–

pentru doamna Vester, de D. Volders, advocaat;

–

pentru guvernul belgian, de M. Jacobs, de L. Van den Broeck și de C. Pochet, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și de C. S. Schillemans, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de D. Martin și de M. van Beek, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 45 și 48 TFUE, a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, rectificare în JO 2004, L 200, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82), precum și a Regulamentului (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului nr. 883/2004 (JO 2009, L 284, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Maria Vester, pe de o parte, și Rijksinstituut voor ziekte‑en invaliditeitsverzekering (Institutul Național pentru Asigurări de Boală și Invaliditate, denumit în continuare „Riziv”), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestuia din urmă de a acorda doamnei Vester beneficiul unei indemnizații de invaliditate.

3

Titlul I din Regulamentul nr. 883/2004, denumit „Dispoziții generale”, cuprinde articolul 6, care prevede:

„Cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel, instituția competentă a unui stat membru a cărui legislație condiționează:

[…]

de realizarea perioadelor de asigurare, de încadrare în muncă, de activitate independentă sau de rezidență, ia în considerare, atât cât este necesar, perioadele de asigurare, de încadrare în muncă, de activitate independentă sau de rezidență realizate în temeiul legislației oricărui alt stat membru, ca și cum ar fi fost realizate în temeiul legislației pe care o aplică.”

4

Titlul II din Regulamentul nr. 883/2004, denumit „Stabilirea legislației aplicabile”, cuprinde articolul 11 alineatul (3) litera (c), care enunță:

„Sub rezerva articolelor 12-16:

[…]

5

Capitolul 5, intitulat „Pensiile pentru limită de vârstă și de urmaș”, din titlul III din Regulamentul nr. 883/2004, cuprinde articolele 50-60.

6

Articolul 51 din acest regulament, intitulat „Dispoziții speciale privind cumularea perioadelor”, prevede, la alineatele (1) și (2):

„(1)   În cazul în care legislația unui stat membru condiționează acordarea anumitor prestații de realizarea perioadelor de asigurare exclusiv într‑o anumită activitate salariată sau independentă ori într‑o ocupație supusă unui regim special destinat salariaților sau persoanelor care desfășoară activități independente, instituția competentă din statul membru respectiv ia în considerare perioadele realizate în temeiul legislației altor state membre numai în cazul în care au fost realizate în cadrul unui regim corespunzător sau, în caz contrar, în aceeași ocupație, ori, după caz, în aceeași activitate salariată sau independentă.

În cazul în care, luându‑se în considerare perioadele astfel realizate, persoana în cauză nu îndeplinește condițiile necesare pentru a beneficia de aceste prestații în cadrul unui regim special, aceste perioade sunt luate în considerare pentru acordarea prestațiilor în cadrul regimului general sau, în absența acestuia, în cadrul regimului aplicabil muncitorilor sau angajaților, după caz, cu condiția ca persoana în cauză să fi fost afiliată unuia sau altuia dintre aceste regimuri.

(2)   Perioadele de asigurare realizate în cadrul unui regim special al unui stat membru sunt luate în considerare în sensul acordării prestațiilor în cadrul regimului general sau, în absența acestuia, în cadrul regimului aplicabil muncitorilor sau angajaților, după caz, cu condiția ca persoana în cauză să fi fost afiliată unuia sau altuia dintre aceste regimuri, chiar dacă perioadele respective au fost deja luate în considerare în cel de‑al doilea stat membru, în cadrul unui regim special.”

7

Articolul 52 din regulamentul menționat, intitulat „Acordarea prestațiilor”, prevede la alineatul (1):

„(1)   Instituția competentă calculează valoarea prestației care se acordă:

8

Articolul 57 din același regulament, intitulat „Perioade de asigurare sau de rezidență mai mici de un an”, enunță la alineatul (1):

„Fără a aduce atingere articolului 52 alineatul (1) litera (b), instituția dintr‑un stat membru nu este obligată să acorde prestații pentru perioadele realizate în temeiul legislației pe care o aplică, care sunt luate în considerare în momentul materializării riscului, în cazul în care:

și,

În sensul prezentului articol, «perioade» înseamnă toate perioadele de asigurare, de activitate salariată, de activitate independentă sau de rezidență, care dau dreptul la prestația respectivă sau o majorează în mod direct.”

9

Articolul 65 din Regulamentul nr. 883/2004, intitulat „Șomerii rezidenți într‑un alt stat membru decât statul competent”, prevede la alineatul (2) prima teză și la alineatul (5) litera (a):

„(2)   Persoana aflată în șomaj total care, în timpul ultimei sale activități salariate sau independente, își avea reședința într‑un alt stat membru decât statul membru competent și care continuă să își aibă reședința în statul membru respectiv sau se întoarce în statul membru respectiv se pune la dispoziția serviciilor de ocupare a forței de muncă din statul membru de reședință. […]

[…]

(5)   

10

Regulamentul nr. 987/2009, care stabilește procedura de punere în aplicare a Regulamentului nr. 883/2004, prevede, în capitolul IV din titlul III, normele referitoare la indemnizațiile de invaliditate și la prestațiile pentru limită de vârstă și de urmaș.

11

Articolul 45 din Regulamentul nr. 987/2009, intitulat „Cerere de prestații”, prevede printre altele:

[…]

(4)   În alte situații decât cele prevăzute la alineatul (1), solicitantul înaintează o cerere fie către instituția de la locul său de reședință, fie către instituția ultimului stat membru a cărei legislație a fost aplicabilă. […]

[…]”

12

Articolul 47 din Regulamentul nr. 987/2009, intitulat „Investigarea cererilor de către instituțiile vizate”, enunță printre altele:

(1)   Instituția căreia îi este înaintată sau transmisă cererea de prestații în conformitate cu articolul 45 alineatul (1) sau (4) din [Regulamentul nr. 987/2009] este denumită în continuare «instituție de contact» […].

Pe lângă investigarea cererii de prestații în conformitate cu legislația aplicabilă, această instituție, în calitatea sa de instituție de contact, promovează schimbul de date, comunicarea deciziilor și a operațiunilor necesare pentru investigarea cererii de către instituțiile vizate, furnizează solicitantului, la cerere, orice informații relevante pentru aspectele comunitare ale investigației și îl ține la curent în legătură cu evoluția acesteia.

[…]

(4)   În alte cazuri decât cele menționate la alineatul (2), instituția de contact trimite fără întârziere cererea de prestații și toate documentele pe care le are la dispoziție și, acolo unde este cazul, documentele relevante furnizate de solicitant, către toate instituțiile în cauză, astfel încât acestea să poată începe concomitent investigarea cererii. Instituția de contact notifică celorlalte instituții perioadele de asigurare sau reședință care fac obiectul legislației sale. Aceasta indică, de asemenea, ce documente vor fi înaintate la o dată ulterioară și completează cererea cât mai curând posibil.

(5)   Fiecare dintre instituțiile în cauză notifică instituției de contact și celorlalte instituții în cauză, cât mai curând posibil, perioadele de asigurare sau reședință care fac obiectul legislației sale.

(6)   Fiecare instituție în cauză calculează cuantumul prestațiilor în conformitate cu articolul 52 din [Regulamentul nr. 883/2004] și notifică instituției de contact și celorlalte instituții în cauză decizia sa, cuantumul prestațiilor datorate, precum și orice informații cerute în sensul articolelor 53-55 ale [Regulamentului nr. 883/2004].

[…]”

13

Potrivit articolului 32 din gecoördineerde wet betreffende de verplichte verzekering voor geneeskundige verzorging en uitkeringen (Legea coordonată privind asigurarea obligatorie pentru asistența medicală și indemnizații) din 14 iulie 1994 (denumită în continuare „Legea ZIV”), lucrătorii în șomaj controlat sunt beneficiari ai dreptului la prestații de sănătate, astfel cum sunt acestea definite în capitolul III din titlul III din această lege și în condițiile prevăzute de aceasta.

14

Articolul 86 alineatul 1 litera c) din Legea ZIV prevede că lucrătorii în șomaj controlat sunt de asemenea beneficiari, în calitate de titulari, ai dreptului la indemnizații de incapacitate de muncă, astfel cum sunt acestea definite în capitolul III din titlul IV din această lege și în condițiile prevăzute de aceasta.

15

Articolul 87 din Legea ZIV enunță că titularul prevăzut la articolul 86 alineatul 1 din legea menționată, care este în incapacitate de muncă, primește pentru fiecare zi lucrătoare din perioada de un an care începe să curgă de la data declanșării incapacității sale de muncă sau pentru fiecare zi din această perioadă asimilată unei zile lucrătoare o indemnizație numită „de incapacitate primară”.

16

Potrivit articolului 93 din Legea ZIV, în cazul în care incapacitatea de muncă se prelungește dincolo de perioada de incapacitate primară, pentru fiecare zi lucrătoare de incapacitate de muncă sau pentru fiecare zi asimilată acesteia se plătește o indemnizație numită „de invaliditate”.

17

În ceea ce privește incapacitățile de muncă care s‑au declanșat anterior datei de 1 mai 2017, articolul 128 alineatul 1 din Legea ZIV prevede că, pentru a obține dreptul la prestațiile prevăzute în titlul IV din această lege, titularii prevăzuți la articolul 86 alineatul 1 din legea menționată trebuie să fi totalizat, în cursul perioadei de șase luni care precedă data de obținere a dreptului, 120 de zile de muncă, conform articolului 203 din Koninklijk besluit tot uitvoering van de wet betreffende de verplichte verzekering voor geneeskundige verzorging en uitkeringen (Decretul regal de punere în aplicare a Legii privind asigurarea obligatorie de sănătate și indemnizații) din 3 iulie 1996 (Moniteur belge din 31 iulie 1996, p. 20285), în versiunea aplicabilă incapacităților de muncă declanșate anterior datei de 1 mai 2017.

18

După ce a lucrat în Țările de Jos de la 10 noiembrie 1997 până la 31 martie 2015, doamna Vester, resortisant neerlandez cu reședința în Belgia, a perceput, începând de la 2 aprilie 2015, o alocație de șomaj din partea instituției belgiene competente.

19

La 7 aprilie 2015, doamna Vester a comunicat instituției belgiene competente că se află în incapacitate de muncă. Deși nu îndeplinea condițiile prevăzute de legislația belgiană, instituția belgiană competentă i‑a acordat, începând de la această dată și până la 6 aprilie 2016, o indemnizație de incapacitate de muncă în temeiul principiului cumulării perioadelor de asigurare prevăzut la articolul 6 din Regulamentul nr. 883/2004.

20

La 7 aprilie 2016, doamna Vester a dobândit statutul de invalid în Belgia.

21

Prin scrisoarea din 17 mai 2016, doamna Vester a depus la Uitvoeringsinstituut werknemersverzekeringen (Institutul de Administrare a Asigurărilor pentru Lucrătorii Salariați, Țările de Jos) (denumit în continuare „UWV”) o cerere pentru acordarea unei indemnizații de invaliditate în Țările de Jos.

22

În răspunsul său din data de 19 mai 2016, UWV a informat‑o pe doamna Vester că, în conformitate cu legislația neerlandeză, dobândirea statutului de invalid și acordarea indemnizației aferente nu erau posibile decât după realizarea unui „stagiu prealabil de incapacitate de muncă” de 104 săptămâni și că, în măsura în care aceasta nu realizase decât 52 de săptămâni de „stagiu prealabil de incapacitate de muncă” în Belgia, UWV nu putea să îi acorde o asemenea indemnizație, care nu ar putea să îi fie plătită decât începând de la 4 aprilie 2017.

23

Prin decizia din 18 august 2016, Riziv i‑a amintit doamnei Vester că, în măsura în care aceasta nu înregistrase decât patru zile de asigurări în Belgia la data la care s‑a declarat în incapacitate de muncă, ce a fost urmată de punerea sa în invaliditate, ea nu îndeplinea condițiile pentru a beneficia de o indemnizație de invaliditate în Belgia și, prin urmare, i‑a refuzat, în temeiul articolului 57 din Regulamentul nr. 883/2004, acordarea acestei indemnizații. Doamna Vester a formulat o acțiune împotriva acestei decizii în fața instanței de trimitere.

24

În aceeași zi, în aplicarea articolului 47 din Regulamentul nr. 987/2009, Riziv a depus o cerere de prestații la UWV, care a fost respinsă pentru aceleași motive precum cele menționate la punctul 22 din prezenta hotărâre.

25

Începând de la 4 aprilie 2017, data la care doamna Vester a realizat „stagiul prealabil de incapacitate de muncă” de 104 săptămâni cerut de legislația neerlandeză, în cursul căruia aceasta nu a primit indemnizația de incapacitate de muncă acordată, în principiu, lucrătorilor care efectuează un astfel de stagiu, i‑a fost recunoscut statut de invalid în Țările de Jos și i‑a fost acordată indemnizația de invaliditate de către instituția neerlandeză competentă.

26

Instanța de trimitere arată că, din cauza divergenței care există între legislațiile belgiană și neerlandeză în ceea ce privește durata „stagiului prealabil de incapacitate de muncă” de care este condiționată dobândirea statutului de invalid în Belgia și în Țările de Jos, doamna Vester nu a perceput nicio indemnizație între 7 aprilie 2016, data finalului „stagiului prealabil de incapacitate de muncă” prevăzut de dreptul belgian și 3 aprilie 2017, data finalului „stagiului prealabil de incapacitate de muncă” prevăzut de dreptul neerlandez. Această instanță are îndoieli cu privire la compatibilitatea unei asemenea situații cu articolele 45 și 48 TFUE.

27

În aceste condiții, arbeidsrechtbank Antwerpen (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Antwerpen, Belgia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

28

Prin intermediul întrebărilor preliminare formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolele 45 și 48 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei situații, precum cea în discuție în litigiul principal, în care unui lucrător care, după o perioadă de incapacitate de muncă de un an, a fost recunoscut invalid de instituția competentă a statului său membru de reședință, fără a putea însă beneficia de o indemnizație de invaliditate în temeiul legislației acestui stat membru, i se impune de instituția competentă a statului membru în care a realizat totalitatea perioadelor sale de asigurare o perioadă de incapacitate de muncă suplimentară de un an pentru a‑i fi recunoscut statutul de invalid și pentru a‑i fi acordat beneficiul prestațiilor de invaliditate proratizate, fără a percepe însă o indemnizație de incapacitate de muncă în perioada menționată.

29

Pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, trebuie amintit, cu titlu preliminar, că Regulamentul nr. 883/2004, al cărui obiectiv constă în a asigura coordonarea între regimurile naționale distincte, permite menținerea acestora și nu organizează un regim comun de securitate socială. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, statele membre păstrează competența de a‑și organiza sistemele de securitate socială (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 februarie 2013, Salgado González, C‑282/11, EU:C:2013:86, punctul 35 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 7 decembrie 2017, Zaniewicz‑Dybeck, C‑189/16, EU:C:2017:946, punctul 38).

30

Prin urmare, în lipsa unei armonizări la nivelul Uniunii Europene, legislația fiecărui stat membru este cea care trebuie să stabilească printre altele condițiile care dau dreptul la prestații (Hotărârea din 21 februarie 2013, Salgado González, C‑282/11, EU:C:2013:86, punctul 36 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 7 decembrie 2017, Zaniewicz‑Dybeck, C‑189/16, EU:C:2017:946, punctul 39).

31

În exercitarea acestei competențe, statele membre trebuie să respecte însă dreptul Uniunii și în special dispozițiile Tratatului FUE referitoare la libertatea, recunoscută oricărui cetățean al Uniunii, de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre (Hotărârea din 21 februarie 2013, Salgado González, C‑282/11, EU:C:2013:86, punctul 37 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 7 decembrie 2017, Zaniewicz‑Dybeck, C‑189/16, EU:C:2017:946, punctul 40).

32

În această privință, trebuie subliniat că Tratatul FUE nu garantează unui lucrător faptul că extinderea activităților sale în mai mult de un stat membru sau transferul acestora într‑un alt stat membru sunt neutre în ceea ce privește securitatea socială. Având în vedere disparitățile legislațiilor statelor membre din domeniul securității sociale, o asemenea extindere sau un asemenea transfer pot fi, după caz, mai mult sau mai puțin avantajoase ori dezavantajoase pentru lucrător în planul protecției sociale. Rezultă că, și în cazul în care aplicarea sa este astfel mai puțin favorabilă, o asemenea legislație rămâne conformă cu articolele 45 și 48 TFUE dacă nu dezavantajează lucrătorul vizat în raport cu cei care își exercită toate activitățile în statul membru în care se aplică legislația menționată sau în raport cu cei cărora această legislație li se aplica deja și dacă aceasta nu are drept consecință pur și simplu plata unor contribuții sociale pentru care nu se va beneficia de prestații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 2009, Leyman, C‑3/08, EU:C:2009:595, punctul 45 și jurisprudența citată).

33

Astfel, Curtea a statuat în mod repetat că scopul articolului 45 TFUE nu ar fi atins dacă, în urma exercitării dreptului la liberă circulație, lucrătorii migranți ar trebui să piardă avantaje privind securitatea socială care le sunt asigurate de legislația unui stat membru. O asemenea consecință ar putea astfel să descurajeze lucrătorul din Uniune să își exercite dreptul la libera circulație și ar constitui, prin urmare, un obstacol în calea acestei libertăți (Hotărârea din 1 octombrie 2009, Leyman, C‑3/08, EU:C:2009:595, punctul 41 și jurisprudența citată).

34

În speță, din dosarul prezentat Curții reiese că sistemele belgian și neerlandez ale asigurării de invaliditate condiționează recunoașterea statutului de invalid de realizarea de către lucrătorul în cauză a unui „stagiu prealabil de incapacitate de muncă” în care acesta din urmă percepe o indemnizație de incapacitate de muncă. Doar la expirarea acestui stagiu lucrătorul respectiv dobândește statutul de invalid și percepe o indemnizație de invaliditate. Cu toate acestea, legislațiile belgiană și neerlandeză sunt divergente în ceea ce privește durata stagiului menționat, întrucât prevăd că același stagiu durează un an și, respectiv, doi ani.

35

Astfel cum reiese din decizia de trimitere, doamna Vester, care la data de 7 aprilie 2015 percepea o alocație de șomaj în temeiul legislației belgiene și intra sub incidența acestei legislații conform articolului 11 alineatul (3) din Regulamentul nr. 883/2004, a realizat în Belgia un „stagiu prealabil de incapacitate de muncă” cu durata de un an, astfel cum prevede această legislație, și a perceput în această perioadă o indemnizație de incapacitate de muncă nu pe baza perioadelor de asigurare realizate în Belgia, acestea fiind insuficiente, ci pe baza perioadelor de asigurare realizate în Țările de Jos, în conformitate cu principiul cumulării perioadelor de asigurare prevăzut la articolul 6 din Regulamentul nr. 883/2004.

36

La finalul acestui stagiu, instituția belgiană competentă a recunoscut doamnei Vester statutul de invalid, însă a refuzat să îi acorde o indemnizație de invaliditate.

37

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 57 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, instituția competentă a unui stat poate refuza să acorde prestații pentru perioadele realizate în temeiul legislației pe care o aplică în cazul în care durata totală a perioadelor menționate este mai mică de un an și, luându‑se în considerare doar aceste perioade, nu se dobândește niciun drept la prestații în temeiul legislației respective.

38

În speță, nu se contestă că doamna Vester nu a cotizat suficient în Belgia și nu putea să perceapă o indemnizație de invaliditate decât pe baza perioadelor de asigurare realizate în Țările de Jos.

39

Cu toate acestea, atunci când autoritățile belgiene, în aplicarea articolului 47 din Regulamentul nr. 987/2009, au transmis instituției neerlandeze competente o cerere de prestație de invaliditate, aceasta a refuzat să recunoască doamnei Vester statutul de invalid și să îi acorde indemnizația aferentă pentru motivul că aceasta din urmă nu realizase o perioadă de incapacitate de muncă de doi ani, astfel cum prevede legislația neerlandeză.

40

În consecință, această instituție a impus doamnei Vester realizarea unui al doilea an de „stagiu prealabil de incapacitate de muncă” prevăzut de legislația neerlandeză, fără a‑i acorda însă indemnizația aferentă.

41

Or, deși legislația neerlandeză în discuție în litigiul principal nu operează, a priori, o distincție între lucrătorii migranți și lucrătorii sedentari, întrucât prevede în mod general trecerea la statutul de invalid la finalul perioadei de incapacitate de muncă de doi ani, aceasta conduce în practică la a dezavantaja, în al doilea an de incapacitate de muncă, lucrătorii migranți care se află într‑o situație precum cea a doamnei Vester în raport cu lucrătorii sedentari și îi determină pe primii să piardă un avantaj de securitate socială pe care această legislație se presupunea că li‑l asigură.

42

Astfel, din decizia de trimitere rezultă că lucrătorii care, spre deosebire de doamna Vester, nu fac uz de dreptul lor la liberă circulație și realizează totalitatea perioadei lor de incapacitate de muncă sub legislația neerlandeză percep, în cei doi ani cât durează această perioadă, o indemnizație de incapacitate de muncă din partea instituției neerlandeze competente.

43

Or, este cert că, în cursul celui de al doilea an de incapacitate de muncă pe care l‑a realizat sub legislația neerlandeză, doamna Vester nu a perceput această indemnizație.

44

În aceste condiții, trebuie să se constate că aplicarea legislației neerlandeze în discuție în litigiul principal lucrătorului migrant care se află într‑o situație precum cea a doamnei Vester produce efecte incompatibile cu scopul articolului 45 TFUE, legate de faptul că dreptul la prestațiile de invaliditate al doamnei Vester a fost reglementat în mod consecutiv de legislații divergente.

45

Curtea a statuat deja că, în fața unei asemenea divergențe între legislații, principiul cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE obligă autoritățile naționale competente să utilizeze toate mijloacele de care dispun pentru a atinge scopul articolului 45 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 2009, Leyman, C‑3/08, EU:C:2009:595, punctul 49 și jurisprudența citată).

46

Este necesar să se amintească, în această privință, că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, atunci când dreptul național prevede, cu încălcarea dreptului Uniunii, un tratament diferențiat între mai multe grupuri de persoane, membrii grupului defavorizat trebuie tratați în același mod și trebuie să li se aplice același regim ca celorlalte persoane interesate. Regimul aplicabil membrilor grupului favorizat rămâne, în lipsa aplicării corecte a dreptului Uniunii, singurul sistem de referință valabil (Hotărârea din 13 iulie 2016, Pöpperl, C‑187/15, EU:C:2016:550, punctul 46 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 28 iunie 2018, Crespo Rey, C‑2/17, EU:C:2018:511, punctul 73).

47

Astfel cum rezultă din decizia de trimitere și cum s‑a arătat deja la punctul 42 din prezenta hotărâre, lucrătorii sedentari care nu au făcut uz de dreptul lor la libera circulație și care realizează integralitatea perioadei lor de incapacitate de muncă sub legislația neerlandeză percep o indemnizație de incapacitate de muncă în cursul întregului an. Așadar, acest cadru juridic constituie sistemul de referință valabil, în sensul jurisprudenței citate la punctul anterior.

48

Revine, desigur, autorităților naționale competente ale statelor membre respective să determine care sunt, în dreptul intern, mijloacele cele mai adecvate pentru a atinge egalitatea de tratament între lucrătorii migranți și lucrătorii sedentari. Cu toate acestea, trebuie subliniat că acest obiectiv ar putea, a priori, să fie atins prin acordarea inclusiv în favoarea lucrătorilor migranți care se află într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal a unei indemnizații de incapacitate de muncă în cursul celui de al doilea an de incapacitate de muncă pe care li‑l impune legislația neerlandeză.

49

Având în vedere toate cele ce precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolele 45 și 48 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei situații, precum cea în discuție în litigiul principal, în care unui lucrător care a fost în incapacitate de muncă un an și care a fost recunoscut invalid de instituția competentă a statului său membru de reședință, fără a putea însă beneficia de o indemnizație de invaliditate în temeiul legislației acestui stat membru, i se impune de instituția competentă a statului membru în care a realizat totalitatea perioadelor sale de asigurare o perioadă de incapacitate de muncă suplimentară de un an pentru a‑i fi recunoscut statutul de invalid și pentru a‑i fi acordat beneficiul prestațiilor de invaliditate proratizate, fără a percepe însă o indemnizație de incapacitate de muncă în perioada menționată.

50

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară:

Articolele 45 și 48 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei situații, precum cea în discuție în litigiul principal, în care unui lucrător care a fost în incapacitate de muncă un an și care a fost recunoscut invalid de instituția competentă a statului său membru de reședință, fără a putea însă beneficia de o indemnizație de invaliditate în temeiul legislației acestui stat membru, i se impune de instituția competentă a statului membru în care a realizat totalitatea perioadelor sale de asigurare o perioadă de incapacitate de muncă suplimentară de un an pentru a‑i fi recunoscut statutul de invalid și pentru a‑i fi acordat beneficiul prestațiilor de invaliditate proratizate, fără a percepe însă o indemnizație de incapacitate de muncă în perioada menționată.