1.

O hotărâre judecătorească de constatare a caracterului abuziv al unei clauze care figurează într‑un contract încheiat cu consumatorii poate avea, în mod evident, caracter obligatoriu ca precedent judiciar. Cu toate acestea, pot statele membre să atribuie efecte erga omnes unei astfel de hotărâri, astfel încât să devină obligatorie pentru profesioniștii care nu au participat la procedură? Aceasta este întrebarea adresată Curții în prezenta cauză.

2.

Cererea de decizie preliminară se înscrie în cadrul unui litigiu între un profesionist și autoritățile poloneze în domeniul protecției concurenței și a consumatorilor cu privire la aplicarea unei amenzi acestui profesionist pentru motivul că, în contractele încheiate cu consumatorii, utilizează în condițiile generale clauze considerate echivalente unor clauze declarate anterior abuzive și înscrise, în acest temei, într‑un registru public, cu toate că acest profesionist nu a participat la procedura care a condus la constatarea caracterului abuziv al clauzelor care figurează în registru.

3.

Instanța de trimitere solicită, în principal, Curții să se pronunțe asupra aspectului dacă, în esență, articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 din Directiva 93/13/CEE ( 2 ) coroborate cu articolele 1 și 2 din Directiva 2009/22/CE ( 3 ) se opun unei reglementări precum cea în discuție în litigiul cu care este sesizată.

4.

În acest context, se solicită Curții să stabilească, în mod inedit, limitele autonomiei procedurale a statelor membre în cadrul Directivei 93/13 și justul echilibru dintre protecția eficace a consumatorilor împotriva clauzelor abuzive și dreptul profesionistului de a fi ascultat, garantat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

5.

Articolul 3 din Directiva 93/13 prevede:

„(1)   O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

(2)   Se consideră întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.

[…]

În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s‑a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.

(3)   Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”

6.

În ceea ce privește aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, articolul 4 alineatul (1) din această directivă prevede:

„(1)   Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”

7.

Articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„(1)   Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

8.

Articolul 7 din Directiva 93/13 prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.

(2)   Mijloacele menționate la alineatul (1) cuprind dispozițiile în conformitate cu care persoanele sau organizațiile care au, în temeiul legislației interne, un interes legitim în protecția consumatorilor pot introduce o acțiune în justiție sau în fața organismelor administrative competente, în conformitate cu legislația internă în cauză, pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate și eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare.

(3)   Cu respectarea legislației interne, acțiunile menționate la alineatul (2) pot fi îndreptate, separat sau în ansamblu, împotriva unui număr de vânzători sau furnizori din același sector economic sau împotriva asociațiilor acestora care utilizează sau recomandă utilizarea acelorași clauze contractuale generale sau a unor clauze similare.”

9.

Articolul 8 din Directiva 93/13 prevede că statele membre pot adopta sau menține dispoziții mai stricte decât cele prevăzute de această directivă în măsura în care sunt compatibile cu tratatul.

10.

Articolul 8a alineatul (1) din Directiva 93/13 are următorul cuprins ( 4 ):

„(1)   În cazul în care un stat membru adoptă dispoziții în conformitate cu articolul 8, acesta informează Comisia în legătură cu aceasta, precum și în legătură cu orice modificare ulterioară, în special în cazul în care respectivele dispoziții:

[…]

11.

Articolul 1 din Directiva 2009/22, în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiul principal, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede:

„(1)   Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire la acțiunile în încetare menționate la articolul 2, vizând protejarea intereselor colective ale consumatorilor incluse în directivele enumerate în anexa I, în vederea asigurării unei bune funcționări a pieței interne.

(2)   În sensul prezentei directive, o încălcare reprezintă orice act contrar directivelor enumerate în anexa I, astfel cum au fost transpuse în legislația internă a statelor membre, care prejudiciază interesele colective menționate la alineatul (1).”

12.

Anexa I la Directiva 2009/22, intitulată „Lista directivelor prevăzute la articolul 1”, menționează Directiva 93/13 la punctul 5.

13.

Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2009/22, intitulat „Acțiuni în încetare”, prevede:

„(1)   Statele membre desemnează instanțele judecătorești sau autoritățile administrative competente să decidă asupra acțiunilor introduse de entitățile calificate în sensul articolului 3, vizând:

14.

Articolul 24 alineatul 1 și alineatul 2 punctul 1 din Ustawa o ochronie konkurencji i konsumentów (Legea privind protecția concurenței și a consumatorilor) din 16 februarie 2007 (Dz. U. nr. 50, poziția 331), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede ( 5 ):

„1.   Este interzisă recurgerea la practici care prejudiciază interesele colective ale consumatorilor.

2.   Prin practică care prejudiciază interesele colective ale consumatorilor se înțelege orice comportament nelegal al unui profesionist care periclitează aceste interese, în special:

15.

Articolul 26 alineatul 1 din Legea privind protecția concurenței și a consumatorilor prevede:

„1.   Atunci când [directorul Oficiului privind Protecția Concurenței și a Consumatorilor] constată o încălcare a interdicției prevăzute la articolul 24, acesta ia o decizie prin care declară că practica respectivă prejudiciază interesele colective ale consumatorilor și dispune încetarea acesteia […]”

16.

Articolul 106 alineatul 1 punctul 4 din Legea privind protecția concurenței și a consumatorilor prevede:

„1.   [Directorul Oficiului privind Concurența și Protecția Consumatorilor] poate impune profesionistului, printr‑o decizie, o amendă al cărei cuantum nu poate depăși 10 % din cifra de afaceri realizată în exercițiul financiar anterior anului de impunere a amenzii atunci când, fie și numai în mod involuntar, acest profesionist:

[…]

17.

Articolul 47942 alineatul 1, articolul 47943 și articolul 47945 alineatele 1-3 din Ustawa – Kodeks postępowania cywilnego (Legea privind Codul de procedură civilă) din 17 noiembrie 1964 (Dz. U. din 2014, poziția 101), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Codul de procedură civilă”), prevede ( 6 ):

„Articolul 47942

1.   Dacă admite acțiunea, instanța reproduce în dispozitivul hotărârii conținutul clauzelor din condițiile generale declarate nelegale și interzice utilizarea lor.

Articolul 47943

Hotărârea definitivă își produce efectele față de terți din momentul înscrierii clauzelor din condițiile generale declarate nelegale în registrul menționat la articolul 47945 alineatul 2.

Articolul 47945

1.   O copie a hotărârii definitive de admitere a acțiunii este transmisă de instanță [directorului Oficiului privind Protecția Concurenței și a Consumatorilor].

2.   [Directorul Oficiului privind Protecția Concurenței și a Consumatorilor] ține, pe baza hotărârilor menționate la alineatul 1, Registrul clauzelor interzise.

3.   Registrul prevăzut la alineatul 2 este public.”

18.

Prin decizia din 22 noiembrie 2011, directorul Urząd Ochrony Konkurencji i Konsumentów (Oficiul privind Protecția Concurenței și a Consumatorilor, Polonia, denumit în continuare „UOKiK”) a aplicat o amendă de 21127 de zloți polonezi (PLN) (aproximativ 4940 de euro) societății HK Zakład Usługowo Handlowy „Partner” Sp. z o.o. (denumită în continuare „HK Partner”), care își desfășura activitatea economică între altele în domeniul serviciilor turistice. Această decizie a fost adoptată în temeiul articolului 24 alineatul 1 și alineatul 2 punctul 1, precum și al articolului 106 alineatul 1 punctul 4 din Legea privind protecția concurenței și a consumatorilor, pentru motivul că HK Partner a utilizat în condițiile generale de vânzare de călătorii clauze considerate echivalente unor clauze anterior declarate nelegale, apoi înscrise în Registrul public al clauzelor abuzive, prevăzut la articolul 47945 alineatul 2 din Codul de procedură civilă (denumit în continuare „Registrul clauzelor abuzive”) ( 7 ).

19.

HK Partner a introdus o acțiune împotriva deciziei directorului UOKiK din 22 noiembrie 2011 la Sąd Okręgowy w Warszawie – Sąd Ochrony Konkurencji i Konsumentów (Tribunalul Regional din Varșovia – Tribunalul pentru Protecția Concurenței și a Consumatorilor, denumit în continuare „SOKiK”), solicitând anularea acestei decizii și, în subsidiar, reducerea sancțiunii pecuniare. În cursul procedurii de la SOKiK, a avut loc divizarea HK Partner, la finalul căreia reclamanta, societatea Biuro podróży „Partner” Sp. z o.o. (denumită în continuare „Biuro podróży Partner”), a preluat toate drepturile și obligațiile HK Partner legate de activitatea turistică. Prin hotărârea din 19 noiembrie 2013, SOKiK a respins acțiunea achiesând la aprecierea directorului UOKiK cu privire la caracterul echivalent al clauzelor utilizate de HK Partner cu cel al clauzelor care figurează în Registrul clauzelor abuzive.

20.

Biuro podróży Partner a formulat apel la Sąd Apelacyjny w Warszawie VI Wydział Cywilny (Curtea de Apel din Varșovia, Secția civilă, Polonia), solicitând anularea deciziei din 22 noiembrie 2011 a directorului UOKiK și, cu titlu subsidiar, anularea hotărârii din 19 noiembrie 2013 a SOKiK și trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal.

21.

Sąd Apelacyjny w Warszawie VI Wydział Cywilny (Curtea de Apel din Varșovia, Secția civilă), care are îndoieli cu privire la interpretarea dreptului Uniunii, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

22.

Având în vedere jurisprudența clară a Curții cu privire la interpretarea articolului 267 al treilea paragraf TFUE ( 8 ), a doua întrebare preliminară nu ridică probleme de drept noi. Prin urmare, este necesar să se prezinte concluzii numai cu privire la prima întrebare preliminară, care este singura inedită.

23.

Guvernul polonez și Comisia Europeană au depus observații scrise. Guvernul polonez și Comisia au participat la ședința care a avut loc la 9 martie 2016.

24.

În prealabil, trebuie să se prezinte într‑o oarecare măsură sistemul polonez de protecție a consumatorilor împotriva clauzelor abuzive, care stabilește trei forme de control al clauzelor abuzive, respectiv un control individual, un control in abstracto și un control administrativ ( 9 ).

25.

Controlul individual se exercită în cazul unor litigii în fața instanțelor de drept comun între consumatori și profesioniști care au ca obiect caracterul abuziv al clauzelor care figurează în contracte specifice. Hotărârea judecătorească cu privire la un control individual nu este obligatorie decât pentru părțile la procedură.

26.

Dimpotrivă, controlul in abstracto este exercitat de o instanță specializată, respectiv de SOKiK, și este supus unei proceduri specifice, reglementate între altele prin articolul 47942 alineatul 1, prin articolul 47943 și prin articolul 47945 alineatele 1-3 din Codul de procedură civilă ( 10 ). Acest control, care privește exclusiv clauzele care figurează în condițiile generale, are drept obiectiv eliminarea clauzelor care au caracter abuziv. Aprecierea SOKiK are la bază formularea clauzei contestate și este astfel independentă de modul în care această clauză este utilizată în contractele specifice ( 11 ). SOKiK poate fi sesizat între altele de orice consumator, care este sau nu este obligat în temeiul unui contract, de organizații neguvernamentale care acționează pentru apărarea intereselor consumatorilor, precum și de directorul UOKiK ( 12 ).

27.

Atunci când, în cadrul controlului in abstracto, SOKiK se pronunță asupra caracterului abuziv al unei clauze din condițiile generale, acesta reproduce în dispozitivul hotărârii, în temeiul articolului 47942 alineatul 1 din Codul de procedură civilă, conținutul clauzei contestate și interzice utilizarea acesteia. Hotărârea definitivă de admitere a acțiunii se publică ulterior, iar clauza declarată abuzivă se înscrie în Registrul clauzelor abuzive ținut de directorul UOKiK. Potrivit guvernului polonez, atunci când o clauză a fost înscrisă în registru, aceasta nu poate fi rectificată sau radiată din registru.

28.

Potrivit guvernului polonez, controlul administrativ este strâns legat de controlul in abstracto, deoarece prin acesta se pun în aplicare hotărârile SOKiK. Astfel, cu ocazia controlului administrativ, directorul UOKiK examinează dacă clauza contestată este identică sau echivalentă cu o clauză contractuală înscrisă în Registrul clauzelor abuzive, având în vedere în special conținutul clauzei contestate și efectele acesteia pentru consumator. Pentru a exista o echivalență, conținutul clauzelor comparate nu trebuie să fie identic. Este suficient să se constate că clauza contestată corespunde situației clauzei înscrise în acest registru. Profesionistul ale cărui clauze din condițiile generale fac obiectul controlului administrativ nu are, în general, posibilitatea de a contesta caracterul abuziv al clauzei contestate, în circumstanțe speciale, ci numai echivalența acesteia cu clauzele deja înscrise în registru.

29.

Atunci când directorul UOKiK constată o încălcare a interdicției prevăzute la articolul 24 alineatul 2 punctul 1 din Legea privind protecția concurenței și a consumatorilor ( 13 ), acesta dispune prin decizie încetarea practicii care prejudiciază interesele colective ale consumatorilor și, eventual, aplicarea unei amenzi profesionistului, în temeiul articolului 106 alineatul 1 punctul 4 din această lege.

30.

Deciziile directorului UOKiK sunt supuse unui control jurisdicțional exercitat de SOKiK ca instanță de prim grad și de Sąd Apelacyjny w Warszawie VI Wydział Cywilny (Curtea de Apel din Varșovia, Secția civilă) ca instanță de al doilea grad ( 14 ). Din decizia instanței de trimitere reiese că acest control jurisdicțional nu are ca obiect examinarea caracterului abuziv al clauzei contestate, ci doar a echivalenței sale cu alte clauze care figurează în Registrul clauzelor abuzive.

31.

Din decizia de trimitere reiese că există îndoieli cu privire la interpretarea articolului 24 alineatul 2 punctul 1 din Legea privind protecția concurenței și a consumatorilor și a articolului 47943 din Codul de procedură civilă ( 15 ), care dau naștere unor divergențe atât în jurisprudență, cât și în doctrină. Potrivit instanței de trimitere, în materie se confruntă două teze.

32.

Potrivit primei teze, susținută de directorul UOKiK în cauza principală și întemeiată pe o interpretare literală a articolului 47943 din Codul de procedură civilă, hotărârile pronunțate de SOKiK în cadrul controlului in abstracto au efecte erga omnes față de orice profesionist din momentul înscrierii lor în Registrul clauzelor abuzive ( 16 ) (denumită în continuare „prima teză de interpretare”).

33.

Potrivit celei de a doua teze, astfel cum este descrisă de instanța de trimitere și de guvernul polonez, o hotărâre a SOKiK de constatare a caracterului nelegal al unei clauze din condițiile generale nu privește decât clauza concretă vizată de procedură și nu obligă decât părțile din litigiu.

34.

Instanța de trimitere consideră că, pentru interpretarea corectă a dispozițiilor naționale în cauză, trebuie să se țină seama de exigențele dreptului Uniunii, ceea ce justifică cererea de decizie preliminară. Mai precis, această instanță se întreabă dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 din Directiva 93/13, precum și articolele 1 și 2 din Directiva 2009/22 se opun reglementării poloneze aplicabile, astfel cum a fost interpretată potrivit primei teze de interpretare, și în special dacă o asemenea interpretare ar fi conformă cu dreptul fundamental al profesionistului de a fi ascultat.

35.

Deși nu este de competența Curții, în cadrul unei proceduri introduse în temeiul articolului 267 TFUE, să se pronunțe cu privire la interpretarea prevederilor de drept intern, inclusiv asupra alegerii între două modalități de interpretare, nici asupra compatibilității normelor de drept intern cu prevederile dreptului Uniunii, aceste sarcini revenind exclusiv instanței de trimitere, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, este competentă să furnizeze instanței naționale toate elementele de interpretare proprii dreptului Uniunii care să permită acesteia să aprecieze compatibilitatea normelor de drept intern cu reglementarea Uniunii ( 17 ).

36.

Amintim în această privință că revine instanței de trimitere să facă tot ce ține de competența sa pentru a interpreta normele naționale aplicabile litigiului principal, în măsura posibilului, în raport cu modul de redactare și cu scopul dreptului Uniunii, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a Directivei 93/13 și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta ( 18 ).

37.

În pofida formulării primei întrebări preliminare, considerăm că această întrebare trebuie analizată în lumina Directivei 93/13 în integralitatea sa, ținând seama deopotrivă de cerințele care decurg din cartă, în special din articolul 47, referitor la dreptul de a fi ascultat. Amintim în această privință că, pentru a putea oferi un răspuns util instanței care a adresat o întrebare preliminară, Curtea poate fi pusă în situația de a lua în considerare norme de drept al Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în cuprinsul întrebării sale ( 19 ).

38.

În consecință, în opinia noastră, este necesar ca întrebarea preliminară să fie interpretată în sensul că urmărește să se stabilească dacă Directiva 93/13 coroborată cu articolele 1 și 2 din Directiva 2009/22 și cu articolul 47 din cartă trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede aplicarea unei amenzi unui profesionist care, în contractele încheiate cu consumatorii, utilizează în condițiile generale clauze care sunt considerate echivalente clauzelor deja declarate abuzive și înscrise, în acest temei, într‑un registru public, deși acest profesionist nu a participat la procedura care a condus la constatarea caracterului abuziv al clauzelor care figurează în registru.

39.

Sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare ( 20 ). În această privință, articolele 6 și 7 din această directivă obligă statele membre să asigure „mijloace adecvate și eficace” pentru a preveni utilizarea în continuare a unor clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii ( 21 ) și să stabilească că aceste clauze abuzive nu creează obligații pentru consumator, urmărind, astfel cum a precizat Curtea, „să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți” ( 22 ).

40.

Nu există nicio îndoială că un regim precum cel prevăzut de reglementarea poloneză este apt să asigure un nivel ridicat de protecție a consumatorilor ( 23 ). Prin faptul că se atribuie efecte erga omnes hotărârilor pronunțate în cadrul unui control in abstracto și că se permite aplicarea unor amenzi substanțiale ( 24 ) profesioniștilor, un astfel de regim împiedică în mod eficient și rapid utilizarea unor clauze declarate abuzive, precum și a unor clauze similare care au un efect negativ similar pentru consumator. În plus, un astfel de regim împiedică eludarea legislației prin mici modificări, de redactare sau stilistice, ale clauzelor deja interzise ( 25 ).

41.

Astfel cum susține guvernul polonez, Directiva 93/13 nu prevede un anumit model care să fie aplicat de statele membre pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive. Aceasta nici nu precizează efectul juridic al constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, directiva având la bază principiul autonomiei procedurale a statelor membre. Articolul 6 alineatul (1) din această directivă face astfel trimitere la condițiile stabilite de legislațiile naționale ale statelor membre ( 26 ), iar articolul 8 din directiva menționată autorizează chiar adoptarea sau menținerea unor dispoziții naționale mai stricte decât cele prevăzute de directivă ( 27 ). Cu toate acestea, nu rezultă că statele membre se bucură de o libertate absolută pentru a adopta dispoziții mai stricte aplicabile clauzelor abuzive. Astfel cum reiese de la articolul 8 din Directiva 93/13, aceste dispoziții trebuie să fie compatibile cu tratatele.

42.

Or, contrar celor susținute de guvernul polonez, considerăm că un regim precum cel preconizat de susținătorii primei teze de interpretare nu este conform cerințelor care decurg din Directiva 93/13, interpretate în lumina cartei. Această concluzie se întemeiază pe considerentele expuse mai jos, care urmăresc să răspundă argumentelor invocate de guvernul polonez și de Comisie.

43.

Reiese din cuprinsul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 că caracterul abuziv al unei clauze care figurează în contractele încheiate cu consumatorii se apreciază „luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde” ( 28 ).

44.

Astfel, în ceea ce privește aprecierea caracterului abuziv, o clauză contractuală nu poate fi izolată de contextul său. Această apreciere nu este, în consecință, una absolută, ci mai degrabă relativă, întrucât depinde de elemente specifice care însoțesc încheierea contractului ( 29 ), dintre care efectul cumulativ al tuturor clauzelor contractului ( 30 ).

45.

Reiese de asemenea din jurisprudența constantă a Curții că aceasta nu se poate pronunța asupra aplicării criteriilor generale, utilizate de legiuitorul Uniunii pentru a defini noțiunea de clauze abuzive, unei anumite clauze care trebuie examinată în funcție de împrejurările proprii cauzei, apreciere ce revine instanței naționale ( 31 ).

46.

O clauză contractuală poate fi astfel considerată abuzivă în anumite împrejurări, însă nu în altele ( 32 ), în special în funcție de prețul plătit de consumator ( 33 ). Aprecierea caracterului abuziv s‑ar putea schimba în timp, în funcție de o modificare a legii aplicabile contractului ( 34 ).

47.

În mod evident, există clauze contractuale vădit inechitabile, ceea ce înlesnește aprecierea care revine instanței naționale în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 93/13, fără a lipsi totuși această apreciere de caracterul său concret. Astfel de clauze ar fi adesea contrare și normelor imperative din legislațiile naționale în materia protecției consumatorilor sau a contractelor.

48.

O hotărâre judecătorească națională prin care se constată, într‑un mod general, caracterul abuziv al unei clauze contractuale sau neconformitatea acesteia cu normele imperative ar avea, în mod evident, ca precedent judiciar, efecte indirecte semnificative în privința altor profesioniști care utilizează, în contractele încheiate cu consumatorii, clauze identice sau similare, astfel de profesioniști trebuind desigur să se aștepte la o apreciere similară în cazul unui control jurisdicțional al contractelor acestora. Nu este mai puțin adevărat că aprecierea caracterului abuziv variază de la un contract la altul în funcție de împrejurările specifice și de legislația aplicabilă care însoțesc contractul și clauzele respective.

49.

În consecință, un regim care prevede, într‑un mod general, stabilirea o dată pentru totdeauna, în cadrul unei proceduri jurisdicționale in abstracto, a caracterului abuziv al clauzelor din condițiile generale pare dificil sau chiar imposibil de conciliat cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13, care impune ca aprecierea caracterului abuziv să fie concretă și întemeiată pe împrejurări specifice.

50.

Directiva 93/13 conține, în anexa sa, o listă pe care articolul 3 alineatul (3) din aceasta o califică drept o „listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive” ( 35 ).

51.

Comisia propusese inițial introducerea unei veritabile liste „negre” a clauzelor considerate abuzive în toate împrejurările, iar, ulterior, a unei liste „gri” a clauzelor prezumate abuzive. Aceste abordări nu au beneficiat totuși de susținerea Consiliului Uniunii Europene, care a optat pentru o listă cu caracter pur orientativ ( 36 ). Curtea a confirmat că „o clauză care figurează în această listă nu trebuie considerată în mod necesar abuzivă și [că], invers, o clauză care nu figurează în listă poate în egală măsură să fie declarată abuzivă” ( 37 ).

52.

Alegerea legiuitorului în ceea ce privește caracterul listei demonstrează clar, în opinia noastră, dificultățile întâmpinate în identificarea clauzelor care pot fi abuzive în toate circumstanțele, chiar și în cazul clauzelor precum cele care figurează în această listă, care sunt considerate a fi deosebit de problematice prin prisma dezechilibrului creat în detrimentul consumatorului ( 38 ). Acest lucru se reflectă și în flexibilitatea pe care o oferă textul listei ( 39 ).

53.

Atunci când, în temeiul articolului 8 din Directiva 93/13, un stat membru „adoptă dispoziții […] [care] conțin liste de termeni contractuali care vor fi considerați neechitabili”, acesta are, în temeiul articolului 8a alineatul (1) din această directivă, obligația de a informa Comisia ( 40 ). Spre deosebire de lista orientativă care figurează în anexa la această directivă, listele naționale adoptate în temeiul articolului 8 pot avea efect obligatoriu, fie că sunt „negre” sau „gri” ( 41 ).

54.

Expresia „adoptă dispoziții”, care figurează la articolul 8a alineatul (1) din Directiva 93/13, semnifică totuși, în opinia noastră, că o astfel de listă națională trebuie să fie stabilită pe cale legislativă, respectiv printr‑o lege sau prin acte administrative adoptate în temeiul legii. Mecanismul instituit prin articolul 8 și prin articolul 8a alineatul (1) din această directivă implică astfel că legiuitorul formulează cu precizie clauzele interzise sau prezumate abuzive, punând cu atenție în balanță interese diferite și uneori concurente, și că respectivele clauze sunt notificate Comisiei. Subliniem că procedura legislativă, care poate asocia părți interesate, urmărește prin natura sa adoptarea unor norme generale și abstracte.

55.

Or, un regim precum cel preconizat de susținătorii primei teze de interpretare abilitează, în fapt, mai curând instanțele naționale decât legiuitorul să stabilească, de la caz la caz, o listă „neagră” pe baza căreia poate fi sancționată utilizarea clauzelor identice sau echivalente. În acest context, clauzele declarate abuzive sunt introduse succesiv în Registrul clauzelor abuzive, care, în realitate, este redactat de profesioniști. Reiese cu claritate că un astfel de regim nu este comparabil cu adoptarea listelor naționale autorizată de articolul 8 din Directiva 93/13.

56.

În plus, considerăm că un astfel de regim este dificil de conciliat cu principiul legalității incriminării și a pedepsei, consacrat prin articolul 49 din cartă, care presupune ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pentru acestea ( 42 ).

57.

Având în vedere numărul semnificativ și în creștere al înscrierilor în Registrul clauzelor abuzive ( 43 ), acest regim suscită de asemenea îndoieli în privința principiului securității juridice, care face parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii ( 44 ), profesioniștii confruntându‑se inevitabil cu dificultăți în a identifica situația juridică în care acționează și în a‑i prevedea consecințele. Aceste îndoieli sunt deosebit de serioase în ceea ce privește posibilitatea de a sancționa utilizarea unor clauze doar „echivalente” clauzelor înscrise în registru ( 45 ).

58.

În strânsă legătură cu considerațiile expuse mai sus, referitoare la aprecierea concretă a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, se ridică problema dreptului profesionistului de a face dovada contrară în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor pe care le utilizează în contractele încheiate cu consumatorii.

59.

Din interpretarea a contrario a articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 reiese că o clauză contractuală care s‑a negociat individual nu este considerată abuzivă ( 46 ). În această privință, articolul 3 alineatul (2) al treilea paragraf din această directivă prevede că sarcina probei revine profesionistului care pretinde că o clauză standard s‑a negociat individual. Deducem de aici că Directiva 93/13 acordă profesionistului cel puțin dreptul de a demonstra că respectiva clauză contestată a fost negociată individual și că, în consecință, clauza nu este abuzivă în situația dată, în sensul acestei directive.

60.

În opinia noastră, dreptul profesionistului, în temeiul articolului 3 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva 93/13, de a furniza argumente și probe pentru a-și îndeplini sarcina probei face parte din dreptul general și mai extins care decurge din articolul 47 din cartă, în lumina căruia trebuie interpretate dispozițiile Directivei 93/13 ( 47 ).

61.

Articolul 47 din cartă garantează oricărei persoane ( 48 ), în situațiile care intră în domeniul de aplicare al cartei ( 49 ), dreptul de a fi ascultată, atât în cursul unei proceduri administrative, cât și în cursul unei proceduri jurisdicționale ( 50 ). Astfel cum a precizat Curtea, acest drept include posibilitatea de a-și exprima în mod util și efectiv punctul de vedere, înainte de adoptarea oricărei decizii susceptibile să îi afecteze de o manieră defavorabilă interesele, pentru ca autoritatea competentă să poată să țină cont în mod util de ansamblul elementelor relevante ( 51 ). Acest lucru este în mod incontestabil valabil în cazul unei decizii prin care se aplică o sancțiune pecuniară unui profesionist.

62.

În cadrul unui control jurisdicțional precum cel vizat de reglementarea în cauză, dreptul profesionistului de a fi ascultat ar îndeplini două funcții distincte. În primul rând, ar oferi profesionistului posibilitatea de a dovedi că împrejurările speciale care însoțesc încheierea contractului în cauză erau diferite de cele analizate deja în cadrul unei proceduri anterioare care a stabilit caracterul abuziv al unei clauze identice sau echivalente. În al doilea rând, dreptul de a fi ascultat oferă profesionistului posibilitatea de a invoca motive, fie că sunt de fapt sau de drept, care nu au fost invocate, indiferent din ce motiv, în cadrul unei proceduri anterioare in abstracto și de a corecta erori comise în cursul acestei proceduri ( 52 ).

63.

Concluzionăm că dreptul profesionistului de a fi ascultat în cadrul Directivei 93/13 nu se poate limita la problema dacă clauza contestată a fost sau nu a fost negociată individual, ci trebuie să includă orice element relevant pentru aprecierea, în lumina articolului 4 alineatul (1) din această directivă, a caracterului abuziv al acestei clauze ( 53 ). Astfel, profesionistul ar trebui să aibă de asemenea posibilitatea de a dovedi că, în împrejurări speciale, clauza contestată nu creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, demonstrând, spre exemplu, că efectul negativ al acestei clauze este compensat prin alte clauze din același contract sau prin prețul redus plătit de consumator ( 54 ).

64.

Pe baza informațiilor transmise de instanța de trimitere și de guvernul polonez, considerăm că un regim precum cel care decurge din prima teză de interpretare nu ține seama în mod suficient de dreptul profesionistului de a fi ascultat, din moment ce acesta din urmă nu are posibilitatea, nici în cursul controlului administrativ, nici în cursul controlului jurisdicțional la SOKiK și la Sąd Apelacyjny w Warszawie VI Wydział Cywilny (Curtea de Apel din Varșovia, Secția civilă), să invoce lipsa, în anumite împrejurări, a caracterului abuziv al clauzei contestate și să facă dovada în acest sens ( 55 ). Astfel cum arată instanța de trimitere, aceste proceduri nu au ca obiect controlul caracterului abuziv al clauzei contestate în sine, ci doar al echivalenței sale cu clauzele care figurează în Registrul clauzelor abuzive.

65.

Deși nu se poate exclude, astfel cum susține guvernul polonez, că instanțele naționale, examinând echivalența dintre clauza contestată și cea care figurează în Registrul clauzelor abuzive, iau în considerare factorii menționați la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 ( 56 ), totuși această apreciere are, în orice caz, doar scopul de a determina identitatea sau echivalența celor două clauze ( 57 ), iar profesionistul nu poate repune în discuție caracterul abuziv în sine al clauzei contestate prin trimitere la împrejurările speciale, inclusiv negocierea individuală a clauzei contestate, sau la noile argumente care nu au fost invocate în cadrul controlului in abstracto. Într‑un astfel de regim, dreptul profesionistului prevăzut la articolul 47 din cartă este supus unor restricții semnificative ( 58 ).

66.

În paralel, competența instanței care efectuează controlul jurisdicțional este considerabil limitată, ceea ce ridică în sine întrebări cu privire la articolul 47 din cartă, care prevede o „cale de atac eficientă” ( 59 ). În plus, un astfel de regim ar aduce de asemenea atingere dreptului consumatorului de a renunța la neaplicarea unei clauze abuzive ( 60 ).

67.

Desigur, conform articolului 52 alineatul (1) din cartă, dreptul de a fi ascultat poate presupune restricții, cu condiția ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite și să respecte principiul proporționalității ( 61 ). În această privință, guvernul polonez invocă, în opinia noastră în mod întemeiat, că reglementarea națională urmărește să prevină, în mod rapid și efectiv, utilizarea în continuare a clauzelor nelegale în diferitele situații care pot apărea pe piață și să se evite o multitudine de proceduri judiciare privind clauze echivalente din condițiile generale utilizate de diferiți profesioniști ( 62 ).

68.

Or, aceste considerații, deși sunt în mod indiscutabil valabile, nu pot justifica, în opinia noastră, restrângerea deosebit de gravă a dreptului profesionistului de a fi ascultat, care decurge din articolul 47943 din Codul de procedură civilă și din articolul 24 alineatul 2 punctul 1 din Legea privind protecția concurenței și a consumatorilor, astfel cum sunt interpretate potrivit primei teze de interpretare, având în vedere și caracterul deloc neglijabil al amenzilor care pot fi aplicate profesionistului în temeiul articolului 106 alineatul 1 punctul 4 din această lege ( 63 ).

69.

Caracterul definitiv al înscrierii clauzelor în Registrul clauzelor abuzive confirmă de asemenea concluzia potrivit căreia reglementarea națională în cauză, astfel cum este interpretată potrivit primei teze de interpretare, nu este conformă cu principiul proporționalității ( 64 ).

70.

Astfel cum afirmă Comisia, par să existe măsuri alternative care ar facilita o protecție eficace a consumatorilor împotriva clauzelor abuzive garantând în același timp dreptul profesionistului de a fi ascultat. Astfel, statele membre nu pot fi împiedicate să pună în aplicare măsuri care să stabilească o prezumție a caracterului abuziv al anumitor clauze din condițiile generale ( 65 ), a căror utilizare să poată fi sancționată, cu excepția cazului în care profesionistul demonstrează, în cursul unei proceduri administrative sau jurisdicționale, că acestea nu sunt abuzive în împrejurările specifice, demonstrând, spre exemplu, că au fost negociate individual.

71.

De altfel, absența unor efecte erga omnes nu înseamnă că o constatare a caracterului abuziv al unei clauze din condițiile generale nu ar mai avea efect disuasiv, în măsura în care alți profesioniști ar avea tendința să înceteze utilizarea condițiilor similare ( 66 ).

72.

Directiva 93/13 permite, astfel cum afirmă Comisia, în temeiul articolului 7 alineatele (2) și (3), intentarea unor acțiuni colective în încetare care depășesc efectiv relația contractuală, în sensul că sunt independente de orice conflict individual, și care pot fi introduse de persoanele și de organizațiile care au un interes legitim în protecția consumatorilor ( 67 ). Astfel cum indică expresia „[f]ără să aducă atingere articolului 7” de la articolul 4 alineatul (1) din această directivă, acțiunile prevăzute la articolul 7 alineatul (2) din aceeași directivă au un caracter complementar în raport cu acțiunile individuale ( 68 ).

73.

Articolul 7 alineatul (2) din directivă prevede un control in abstracto de natură preventivă și disuasivă ( 69 ), care urmărește să determine „dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive”, în timp ce articolul 7 alineatul (3) din aceeași directivă permite ca acțiunile menționate la alineatul (2) din directiva menționată să poată fi îndreptate, separat sau în ansamblu, împotriva unui număr de profesioniști din același sector sau împotriva asociațiilor acestora.

74.

Reiese din jurisprudența Curții că acțiunile individuale și colective au, în cadrul Directivei 93/13, „obiective și efecte juridice diferite” ( 70 ). În plus, potrivit celui de al douăzeci și treilea considerent al Directivei 93/13, acțiunile colective nu implică „verificarea prealabilă a condițiilor generale utilizate în anumite sectoare economice”. Deducem astfel că un control ex ante efectuat în cadrul unei acțiuni colective nu poate aduce atingere controlului ex post efectuat în cadrul unei acțiuni individuale vizând alte părți ( 71 ), ceea ce exclude efectiv posibilitatea de extindere a efectelor hotărârilor pronunțate la finalul acțiunilor colective cu privire la profesioniștii care nu au participat la procedură ( 72 ).

75.

Această concluzie este consolidată prin completarea pe care o constituie articolul 7 alineatul (3) din Directiva 93/13. Astfel, în opinia noastră, nu ar mai avea sens să se permită introducerea unor proceduri multipartite, în temeiul acestui alineat, dacă hotărârile pronunțate în cadrul acțiunilor colective prevăzute la articolul 7 alineatul (2) din aceeași directivă ar fi deja obligatorii pentru orice profesionist. Lucrările pregătitoare ale acestei directive militează de asemenea în favoarea interpretării potrivit căreia deciziile luate în cursul acțiunilor colective în încetare prevăzute la articolul 7 alineatele (2) și (3) sunt obligatorii numai pentru părțile la acțiunea colectivă specifică ( 73 ).

76.

Cu siguranță, în ceea ce privește clauzele din condițiile generale care sunt rareori negociate individual, aprecierea care trebuie realizată de instanțele naționale în cadrul unei acțiuni colective și, respectiv, al unei acțiuni individuale va fi deseori similară, chiar identică, deși părțile la acțiuni nu sunt aceleași. În consecință, hotărârea pronunțată în cadrul unei acțiuni colective ar constitui un precedent solid pentru aprecierea care trebuie efectuată într‑o acțiune individuală ulterioară privind o clauză identică sau echivalentă și poate chiar să dea naștere unei prezumții cu privire la caracterul abuziv al acestei clauze. Rămâne totuși în discuție faptul că profesionistul care nu a participat la procedura colectivă nu ar trebui să fie privat de posibilitatea de a răsturna, în temeiul articolului 3 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva 93/13 și al articolului 47 din cartă, o astfel de prezumție în cadrul acțiunii individuale.

77.

Astfel cum evidențiază guvernul polonez și Comisia, în Hotărârea Invitel, Curtea a statuat că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatele (1) și (2) din această directivă nu se opune extinderii efectelor hotărârilor prin care se constată caracterul abuziv al unei clauze din condițiile generale, în cadrul unei acțiuni în încetare prevăzute la articolul 7 din directiva menționată, „față de toți consumatorii care au încheiat cu respectivul vânzător sau furnizor [a se citi «profesionist»] un contract căruia îi sunt aplicabile aceleași [condiții generale], inclusiv față de consumatorii care nu erau părți la procedura în încetare” ( 74 ).

78.

Acest rezultat nu este deloc surprinzător, fiind mai degrabă corolarul naturii și al scopului acțiunilor colective în încetare. Atunci când o clauză contractuală a fost declarată nulă și interzisă în cadrul unei acțiuni în încetare, trebuie în mod evident să se asigure că profesionistul în cauză nu mai utilizează în niciun contract aceleași condiții generale, inclusiv clauza declarată abuzivă. În caz contrar, acțiunile în încetare prevăzute la articolul 7 alineatele (2) și (3) din Directiva 93/13 ar fi lipsite de efect util.

79.

La punctul 40 din Hotărârea Invitel, Curtea a subliniat în mod întemeiat că aplicarea sancțiunii nulității unei clauze abuzive în raport cu toți consumatorii care au încheiat cu profesionistul în cauză un contract căruia i se aplică aceleași condiții generale „garantează că respectiva clauză nu este obligatorie pentru acești consumatori” ( 75 ), Curtea făcând trimitere la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, care impune statelor membre, potrivit formulării Curții, „să deducă toate consecințele” care decurg, în temeiul dreptului național, dintr‑o constatare a caracterului abuziv al unei clauze din condițiile generale, pentru ca această clauză să nu fie obligatorie pentru consumatori ( 76 ).

80.

În opinia noastră, nu există nicio îndoială că această jurisprudență nu poate fi transpusă în speță.

81.

În motivarea concluziei sale din Hotărârea Invitel ( 77 ), Curtea a făcut astfel trimitere în mod explicit la punctele 57-61 din concluziile avocatului general, care, la rândul său, a exprimat „obiecții importante” privind efectele erga omnes față de profesioniștii care nu au participat la procedura având ca scop constatarea caracterului abuziv al clauzei contestate, preocupări la care subscriem pe deplin ( 78 ).

82.

În plus, problema adresată Curții în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, respectiv extinderea sancțiunii nulității unei clauze abuzive în privința consumatorilor care au încheiat cu profesionistul în cauză un contract căruia i se aplică aceleași condiții generale, era în mod evident diferită de problema ridicată de instanța de trimitere în prezenta cauză privind aplicarea unor sancțiuni pecuniare profesioniștilor care nu au participat la procedura de control in abstracto.

83.

Nu considerăm, așadar, justificată o interpretare extensivă a domeniului de aplicare al Hotărârii Invitel ( 79 ), astfel încât să acopere o reglementare care prevede efecte erga omnes față de orice profesionist care nu a participat la procedură, și, în orice caz, aceasta ar fi incompatibilă în cea mai mare parte cu drepturile fundamentale ale profesionistului ( 80 ).

84.

Interpretarea Directivei 93/13 pe care o propunem nu poate fi repusă în discuție în lumina articolelor 1 și 2 din Directiva 2009/22, la care a făcut referire instanța de trimitere în prima întrebare preliminară.

85.

Întrucât Directiva 2009/22 privește acțiunile colective în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor, aceasta are ca obiectiv asigurarea efectului deplin al unui anumit număr de directive, inclusiv Directiva 93/13, și în special combaterea încălcărilor în cadrul Uniunii ( 81 ).

86.

În această privință, articolul 2 alineatul (1) literele (a)-(c) din Directiva 2009/22 impune statelor membre desemnarea instanțelor judecătorești sau a autorităților administrative competente să decidă asupra acțiunilor colective introduse de entitățile calificate în sensul articolului 3 din această directivă, vizând între altele încetarea oricărui act contrar Directivei 93/13, obținerea publicării deciziei sau a unei declarații de rectificare și obligarea pârâtului căzut în pretenții la plata unei sume către stat sau către orice beneficiar desemnat în legislația națională în caz de neexecutare a deciziei.

87.

În ceea ce privește corelația dintre Directiva 2009/22 și Directiva 93/13, prima are un caracter complementar în raport cu articolul 7 alineatele (2) și (3) din Directiva 93/13, care privește de asemenea acțiunile în încetare ( 82 ).

88.

Nu identificăm niciun element, nici în textul Directivei 2009/22, nici în lucrările pregătitoare ale acesteia ( 83 ), în sensul că statele membre ar fi autorizate să confere hotărârilor pronunțate în cadrul acțiunilor vizate de această directivă efecte erga omnes față de profesioniștii care nu au participat la procedura în încetare. Dacă situația ar fi aceasta, Directiva 2009/22 ar depăși regimul instituit prin Directiva 93/13, pe care prima directivă urmărește să îl completeze, ceea ce nu putem prezuma în lipsa unei voințe exprese a legiuitorului Uniunii.

89.

O modificare a dreptului Uniunii astfel încât să se permită statelor membre extinderea efectelor hotărârilor prin care o clauză contractuală este declarată abuzivă în raport cu „contractele similare” a fost însă abordată sub auspiciile Comisiei ( 84 ). Or, aceasta nu face decât să confirme că o astfel de soluție nu este posibilă în stadiul actual al dreptului Uniunii, și anume în cadrul Directivelor 93/13 și 2009/22.

90.

Având în vedere ceea ce precedă, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară adresată de Sąd Apelacyjny w Warszawie VI Wydział Cywilny (Curtea de Apel din Varșovia, Secția civilă, Polonia) după cum urmează:

„Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii coroborată cu articolele 1 și 2 din Directiva 2009/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind acțiunile în încetare în ceea ce privește protecția intereselor consumatorilor și cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede aplicarea unei amenzi unui profesionist care, în contractele încheiate cu consumatorii, utilizează în condițiile generale clauze care sunt considerate echivalente clauzelor deja declarate abuzive și înscrise, în acest temei, într‑un registru public, cu toate că acest profesionist nu a participat la procedura care a condus la constatarea caracterului abuziv al clauzelor care figurează în registru.”