative din dubla noțiune de „planuri și programe”, deoarece aceste măsuri figurează în mod expres în definiția articolului 2 litera (a) prima liniuță din Directiva EES ( 49 ). Ea a respins de asemenea analogia cu categoriile stabilite în Convenția de la Aarhus ( 50 ) și în Protocolul de la Kiev ( 51 ), subliniind că această directivă diferă de cele două tratate internaționale „în măsura în care […] nu conține dispoziții specifice referitoare la politici sau la reglementări generale care ar impune o delimitare față de «planuri și programe»” ( 52 ).

100.

Potrivit guvernului belgian, secțiunea 5.20.6 din VLAREM II ar constitui o reglementare cu caracter general, fără dimensiune programatică sau planificatoare, care nu urmărește să modifice cadrul existent pentru instalarea parcurilor eoliene. Secțiunea respectivă nu s‑ar încadra în noțiunea de plan sau program și, prin urmare, nu ar necesita o EES ( 53 ).

101.

Acest argument ar conduce, în realitate, la reinterpretarea Directivei EES în lumina Convenției de la Aarhus și a Protocolului de la Kiev, în temeiul cărora actele cu putere de lege sau actele administrative nu fac obiectul evaluării efectelor asupra mediului.

102.

Astfel cum am subliniat mai sus, Curtea a respins această interpretare în Hotărârea D’Oultremont. Prin urmare, o normă internă cu caracter administrativ (precum în prezenta cauză) ar necesita o EES cu condiția să stabilească un cadru de referință semnificativ pentru realizarea proiectelor de parcuri eoliene. Acesta ar fi cazul, după cum am arătat deja, al normelor analizate în Hotărârea D’Oultremont, ale căror prevederi, reamintim, sunt parțial similare cu cele în litigiu.

103.

În al treilea rând, jurisprudența Curții nu stabilește că planurile și programele „trebuie să aibă ca obiect amenajarea unui anumit teritoriu”, ci că acestea trebuie să „prive[ască], într‑un context mai larg, amenajarea unor teritorii sau a unor zone în general” ( 54 ).

104.

Secțiunea 5.20.6 din VLAREM II, asemenea reglementării valone analizate în cauza D’Oultremont, se referă la teritoriul unei regiuni (Flandra) în ansamblul său. Valorile‑limită ale zgomotului fixate de aceasta sunt strâns legate de teritoriul respectiv, fiind stabilite în funcție de diversele tipuri de utilizare a zonelor geografice. Prin aplicarea ei se deduc locurile în care se pot instala turbine eoliene, precum în cazul municipiilor Aalter și Nevele.

105.

În sfârșit, Curtea a statuat că trebuie evitat ca același plan sau program să fie supus mai multor EES. În acest scop și cu condiția ca evaluarea efectelor acestora să fi fost realizată în prealabil, sunt excluse din regimul EES planurile și programele care se înscriu într‑o ierarhie de acte care au făcut ele însele obiectul unei evaluări a efectelor pe care le au asupra mediului și despre care se poate considera în mod rezonabil că interesele pe care Directiva EES urmărește să le protejeze au fost suficient luate în considerare în acest cadru ( 55 ).

106.

În temeiul acestei jurisprudențe, dacă secțiunea 5.20.6 din VLAREM II și circulara ar face parte dintr‑o succesiune de norme a căror adoptare ar fi făcut deja obiectul unei EES, aceasta nu ar trebui supusă în mod obligatoriu altei evaluări specifice.

107.

Nu există informații în dosarul cauzei care să permită confirmarea acestei împrejurări. Secțiunea 5.20.6 din VLAREM II se întemeiază pe Decretul privind autorizația de mediu, însă condițiile pe care le stabilește pentru instalarea parcurilor eoliene nici măcar nu coincid cu cele ale normei de bază. Secțiunea 5.20.6 din VLAREM II reprezintă, astfel cum a arătat Comisia în ședință, un plan sau un program nou în sensul Directivei EES.

108.

Am arătat mai sus că revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă circulara, ca urmare a conținutului său, dezvoltă și completează secțiunea 5.20.6 din VLAREM II sub forma unui act administrativ ascuns ( 56 ). În caz afirmativ, aceasta ar trebui supusă de asemenea Directivei EES, deoarece, la prima vedere, conține standarde de calitate a mediului privind zgomotul mai puțin stricte decât secțiunea 5.20.6 din VLAREM II, permițând instalarea turbinelor eoliene pe terenuri neautorizate în acest scop de această din urmă normă.

109.

Circulara pare să ofere autorităților administrative din Flandra posibilitatea de a admite mai ușor excepții privind normele în vigoare din VLAREM II în legătură cu instalarea turbinelor eoliene. Aceasta ar confirma faptul că, potrivit jurisprudenței Curții, circulara ar putea fi inclusă în domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva EES ( 57 ).

110.

În concluzie, un corpus legislativ precum cel în discuție în prezenta cauză, ale cărui norme reglementează cadrul de accesare a autorizațiilor pentru parcuri eoliene în ceea ce privește umbra proiectată, securitatea și zgomotul, este inclus în noțiunea de „planuri și programe” prevăzută la articolul 2 litera (a) din Directiva EES și poate avea un efect semnificativ asupra mediului. În aceeași măsură, acesta necesită realizarea unei EES, în conformitate cu articolul 3 alineatul (2) litera (a) din directiva respectivă.

111.

Instanța de trimitere solicită să se clarifice efectele pe care le‑ar avea hotărârea Curții asupra planurilor și programelor (și deciziile individuale adoptate pe baza acestora) în cazul în care secțiunea 5.20.6 din VLAREM II și circulara ar fi trebuit să fie supuse unei EES. Concret, aceasta dorește să se stabilească dacă s‑ar putea limita efectele unei eventuale anulări pentru a menține temporar efectele acestor norme, în vederea protecției mediului și a asigurării aprovizionării cu energie electrică.

112.

În plus, aceasta întreabă dacă respectiva limitare în timp s‑ar putea aplica nu numai în acțiunile (directe) în anulare împotriva planurilor și programelor adoptate fără realizarea unei EES, ci și în acțiunile (indirecte) în care nulitatea invocată cu privire la planurile și programele respective reprezintă motivul – sau unul dintre motivele – pentru care se atacă deciziile individuale de autorizare a proiectelor care le pun în aplicare.

113.

Subliniem că instanța de trimitere formulează această ultimă întrebare subliniind în același timp că nu este competentă, conform dreptului belgian, să anuleze secțiunea 5.20.6 din VLAREM II și circulara ( 58 ). Aceasta trebuie să soluționeze numai acțiunea în anulare formulată împotriva unei decizii individuale de autorizare a unor turbine eoliene ( 59 ), însă în cuprinsul acesteia s‑a invocat, ca excepție de nelegalitate, posibila nulitate a secțiunii 5.20.6 din VLAREM II și a circularei.

114.

Potrivit Curții, „[î]n lipsa, în directiva [EES], a unor prevederi referitoare la consecințele care trebuie deduse dintr‑o încălcare a dispozițiilor procedurale pe care aceasta le conține, revine statelor membre obligația de a adopta, în cadrul competențelor lor, toate măsurile necesare, generale sau speciale, pentru ca toate «planurile» sau «programele» care pot avea «efecte semnificative asupra mediului» în sensul Directivei 2001/42 să facă obiectul unei evaluări ecologice, înainte de adoptarea lor, în conformitate cu mijloacele procedurale și cu criteriile prevăzute de directiva menționată” ( 60 ).

115.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, statele membre sunt ținute să elimine consecințele ilicite ale unei încălcări a dreptului Uniunii, obligație care revine, în cadrul competențelor sale, fiecărui organ al statului membru în cauză.

116.

Concret, în ceea ce privește obligația de a acoperi lipsa evaluării ecologice impuse de Directiva EES, din jurisprudența respectivă rezultă că:

117.

Conform acestei obligații generale, un plan sau un program adoptat fără realizarea unei EES, prin încălcarea Directivei EES, ar trebui suspendat, anulat sau înlăturat de instanța națională pentru a asigura supremația dreptului Uniunii. A fortiori, autorizațiile de proiecte întemeiate pe acestea ar trebui supuse aceluiași tratament.

118.

Cu toate acestea, Curtea a admis că se „poate, cu titlu excepțional și pentru considerații imperative de securitate juridică, să acorde o suspendare provizorie a efectului de înlăturare avut de o normă din dreptul Uniunii asupra dreptului național contrar acesteia” ( 62 ).

119.

Curtea își rezervă în exclusivitate această prerogativă, statuând că, dacă instanțele naționale ar avea puterea de a conferi supremație dispozițiilor naționale contrare dreptului Uniunii, chiar și numai cu titlu provizoriu, s‑ar aduce atingere aplicării uniforme a dreptului Uniunii.

120.

Prin urmare, Curtea admite că o instanță națională poate, atunci când dreptul intern o permite, în mod excepțional și de la caz la caz, să limiteze în timp anumite efecte ale declarării nelegalității unei dispoziții de drept național care a fost adoptată cu încălcarea obligațiilor prevăzute de Directiva EES.

121.

Pentru a utiliza această posibilitate, în situații precum cea din prezenta cauză, o astfel de limitare trebuie să se impună printr‑o cerință imperativă legată de protecția mediului și ținându‑se seama de împrejurările specifice ale cauzei cu care este sesizată instanța națională. Această posibilitate excepțională nu poate să fie însă exercitată decât dacă sunt îndeplinite toate condițiile care reies din Hotărârea Inter‑Environnement Wallonie ( 63 ), la care vom face referire în continuare ( 64 ).

122.

În ceea ce privește Directiva EIM, Curtea a statuat de asemenea ( 65 ) că, în cazul omiterii evaluării privind impactul unui proiect asupra mediului, deși statele membre trebuie să elimine consecințele ilicite ale acesteia, dreptul Uniunii nu se opune ca o asemenea evaluare să fie efectuată cu titlu de regularizare, în condițiile în care proiectul este în curs de realizare sau chiar după ce a fost realizat, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții ( 66 ).

123.

Din această jurisprudență rezultă că, în cazuri excepționale, Curtea oferă instanțelor naționale posibilitatea să suspende în mod temporar și în condiții stricte „efectul de înlăturare” a supremației Directivei EES pentru a proteja o cerință imperativă de interes general, precum mediul sau asigurarea alimentării cu energie electrică a unei țări.

124.

Până în prezent, această posibilitate a fost acceptată în cazul acțiunilor în anulare introduse în fața instanțelor naționale împotriva planurilor și programelor incluse în domeniul de aplicare al Directivei EES a căror adoptare nu făcuse obiectul unei EES ( 67 ). Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă posibilitatea respectivă ar putea fi extinsă la acțiunile împotriva deciziilor individuale de autorizare a instalării turbinelor eoliene, care pun în aplicare planurile și programele respective ( 68 ).

125.

Părțile care au formulat observații adoptă poziții contrare în ceea ce privește această chestiune:

126.

Argumentul guvernului belgian ni se pare, in abstracto, mai convingător. În definitiv, prin intermediul celor două căi de atac (acțiuni directe sau indirecte) se urmărește același obiectiv, și anume înlăturarea din ordinea juridică a hotărârilor și a normelor contrare, în sensul prezentei cauze, dreptului Uniunii.

127.

Unul dintre argumentele care au determinat Curtea să își dezvolte jurisprudența cu privire la menținerea temporară a efectelor unui act național contrar dreptului Uniunii este preocuparea pentru securitatea juridică. Situația de insecuritate (sau vidul de reglementare) provocată de declararea nevalidității actului respectiv se agravează prin admiterea erga omnes a acțiunilor (directe) în anulare, însă acest lucru se întâmplă și în cazul acțiunilor indirecte, atunci când se admit excepțiile de nelegalitate ( 70 ). Multiplicarea acestora din urmă poate avea de fapt aceleași consecințe ca anularea directă a dispoziției corespunzătoare ( 71 ).

128.

Aplicarea paralelismului luat în considerare de Curte în cauza Winner Wetten ar justifica, așadar, faptul că suspendarea temporară a „efectului de înlăturare” a supremației de către instanța națională ar putea fi pusă în aplicare și în cazul excepțiilor de nelegalitate invocate împotriva deciziilor individuale prin care se pun în aplicare planuri și programe adoptate cu încălcarea Directivei EES ( 72 ).

129.

În plus, nu trebuie să se omită că obligația de a realiza o EES constituie o cerință procedurală care trebuie respectată în contextul aprobării anumitor planuri și programe. Este posibil ca acestea din urmă, chiar dacă nu au fost supuse cerinței respective, să aibă un conținut material care să reflecte un nivel înalt de protecție a mediului.

130.

Această împrejurare (care justifică parțial jurisprudența „permisivă” a Curții, prezentată mai sus) se referă atât la acțiunile în anulare directe împotriva planului sau programului adoptat cu omiterea EES prevăzute, cât și la acțiunile indirecte, în care încălcarea dreptului Uniunii este invocată prin intermediul unei excepții de nelegalitate împotriva deciziilor individuale de punere în aplicare a planului sau programului.

131.

În sfârșit, protecția mediului și asigurarea aprovizionării unui stat membru cu energie electrică reprezintă motive imperative de interes general, acceptate de Curte drept temei pentru suspendarea „efectului de înlăturare” a supremației asupra dreptului național adoptat cu încălcarea Directivei EES.

132.

În prezenta cauză, cel puțin unul dintre aceste motive imperative (protecția mediului) ( 73 ) ar putea justifica menținerea temporară a efectelor autorizațiilor de construcție a cinci turbine eoliene în municipiile Aalter și Nevele și, în mod indirect, ale regulilor care au fost respectate.

133.

Această posibilitate excepțională pe care Curtea o poate oferi instanței nu poate să fie însă exercitată decât dacă sunt îndeplinite toate condițiile care reies din Hotărârea Inter‑Environnement Wallonie ( 74 ), și anume:

134.

Conform indicațiilor din decizia de trimitere și observațiilor prezentate, aceste condiții sunt îndeplinite în prezentul litigiu:

135.

În concluzie, pare mai logică varianta în care Curtea oferă instanței naționale posibilitatea, atunci când dreptul național o permite ( 75 ), să mențină în mod excepțional efectele secțiunii 5.20.6 din VLAREM II și ale circularei, precum și ale autorizațiilor acordate în temeiul acestor norme pentru instalarea turbinelor eoliene, pe perioada strict necesară pentru adoptarea măsurilor prin care să se remedieze nelegalitatea constatată, cu alte cuvinte, pe perioada prevăzută pentru ca autoritățile regionale competente să efectueze EES a acestui corpus legislativ.

136.

În plus, în cazul în care această evaluare ar fi favorabilă, odată ce a fost acoperită lipsa EES, reglementarea flamandă ar putea fi aplicată în continuare sub formă de plan sau program adaptat la dispozițiile Directivei EES.

137.

În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Raad voor Vergunningsbetwistingen (Consiliul pentru Litigii în materie de Autorizări, Belgia) după cum urmează: