1. 

Curții i se solicită pentru prima dată (dacă nu ne înșelăm) să stabilească dacă Directiva 2013/32/UE ( 2 ) este compatibilă cu o reglementare națională care permite declararea ca inadmisibilă sau respingerea de plano a unei acțiuni în justiție introduse de un solicitant de azil împotriva deciziei de respingere a cererii sale de protecție internațională.

2. 

Instanța de trimitere arată că acțiunea introdusă de solicitantul de azil în prezenta cauză este „vădit neîntemeiată” și că „respingerea de către autoritatea administrativă” a cererii sale nu poate fi, „așadar, infirmată”. Cu toate că, în această situație, legislația națională permite instanței de trimitere să declare inadmisibilă sau să respingă de plano acțiunea, se pune problema dacă o astfel de soluție este conformă cu Directiva 2013/32. Concret, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă respingerea de plano ar priva realmente solicitantul de dreptul la o cale de atac efectivă, consacrat la articolul 46 alineatul (3) din directivă.

3.

Conform articolului 1 din Directiva 2013/32, scopul acesteia este de a „stabili proceduri comune de acordare și retragere a protecției internaționale în temeiul Directivei 2011/95/UE” ( 3 ).

4.

În considerentele (18), (20) și (60) ale directivei se arată că:

5.

Articolul 2 litera (c) din directivă prevede:

„«solicitant» înseamnă un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care a depus o cerere de protecție internațională cu privire la care nu a fost adoptată încă o decizie finală.”

6.

Articolul 12, inclus în capitolul II („Principii fundamentale și garanții”), prevede:

„(1)   Cu privire la procedurile prevăzute la capitolul III, statele membre se asigură că toți solicitanții de protecție internațională beneficiază de următoarele garanții:

[…]

(2)   Cu privire la procedurile prevăzute la capitolul IV, statele membre se asigură că toți solicitanții beneficiază de garanții echivalente cu cele menționate la alineatul (1) literele (b)-(e).”

7.

Articolul 14 („Interviul personal”) din directivă prevede la alineatul (1):

„Înainte de adoptarea unei decizii de către autoritatea decizională, solicitantului i se dă posibilitatea de a avea un interviu personal cu privire la cererea sa de protecție internațională […]”

8.

Conform articolului 17 („Întocmirea rapoartelor privind interviurile personale și înregistrarea acestora”) din directivă:

„(1)   Statele membre se asigură că fiecare interviu personal face obiectul fie al unui raport detaliat și faptic care conține toate elementele esențiale, fie al unei transcrieri.

(2)   Statele membre pot să prevadă înregistrarea audio sau audio‑video a interviurilor personale. În cazul în care are loc o astfel de înregistrare, statele membre se asigură că înregistrarea sau o transcriere a interviului personal este pusă la dispoziție în legătură cu dosarul solicitantului.

(3)   Statele membre se asigură că solicitantul are posibilitatea să formuleze observații și/sau să ofere clarificări verbal și/sau în scris cu privire la orice erori de traducere sau neînțelegeri care apar în raport sau în transcriere, la încheierea interviului personal sau într‑un anumit termen înainte de luarea unei decizii de către autoritatea decizională. În acest scop, statele membre se asigură că solicitantul este pe deplin informat cu privire la conținutul raportului sau al elementelor esențiale ale transcrierii, beneficiind de asistență din partea unui interpret, dacă este necesar. Apoi, statele membre cer solicitantului să confirme faptul că conținutul raportului sau transcrierea reflectă în mod corect interviul respectiv.

[…]

(5)   Înainte de luarea unei decizii de către autoritatea decizională, [solicitantul și consilierul] său juridic sau [alt] consilier al său […] au acces la raport sau la transcriere și, dacă este cazul, la înregistrarea acestuia.

[…]”

9.

Articolul 31, intitulat „Procedura de examinare”, cu care debutează capitolul III („Proceduri în primă instanță”), prevede:

„(1)   Statele membre prelucrează cererile de protecție internațională în cadrul unei proceduri de examinare în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale din capitolul II.

(2)   Statele membre se asigură că procedura de examinare se încheie cât mai repede posibil, fără a aduce atingere unei examinări corespunzătoare și complete.

(3)   Statele membre se asigură că procedura de examinare se încheie în termen de șase luni de la depunerea cererii.

[…]

Statele membre pot prelungi termenul de șase luni prevăzut în prezentul alineat cu o nouă perioadă care nu depășește nouă luni, în cazul în care:

[…]

(8)   Statele membre pot prevedea accelerarea unei proceduri de examinare în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale din capitolul II și/sau efectuarea acesteia la frontieră sau în zonele de tranzit, în conformitate cu articolul 43, în cazul în care:

(9)   Statele membre prevăd termene pentru adoptarea unei decizii în procedura în primă instanță în temeiul alineatului (8). Respectivele termene sunt rezonabile.

[…]”

10.

Conform articolului 32 alineatul (2) din directivă:

„În cazul cererilor nefondate în care se aplică oricare dintre situațiile enumerate la articolul 31 alineatul (8), statele membre pot, de asemenea, să considere o cerere ca vădit nefondată în cazul în care este definită ca atare în legislația internă.”

11.

Capitolul V („Proceduri privind căile de atac”) din directivă conține un singur articol (articolul 46), intitulat „Dreptul la o cale de atac efectivă”, conform căruia:

„(1)   Statele membre se asigură că solicitanții de protecție internațională au dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, împotriva:

(2)   Statele membre se asigură că persoanele recunoscute de către autoritatea decizională ca fiind eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară au dreptul la o cale de atac efectivă în temeiul alineatului (1) împotriva unei decizii de a considera o cerere nefondată în ceea ce privește statutul de refugiat.

[…]

(3)   Pentru a se conforma alineatului (1), statele membre se asigură că o cale de atac efectivă prevede examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept, inclusiv, după caz, o examinare a necesităților de protecție internațională în temeiul Directivei 2011/95/UE, cel puțin în cazul procedurilor privind căile de atac în fața unei instanțe de fond.

(4)   Statele membre prevăd termene rezonabile și alte norme necesare pentru exercitarea de către solicitant a dreptului său la o cale de atac efectivă în temeiul alineatului (1). Termenele respective nu împiedică sau îngreunează în mod excesiv exercitarea de către solicitant a acestui drept.

De asemenea, statele membre pot să prevadă o reexaminare ex officio a deciziilor luate în temeiul articolului 43.

[…]”

12.

Conform ordonanței de trimitere, dreptul italian a prevăzut, în materia protecției internaționale, o etapă administrativă – în cadrul căreia o comisie de experți examinează cererea, după intervievarea solicitantului – și o etapă jurisdicțională – în cadrul căreia solicitantul a cărui cerere a fost respinsă poate ataca decizia administrativă de respingere.

13.

Articolul 19 din Decretul legislativ nr. 150 din 2011 ( 4 ), în versiunea modificată prin Decretul legislativ nr. 142 din 2015 ( 5 ), prevede:

„1.   Litigiile care au ca obiect acțiuni introduse împotriva deciziilor prevăzute la articolul 35 din Decretul legislativ nr. 25 din 28 ianuarie 2008 se judecă potrivit procedurii de urgență, cu excepția cazului în care prezentul articol prevede altfel.

[…]

3.   Acțiunea trebuie introdusă, sub sancțiunea respingerii ca inadmisibilă, în termen de 30 de zile de la notificarea deciziei sau de 60 de zile în cazul în care solicitantul locuiește în străinătate; […]

4.   Acțiunea are efect suspensiv, cu excepția situațiilor în care este introdusă:

[…]

[…]

6.   Grefa notifică solicitantului și Ministerului de Interne […], precum și Ministerului Public acțiunea și decizia privind data audierii.

[…]

8.   Comisia care a adoptat decizia atacată poate depune toate actele și documentele pe care le consideră necesare pentru efectuarea cercetărilor și instanța poate dispune, chiar și din oficiu, actele de cercetare necesare pentru soluționarea litigiului.

9.   Instanța, printr‑o ordonanță emisă în termen de șase luni de la introducerea acțiunii și pe baza elementelor existente la momentul deciziei, respinge acțiunea sau îi acordă reclamantului statutul de refugiat sau statutul conferit prin protecția subsidiară.

[…]”

14.

La 20 martie 2015, domnul Sacko a sosit în Italia, din Mali, și a formulat o cerere de azil. La 10 martie 2016, a fost ascultat personal de Commissione Territoriale per il riconoscimento della protezione internazionale (Comisia teritorială pentru acordarea protecției internaționale, denumită în continuare „Comisia teritorială”).

15.

Comisia teritorială i‑a comunicat domnului Sacko, la 5 aprilie 2016, că i‑a respins cererea de protecție internațională și că, prin urmare, refuză să îi acorde statutul de refugiat sau statutul conferit prin protecția subsidiară. Aceasta și‑a întemeiat decizia pe faptul că cererea conținea motive pur economice și că nu a constatat existența unui fumus persecutionis.

16.

La 3 mai 2016, domnul Sacko a atacat decizia Comisiei teritoriale la instanța de trimitere. Acesta a reiterat motivele menționate în cererea sa inițială și a invocat, în mod abstract, situația din Mali, fără a o lega în vreun fel de circumstanțele sale personale specifice.

17.

Instanța de trimitere consideră că acțiunea este vădit neîntemeiată. În opinia sa și potrivit acesteia, „s‑a constatat (și a devenit o certitudine în urma examinării) că Sacko a adresat o cerere de protecție internațională din cauza situației sale de sărăcie extremă. Simpla situație de sărăcie nu justifică luarea măsurilor prevăzute de dreptul intern, respectiv așa‑numita protecție umanitară […] În cele din urmă, prezenta instanță apreciază că se impune respingerea acțiunii de plano, adică fără a proceda la o nouă audiere a solicitantului”.

18.

Instanța de trimitere arată că, dacă solicitantul a fost ascultat în etapa administrativă, acțiunea sa poate fi respinsă sau admisă fără a se proceda la o nouă audiere. Această interpretare a legii ar fi fost confirmată de Corte Suprema di Cassazione (Curtea de Casație, Italia), pe baza versiunii actualizate a articolului 19 din Decretul legislativ nr. 150 din 2011.

19.

Conform ordonanței de trimitere, articolul 19 alineatul 9 din Decretul legislativ nr. 150 din 2011 introduce un „nou model decizional” alternativ, respectiv cel al „soluționării de plano” pe baza „actelor existente la momentul deciziei”. Cu alte cuvinte, ca alternativă la procedura prevăzută la alineatul 6 al aceluiași articol, instanța poate proceda direct la admiterea sau la respingerea acțiunii, în special atunci când apreciază că împrejurările descrise în actele dosarului conduc la o soluție care ar rămâne neschimbată în pofida unei noi intervievări a solicitantului.

20.

Cu toate acestea, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a reglementării naționale în temeiul căreia poate să declare inadmisibilă sau să respingă acțiunea fără o audiere prealabilă, astfel încât adresează următoarea întrebare preliminară.

21.

Întrebarea preliminară, înregistrată la grefa Curții la 22 iunie 2016, are următorul cuprins:

„Directiva 2013/32/UE (în special articolele 12, 14, 31 și 46) trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei proceduri precum cea italiană (articolul 19 alineatul 9 din Decretul legislativ nr. 150 din 2011), în cadrul căreia autorității judiciare sesizate de solicitantul de azil – a cărui cerere, în urma examinării depline și a audierii, a fost respinsă de autoritatea administrativă abilitată să examineze cererile de azil – îi este permis să respingă acțiunea în justiție de plano, fără a trebui să procedeze la o nouă ascultare a solicitantului respectiv, în cazul în care actul de sesizare a instanței este vădit neîntemeiat, iar respingerea de către autoritatea administrativă nu poate fi, așadar, infirmată?”

22.

În afară de domnul Sacko și de guvernul italian, au prezentat observații guvernele belgian, ceh, francez, maghiar și polonez, precum și Comisia. S‑a considerat că nu se impune organizarea unei ședințe.

23.

Potrivit domnului Sacko, articolul 19 alineatul 9 din Decretul legislativ nr. 150 din 2011 nu permite respingerea de plano și fără audierea solicitantului a unei acțiuni în justiție, ci prevede, în beneficiul acestuia, numai faptul că acțiunea sa trebuie examinată și soluționată în mod rapid, însă fără ignorarea garanțiilor inerente unei căi de atac efective. Acesta susține că dreptul garantat de articolul 46 din Directiva 2013/32 nu permite ca, pentru asigurarea celerității procedurii, să se renunțe la analiza pe fond și nici la audierea solicitantului în vederea examinării circumstanțelor sale.

24.

Statele membre care au intervenit în procedură convin asupra faptului că, având în vedere că audierea solicitantului este obligatorie în etapa administrativă, se poate renunța la ea, în anumite condiții, în cadrul etapei jurisdicționale.

25.

Cu toate acestea, opinia pe care o împărtășesc statele membre implică anumite nuanțări.

26.

Astfel, guvernul italian susține că articolul 19 din Decretul legislativ nr. 150 din 2011 instituie o procedură care, deși nu prevede în mod expres posibilitatea audierii, reprezintă o cale de atac efectivă și nu împiedică instanța să dispună, în mod argumentat, audierea solicitantului, dacă consideră necesar.

27.

Guvernul italian consideră că nici Directiva 2013/32, nici principiile generale ale Uniunii în materia dreptului la un proces echitabil nu impun obligația generală și indistinctă de a parcurge formalitatea audierii în etapa jurisdicțională. În plus, aceasta din urmă trebuie să se finalizeze într‑un termen rezonabil.

28.

Potrivit guvernului belgian, indiferent dacă cererea sau acțiunea este sau nu este vădit neîntemeiată, Directiva 2013/32 nu impune obligația audierii în etapa jurisdicțională. Având în vedere garanțiile oferite chiar de directivă pentru a asigura transcrierea interviului efectuat în etapa administrativă, legiuitorul european a considerat (în mod întemeiat) că nu era oportun să se solicite o a doua audiere în etapa jurisdicțională pentru a garanta o examinare riguroasă a elementelor de fapt și de drept invocate de solicitant.

29.

În opinia guvernului ceh, dreptul de a fi ascultat se exercită în etapa administrativă a procedurii, iar din articolul 46 din Directiva 2013/32 sau din articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) nu rezultă că dreptul la o cale de atac efectivă impune, în orice caz, obligația de a efectua un al doilea interviu, cu atât mai puțin atunci când acțiunea este vădit neîntemeiată. O interpretare diferită nu ar face decât să prelungească procedura în mod artificial.

30.

Guvernul francez consideră că, atât din economia Directivei 2013/32, cât și din lucrările sale pregătitoare rezultă în mod clar că audierea solicitantului în etapa jurisdicțională nu reprezintă o formalitate obligatorie și că posibilitatea instituirii acesteia ține de autonomia procedurală a statelor membre. În plus, acesta susține că este exclus să se invoce principiul echivalenței, având în vedere lipsa unei căi de atac interne comparabile. În ceea ce privește principiul efectivității, garanțiile prevăzute la articolul 46 alineatul (3) din directivă trebuie respectate în orice situație, inclusiv în cazul respingerii acțiunii ca inadmisibilă fără o audiere prealabilă, întrucât aceasta nu constituie o condiție esențială pentru respectarea garanțiilor respective.

31.

Guvernul maghiar menționează jurisprudența Curții cu privire la Directiva 2008/115/CE ( 6 ). Acesta invocă faptul că audierea în etapa jurisdicțională nu este obligatorie și că se poate renunța la ea în situații precum cea din litigiul principal. În orice caz, reglementarea italiană este compatibilă cu reglementarea Uniunii în cazul în care nu exclude posibilitatea instanței de a asculta solicitantul, atunci când consideră necesar.

32.

Guvernul polonez susține că posibilitatea audierii în etapa jurisdicțională este lăsată la latitudinea statelor membre, care sunt obligate să respecte principiile echivalenței și efectivității, precum și dreptul la o cale de atac efectivă. Potrivit guvernului menționat, aceste principii nu sunt încălcate, în esență, de o eventuală respingere a acțiunii fără audiere prealabilă, atât timp cât solicitantul a fost ascultat în etapa administrativă și se are în vedere îndeplinirea obiectivului de celeritate a procedurilor, urmărit chiar de Directiva 2013/32.

33.

Potrivit Comisiei, nicio dispoziție a dreptului Uniunii nu stabilește condițiile în care trebuie asigurat dreptul de a fi ascultat în cadrul unei proceduri. Această sarcină revine ordinilor juridice naționale, asigurând totodată respectarea principiilor efectivității și echivalenței. Comisia susține că, pentru a determina dacă se impune organizarea unei audieri în etapa jurisdicțională, trebuie să se țină seama de caracteristicile procedurii de azil în ansamblul său și de circumstanțele care pot justifica eliminarea acestei formalități.

34.

Comisia susține că, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „CEDO”), dreptul de a fi ascultat este un principiu general de la care se poate deroga numai în circumstanțe excepționale. Faptul că autoritatea administrativă a respins cererea ca vădit neîntemeiată nu reprezintă o circumstanță excepțională, astfel cum nici durata procedurii, nici cheltuielile suplimentare de finanțare inerente organizării unei audieri nu pot fi considerate astfel.

35.

În definitiv, potrivit Comisiei, audierea trebuie să reprezinte regula, însă nu una absolută. Cu titlu de excepție, dacă se invocă motive economice drept temei al cererii de azil, iar situația de fapt nu ridică probleme și nu este contestată și s‑au respectat garanțiile necesare în etapa administrativă, excepția de la această regulă respectă obiectivul de celeritate menționat în considerentul (20) al Directivei 2013/32.

36.

La o primă lectură, întrebarea preliminară adresată de Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano, Italia) este foarte precisă: se solicită să se determine dacă o reglementare națională care permite declararea ca inadmisibilă sau respingerea de plano a acțiunilor în justiție introduse împotriva unei decizii administrative de respingere a cererilor de protecție internațională este conformă cu Directiva 2013/32.

37.

Cu toate acestea, în cuprinsul motivării sale, întrebarea devine mai complexă. În realitate, îndoielile nu par să vizeze în mod general „dreptul de a fi audiat” sau, altfel spus, „dreptul de a fi ascultat”, ci o formă sau o variantă specială a acestui drept, constând în „dreptul de a fi intervievat” sau „de a fi ascultat personal” ( 7 ).

38.

Întrebarea preliminară adresată de instanța de trimitere se referă la eventuala necesitate de a asculta personal, din nou, solicitantul de azil în cadrul procedurii jurisdicționale prin intermediul căreia urmărește să atace decizia administrativă de respingere a cererii sale.

39.

Astfel cum vom încerca să explicăm în continuare, „dreptul de a fi ascultat personal”, ca specie a genului „dreptului de a fi audiat”, are un loc special în contextul etapei administrative a procedurii de azil. Cu toate acestea, în etapa jurisdicțională, este aplicabil dreptul reclamantului de a prezenta (și, în aceeași măsură, de a fi ascultat) în fața instanței argumentele în susținerea cererii sale, drept care nu poate fi asimilat aceluia de a fi ascultat personal.

40.

Atât instanța de trimitere, cât și guvernele care au formulat observații scrise consideră în mod categoric că formalitatea intervievării personale a solicitantului este obligatorie în etapa administrativă.

41.

Astfel, articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2013/32 prevede în mod neechivoc că, în etapa administrativă, „solicitantului i se dă posibilitatea de a avea un interviu personal cu privire la cererea sa de protecție internațională” ( 8 ). În acest mod s‑a procedat și în privința domnului Sacko, care a fost intervievat personal de Comisia teritorială.

42.

Totuși, articolul 46 din Directiva 2013/32, care are ca obiect procedurile privind căile de atac împotriva deciziei de respingere a unei cereri, nu prevede obligația efectuării unui interviu. Această dispoziție asigură „dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești” [alineatele (1) și (2)], care „prevede examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept” [alineatul (3)]. În plus, impune soluționarea procedurilor menționate într‑un termen rezonabil, care să nu împiedice sau să îngreuneze în mod excesiv exercitarea lor [alineatul (4)] și faptul că acestea trebuie să aibă, în principiu, efect suspensiv [alineatul (5)], dar nu prevede în niciun caz că procedurile judiciare respective trebuie să includă un interviu personal al solicitantului.

43.

În plus, articolul 46 alineatul (4) din Directiva 2013/32 nu numai că acordă statelor membre posibilitatea de a stabili „termene rezonabile” pentru a ataca deciziile la care face referire alineatul (1) al acestuia, ci le și autorizează să prevadă „alte norme necesare pentru exercitarea de către solicitant” a dreptului său la o cale de atac efectivă împotriva lor.

44.

În acest context, configurația procedurilor privind căile de atac împotriva deciziilor administrative de respingere a cererilor de azil intră în sfera autonomiei procedurale a statelor membre ( 9 ). Libertatea lor de a stabili normele procedurale pe care le consideră adecvate nu este, totuși, absolută, fiind condiționată de o obligație de rezultat clară: procedura națională trebuie să asigure, în orice caz, o acțiune susceptibilă de a garanta în mod efectiv dreptul la o protecție jurisdicțională prevăzut la articolul 47 din cartă.

45.

Astfel cum se arată în considerentul (60) al Directivei 2013/32, aceasta „respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de cartă”, urmărind să asigure, în special, „respectarea deplină a demnității umane și promovarea aplicării”, printre altele, a articolului 47 din cartă, motiv pentru care trebuie „pusă în aplicare în mod corespunzător” ( 10 ).

46.

Curtea a statuat că „dreptul de a fi ascultat face parte integrantă din respectarea dreptului la apărare” ( 11 ) și că acesta „garantează oricărei persoane posibilitatea de a‑și exprima în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul procedurii administrative și înainte de adoptarea oricărei decizii susceptibile să îi afecteze în mod defavorabil interesele” ( 12 ).

47.

Această doctrină s‑a conturat în domeniul relațiilor dintre particulari și administrațiile publice și, în special, al procedurilor administrative de acordare a protecției internaționale” ( 13 ). Transpunerea sa în domeniul procedurilor jurisdicționale constituie una dintre componentele dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă, printre care se află și dreptul la o cale de atac efectivă, consacrat la articolul 46 din Directiva 2013/32.

48.

Pentru a asigura efectivitatea exercitării dreptului la o cale de atac în fața autorităților judiciare, „este necesar ca instanța națională să poată verifica temeinicia motivelor care au determinat autoritatea administrativă competentă să considere că cererea de protecție internațională este neîntemeiată sau abuzivă, fără ca acestea să beneficieze de o prezumție irefragabilă de legalitate” ( 14 ).

49.

Pornind de la aceste premise, dreptul de a fi ascultat în etapa administrativă a procedurii implică posibilitatea particularilor de a se adresa personal autorităților publice, în apărarea drepturilor și a intereselor proprii, înainte ca autoritățile respective să adopte o decizie privind cererea de protecție internațională ( 15 ). După adoptarea acestei decizii, în cazul în care administrația decizională respinge cererea solicitantului, intervine dreptul la o cale de atac efectivă.

50.

Această situație se regăsește întocmai în prezenta cauză: este necesar să se determine cursul pe care trebuie să îl urmeze procedura prin care se facilitează accesul la instanța care va stabili, în definitiv, caracterul legal sau nelegal al deciziei administrative de respingere a protecției internaționale.

51.

În acest context, efectivitatea căii de atac prevăzute la articolul 46 din Directiva 2013/32 este asigurată atunci când reclamantul (în general, prin intermediul consilierului său juridic sau al altor consilieri) poate prezenta în fața autorității judiciare motivele privind nelegalitatea deciziei atacate și dacă instanța este în măsură să aprecieze temeinicia sa.

52.

Așadar, ca o primă condiție, solicitantul protecției internaționale (sau, după caz, consilierul său juridic ori alt consilier sau persoana care îl reprezintă în dosar) trebuie să aibă posibilitatea să își exercite dreptul la apărare cu toate garanțiile procedurale inerente dreptului la un proces echitabil. În acest caz, solicitantul a fost ascultat de instanță, întrucât i s‑a acordat posibilitatea de a prezenta – nu neapărat în mod oral, având în vedere că normele procedurale pot, în mod valabil, să prevadă numai o procedură scrisă – argumentele pe care le consideră oportune în susținerea cererii sale.

53.

Dreptul de a fi ascultat de autoritatea judiciară nu include, totuși, un presupus „drept de a fi intervievat” în cadrul procedurii jurisdicționale. Astfel cum am menționat, acesta include dreptul de a prezenta instanței motivele care stau la baza cererii formulate împotriva deciziei administrative, care a fost atacată, deoarece aducea atingere drepturilor și intereselor persoanei afectate, dar nu și dreptul de a fi intervievat personal de instanța care controlează procedura administrativă.

54.

Această afirmație trebuie, totuși, nuanțată imediat, pentru a nu fi considerată ca reprezentând un obstacol în calea adoptării anumitor măsuri de cercetare judecătorească ( 16 ), atât la cererea părții, cât și din oficiu, care pot fi dispuse de instanță atunci când apreciază că sunt necesare pentru o aplicare mai bună a justiției. Una dintre aceste măsuri este intervievarea solicitantului în cadrul procedurii judiciare.

55.

Desigur, acest interviu poate fi oportun pentru a îndeplini obiectivul articolului 46 din Directiva 2013/32, cu alte cuvinte, pentru a efectua, în conformitate cu alineatul (3) al dispoziției respective, „examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept”.

56.

Dacă articolul 46 din Directiva 2013/32 nu prevede în mod expres efectuarea unui interviu personal în cadrul procedurii jurisdicționale – spre deosebire de dispozițiile articolului 14 din aceeași directivă, în ceea ce privește etapa administrativă –, legea națională care transpune directiva respectivă nu este obligată să introducă această formalitate printre normele sale de procedură.

57.

Articolul 46 trebuie interpretat, în plus, în contextul mecanismului de examinare a cererilor de protecție internațională reglementat de Directiva 2013/32, cu alte cuvinte ținând seama de legătura strânsă dintre calea de atac și etapa administrativă care o precede și în care a trebuit ascultat în mod obligatoriu solicitantul de azil.

58.

Dacă etapa administrativă a fost parcursă corect, s‑a consemnat cu exactitate interviul solicitantului ( 17 ), care a avut posibilitatea să își prezinte observațiile, clarificările sau rectificările cu privire la raport ( 18 ). Având în vedere că acest raport sau transcriere a interviului trebuie inclus în dosarul pus la dispoziția instanței, conținutul său trebuie să reprezinte un element de analiză important pentru instanța care trebuie să efectueze „examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept” la care face referire articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32. Aceasta din urmă, respectând autonomia procedurală a statelor membre, nu a dorit să constrângă – dincolo de cele menționate deja – comportamentul instanțelor, cărora li se încredințează, în vederea unei aprecieri prudente, sarcina delicată de a determina în definitiv dacă decizia administrativă de respingere este legală.

59.

În concluzie, interviul la care este supus solicitantul de către autoritatea judiciară trebuie să depindă de necesitatea acestuia în contextul „examinării depline” pe care trebuie să o efectueze instanța în vederea asigurării unei protecții jurisdicționale efective a drepturilor și a intereselor solicitantului de azil. Directiva 2013/32 nu a dorit să impună obligativitatea sa, dar nici nu a exclus această posibilitate, în cazul în care instanța sesizată cu cererea consideră că este esențial pentru pronunțarea unei hotărâri.

60.

Considerațiile prezentate anterior sunt aplicabile tuturor procedurilor judiciare în care se examinează legalitatea deciziilor administrative de respingere a cererilor de protecție internațională. Există totuși anumite situații limită în care inadmisibilitatea unei acțiuni este atât de evidentă, încât „examinarea deplină” prevăzută la articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 este asigurată prin simpla verificare fie a înscrisurilor prezentate instanței (cu alte cuvinte, în cadrul procedurii), fie a informațiilor obiective din dosarul administrativ.

61.

În aceste cazuri de inadmisibilitate vădită a căii de atac sau de lipsă de temei – de asemenea evidentă – a acțiunii reclamantului, solicitarea efectuării unui (al doilea) interviu personal, în plus față de cel din etapa prejurisdicțională, este deopotrivă inadecvată și neproporțională.

62.

Astfel, ar putea exista cazuri în care acțiunea este absolut neviabilă ( 19 ) și în care efectuarea unui interviu ar fi lipsită de sens și inutilă. Nu există niciun motiv pentru care căile de atac în această materie să fie excluse de la pronunțarea unei eventuale decizii de respingere ca inadmisibilă a acțiunii atunci când sunt vădit neîntemeiate sau nu întrunesc condițiile procedurale minime. Reiterăm că, în aceste circumstanțe ( 20 ), instanța are dreptul să adopte o decizie fără a fi necesar să recurgă la măsuri de cercetare ulterioare în cadrul procedurii.

63.

Or, exceptând aceste situații, în cazul în care posibila lipsă de viabilitate a unei acțiuni depinde de aprecieri discutabile privind fondul cererii, constatarea inadmisibilității (sau respingerea) acțiunii trebuie precedată, în mod obligatoriu, de o „examinare” a fondului, care, pentru a fi „deplină”, în sensul articolului 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32, trebuie să se bazeze pe elemente de analiză suficiente. Printre acestea, dacă se impune, interviul personal al solicitantului ar putea ajuta autoritatea judiciară să își formeze o opinie finală.

64.

Calificarea unei acțiuni ca inadmisibilă sau neîntemeiată trebuie să rezulte în orice caz ca urmare a unei aprecieri efectuate pe baza analizei circumstanțelor de fapt și de drept ale cererii. Prin urmare, acest rezultat depinde de natura motivului care determină lipsa de viabilitate a acțiunii. În contextul aprecierii acestui motiv – sau motive –, elementele de analiză corespunzătoare pot fi identificate în anumite cazuri chiar în cadrul acțiunii sau al dosarului administrativ întocmit anterior, în timp ce, în alte cazuri, trebuie obținute prin intermediul unei activități de cercetare (probatorie).

65.

Având în vedere că Directiva 2013/32 impune obligația efectuării unui interviu în etapa administrativă de soluționare a cererii de protecție internațională, considerăm că reluarea acestuia în cadrul etapei jurisdicționale este necesară numai dacă interviul (inițial) nu a fost, în cele din urmă, suficient de ilustrativ pentru instanța sesizată cu acțiunea, iar aceasta are îndoieli cu privire la soluționarea sa.

66.

În opinia noastră, în circumstanțele menționate mai sus, intervievarea solicitantului, dispusă de instanță la libera sa apreciere, ar reprezenta o formalitate la care instanța nu ar putea renunța pentru motivele privind celeritatea la care face referire considerentul (20) al Directivei 2013/32.

67.

Nici motivele de ordin economic (precum cele menționate de instanța de trimitere) ( 21 ) nu împiedică, în aceste situații, efectuarea unui interviu în cadrul procedurii. Cu toate că considerentul (20) al Directivei 2013/32 permite statelor membre să accelereze procedura de examinare, el nu permite eliminarea formalităților esențiale pentru garantarea dreptului reclamantului la o cale de atac efectivă. În fapt, acest considerent se referă exclusiv la posibilitatea introducerii „unor termene mai scurte […] pentru anumite etape procedurale”, fără a aduce atingere, în orice caz, efectuării unei examinări complete și asigurând respectarea principiilor și a garanțiilor de bază prevăzute de directivă.

68.

Prin urmare, articolul 46 din Directiva 2013/32 trebuie interpretat în sensul că nu impune efectuarea unui interviu, dar nici nu permite legiuitorului național să împiedice instanța să îl organizeze, atunci când consideră că se impune în vederea asigurării unei examinări depline a circumstanțelor de fapt și de drept ale cererii de azil, ca urmare a informațiilor insuficiente furnizate în interviul efectuat în cadrul etapei administrative. Normele procedurale ale statelor membre ar trebui să ofere instanței posibilitatea de a asculta personal solicitantul în această situație, dacă consideră necesar.

69.

Revenind la cauza care face obiectul trimiterii preliminare, instanța de trimitere nu pare să aibă îndoieli – ci, dimpotrivă – cu privire la caracterul vădit neîntemeiat al acțiunii introduse de domnul Sacko, a cărui cerere nu respectă, în mod evident, motivele care justifică acordarea protecției internaționale. Într‑o astfel de situație, există posibilitatea declarării ca inadmisibilă sau a respingerii de plano a acțiunii, fără o nouă intervievare a solicitantului (în prezent, reclamant). În mod logic, această decizie ar fi validă cu condiția să rezulte în urma unei examinări depline a tuturor circumstanțelor cauzei, printre care trebuie să figureze și „exprimarea în mod util și efectiv a punctului de vedere” al domnului Sacko în cadrul interviului personal care a avut loc în etapa administrativă a procedurii.

70.

Potrivit instanței de trimitere, modul de redactare a reglementării naționale (articolul 19 alineatul 9 din Decretul legislativ nr. 150 din 2011) nu pare să împiedice efectuarea unui interviu în etapa jurisdicțională a procedurii, având în vedere că dispoziția respectivă îi permite să adopte măsurile de cercetare pe care le consideră necesare. Așadar, nu există motive pentru a reține că reglementarea menționată nu este compatibilă cu sistemul de acțiuni prevăzut de Directiva 2013/32.

71.

Or, Curtea nu poate să se pronunțe în favoarea uneia dintre cele două interpretări privind legislația italiană în această materie. Concret, aceasta nu poate media diferendul care rezultă din ordonanța de trimitere cu privire la poziția adoptată în acest sens de Corte Suprema di Cassazione (Curtea de Casație) și de instanța de trimitere, cu atât mai puțin cu cât, astfel cum arată guvernul italian ( 22 ), nu poate fi exclusă o interpretare alternativă și compatibilă cu cea pe care o propunem pentru Directiva 2013/32. În orice caz, sarcina de a soluționa această chestiune îi revine instanței de trimitere.

72.

În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții să răspundă Tribunale di Milano (Tribunalul de Milano, Italia) după cum urmează:

„Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale, în special articolele 12, 14, 31 și 46 din aceasta, trebuie interpretate în sensul că permit autorității judiciare competente să soluționeze de plano, fără a efectua un interviu personal al reclamantului, acțiunile introduse împotriva deciziilor de respingere a cererilor de protecție internațională atunci când: