1.

Prezenta cerere de decizie preliminară, formulată de Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos), privește interpretarea articolelor 20 și 21 TFUE, precum și a articolului 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2.

În esență, instanța de trimitere ridică problema marjei de apreciere de care dispun statele membre pentru a stabili condițiile de pierdere a cetățeniei. Curtea a examinat deja această tematică în Hotărârea din 2 martie 2010, Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), însă într‑un context juridic și factual diferit.

3.

În prezenta cauză, este vorba, în principal, să se stabilească dacă articolul 20 TFUE se opune dispozițiilor unei legislații naționale care prevăd pierderea cetățeniei unui resortisant major al unui stat membru, care are de asemenea o altă cetățenie, pentru motivul că a avut reședința, în mod neîntrerupt, o perioadă mai mare de zece ani pe teritoriul unei țări terțe. Pe de altă parte, s‑a ridicat de asemenea problema dacă statutul de cetățean al Uniunii și interesul superior al copilului interzic unui stat membru să prevadă că copilul resortisantului menționat pierde concomitent cetățenia aceluiași stat membru.

4.

Astfel cum vom dezvolta în prezentele concluzii, apreciem că numai a doua întrebare trebuie să primească un răspuns pozitiv. În ceea ce privește prima întrebare, considerăm că este necesar să se țină seama de motivele alese de legiuitorul național în vederea pierderii cetățeniei Uniunii pentru a examina dacă o asemenea legislație este conformă, printre altele, cu principiul proporționalității. În special, respectarea acestui principiu nu implică, în opinia noastră, nici o examinare a consecințelor indirecte asupra situației fiecărei persoane vizate pe care le determină aplicarea acestei legislații, nici circumstanțele proprii fiecărui caz de speță care nu prezintă niciun raport cu criteriul legăturii cu statul membru în cauză ales de legiuitorul național. Asemănător poziției adoptate de guvernul elen în ședința în fața Curții, considerăm că această soluție este singura care permite să se asigure respectarea competenței statelor membre de a defini condițiile de dobândire și de pierdere a cetățeniei și să se respecte întinderea controlului proporționalității unei măsuri naționale care are ca efect pierderea cetățeniei Uniunii în raport cu dreptul acesteia din urmă.

5.

Întrebarea preliminară cu care este sesizată Curtea a fost formulată în cadrul unor litigii între doamnele M. G. Tjebbes, G. J. M. Koopman și E. Saleh Abady și domnișoara L. Duboux, pe de o parte, și Minister van Buitenlandse Zaken (ministrul afacerilor externe, Țările de Jos, denumit în continuare „ministrul”), pe de altă parte, în legătură cu decizia acestuia din urmă de a refuza examinarea cererilor acestora de reînnoire a unui pașaport național pentru motivul că aceste persoane, păstrând cetățenia unor țări terțe pe teritoriul cărora își au reședința, ar fi pierdut cetățenia neerlandeză, în temeiul aplicării dispozițiilor Rijkswet op het Nederlanderschap (Legea privind cetățenia neerlandeză).

6.

Astfel, din cadrul juridic expus de instanța de trimitere reiese că articolul 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză prevede că o persoană majoră pierde cetățenia neerlandeză dacă are de asemenea o cetățenie străină și are reședința principală pentru o perioadă neîntreruptă de zece ani după majorat, având două cetățenii, în afara Țărilor de Jos și a teritoriilor cărora li se aplică Tratatul UE. Articolul 16 alineatul 1 litera d) din aceeași lege prevede că o persoană minoră pierde cetățenia neerlandeză dacă tatăl său sau mama sa pierde cetățenia neerlandeză, printre altele, în temeiul articolului 15 alineatul 1 litera c) din legea menționată.

7.

În conformitate cu articolul IV din Rijkswet van 21 december 2000 tot wijziging Rijkswet op het Nederlanderschap (verkrijging, verlening en verlies van het Nederlanderschap) [Legea din 2 decembrie 2000 de modificare a Legii privind cetățenia neerlandeză (dobândirea, acordarea și pierderea cetățeniei neerlandeze)], perioada de zece ani menționată la articolul 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză nu începe să curgă decât de la 1 aprilie 2003.

8.

În plus, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că, în temeiul articolului 15 alineatul 3 din Legea privind cetățenia neerlandeză, termenul, prevăzut la articolul 15 alineatul 1 din această lege, se întrerupe în cazul în care persoana interesată are reședința principală în Țările de Jos sau în teritoriile cărora li se aplică Tratatul UE pentru o perioadă de cel puțin un an. De asemenea, potrivit articolului 15 alineatul 4 din această lege, termenul se întrerupe în cazul în care persoana interesată solicită eliberarea unei declarații privind deținerea cetățeniei neerlandeze sau a unui document de călătorie (pașaport) sau a unei cărți de identitate neerlandeze, în sensul Paspoortwet (Legea neerlandeză privind pașapoartele). Un nou termen de zece ani începe să curgă de la eliberarea unuia dintre aceste documente.

9.

Articolul 6 alineatul 1 litera f) din Legea privind cetățenia neerlandeză permite străinilor majori care au pierdut cetățenia neerlandeză, în sensul articolului 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză, să redobândească această cetățenie stabilindu‑se pentru cel puțin un an în Țările de Jos sau în altă țară din Regat ( 2 ), dispunând în prealabil de o autorizație pentru o durată nedeterminată.

10.

Pe de altă parte, instanța de trimitere amintește în esență că Legea privind cetățenia neerlandeză se înscrie în contextul obligațiilor internaționale asumate de Regatul Țărilor de Jos. Astfel, Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie, încheiată la New York la 30 august 1961 și intrată în vigoare la 13 decembrie 1975 ( 3 ) (denumită în continuare „Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie”) prevede la articolul 7 alineatul 3 că sub rezerva, printre altele, a dispozițiilor alineatului 4, un cetățean al unui stat contractant nu va pierde cetățenia, astfel încât să devină apatrid, în cazul în care își părăsește țara și are reședința în străinătate. Articolul 7 alineatul 4 din această convenție prevede că o persoană naturalizată își poate pierde cetățenia în cazul în care reședința sa se află în străinătate o perioadă, nu mai puțin de 7 ani consecutivi. În plus, Convenția europeană asupra cetățeniei, semnată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997, adoptată în cadrul Consiliului Europei și intrată în vigoare la 1 martie 2000 ( 4 ) (denumită în continuare „Convenția europeană asupra cetățeniei”) prevede la articolul 7 alineatul 1 litera e) că cetățenia poate fi pierdută de plin drept în absența oricărei legături efective între statul parte și un cetățean care domiciliază în străinătate. Pe de altă parte, articolul 7 alineatul 2 din acestă convenție prevede că un stat parte poate să prevadă pierderea cetățeniei sale de către copiii ai căror părinți pierd cetățenia sa, cu excepția cazului în care unul dintre părinți o păstrează.

11.

Din situația de fapt din litigiile principale rezultă că până la 31 martie 2013, doamna Tjebbes avea prin filiație cetățeniile neerlandeză și canadiană, doamna Koopman avea cetățenia neerlandeză de la naștere și dobândise cetățenia elvețiană prin căsătorie, iar doamna Saleh Abady avea cetățenia iraniană și dobândise cetățenia neerlandeză prin naturalizare. La 1 aprilie 2013, doamna Tjebbes avea reședința în Canada, doamna Koopman în Elveția, iar doamna Saleh Abady în Iran de mai mult de zece ani. Ele erau toate majore la acea dată.

12.

Sesizat cu cereri de reînnoire a pașapoartelor acestora, ministrul a refuzat să examineze aceste cereri, pentru motivul că aceste trei persoane își pierduseră cetățenia neerlandeză în temeiul articolului 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză. El a reținut că toate avuseseră reședința principală pentru o perioadă neîntreruptă de cel puțin zece ani în afara Țărilor de Jos sau a teritoriilor cărora li se aplică Tratatul UE. Ministrul a constatat că fiecare dintre acestea avea o altă cetățenie și că nu le fusese eliberat, în cursul acestei perioade, niciun document de călătorie neerlandez și nicio carte de identitate neerlandeză sau declarație privind deținerea cetățeniei neerlandeze.

13.

În privința domnișoarei Duboux, care la 1 aprilie 2013 era fiica minoră a doamnei Koopman și avea cetățeniile neerlandeză și elvețiană, ministrul a respins de asemenea cererea sa de pașaport pentru motivul că la acea dată, întrucât mama sa pierduse cetățenia neerlandeză, ea însăși ar fi pierdut cetățenia neerlandeză, în temeiul articolului 16 alineatul 1 litera d) din această lege.

14.

Reclamantele din litigiile principale au intodus patru acțiuni distincte la Rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga, Țările de Jos) împotriva deciziilor ministrului. Prin hotărâri distincte, Rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga) a respins ca nefondate acțiunile introduse de doamnele Tjebbes, Koopman și Saleh Abady, însă a admis acțiunea introdusă de domnișoara Duboux și a anulat decizia ministrului, menținând totuși efectele sale juridice. În consecință, reclamantele din litigiile principale au declarat fiecare apel la Raad van State (Consiliul de Stat) împotriva acestor hotărâri.

15.

Instanța de trimitere arată că este sesizată cu problema dacă pierderea de plin drept a cetățeniei neerlandeze este compatibilă cu dreptul Uniunii, în special cu articolele 20 și 21 TFUE, interpretate în lumina Hotărârii din 2 martie 2010, Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104). Astfel, ea apreciază că aceste articole sunt aplicabile, indiferent dacă pierderea statutului de cetățean al Uniunii se datorează pierderii de plin drept a cetățeniei statului membru al Uniunii sau unei decizii individuale cum era cazul în Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104).

16.

Cu toatea acestea, în opinia instanței de trimitere, modul în care trebuie efectuată examinarea proporționalității în situații precum cele din litigiile principale nu rezultă din Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104). În această privință, s‑ar ridica problema dacă conformitatea cu principiul proporționalității a unei reglementări naționale care determină expirarea de plin drept a cetățeniei poate fi examinată în mod general sau dacă acest principiu implică în mod necesar luarea în considerare a fiecărui caz individual.

17.

În ceea ce privește situația persoanelor majore, instanța de trimitere consideră că există argumente convingătoare pentru a admite că articolul 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză este conform cu principiul proporționalității și, prin urmare, este compatibil cu articolele 20 și 21 TFUE. Mai întâi, geneza articolului 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză ar evidenția faptul că legiuitorul național a avut ca obiectiv să contribuie la o „reglementare internațională” care urmărește eliminarea sau reducerea apatridiei și a cetățeniilor multiple și ar fi conform cu articolul 7 din Convenția europeană asupra cetățeniei.

18.

Instanța de trimitere reține că articolul 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză prevede un termen de zece ani înainte de pierderea cetățeniei neerlandeze, acest termen permițând să se presupună că persoanele interesate nu mai au legătură sau au o legătură foarte slabă cu Țările de Jos și, prin urmare, cu Uniunea. În plus, cetățenia neerlandeză s‑ar putea păstra într‑un mod relativ simplu, întrucât termenul de zece ani se întrerupe atunci când persoana interesată are, în cursul acestei perioade și pentru cel puțin un an neîntrerupt, reședința în Țările de Jos sau în Uniunea Europeană sau atunci când obține o declarație privind deținerea cetățeniei neerlandeze, o carte de identitate sau un document de călătorie neerlandez, în sensul Legii neerlandeze privind pașapoartele. Pe de altă parte, potrivit instanței de trimitere, orice persoană care îndeplinește condițiile cerute pentru a beneficia de o „opțiune”, în sensul articolului 6 din Legea privind cetățenia neerlandeză, ar avea dreptul să redobândească cetățenia neerlandeză.

19.

În sfârșit, deși articolul 7 din cartă, referitor la viața privată și de familie, poate fi invocat, instanța de trimitere apreciază că legiuitorul neerlandez nu pare să fi acționat în mod arbitrar adoptând articolul 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză. Însă, potrivit instanței de trimitere, întrucât nu este exclus ca o examinare a conformității cu principiul proporționalității să necesite o examinare a fiecărui caz individual, nu este sigur dacă un regim legal general, precum Legea privind cetățenia neerlandeză, este conform cu articolele 20 și 21 TFUE.

20.

În ceea ce privește situația persoanelor minore, instanța de trimitere arată că articolul 16 alineatul 1 litera d) din Legea privind cetățenia neerlandeză reflectă considerația legiuitorului național potrivit căreia caracterul unitar al cetățeniei în cadrul familiei este important. Având în vedere Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), instanța de trimitere nu poate aprecia dacă acest element constituie un motiv pentru retragerea de plin drept a cetățeniei unei persoane vizate. În plus, ea ridică problema dacă este proporțional ca minorului să i se retragă statutul de cetățean al Uniunii și drepturile aferente, pentru simplul motiv al menținerii caracterului unitar al cetățeniei în cadrul familiei. În sfârșit, instanța de trimitere arată că minorul nu are decât o influență redusă asupra menținerii cetățeniei sale neerlandeze și că posibilitățile de întrerupere a termenelor sau obținerea, de exemplu, a unei declarații privind deținerea cetățeniei neerlandeze nu constituie motive de excepție pentru minori. Astfel, conformitatea articolului 16 alineatul 1 litera d) din Legea privind cetățenia neerlandeză cu principiul proporționalității nu ar fi în mod clar stabilită.

21.

Prin urmare, Raad van State a hotărât să suspende judecarea cauzelor și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolele 20 și 21 TFUE trebuie interpretate, printre altele, în lumina articolului 7 din cartă, în sensul că, în lipsa unei examinări a cazului individual în raport cu principiul proporționalității în ceea ce privește consecințele pierderii cetățeniei asupra situației persoanei interesate din perspectiva dreptului Uniunii, acestea se opun unor dispoziții legislative precum cele în discuție în litigiul principal, care prevăd că:

22.

Această întrebare a făcut obiectul unor observații scrise din partea reclamantelor din litigiile principale, a guvernelor neerlandez, irlandez și elen, precum și din partea Comisiei Europene. Pledoariile doamnei Tjebbes, ale guvernelor neerlandez și elen, precum și ale Comisiei au fost de asemenea ascultate în ședința din 24 aprilie 2018, la care celelalte persoane interesate nu au fost reprezentate.

23.

Înainte de examinarea întrebării adresate în ceea ce privește compatibilitatea cu articolul 20 TFUE a pierderii cetățeniei resortisanților neerlandezi majori (titlul B) și minori (titlul C), ținând seama de indicațiile furnizate de Curte în Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), în opinia noastră, este necesar, în primul rând, să se verifice aplicabilitatea dreptului Uniunii și competența Curții de a răspunde la întrebarea preliminară adresată, chiar dacă acest lucru nu a fost contestat de nicio persoană interesată (titlul A). În sfârșit, vom examina pe scurt cererea guvernului neerlandez, prezentată în ședință, prin care se urmărește limitarea în timp de către Curte a efectelor hotărârii pe care o va pronunța în ipoteza în care aceasta ar constata incompatibilitatea dispozițiilor relevante ale Legii neerlandeze privind cetățenia cu articolul 20 TFUE (titlul D).

24.

Astfel cum tocmai am menționat, aplicabilitatea dreptului Uniunii nu a fost contestată de nicio persoană interesată. Unele îndoieli ar putea fi însă emise în această privință. Astfel, pe de o parte, este necesar să se arate că deciziile atacate în cauzele principale nu privesc retragerea cetățeniei neerlandeze și, prin urmare, cea a cetățeniei Uniunii a reclamantelor din litigiile principale, ci refuzul de a elibera pașapoartele neerlandeze, pentru motivul că aceste persoane nu mai au cetățenia Regatului Țărilor de Jos. Pe de altă parte, din expunerea faptelor furnizată de instanța de trimitere rezultă că reclamantele din litigiile principale au toate reședința în țări terțe, fără ca acestea să fi exercitat, după toate aparențele, libertatea de circulație în cadrul Uniunii.

25.

Aceste îndoieli pot fi însă, în opinia noastră, îndepărtate.

26.

În ceea ce privește primul aspect, desigur, s‑ar putea considera că litigiile principale nu au legătură cu dreptul Uniunii pentru motivul că instanța de trimitere este chemată să se pronunțe numai cu privire la legalitatea deciziei ministrului de a refuza eliberarea pașapoartelor solicitată de resortisanții unor țări terțe, care ar fi deja decăzuți din cetățenia neerlandeză și care, prin urmare, ar fi privați de statutul de cetățean al Uniunii.

27.

Cu toate acestea, din decizia de trimitere reiese că adoptarea unui asemenea raționament, care pare de altfel să fi fost susținut de ministru, ar fi avut ca efect, în dreptul național, privarea reclamantelor din litigiile principale de orice cale de atac efectivă în ceea ce privește constatarea făcută de ministru potrivit căreia ele nu mai aveau cetățenia neerlandeză în momentul introducerii cererilor de reînnoire a pașapoartelor acestora. Astfel, rezultă că nicio altă decizie care să constate retragerea acestei cetățenii nu a fost adoptată în privința lor de autoritățile neerlandeze competente. Acesta este motivul pentru care instanța de trimitere, care, amintim, este o instanță de ultim grad de jurisdicție, a considerat că era sesizată în mod necesar cu problema dacă refuzul ministrului de a elibera pașapoartele solicitate era în mod corect întemeiat pe premisa că reclamantele din litigiile principale pierduseră toate cetățenia neerlandeză (și, prin urmare, cetățenia Uniunii) în momentul în care aceasta trebuia să se pronunțe și dacă această constatare, în temeiul articolului 15 alineatul 1 litera c) și al articolului 16 alineatul 1 litera d) din Legea privind cetățenia neerlandeză, era conformă cu dreptul Uniunii, în special cu principiul proporționalității enunțat în Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104).

28.

În consecință, din poziția adoptată de instanța de trimitere reiese cu claritate că reclamantele din litigiile principale nu au pierdut definitiv statutul de cetățean al Uniunii conferit de articolul 20 TFUE, ci se află într‑o situație care poate determina pierderea acestui statut.

29.

Or, în conformitate cu Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104, punctul 42), o asemenea situație ține, prin natura și prin consecințele sale, de dreptul Uniunii.

30.

În ceea ce privește al doilea aspect, considerăm că faptul că toate reclamantele din litigiile principale au reședința într‑o țară terță și că ele nu și‑au exercitat dreptul la liberă circulație în cadrul Uniunii nu are o consecință diferită.

31.

Potrivit articolului 20 alineatul (1) TFUE, orice persoană care are cetățenia unui stat membru primește statutul de cetățean al Uniunii. Curtea a subliniat în repetate rânduri că statutul de cetățean al Uniunii este menit a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre ( 5 ).

32.

Curtea a interpretat această dispoziție în contexte în care singurul punct de legătură cu dreptul Uniunii era calitatea de cetățean a persoanei în cauză.

33.

Astfel, în Hotărârea din 2 octombrie 2003, Garcia Avello (C‑148/02, EU:C:2003:539, punctele 13 și 27), Curtea a admis deja că situația copiilor ‑ care au cetățenia a două state membre, care sunt născuți pe teritoriul unuia dintre acestea și care locuiesc în mod legal în acesta fără să fi exercitat vreodată dreptul lor de circulație ‑ intră sub incidența dreptului Uniunii.

34.

De asemenea, în Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), Curtea, spre deosebire de avocatul său general ( 6 ), nu a căutat o legătură între retragerea naturalizării domnului Janko Rottmann și exercitarea de către acesta din urmă a dreptului său de circulație în Uniune. Astfel, la punctul 42 din Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), Curtea a ajuns să rețină o asemenea legătură cu dreptul Uniunii pentru motivul că „situația unui cetățean al Uniunii, care, precum [domnul Rottman], se confruntă cu o decizie de retragere a naturalizării adoptată de autoritățile unui stat membru care îl plasează, ulterior pierderii cetățeniei unui alt stat membru pe care o avea la origine, într‑o situație care poate determina pierderea statutului conferit de articolul 17 CE [devenit articolul 20 TFUE] și a drepturilor care îi sunt aferente, ține, prin natura și prin consecințele acesteia, de dreptul Uniunii”.

35.

În plus, trebuie amintit că, începând cu Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano (C‑34/09, EU:C:2011:124, punctul 42), Curtea recunoaște legătura cu dreptul Uniunii și aplicabilitatea articolului 20 TFUE în privința situației resortisanților unui stat membru care nu și‑au exercitat dreptul de circulație și care, din cauza unei decizii a statului membru menționat, ar fi privați de beneficiul efectiv al esenței drepturilor aferente statutului de cetățean al Uniunii.

36.

Este adevărat că, în speță și spre deosebire de cauzele citate anterior, reclamantele din litigiile principale sunt toate deja rezidente într‑o țară terță.

37.

Cu toate acestea, apreciem că această circumstanță nu elimină situațiile din cauzele principale din domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

38.

Astfel, statutul de cetățean al Uniunii nu este rezervat resortisanților statelor membre care au reședința sau care sunt prezenți pe teritoriul Uniunii. În opinia noastră, prevăzând că orice cetățean al Uniunii se bucură de protecție diplomatică și consulară din partea oricărui stat membru pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru ai cărui resortisanți sunt nu este reprezentat, articolul 20 alineatul (2) litera (c) TFUE confirmă acest lucru, în termeni lipsiți de ambiguitate.

39.

Or, reținem că articolul 15 alineatul 1 litera c) și articolul 16 alineatul 1 litera d) din Legea privind cetățenia neerlandeză privează resortisanții neerlandezi, care au reședința într‑o țară terță și care îndeplinesc celelalte condiții prevăzute la aceste articole, de însuși statutul de cetățean al Uniunii și, prin urmare, de beneficiul efectiv, chiar și potențial, al tuturor drepturilor aferente acestui statut.

40.

De altfel, ar fi paradoxal, în opinia noastră, ca Curtea să nege aplicabilitatea dreptului Uniunii în cauzele principale în condițiile în care situația în discuție este singura în care reședința în afara teritoriului Țărilor de Jos determină pierderea calității de cetățean al Uniunii. Astfel, pe de o parte, Legea privind cetățenia neerlandeză nu se aplică resortisanților neerlandezi care dețin o altă cetățenie și care au reședința, chiar și pentru mai mult de zece ani, pe teritoriul unui stat membru al Uniunii. Pe de altă parte, astfel cum a fost confirmat în ședință de guvernul neerlandez, deși articolul 15 alineatul 1 litera c) și articolul 16 alineatul 1 litera d) din Legea privind cetățenia neerlandeză sunt cu siguranță aplicabile resortisanților neerlandezi care au de asemenea cetățenia unui alt stat membru și care au reședința pentru o durată neîntreruptă de mai mult de zece ani pe teritoriul unei țări terțe, consecințele pierderii cetățeniei neerlandeze nu sunt comparabile deoarece acești resortisanți rămân, în principiu, cetățeni ai Uniunii ca urmare a păstrării cetățeniei celuilalt stat membru ( 7 ).

41.

Din perspectiva acestor considerații, apreciem că dreptul Uniunii este aplicabil situațiilor din cauzele principale, fiind de la sine înțeles că statele membre își păstrează competența de a stabili condițiile de dobândire și de pierdere a cetățeniei, cu respectarea dreptului Uniunii ( 8 ).

42.

În această privință, adăugăm că răspunsul la întrebarea adresată de instanța de trimitere ar trebui să se raporteze numai la articolul 20 TFUE, nu și la interpretarea articolului 21 TFUE. Astfel, în măsura în care cauzele principale privesc în mod specific pierderea statutului de cetățean al Uniunii, iar reclamantele din litigiile principale nu au exercitat drepturile legate de libera circulație în cadrul Uniunii, apreciem că interpretarea articolului 21 TFUE nu este relevantă în mod direct și nu determină, în plus, un răspuns diferit de cel care ar rezulta numai din interpretarea articolului 20 TFUE. Această abordare pare să se deducă și din Hotărârea din 30 iunie 2016, NA (C‑115/15, EU:C:2016:487), din Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín (C‑165/14, EU:C:2016:675), și din Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții (C‑133/15, EU:C:2017:354, punctele 49 și 57), în care Curtea a răspuns întrebărilor care îi fuseseră adresate luând în considerare articolul 20 TFUE, întrucât situațiile în cauză, care implicau cetățeni ai Uniunii, nu țineau de aplicarea articolului 21 TFUE ( 9 ).

43.

Pentru a conchide cu privire la acest aspect, aplicabilitatea articolulului 20 TFUE și, prin urmare, a dreptului Uniunii în cauzele principale implică în mod necesar ca drepturile fundamentale recunoscute de cartă să poată fi invocate de reclamantele din litigiile principale, și anume cel menționat de instanța de trimitere al respectării vieții private și de familie, garantat de articolul 7 din cartă, precum și, cu privire la domnișoara Duboux, drepturile recunoscute copilului în temeiul articolului 24 din acest text. Astfel, după cum am demonstrat deja în concluzii precedente, drepturile fundamentale protejate de cartă, pe care orice autoritate a statelor membre care acționează în cadrul dreptului Uniunii trebuie să le respecte, sunt garantate destinatarilor actelor adoptate de o astfel de autoritate independent de orice criteriu de teritorialitate ( 10 ).

44.

În consecință, astfel cum a precizat Curtea în Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104, punctul 46), apreciem că aceasta trebuie să răspundă la întrebarea adresată de instanța de trimitere, care privește condițiile în care cetățenii Uniunii Europene pot, ca urmare a pierderii cetățeniei unui stat membru, să piardă calitatea de cetățean al Uniunii și, în consecință, să fie privați de drepturile aferente acesteia.

45.

În continuare, vom analiza primul aspect al întrebării adresate de instanța de trimitere privind pierderea cetățeniei de către resortisanții neerlandezi majori.

46.

În prima parte a întrebării sale preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 20 TFUE, citit în lumina Hotărârii din 2 martie 2010, Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), trebuie interpretat în sensul că se opune articolului 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză, și anume în ceea ce privește persoanele majore.

47.

Amintim că, în Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), Curtea a consacrat în special principiul potrivit căruia o decizie de retragere a naturalizării unui resortisant al unui stat membru este susceptibilă de un control jurisdicțional efectuat în raport cu dreptul Uniunii.

48.

Într‑o primă etapă, la punctele 50-54 din Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), Curtea a verificat în esență dacă decizia de retragere a naturalizării urmărea un obiectiv demn de protecție, în speță, retragerea cetățeniei în considerarea unor manopere frauduloase din partea persoanei interesate în momentul dobândirii acesteia. În această privință, Curtea a arătat că este legitim ca un stat membru să dorească să protejeze raportul special de solidaritate și de loialitate dintre el însuși și resortisanții săi, precum și reciprocitatea drepturilor și a obligațiilor care constituie fundamentul legăturii de cetățenie. Curtea a confirmat această concluzie referitoare la legitimitatea unei asemenea măsuri întemeindu‑se pe principiul de drept internațional general potrivit căruia nimănui nu i se poate retrage cetățenia în mod arbitrar, precum și pe dispozițiile relevante din Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie și pe cele din Convenția europeană asupra cetățeniei. Aceasta a statuat, la punctul 54 din hotărârea menționată, că această concluzie rămâne, în principiu, valabilă atunci când retragerea cetățeniei statului membru în cauză are drept consecință pierderea cetățeniei Uniunii.

49.

Într‑o a doua etapă, care este cea care ridică probleme instanței de trimitere, Curtea a supus această concluzie de principiu unei limite, și anume cea potrivit căreia decizia de retragere a naturalizării care era în discuție în cauza Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104) să respecte principiul proporționalității „în ceea ce privește consecințele pe care le implică asupra situației persoanei în cauză din perspectiva dreptului Uniunii” ( 11 ) sau ținând „seama de eventualele consecințe pe care această decizie le are pentru persoana interesată și, dacă este cazul, pentru membrii familiei sale în ceea ce privește pierderea drepturilor de care beneficiază orice cetățean al Uniunii” ( 12 ).

50.

Deși, astfel cum vom preciza mai departe în prezentele concluzii, întinderea controlului efectuat la punctele 55-58 din Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104) este dificil de apreciat, considerăm totuși că, în conformitate cu raționamentul urmat de Curte în acea hotărâre, pentru a determina dacă retragerea cetățeniei de către un stat membru, care implică pierderea cetățeniei Uniunii a persoanei interesate, este conformă cu articolul 20 TFUE, este necesar să se procedeze, în primul rând, la examinarea caracterului de interes general al motivului pe care se întemeiază acestă măsură și, în al doilea rând, la verificarea respectării principiului proporționalității.

51.

Pentru ca pierderea cetățeniei prevăzută la articolul 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză să fie conformă cu dreptul Uniunii, trebuie ca aceasta să urmărească un motiv de interes general, ceea ce presupune ca pierderea să fie aptă să atingă obiectivul urmărit și ca privarea generată de acest articol să nu fie considerată un act arbitrar ( 13 ).

52.

Amintim că articolul 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză prevede pierderea de plin drept a cetățeniei de către orice resortisant neerlandez care are de asemenea cetățenia unui alt stat și care are reședinta în mod neîntrerupt de cel puțin zece ani în afara Țărilor de Jos și a teritoriilor cărora li se aplică TUE.

53.

În această privință, mai întâi, suntem pe deplin de acord cu poziția apărată de guvernul neerlandez potrivit căreia, în esență, în exercitarea competenței sale care îi permite să stabilească condițiile de dobândire și de pierdere a cetățeniei, un stat membru este abilitat să pornească de la postulatul că cetățenia reprezintă manifestarea unei legături efective între acesta și resortisanții săi.

54.

În continuare, apreciem că nu este nerezonabil ca un legiuitor național să aleagă, dintre diferiți factori care pot reflecta pierderea unei asemenea legături, reședința obișnuită a resortisanților săi pe teritoriul unei țări terțe pentru o perioadă suficient de îndelungată.

55.

În această privință, este necesar să se rețină că o asemenea alegere este admisă la nivel internațional. Astfel, Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie prevede la articolul 7 alineatul 4 pierderea cetățeniei ca urmare a șederii de lungă durată în străinătate a unei persoane, cu condiția ca respectiva pierdere să nu conducă la apatridie. De asemenea, articolul 7 alineatul 1 litera e) din Convenția europeană asupra cetățeniei prevede că cetățenia poate fi pierdută de plin drept în absența unei legături efective între stat și un resortisant care are reședința în străinătate. Raportul explicativ al acestei convenții arată că această dispoziție urmărește să autorizeze statul care dorește să împiedice păstrarea cetățeniei acestui stat de către resortisanții săi care trăiesc de multă vreme în străinătate atunci când legătura cu acest stat nu mai există sau a fost înlocuită cu o legătură cu o altă țară, fiind de la sine înțeles că, precum în prezenta cauză, este vorba de persoane care au dublă cetățenie și că nu există prin urmare riscul de apatridie ( 14 ).

56.

În plus, articolul 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză se bazează numai pe un criteriu de îndepărtare de teritoriul Uniunii, independent de cealaltă cetățenie pe care o au resortisanții neerlandezi. Astfel, așa cum a confirmat guvernul neerlandez în ședință, atât resortisanții neerlandezi care au dubla cetățenie a unei țări terțe, cât și cei care au dubla cetățenie a unui alt stat membru sunt vizați de pierderea de plin drept, prevăzută la articolul 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză, atunci când îndeplinesc criteriul reședinței neîntrerupte pe teritoriul unei țări terțe pentru o perioadă de zece ani.

57.

În sfârșit, astfel cum a arătat instanța de trimitere, niciun element din dosar nu pune în evidență faptul că retragerea cetățeniei prevăzută la articolul 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză constituie o măsură arbitrară.

58.

Fără a intra, în acest stadiu al raționamentului, în examinarea proporționalității privării de cetățenie pentru motivul reședinței unui resortisant neerlandez, cu dublă cetățenie, într‑o țară terță pentru o perioadă mai mare de zece ani, această perioadă nu pare excesiv de scurtă. De altfel, nicio parte interesată nu a contestat acest termen. Pe de altă parte, independent de lacunele de care se plâng reclamantele din litigiile principale care au afectat informația prealabilă de care au dispus cu privire la această legislație, trebuie arătat că Legea de modificare a Legii privind cetățenia neerlandeză a fost adoptată în anul 2000 pentru a intra în vigoare trei ani mai târziu. Prin urmare, apreciem că aceasta era suficient de previzibilă. În plus, prezenta procedură demonstrează suficient că privarea de cetățenie prevăzută la articolul 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză este supusă unui control jurisdicțional.

59.

În consecință, apreciem că privarea de cetățenie prevăzută la articolul 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză urmărește un obiectiv legitim.

60.

Din cererea de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă este autorizată numai să verifice îndeplinirea condițiilor de aplicare a articolului 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză sau dacă, în temeiul principiului proporționalității, astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104, punctele 55-58), ar fi obligată în plus să ia în considerare circumstanțele individuale ale fiecărui caz de speță care pot demonstra menținerea unei legături efective cu statul membru în cauză, astfel cum susțin reclamantele din litigiile principale.

61.

Cu alte cuvinte, acestea din urmă par să considere că Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104) ar impune, în mod general, ca, independent de criteriul legăturii ales de legiuitorul unui stat membru pentru a acorda sau pentru a retrage cetățenia acestui stat membru, instanța națională să trebuiască să examineze toate circumstanțele individuale ale fiecărei spețe menite să demonstreze menținerea unei legături efective cu statul membru respectiv care ar fi de natură să permită persoanei interesate să păstreze cetățenia acestuia.

62.

Nu suntem de acord cu această poziție.

63.

Înainte de toate, pe planul principiilor, nu vedem niciun obstacol ca, în urma unui control al proporționalității în raport cu dreptul Uniunii, o dispoziție a unei legislații a unui stat membru, prin natura sa generală, să se poată dovedi conformă cu principiul proporționalității.

64.

În această privință și fără a avea pretenția de exhaustivitate, ne vom limita să menționăm Hotărârea din 6 octombrie 2015, Delvigne (C‑650/13, EU:C:2015:648) care privea aplicarea unei legislații naționale care avea ca efect privarea automată a unui cetățean al Uniunii, condamnat la o pedeapsă penală, de dreptul de a alege în alegerile pentru Parlamentul European.

65.

După ce a stabilit că situația din acea cauză ținea de domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea a acceptat să controleze dacă privarea de dreptul de a alege respectă dreptul garantat la articolul 39 alineatul (2) din cartă, în special din perspectiva respectării principiului proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul 52 alineatul (1) din cartă.

66.

În contextul examinării proporționalității limitării dreptului de a alege, Curtea a considerat, pe de o parte, că limitarea menționată se dovedea proporțională în condițiile în care lua în considerare natura și gravitatea infracțiunii comise, precum și durata pedepsei, amintind că interdicția dreptului de a alege nu era aplicabilă, în temeiul legislației naționale în cauză, decât persoanelor condamnate din cauza săvârșirii unei infracțiuni care se sancționa cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin cinci ani și care putea merge până la închisoare pe viață. Pe de altă parte, Curtea a subliniat că dreptul național oferea în mod expres posibilitatea persoanelor condamnate de a solicita și de a obține ridicarea pedepsei decăderii din drepturile civice care conducea la privarea de dreptul de a alege. Curtea a concluzionat, așadar, că legislația națională în discuție nu era contrară principiului proporționalității și a statuat că articolul 39 alineatul (2) din cartă nu se opunea acestei legislații care excludea de drept din numărul beneficiarilor dreptului de a alege la alegerile pentru Parlamentul European categoria cetățenilor Uniunii căreia îi aparținea domnul Thierry Delvigne.

67.

Prin urmare, se poate deduce din acea cauză că examinarea proporționalității unei legislații naționale nu impune ca ea să fie efectuată în raport cu circumstanțele individuale ale fiecărei spețe care ar permite să se înlăture aplicarea limitării prevăzute de această legislație. În această privință, Curtea s‑a limitat să constate că domnul Delvigne îndeplinea condițiile de aplicare ale legislației naționale, și anume că fusese condamnat la o pedeapsă privativă de libertate cuprinsă între cinci ani și închisoarea pe viață, fără să extindă mai mult examinarea adecvării limitării dreptului de a alege cu pedeapsa individuală (doisprezece ani) la care domnul Delvigne fusese condamnat sau a fortiori luarea în considerare a unor eventuale circumstanțe atenuante proprii situației acestei persoane.

68.

Controlul respectării principiului proporționalității efectuat în Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), în pofida unor ambiguități incontestabile în ceea privește întinderea sa, nu infirmă, în opinia noastră, această abordare.

69.

Mai întâi, arătăm că niciunul dintre motivele Hotărârii Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104) nu menționează luarea în considerare a tuturor circumstanțelor fiecărui caz de speță pentru a verifica proporționalitatea unei decizii de retragere a naturalizării precum cea în discuție în acea cauză.

70.

Desigur, în trei rânduri, la punctul 54, la punctul 55 și la punctul 56 prima teză din acea hotărâre, Curtea a făcut referire la consecințele acestei decizii pentru persoana în cauză.

71.

Articularea acestor trei puncte din Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104) nu pare a fi foarte ușor de înțeles.

72.

Astfel, în timp ce punctul 54 din acea hotărâre evocă consecința imediată pentru persoana în cauză a retragerii cetățeniei, și anume pierderea statutului de cetățean al Uniunii, ceea ce pare ușor de înțeles și logic, în schimb, punctul 55 și punctul 56 prima teză din hotărârea menționată par să ia în considerare alte tipuri de consecințe, mai indirecte, chiar numai „eventuale”, diferite de cea a pierderii cetățeniei Uniunii, în raport cu care instanța națională ar trebui să efectueze un control al proporționalității deciziei de retragere a naturalizării și, în plus, nu numai din perspectiva articolului 20 TFUE, ci a dreptului Uniunii în general.

73.

În această privință, cu excepția unei erori din partea noastră, în cauza Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), pe lângă pierderea calității de cetățean al Uniunii, singura altă consecință directă care rezulta din retragerea naturalizării, care se afla în centrul întrebărilor adresate de instanța națională și care, în mod evident, era departe de a fi ipotetică, era riscul ca persoana interesată să devină apatrid.

74.

Or, în ceea ce privește aceste două consecințe directe ale deciziei de retragere a naturalizării în cauza Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), Curtea nu a oferit nicio indicație care să sugereze că această decizie putea fi disproporționată. Astfel, la punctul 57 din Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), Curtea a admis că un stat membru a cărui cetățenie a fost dobândită în mod fraudulos nu era obligat, în temeiul articolului 20 TFUE, să se abțină de la retragerea naturalizării pentru simplul motiv că persoana interesată nu a redobândit cetățenia statului membru de origine și prin urmare calitatea de cetățean al Uniunii. În plus, la punctul 58 din aceeași hotărâre și în mod destul de curios, Curtea a încredințat instanței naționale sarcina de a determina ea însăși întinderea principiului proporționalității, arătând că acesteia din urmă îi revine sarcina să aprecieze „dacă […] respectarea principiului proporționalității impune ca, înainte ca o asemenea decizie de retragere a naturalizării să intre în vigoare, să se acorde persoanei interesate un termen rezonabil pentru ca aceasta să încerce să redobândească cetățenia statului membru de origine” ( 15 ).

75.

În aceste condiții, se înțelege cu dificultate ce altă (alte) consecință (consecințe) asupra persoanei interesate se solicită instanței naționale să ia în considerare în cadrul examinării proporționalității deciziei de retragere a naturalizării în discuție în cauza Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), dacă nici măcar consecințele directe ale acestei decizii nu puteau determina autoritățile germane să se abțină de la adoptarea deciziei menționate.

76.

Desigur, este perfect posibil să se imagineze că decizia de retragere a naturalizării care determină pierderea statutului de cetățean al Uniunii poate avea consecințe multiple asupra situației persoanei interesate sau a membrilor familiei sale, astfel cum Curtea a menționat la punctul 56 prima teză din Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104). De exemplu, se poate imagina că pierderea statutului de cetățean al Uniunii poate determina întreruperea sau pierderea plății prestațiilor sociale în beneficiul persoanei interesate. De asemenea, pierderea cetățeniei Uniunii ar putea conduce la situația în care persoana interesată nu se mai poate prevala de un drept de ședere pe teritoriul statului membru în cauză, sau chiar, în unele cazuri, pe cel al Uniunii. Dacă acestă persoană interesată are ea însăși copii care au cetățenia statului membru respectiv și în privința cărora exercită în mod exclusiv autoritatea părintească, aceștia din urmă s‑ar putea afla atunci într‑o situație precum cea examinată în cauza Ruiz Zambrano (C‑34/09, EU:C:2011:124).

77.

Totuși, aceste consecințe nu rezultă din decizia de retragere a naturalizării persoanei interesate, ci din decizii administrative subsecvente care pot fi sau nu pot fi adoptate și care, în orice caz, pot face obiectul unei căi de atac jurisdicționale și, dacă este cazul, al unui control al proporționalității, inclusiv în raport cu dreptul Uniunii.

78.

Prin urmare, nu înțelegem motivul pentru care, atunci când examinează proporționalitatea deciziei de retragere a cetățeniei din perspectiva dreptului Uniunii, instanța națională sesizată ar trebui să ia în considerare astfel de consecințe indirecte, chiar ipotetice, în cazul în care acestea nu pot oricum să conducă la anularea unei asemenea decizii sau la constatarea faptului că autoritățile naționale ar fi trebuit să se abțină de la adoptarea acesteia.

79.

Astfel, pentru a relua unul dintre exemplele menționate mai sus, în cazul în care persoana interesată care poate pierde statutul de cetățean al Uniunii și membrii familiei sale, ei înșiși cetățeni ai Uniunii, s‑ar afla într‑o situație precum cea examinată în cauza Ruiz Zambrano (C‑34/09, EU:C:2011:124), aceasta nu ar însemna că statul membru în cauză trebuie să se abțină, în privința acestei persoane interesate, să adopte decizia de retragere a cetățeniei acesteia din urmă, ci, mai degrabă, că el trebuie să se asigure că persoana interesată poate continua să aibă reședința pe teritoriul Uniunii, ca membru al familiei unor cetățeni ai Uniunii.

80.

Prin urmare, din două, una: fie adoptarea unei decizii de retragere a cetățeniei poate fi „neutralizată” din cauza pierderii statutului de cetățean al Uniunii pe care o implică – ceea ce ridică desigur o serie de probleme, având în vedere caracterul complementar al acestui statut în raport cu cetățenia statelor membre, astfel cum se prevede la articolul 9 TUE și la articolul 20 alineatul (1) TFUE ( 16 ), dar care, în opinia noastră, nu este imposibilă ( 17 ) –, fie adoptarea unei astfel de decizii nu poate fi „neutralizată” de pierderea statutului de cetățean al Uniunii, dar atunci nu putem înțelege motivul pentru care consecințe indirecte, subsidiare, chiar ipotetice cu privire la situația persoanei interesate și mai puțin grave decât pierderea acestui statut fundamental și a drepturilor aferente, ar presupune ca decizia de retragere a cetățeniei să nu poată fi adoptată.

81.

Să nu fim înteleși greșit de către Curte. Departe de noi ideea de a scuti statele membre de un control al proporționalității unei decizii de retragere a cetățeniei sau a unei măsuri, precum cele în discuție în cauzele principale, care constată pierderea cetățeniei resortisanților unui stat membru care implică pierderea statutului de cetățean al Uniunii.

82.

Acest control trebuie însă, în opinia noastră, și în conformitate cu jurisprudența, să se limiteze la a verifica dacă măsura națională în cauză, care are drept consecință directă pierderea calității de cetățean al Uniunii, este adecvată pentru a garanta îndeplinirea obiectivului de interes general pe care îl urmărește și dacă acest obiectiv nu poate fi atins prin măsuri mai puțin restrictive, adică dacă măsura în cauză nu depășește cadrul a ceea ce este necesar pentru ca obiectivul de interes general menționat să fie atins ( 18 ).

83.

Punctul 59 și dispozitivul din Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), care condiționează, în termeni generali, compatibilitatea cu dreptul Uniunii, în special cu articolul 17 CE (devenit articolul 20 TFUE), a unei decizii de retragere a naturalizării de respectarea „principiului proporționalității”, confirmă această interpretare.

84.

În orice caz, controlul proporționalității solicitat de Curte instanței naționale în Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104) nu cuprinde, în opinia noastră, examinarea tuturor circumstanțelor proprii fiecărei situații individuale care, în pofida îndeplinirii condițiilor de aplicare a legislației naționale care reglementează retragerea cetățeniei, ar putea demonstra menținerea unei legături efective cu statul membru în cauză.

85.

În această privință, dacă ne oprim în acest stadiu numai asupra elementelor enumerate în mod explicit la punctul 56 a doua teză din Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), amintim că Curtea a solicitat instanței naționale să verifice în special dacă pierderea drepturilor de care beneficiază orice cetățean al Uniunii „este justificată în raport cu gravitatea infracțiunii comise de acesta, cu timpul scurs între decizia de naturalizare și decizia de retragere, precum și cu posibilitatea ca persoana interesată să redobândească cetățenia sa de origine.”

86.

Desigur, deși a doua teză a punctului 56 din Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104) este formulată în mod general, elementele identificate de Curte care trebuiau examinate de instanța națională nu pot fi în mod necesar transpuse în toate situațiile în care pierderea cetățeniei unui stat membru și a cetățeniei Uniunii este în discuție. În special, controlul proporționalității trebuie realizat în funcție de motivul pe care se întemeiază retragerea cetățeniei și a calității de cetățean al Uniunii.

87.

În aceste condiții, examinarea celor trei elemente menționate la punctul 56 a doua teză din Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104) nu susține, în opinia noastră, afirmația reclamantelor din litigiile principale potrivit căreia în cadrul examinării proporționalității unei măsuri naționale prin care se retrage unei persoane cetățenia unui stat membru trebuie luate în considerare toate circumstanțele fiecărei spețe.

88.

În mod clar, aceasta este situația în ceea ce privește solicitarea adresată instanței naționale de a verifica dacă pierderea drepturilor aferente statutului de cetățean al Uniunii era „justificată în raport cu gravitatea infracțiunii comise”. Astfel, examinarea acestui element, propriu motivului (manopere frauduloase) pe care se întemeia decizia de retragere a naturalizării în cauza Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), necesită numai verificarea corelației dintre pierderea drepturilor aferente calității de cetățean al Uniunii și caracterul suficient de grav al infracțiunii comise de persoana interesată, care se poate efectua foarte bine in abstracto și, prin urmare, nu presupune o examinare in concreto ( 19 ). Astfel, într‑un caz extrem – și sperăm cu totul ipotetic – în care legislația unui stat membru ar prevedea retragerea naturalizării unei persoane, având ca efect pierderea cetățeniei Uniunii, ca urmare a unei contravenții rutiere, caracterul disproporționat al acestei măsuri ar ieși în evidență, având în vedere lipsa adecvării dintre gradul redus de gravitate al încălcării și consecința dramatică a pierderii statutului de cetățean al Uniunii. Un astfel de control nu ar necesita nicio luare în considerare a situației individuale a persoanei.

89.

Aceasta este cu siguranță și situația examinării, de către instanța națională, a problemei dacă persoana interesată privată de cetățenia unui stat membru are „posibilitatea […] de a‑și redobândi cetățenia de origine”. O astfel de examinare poate fi realizată foarte bine având în vedere numai posibilitățile prevăzute de dispozițiile naționale relevante, indiferent de examinarea circumstanțelor proprii individului. În plus, este interesant de reținut că, deși acest pasaj din Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104) este inserat într‑un punct care amintește importanța pe care dreptul primar o acordă statutului de cetățean al Uniunii, Curtea nu se concentrează nici asupra necesității pentru persoana interesată de a păstra acest statut ( 20 ), nici asupra faptului că persoana interesată poate efectiv să își redobândească cetățenia de origine, în speță, cetățenia austriacă, ceea ce, în cauza Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), ar fi asigurat reclamantului și redobândirea cetățeniei Uniunii ( 21 ).

90.

Aceasta este, în opinia noastră, și situația examinării solicitate de Curte la punctul 56 a doua teză din Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), cu privire la „timpul scurs între decizia de naturalizare și decizia de retragere”, deși ea este, admitem, mai puțin certă. Această verificare solicitată instanței naționale ridică îndoieli cu privire la consecințele pe care respectiva instanță trebuia să le tragă din scurgerea timpului. Astfel, nu este clar dacă scurgerea timpului ar fi putut împiedica, ca atare, însăși adoptarea deciziei de retragere a cetățeniei sau nu putea eventual să aibă, având în vedere circumstanțele proprii ale cauzei Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), decât o influență asupra caracterului retroactiv sau neretroactiv al acestei decizii. În cauza Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), timpul scurs între decizia de naturalizare și decizia de retragere era de aproximativ un an și jumătate. Pe de altă parte, dreptul german relevant prevedea că un act administrativ obținut prin fraudă era, în principiu, retras cu efect retroactiv ( 22 ), ceea ce lăsa o marjă de apreciere instanței naționale sesizate care îi permitea să ia în considerare anumite elemente legate de comportamentul persoanei interesate în această perioadă, precum și de cel al administrației, în special lipsa diligenței în constatarea manoperelor frauduloase. Curtea nu a dat însă indicații clare care să sugereze că timpul scurs putea „neutraliza” dobândirea frauduloasă a cetățeniei și, prin urmare, adoptarea deciziei de retragere a naturalizării cu efect retroactiv. Cu alte cuvinte, nu reiese în niciun caz din Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104) că se solicita instanței naționale să verifice dacă, în pofida manoperelor frauduloase ale persoanei interesate, având în vedere circumstanțele proprii, aceasta din urmă consolidase, în timpul scurs între decizia de naturalizare și decizia de retragere a acesteia, o legătură suficient de puternică cu Republica Federală Germania astfel încât să împiedice retragerea naturalizării.

91.

În consecință, având în vedere atât Hotărârea Delvigne (C‑650/13, EU:C:2015:648), cât și Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104), apreciem că, în cauzele principale, controlul proporționalității articolului 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză trebuie efectuat in abstracto și, în orice caz, independent de consecințele și de circumstanțele individuale care ar avea ca efect înlăturarea aplicării condițiilor de pierdere a cetățeniei alese de legiuitorul neerlandez.

92.

În continuare, vom examina proporționalitatea articolului 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză.

93.

În această privință, este necesar, în primul rând, să se arate că aplicarea articolului menționat nu determină în mod necesar pierderea cetățeniei Uniunii. Astfel, așa cum am subliniat deja, pierderea cetățeniei neerlandeze prevăzută la acest articol se aplică de asemenea resortisanților Regatului Țărilor de Jos care au și cetățenia unui alt stat membru și care au reședința într‑o țară terță. În pofida pierderii cetățeniei neerlandeze, aceste persoane păstrează calitatea de cetățean al Uniunii.

94.

În al doilea rând, astfel cum a arătat instanța de trimitere, articolul 15 alineatul 4 din Legea privind cetățenia neerlandeză prevede mai multe posibilități de a întrerupe termenul de zece ani de reședință neîntreruptă într‑o țară terță, prin intermediul unor demersuri simple. Astfel, acest termen se întrerupe și, prin urmare, un nou termen de zece ani începe să curgă în beneficiul persoanei interesate, din momentul în care acesta din urmă a obținut fie o declarație privind deținerea cetățeniei neerlandeze, fie un document de călătorie (un pașaport), fie o carte de identitate neerlandeză.

95.

Prin eliberarea unuia dintre aceste documente, persoana interesată poate, la inițiativa sa, să evite pierderea cetățeniei neerlandeze precum și, dacă este cazul, pe cea a cetățeniei Uniunii.

96.

Chiar independent de pierderea cetățeniei, a impune unui resortisant al unui stat membru să reînnoiască, de la expirarea validității unui pașaport sau a unei cărți de identitate naționale, unul dintre aceste documente pare departe de a fi nerezonabil și disproporționat ( 23 ).

97.

Această constatare este valabilă cu atât mai mult atunci când persoana are reședința pentru o perioadă semnificativă într‑o țară terță în care legătura cu statul său membru de origine riscă să fie slăbită. Astfel, este în interesul fiecărei persoane să dispună de documente de identitate și/sau de călătorie valabile, cu atât mai mult atunci când eliberarea unuia dintre aceste documente îi permite să își păstreze cetățenia, precum și, dacă este cazul, statutul de cetățean al Uniunii.

98.

Atunci când un resortisant neerlandez solicită, în perioada de zece ani de reședință neîntreruptă într‑o țară terță, eliberarea unuia dintre cele trei documente menționate la articolul 15 alineatul 4 din Legea privind cetățenia neerlandeză, legiuitorul neerlandez a prezumat că acest resortisant dorește să păstreze o legătură efectivă cu Țările de Jos.

99.

În schimb, atunci când persoana în cauză omite să efectueze demersul prin care se urmărește obținerea unuia dintre aceste documente în perioada de reședință neîntreruptă de 10 ani într‑o țară terță, prevăzută la articolul 15 alineatul 1 litera c) din această lege, legiuitorul neerlandez a prezumat că această legătură a dispărut ( 24 ).

100.

Astfel de prezumții nu par a depăși cadrul a ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivul urmărit de legiuitorul neerlandez.

101.

În al treilea rând, pierderea de plin drept a cetățeniei neerlandeze și, dacă este cazul, a calității de cetățean al Uniunii nu este ireversibilă. Astfel, în temeiul articolului 6 alineatul 1 litera f) din Legea privind cetățenia neerlandeză, atunci când o persoană a pierdut cetățenia neerlandeză, ea poate să o obțină din nou în condiții mai favorabile decât un resortisant care nu a avut niciodată cetățenia neerlandeză. Astfel cum a arătat și Curtea la punctul 56 a doua teză din Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104) și astfel cum cum reiese și din controlul efectuat de aceasta în privința respectării principiului proporționalității în Hotărârea din 6 octombrie 2015, Delvigne (C‑650/13, EU:C:2015:648), apreciem și noi că posibilitatea de a redobândi drepturile aferente statutului de cetățean al Uniunii ține de caracterul proporțional al legislației în discuție în prezenta cauză.

102.

În prezenta cauză, amintim că niciuna dintre cele trei reclamante nu contestă faptul că acestea îndeplinesc condițiile de aplicare ale articolului 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză și că, prin urmare, trebuie să piardă cetățenia neerlandeză, precum și, întrucât nu au cetățenia unui alt stat membru, calitatea de cetățeni ai Uniunii ( 25 ).

103.

Astfel, potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, reclamantele din litigiile principale au așteptat, în mod foarte surprinzător, între șase și zece ani pentru a solicita reînnoirea pașaportului, introducând toate cererea de reînnoire în cursul anului 2014, deși, în aplicarea articolului 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză, ele pierduseră toate cetățenia neerlandeză din primăvara anului 2013.

104.

Așa cum am arătat mai sus, reclamantele din litigiile principale critică faptul că Legea privind cetățenia neerlandeză interzice instanțelor naționale să ia în considerare circumstanțele individuale care demonstrează că ele au păstrat o legătură efectivă cu Țările de Jos, în pofida criteriului reținut de legiuitorul neerlandez prevăzut la articolul 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză. Cu alte cuvinte, ele apreciază că principiul proporționalității ar impune instanței naționale să țină seama nu numai de circumstanțele individuale care țin de verificarea îndeplinirii condițiilor de aplicare a articolului 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză, ci și, mai ales, de circumstanțele individuale care se referă la alte elemente de legătură care ar reflecta păstrarea unei pretinse legături efective cu Țările de Jos, precum capacitatea de a vorbi limba neerlandeză, menținerea legăturilor de familie și/sau afective în acest stat membru și exercitarea dreptului de a alege în cadrul alegerilor din Țările de Jos.

105.

Oricât de atrăgătoare poate părea, și dincolo de discuția referitoare la domeniul de aplicare al Hotărârii Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104) și al Hotărârii Delvigne (C‑650/13, EU:C:2015:648), această teză atrage, în opinia noastră, consecințe deosebit de periculoase, în special cu privire la repartizarea competențelor între statele membre și Uniune.

106.

Astfel, sub pretextul solicitării examinării respectării principiului proporționalității în dreptul Uniunii, această teză echivalează, în definitiv, cu a dori să se impună instanței naționale să înlăture motivul care determină pierderea cetățeniei, ales de legiuitorul național, în conformitate cu dreptul internațional și fără a contraveni dreptului Uniunii, în favoarea unor criterii de legătură cu statul membru în cauză, care în mod cert pot fi pe deplin luate în considerare din punct de vedere teoretic sau din punctul de vedere al unui alt stat membru, dar pe care legiuitorul național nu le‑a reținut ca fiind relevante pentru a demonstra păstrarea legăturii efective cu statul membru în cauză.

107.

Or, amintim că, potrivit jurisprudenței, statele membre sunt competente să definească condițiile de dobândire și de pierdere a cetățeniei și că, în temeiul articolului 9 TUE și al articolului 20 alineatul (1) TFUE, cetățenia Uniunii se adaugă cetățeniei naționale și nu o înlocuiește. A împărtăși argumentația reclamantelor din litigiile principale ar determina de asemenea Uniunea să nu țină seama de obligația de a respecta identitatea națională a statelor membre, prevăzută la articolul 4 alineatul (2) TUE, în cadrul căreia compoziția comunității naționale constituie cu certitudine un element esențial ( 26 ).

108.

Așa cum am subliniat deja, nici Hotărârea Rottmann (C‑135/08, EU:C:2010:104) nu sprijină argumentația reclamantelor din litigiile principale. Astfel, această hotărâre nu poate, în opinia noastră, să fie interpretată în sensul că impune instanței naționale ca în cadrul examinării respectării principiului proporționalității să verifice dacă adoptarea unei decizii de retragere a cetățeniei unui stat membru, întemeiată pe un motiv de interes general urmărit de reglementarea națională, poate fi exclusă ca urmare a existenței unor circumstanțe proprii persoanei interesate care ar reflecta menținerea unei legături efective cu statul membru în cauză, independent de motivul pentru care a fost luată această decizie.

109.

În plus și în mod corelativ, amintim că necesitatea și proporționalitatea unei măsuri naționale, care urmărește un obiectiv de interes general, nu sunt excluse pentru simplul motiv că un stat membru ar fi ales un sistem de protecție diferit de cel adoptat de un alt stat membru ( 27 ) sau că există alte măsuri posibile care ar putea realiza acest obiectiv, dar că legiuitorul național, dintr‑un motiv sau altul, a decis că acestea erau insuficiente pentru a atinge acest obiectiv.

110.

Mai mult, a admite argumentația dezvoltată de reclamantele din litigiile principale în prezenta cauză ar obliga instanța națională să determine, fără o indicație precisă din partea legiuitorului național, care sunt criteriile de legătură relevante cu statul membru în cauză, gradul lor de intensitate, precum și ponderea acestora.

111.

De exemplu, presupunând că aptitudinea de a utiliza limba neerlandeză este rețintă drept criteriu relevant, cum ar trebui instanța națională să ia în considerare faptul că doamna Tjebbes arată, în observațiile sale scrise, că nu vorbește neerlandeza în mod curent și, dacă este cazul, să pondereze acest criteriu cu numărul de călătorii pe care le‑a efectuat între Canada și Țările de Jos în ultimii ani sau, dacă este cazul, cu eventualele legături de familie, al căror grad nu a fost precizat, pe care le păstrează în acest stat membru?

112.

De asemenea, în situația doamnei Koopman, care se prevalează de o stăpânire perfectă a limbii neerlandeze, atât în scris, cât și oral, și care pare să călătorească în mod regulat în Țările de Jos, instanța națională ar trebui să țină seama și de faptul că, potrivit observațiilor doamnei Koopman, fiul său, devenit major înainte de primăvara anului 2013, spre deosebire de doamna Koopman, a făcut demersurile care îi permit să păstreze cetățenia neerlandeză și, în caz afirmativ, ce importanță ar trebui să aibă acest element?

113.

A impune instanțelor naționale să se angajeze într‑un astfel de demers ar expune persoanele la situații de insecuritate juridică. În orice caz, apreciem că, în cazul în care, contrar a ceea ce propunem, Curtea ar sprijini teza reclamantelor din litigiile principale, aceasta ar trebui să determine ea însăși domeniul de aplicare al principiului proporționalității și, prin urmare, să indice instanței de trimitere criteriile relevante de legătură cu statul membru în cauză care ar trebui să fie luate în considerare de aceasta din urmă, fiind în sarcina acesteia să verifice îndeplinirea lor în fiecare dintre situațiile din cauzele principale.

114.

Nu putem încuraja Curtea să urmeze această orientare, întrucât aceasta ar aduce atingere competenței statelor membre de a defini condițiile de pierdere a cetățeniei.

115.

Având în vedere toate aceste considerații, considerăm că articolul 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză nu încalcă principiul proporționalității, astfel cum este protejat în dreptul Uniunii.

116.

În sfârșit, această concluzie nu poate fi infirmată de necesitatea de a asigura dreptul oricărei persoane la respectarea vieții sale private și de familie, în conformitate cu articolul 7 din cartă.

117.

Astfel, aplicarea articolului 15 alineatul 1 litera c) din Legea privind cetățenia neerlandeză nu privează nicidecum resortisanții neerlandezi care și‑au pierdut cetățenia neerlandeză și, dacă este cazul, cetățenia Uniunii, de beneficiul vieții lor private și de familie. În special, aceștia continuă să beneficieze de dreptul de ședere pe teritoriul țării terțe a cărei cetățenie o au, să călătorească și să circule liber datorită documentelor de călătorie eliberate de această țară terță și sunt admise, în limitele reglementării privind intrarea resortisanților străini, pe teritoriul oricărui alt stat, inclusiv statele membre ale Uniunii. Aceste persoane continuă, în plus, să se bucure pe deplin de viața de familie, fără riscul de a trebui să părăsească teritoriul țării terțe în care au reședința. O asemenea apreciere se aplică în toate ipotezele. Cu alte cuvinte, aceasta nu necesită o examinare in concreto a impactului pierderii cetățeniei și, dacă este cazul, a statutului de cetățean al Uniunii, asupra situației individuale a fiecărei persoane în cauză.

118.

Prin urmare, propunem să se răspundă la prima parte a întrebării adresate de instanța de trimitere în sensul că articolul 20 TFUE și articolul 7 din cartă nu se opun unei dispoziții legislative precum articolul 15 alineatul 1 litera c) și articolul 4 din Legea privind cetățenia neerlandeză, în temeiul căreia o persoană majoră, care are de asemenea cetățenia unei țări terțe, pierde de plin drept cetățenia unui stat membru și, prin urmare, statutul de cetățean al Uniunii, pentru motivul că a avut reședința principală pentru o perioadă neîntreruptă de zece ani în străinătate și în afara Uniunii Europene.

119.

A doua parte a întrebării preliminare adresate de instanța de trimitere se referă la pierderea cetățeniei resortisanților neerlandezi minori, prevăzută la articolul 16 alineatul 1 litera d) din Legea privind cetățenia neerlandeză, și privește, în cauza principală, doar situația domnișoarei Duboux, fiica doamnei Koopman. Astfel cum s‑a procedat cu examinarea articolul 15 alineatul 1 litera c) din legea menționată, este necesar să se verifice dacă pierderea cetățeniei prevăzută la articolul 16 alineatul 1 litera d) din această lege urmărește un obiectiv de interes general și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

120.

În temeiul articolului 16 alineatul 1 litera d) din Legea privind cetățenia neerlandeză, un minor pierde cetățenia neerlandeză dacă unul dintre părinții săi pierde această cetățenie în temeiul articolului 15 alineatul 1 litera c) din legea menționată, cu condiția ca, potrivit instanței de trimitere, minorul respectiv să nu devină apatrid ( 28 ).

121.

În ceea ce privește obiectivul de interes general urmărit de articolul 16 alineatul 1 litera d) din Legea privind cetățenia neerlandeză, instanța de trimitere subliniază că din geneza sa reiese că această dispoziție urmărește restabilirea caracterului unitar al cetățeniei în cadrul familiei.

122.

În această privință, este necesar să se arate că articolul 16 alineatul 1 litera d) din Legea privind cetățenia neerlandeză se inspiră din articolul 7 alineatul 2 din Convenția europeană asupra cetățeniei care prevede că un stat parte la această convenție poate să prevadă pierderea cetățeniei de către copilul care are un părinte care pierde această cetățenie ( 29 ). Pe de altă parte, al doilea Protocol de modificare a Convenției (europene) privind reducerea cazurilor de cetățenie multiplă și privind obligațiile militare în caz de cetățenie multiplă, semnat la Strasbourg la 2 februarie 1993 ( 30 ), menționează, în al treilea considerent, încurajarea asigurării caracterul unitar al cetățeniei în cadrul aceleiași familii.

123.

Este adevărat că, chiar la nivel internațional, legitimitatea unui asemenea obiectiv a fost contestată pentru motivul necesității de a recunoaște minorilor drepturi procedurale și materiale autonome în raport cu părinții lor ( 31 ).

124.

Fără a merge până la a recunoaște existența unor astfel de drepturi, guvernul neerlandez a subliniat în mod repetat în observațiile depuse în prezenta cauză că obiectivul caracterului unitar al cetățeniei în cadrul familiei trebuie să includă luarea în considerare a interesului (superior) al copilului, în concordanță cu principiile recunoscute în contextul aplicării articolul 7 alineatul 2 din Convenția europeană asupra cetățeniei ( 32 ). Acest guvern adaugă faptul că interesul superior al copilului, consacrat la articolul 24 alineatul (2) din cartă ( 33 ), a fost de altfel luat în considerare de legiuitorul național atunci când acesta din urmă a prevăzut la articolul 16 alineatul 2 din Legea privind cetățenia neerlandeză o serie de excepții de la pierderea cetățeniei în cazul minorilor.

125.

Împărtășim poziția guvernului neerlandez potrivit căreia motivul caracterului unitar al cetățeniei în cadrul familiei trebuie în mod necesar să ia în considerare interesul superior al copilului. Această luare în considerare este cu atât mai importantă atunci când, prin pierderea cetățeniei neerlandeze, minorul riscă să fie privat și de calitatea de cetățean al Uniunii.

126.

Având în vedere aceste considerații, obiectivul de a asigura sau de a restabili caracterul unitar al cetățeniei în cadrul familiei, incluzând luarea în considerare a interesului superior al copilului, constituie, în opinia noastră, un obiectiv legitim care, în principiu, poate justifica pierderea de către un minor a cetățeniei unui stat membru, pierdere care ea însăși o poate determina pe cea a cetățeniei Uniunii.

127.

Cu toate acestea, trebuie verificat dacă măsura prin care legiuitorul neerlandez a prevăzut atingerea acestui obiectiv este conformă cu principiul proporționalității.

128.

Potrivit guvernului neerlandez, luarea în considerare a interesului superior al copilului, cetățean al Uniunii, nu înseamnă că pierderea cetățeniei neerlandeze, care o determină pe cea a cetățeniei Uniunii, nu ar putea interveni niciodată. El adaugă în esență că, atunci când un părinte a pierdut o legătură efectivă cu Țările de Jos, se poate prezuma în mod rezonabil că copilul nu mai are, în principiu, o legătură efectivă cu acest stat membru. Acest argument ar explica motivul pentru care pierderea cetățeniei minorilor ar fi, în principiu, automată, dacă nu sunt îndeplinite condițiile de aplicare a excepțiilor prevăzute la articolul 16 alineatul 2 din Legea privind cetățenia neerlandeză.

129.

Acest raționament nu ne convinge.

130.

Desigur, este cert că interesul superior al copilului, cetățean al Uniunii, se poate opune, din principiu, pierderii cetățeniei unui stat membru și, prin urmare, a cetățeniei Uniunii.

131.

Cu toate acestea, pe de o parte, reținem că legiuitorul neerlandez a pornit de la prezumția că caracterul unitar al cetățeniei în cadrul familiei coincide întotdeauna cu interesul superior al copilului, în afara cazurilor excepționale pe care legiuitorul însuși le‑a admis.

132.

Pe de altă parte, legiuitorul neerlandez nu pare să fi ținut nicidecum seama de faptul că cetățenii Uniunii minori beneficiază de această calitate în mod independent. Cu toate acestea, este evident că statutul de cetățean al Uniunii nu este rezervat persoanelor majore și că minorii nu sunt cetățeni ai Uniunii de categoria a doua ( 34 ). Minorii sunt în esență titulari ai acelorași drepturi care decurg din acest statut, indiferent dacă exercitarea acestor drepturi depinde în general de persoanele care asigură autoritatea părintească. Prin urmare, minorii nu dețin o cetățenie a Uniunii derivată din cea a părinților lor, ei înșiși cetățeni ai Uniunii, ci beneficiază de statutul de cetățean al Uniunii în mod autonom.

133.

În opinia noastră, autonomia calității de cetățean al Uniunii a minorilor, precum și necesitatea de a lua în considerare interesul superior al copilului implică faptul că, în aplicarea unei legislații a unui stat membru care determină, pentru resortisanții minori din acest stat, pierderea cetățeniei, precum și pe cea a cetățeniei Uniunii, acești minori trebuie să poată beneficia de aceleași drepturi procedurale și materiale ca cele recunoscute persoanelor majore.

134.

Or, astfel cum a subliniat instanța de trimitere, copiii, cetățeni ai Uniunii, nu au, spre deosebire de persoanele majore, posibilitatea de a preveni pierderea cetățeniei solicitând documentele prevăzute la articolul 15 alineatul 4 din Legea privind cetățenia neerlandeză.

135.

Desigur, părintele, resortisant neerlandez, ar putea efectua astfel de demersuri.

136.

Cu toate acestea, aceste demersuri făcute în numele copilului sunt în mod sistematic condiționate de existența unor demersuri paralele ale părintelui în numele său propriu. În absența lor, pierderea cetățeniei părintelui o determină automat pe cea a copilului.

137.

Astfel, un părinte, cetățean al Uniunii, care ar fi solicitat și obținut reînnoirea unui pașaport numai pentru copilul său, cetățean al Uniunii în anul 2012, adică anterior datei de 1 aprilie 2013, dar care, ulterior acestei date, ar fi pierdut cetățenia neerlandeză, și‑ar vedea de asemenea copilul pierzând în mod automat, de la această dată, acea cetățenie și cetățenia Uniunii, chiar dacă, din punct de vedere oficial, acest copil are un pașaport eliberat de autoritățile neerlandeze pentru o perioadă de cinci ani, adică până în anul 2017, ceea ce ar putea da impresia că acest minor poate să beneficieze de efectele actului care întrerupe termenul de zece ani prevăzut la articolul 15 alineatul 4 din Legea privind cetățenia neerlandeză, adică până în anul 2022 și, prin urmare, să păstreze cetățenia neerlandeză și cetățenia Uniunii, cel puțin până la această dată.

138.

Faptul că o astfel de situație poate apărea nu este nicidecum de neconceput.

139.

Astfel, este perfect posibil ca, înainte de expirarea termenului de zece ani, părintele de cetățenie neerlandeză al unui minor neerlandez, cetățean al Uniunii, dacă este cazul, cu acordul acestuia din urmă, să poată considera că este în interesul copilului său să păstreze cetățenia neerlandeză și, prin urmare, calitatea de cetățean al Uniunii, înainte ca părintele în cauză să fie el însuși obligat să își reînnoiască pașaportul sau cartea de identitate pentru a o păstra pe a sa.

140.

Pe de altă parte, este de asemenea posibil ca, pentru diverse motive, minorul să locuiască, separat de părintele său, în Uniune, și chiar în Țările de Jos.

141.

Or, pe de o parte, nicio dispoziție din Legea privind cetățenia neerlandeză nu prevede că, în astfel de cazuri, pierderea automată a cetățeniei neerlandeze a minorului, ca urmare a celei a părintelui său, este exclusă, chiar dacă interesul superior al copilului, cetățean al Uniunii, ar putea să o impună.

142.

Astfel, așa cum a precizat instanța de trimitere și așa cum am reiterat, articolul 15 alineatele 3 și 4 din Legea privind cetățenia neerlandeză, care permite întreruperea termenului de zece ani de reședință într‑o țară terță, se aplică numai în cazul persoanelor majore. În plus, în timp ce legiuitorul neerlandez a recunoscut că obiectivul caracterului unitar al cetățeniei în cadrul familiei poate avea excepții, niciuna dintre situațiile excepționale prevăzute la articolul 16 alineatul 2 din Legea neerlandeză privind cetățenia nu s‑ar aplica în cazul prezentat mai sus.

143.

Pe de altă parte, neluând în considerare acest tip de situații, legiuitorul neerlandez presupune că statutul de cetățean al Uniunii al unui minor este în mod sistematic accesoriu celui al unei persoane majore, în afară de cazul anumitor situații excepționale prevăzute la articolul 16 alineatul 2 din Legea privind cetățenia neerlandeză.

144.

Măsuri care să atenteze mai puțin la interesul superior al copilului și la statutul de cetățean al Uniunii al acestuia din urmă ar consta, în opinia noastră, printre altele, într‑o clauză generală care să permită instanței naționale să ia în considerare interesul menționat și statutul menționat în toate cazurile de aplicare a dispozițiilor relevante din Legea privind cetățenia neerlandeză și/sau în posibilitatea acordată resortisanților neerlandezi de a face demersuri care să întrerupă termenul de zece ani numai pentru copiii lor neerlandezi, cetățeni ai Uniunii.

145.

În plus, faptul că, devenit major, un copil poate redobândi cetățenia neerlandeză în anumite condiții nu este suficient, singur, pentru a compensa faptul că, în perioada în care a fost minor, această persoană nu ar fi trebuit niciodată să piardă cetățenia în cauză dacă interesul superior al copilului și statutul său de cetățean al Uniunii ar fi fost luate în considerare în mod corespunzător.

146.

În consecință, apreciem că, omițând să prevadă ca interesul superior al copilului, cetățean al Uniunii, să fie luat în considerare în orice decizie care ar putea conduce la pierderea cetățeniei Uniunii de către acest copil, în afară de câteva situații excepționale prevăzute la articolul 16 alineatul 2 din Legea privind cetățenia neerlandeză, legiuitorul neerlandez a depășit ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului menținerii caracterului unitar al cetățeniei în cadrul familiei, ținând seama de interesul superior al copilului.

147.

Această concluzie, care respectă competența de principiu a legiuitorului național de a defini condițiile de pierdere a cetățeniei, nu este, în mod evident, în contradicție cu cea pe care o propunem a fi reținută în ceea ce privește persoanele majore. Astfel, nu este vorba aici de înlocuirea criteriului aplicabil pierderii naționalității statului membru în cauză, ales de legiuitorul național, cu un criteriu substitutiv care să nu fi fost reținut de acest legiuitor, ci de a se limita la a controla dacă măsurile adoptate de acest legiuitor în scopul atingerii obiectivului pe care dorește să îl urmărească nu depășesc ceea ce este necesar pentru realizarea acestuia.

148.

Cu alte cuvinte, pentru a efectua acest control, nu este necesar să se țină seama nici de circumstanțele individuale care ar demonstra că persoana interesată păstrează o legătură cu statul membru în cauză în temeiul unui criteriu nereținut de legiuitorul național care permite înlăturarea aplicării aceluia ales de acest legiutor național în cadrul competenței sale de a a defini condițiile de pierdere a cetățeniei, nici de consecințele eventuale concrete și individuale pe care le‑ar determina pierderea cetățeniei Uniunii ( 35 ).

149.

Având în vedere aceste considerații, propunem să se răspundă la a doua parte a întrebării adresate de instanța de trimitere în sensul că articolul 20 TFUE și articolul 24 din cartă se opun unei dispoziții legislative, precum articolul 16 alineatul 1 litera d) și alineatul 2 din Legea privind cetățenia neerlandeză, în temeiul căreia o persoană minoră pierde de plin drept, în afara unor situații excepționale, cetățenia statului său membru și, prin urmare, statutul de cetățean al Uniunii, ca urmare a pierderii cetățeniei de către părintele său.

150.

În ședință, guvernul neerlandez a solicitat limitarea în timp a efectelor hotărârii care se va pronunța în cazul în care Curtea ar considera că articolul 15 alineatul 1 litera c) și articolul 16 alineatul 1 litera d) din Legea privind cetățenia neerlandeză ar fi disproporționate.

151.

Această cerere nu poate, în opinia noastră, să fie admisă, chiar dacă Curtea ar ajunge efectiv la o asemenea concluzie.

152.

Trebuie amintit că, pentru a putea decide o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna‑credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave ( 36 ).

153.

Mai precis, reiese din jurisprudența Curții că implicațiile financiare care ar putea rezulta pentru un stat membru dintr‑o hotărâre preliminară nu justifică, prin ele însele, limitarea în timp a efectelor hotărârii.

154.

Astfel, Curtea nu a recurs la această soluție decât în circumstanțe bine determinate, și anume în cazul în care exista un risc de repercusiuni economice grave, cauzate mai ales de numărul mare de raporturi juridice constituite cu bună‑credință în temeiul reglementării considerate ca fiind în mod valid în vigoare, și atunci când reieșea că particularii și autoritățile naționale au fost determinați să adopte un comportament neconform dreptului Uniunii ca urmare a unei incertitudini obiective și importante privind domeniul de aplicare al normelor de drept al Uniunii, incertitudine la care contribuise eventual și comportamentul altor state membre sau al Comisiei ( 37 ).

155.

În susținerea cererii sale, guvernul neerlandez nu a prezentat nicio probă cu privire la eventualele perturbări grave și la repercusiunile economice grave care ar putea determina recunoașterea de către Curte a incompatibilității cu dreptul Uniunii a dispozițiilor legislative în discuție în cauzele principale. În special, acest guvern s‑a limitat la a arăta în mod laconic că ar exista numeroși cetățeni neerlandezi care au pierdut cetățenia neerlandeză de mai mulți ani, fără să prezinte nici cel mai mic element care să permită să se determine numărul de persoane vizate, precum și care ar putea fi perturbările și eventualele consecințele economice la care ar fi expuse Țările de Jos ca urmare a redobândirii cetățeniei neerlandeze de către persoanele în cauză.

156.

În consecință, propunem ca în toate cazurile să se respingă cererea guvernului neerlandez prin care se urmărește limitarea în timp de către Curte a efectelor hotărârii care se va pronunța.

157.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem să se răspundă la cererea de decizie preliminară adresată de Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos) după cum urmează: