ANEXĂ

Orientări privind adăpostirea şi îngrijirea animalelor folosite în scopuri experimentale şi în alte scopuri ştiinţifice

CUPRINS

Introducere

Definiţii

SECŢIUNE GENERALĂ

1.	Instalaţii

1.1.	Funcţii şi proiectare generală

1.2.	Spaţii de adăpostire

1.3.	Spaţii pentru proceduri generale şi specifice

1.4.	Spaţii de serviciu

2.	Mediul şi controlul acestuia

2.1.	Ventilaţia

2.2.	Temperatura

2.3.	Umiditatea

2.4.	Iluminatul

2.5.

Zgomotul

2.6.	Sistemele de alarmă

3.	Educare şi instruire

4.	Îngrijirea

4.1.

Sănătatea

4.2.	Capturarea din mediul natural

4.3.	Transportul animalelor

4.4.	Carantina, aclimatizarea şi izolarea

4.5.	Adăpostirea şi îmbogăţirea mediului de viaţă

4.6.

Hrănirea

4.7.

Adăparea

4.8.	Pardoseală, substrat, litieră, material pentru aşternut şi cuiburi

4.9.

Curăţenia

4.10.

Manipularea

4.11.

Sacrificarea animalelor prin metode umane

4.12.

Înregistrarea datelor

4.13.

Identificarea

SECŢIUNI SPECIFICE

A.	Orientări specifice privind rozătoarele

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

B.	Orientări specifice privind iepurii

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

C.	Orientări specifice privind pisicile

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

D.	Orientări specifice privind câinii

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

E.	Orientări specifice privind dihorii

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

F.	Orientări specifice privind primatele neumane

a.	Consideraţii generale

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

5.	Instruirea personalului

6.	Transportul

b.	Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea marmoseţilor şi a tamarinilor

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

5.	Instruirea personalului

6.	Transportul

c.	Instrucţiuni suplimentare pentru adăpostirea şi îngrijirea maimuţelor veveriţă

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

5.	Instruirea personalului

6.	Transportul

d.	Orientări suplimentare pentru adăpostirea şi îngrijirea macacilor şi a maimuţelor verzi africane

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

5.	Instruirea personalului

6.	Transportul

e.	Orientări suplimentare pentru adăpostirea şi îngrijirea babuinilor

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

5.	Instruirea personalului

6.	Transportul

G.	Orientări specifice privind animalele de fermă şi porcii pitici

a.	Consideraţii generale

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

b.	Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea bovinelor

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

c.	Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea ovinelor şi a caprinelor

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

d.	Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea porcinelor şi a porcilor pitici

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

e.	Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea cabalinelor, inclusiv cai, ponei, măgari şi catâri

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

H.	Orientări specifice privind păsările

a.	Consideraţii generale

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

b.	Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea găinilor domestice, ca exemplare de rezervă şi în timpul experimentelor

c.	Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea curcilor domestice, ca exemplare de rezervă şi în timpul experimentelor

d.	Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea prepeliţelor, ca exemplare de rezervă şi în timpul experimentelor

e.	Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea raţelor şi a gâştelor, ca exemplare de rezervă şi în timpul experimentelor

f.	Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea porumbeilor, ca exemplare de rezervă şi în timpul experimentelor

g.	Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea cintezelor zebră, ca exemplare de rezervă şi în timpul experimentelor

I.	Orientări specifice privind amfibienii

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

5.	Transportul

J.	Orientări specifice privind reptilele

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

5.	Transportul

K.	Orientări specifice privind peştii

1.	Introducere

2.	Mediul şi controlul acestuia

3.

Sănătatea

4.	Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

5.	Transportul

INTRODUCERE

1.	Unul dintre obiectivele Directivei 86/609/CEE este protecţia animalelor folosite în scopuri experimentale şi în alte scopuri ştiinţifice, astfel încât să se asigure că orice posibilă durere, suferinţă, frică sau rană de durată pricinuite ca urmare a procedurilor aplicate sunt limitate la minimum.

2.

Unele experimente sunt efectuate în aer liber pe animale sălbatice care trăiesc în libertate şi se întreţin singure, dar numărul acestor proceduri este relativ mic. Marea majoritate a animalelor folosite în experimente sunt ţinute în instalaţii care variază de la îngrădituri exterioare la cuşti pentru animalele mici dintr-un spaţiu de adăpostire pentru animalele de laborator. Aceasta este o situaţie în care există adesea interese deosebit de conflictuale între exigenţele ştiinţifice şi nevoile animalului. În acest conflict, nevoile fiziologice şi etologice elementare ale animalelor (libertate de mişcare, contact social, activitate semnificativă, nutriţie, apă) ar trebui limitate numai pe perioada de timp şi în gradul minimum necesare. Aceste restricţii ar trebui analizate de oamenii de ştiinţă, de tehnicienii veterinari şi de alte persoane competente responsabile pentru consultanţa privind bunăstarea animalelor, înainte de efectuarea procedurilor, pentru a se asigura că influenţa asupra bunăstării animale este minimizată la un nivel conform cu obiectivele ştiinţifice ale studiului.

3.

Prezenta anexă prevede orientări privind adăpostirea şi îngrijirea animalelor, bazate pe cunoştinţele prezente şi pe bunele practici. Ea explică şi completează principiile de bază adoptate la articolul 5 din Directiva 86/609/CEE. Scopul prezentei anexe este, prin urmare, de a sprijini autorităţile, instituţiile şi persoanele fizice în vederea îndeplinirii obiectivelor Directivei 86/609/CEE în această privinţă.

4.

Secţiunea generală prevede orientări privind adăpostirea şi îngrijirea tuturor animalelor folosite în scopuri experimentale şi în alte scopuri ştiinţifice. Instrucţiuni suplimentare privind speciile folosite în mod obişnuit sunt prezentate în secţiunile specifice. În cazul în care în secţiunile specifice nu este inclusă nicio informaţie, orientările sunt cuprinse în secţiunea generală. Secţiunile dedicate unei anumite specii se bazează pe propunerile făcute de grupuri de experţi cu privire la rozătoare, iepuri, câini, pisici, dihori, primate neumane, animale de fermă, cobai, păsări, amfibieni, reptile şi peşti. Pe lângă aceste propuneri, grupurile de experţi au prezentat, de asemenea, informaţii de fond care să le sprijine propunerile, bazate pe probe ştiinţifice şi pe experienţe practice. Aceste informaţii de fond constituie responsabilitatea exclusivă a respectivelor grupuri de experţi şi sunt disponibile separat. Pentru unele grupuri de specii, şi anume amfibieni, reptile şi peşti, aceste documente explicative furnizează, de asemenea, informaţii suplimentare privind speciile folosite mai rar, care nu sunt menţionate în orientările specifice privind o anumită specie. În cazul în care apar unele probleme de comportament sau de reproducţie, sau în cazul în care se cer informaţii suplimentare privind exigenţele specifice pentru alte specii, este necesar să fie consultaţi experţii specializaţi în speciile respective şi personalul de îngrijire, pentru a se asigura că nevoile tuturor speciilor particulare sunt abordate în mod corespunzător.

5.

„Îngrijire” este un cuvânt care, atunci când este utilizat în legătură cu animalele destinate a fi folosite sau folosite efectiv în experimente, sau în legătură cu animalele de laborator ţinute pentru reproducere, acoperă toate aspectele relaţiei dintre animale şi om. Termenul acoperă ansamblul complex de resurse materiale şi imateriale furnizate de om pentru a obţine şi a menţine animale într-o stare fizică şi mentală caracterizată de cât mai puţină suferinţă, permiţând în acelaşi timp o cercetare ştiinţifică de calitate. Îngrijirea începe din momentul în care animalul este destinat utilizării în experimente, inclusiv etapele de reproducere sau deţinerea în acest scop, şi continuă până când animalul este sacrificat printr-o metodă umană sau unitatea renunţă la el într-un alt mod, la încheierea experimentului, în conformitate cu articolul 9 din Directiva 86/609/CEE.

6.

Anexa include îndrumări privind proiectarea instalaţiilor corespunzătoare pentru animale şi prevede recomandări şi indicaţii privind modul în care pot fi respectate dispoziţiile Directivei 86/609/CEE referitoare la bunăstarea animalelor. Cu toate acestea, standardele de spaţiu recomandate reprezintă valori minime. Acestea pot fi mărite în unele circumstanţe, deoarece nevoile fiecărui animal în materie de mediu pot varia, de exemplu, în funcţie de specie, vârstă, condiţii fiziologice, densitatea populaţiei, precum şi de faptul că este vorba de animalele de rezervă, pentru reproducţie sau experimente, pe termen lung sau pe termen scurt. Îmbogăţirea mediului de viaţă reprezintă, de asemenea, un factor important pentru bunăstarea animalelor.

7.

Instalaţiile sau echipamentele existente ar trebui modificate sau înlocuite ţinând seama de prezentele orientări, având în vedere priorităţile bunăstării animalelor şi constrângerile financiare şi practice. În aşteptarea acestor înlocuiri sau modificări, trebuie să se facă adaptări privind numărul şi dimensiunile animalelor din incintele existente, astfel încât prezentele orientări să fie respectate pe cât de mult posibil.

DEFINIŢII

În sensul prezentelor orientări:

1.

„incinte pentru animale” desemnează structurile primare în care animalele sunt adăpostite, precum: (a) „cuşcă” – un spaţiu fix sau mobil, închis cu pereţi solizi şi, cel puţin pe o parte, cu bare sau sârmă sau, în cazul în care este necesar, cu plasă şi în care sunt ţinute sau transportate unul sau mai multe animale; în funcţie de densitatea stocului şi de dimensiunile cuştii, libertatea de mişcare a animalelor este relativ limitată; (b) „ţarc” – o suprafaţă înconjurată, de exemplu, de pereţi, bare sau grilaj metalic, în care sunt ţinute unul sau mai multe animale; în funcţie de dimensiunea acestui spaţiu închis şi densitatea stocului, libertatea de mişcare a animalelor este, de obicei, mai puţin limitată decât într-o cuşcă; (c) „îngrăditură” – o zonă închisă, de exemplu, cu un gard, pereţi, bare sau grilaj metalic şi situată frecvent în afara construcţiilor fixe, în care animalele păstrate în cuşti sau ţarcuri se pot mişca liber în anumite perioade de timp, în conformitate cu nevoile lor etologice şi fiziologice, cum ar fi exerciţiul fizic; (d) „boxă” – un spaţiu mic închis cu trei laturi, de obicei un grătar de alimentare şi separări laterale, unde unul sau două animale pot fi ţinute priponite;

2.

Structurile secundare de adăpostire în care se pot afla incintele pentru animale sunt desemnate prin termenul „spaţii de adăpostire”. Câteva exemple de „spaţii de adăpostire” sunt următoarele: (a) încăperile unde animalele sunt în mod normal adăpostite, atât pentru reproducere şi creştere, cât şi pe perioada realizării unui experiment; (b) „sisteme de reţinere”, ca de exemplu izolatoare, hote cu flux laminar şi sisteme de cuşti ventilate individual.

SECŢIUNE GENERALĂ

1.   INSTALAŢII

1.1.   Funcţii şi proiectare generală

1.1.1.

Orice instalaţie trebuie proiectată astfel încât să asigure un mediu corespunzător pentru speciile adăpostite, ţinând seama de nevoile lor fiziologice şi etologice. De asemenea, instalaţiile ar trebui să fie proiectate şi administrate astfel încât să împiedice accesul persoanelor neautorizate şi pătrunderea sau evadarea animalelor. Instalaţiile care fac parte dintr-un complex mai mare de clădiri ar trebui, de asemenea, să fie protejate prin măsuri de construcţie adecvate şi dispoziţii care să limiteze numărul intrărilor.

1.1.2.

Ar trebui să existe un program activ de întreţinere a instalaţiilor pentru a se evita şi remedia orice deficienţe ale clădirilor sau echipamentelor.

1.2.   Spaţii de adăpostire

1.2.1.

Ar trebui luate toate măsurile necesare pentru a se asigura curăţarea periodică şi eficientă a spaţiilor, precum şi menţinerea unor standarde satisfăcătoare de igienă. Tavanele şi pereţii ar trebui să fie rezistenţi, cu suprafeţe netede, impermeabile şi uşor de spălat. O atenţie deosebită ar trebui acordată racordurilor, inclusiv cele de la uşi, canale, ţevi şi cabluri. Dacă este cazul, în uşă ar trebui montată o fereastră de inspecţie. Podelele ar trebui să fie netede, impermeabile, cu suprafeţe nealunecoase, uşor lavabile, capabile să suporte greutatea platformelor şi a altor echipamente grele fără a se deteriora. Gurile de evacuare, în cazul în care există, ar trebui acoperite şi prevăzute în mod corespunzător cu un grilaj care să împiedice accesul paraziţilor şi evadarea animalelor.

1.2.2.

În spaţiile în care animalele sunt lăsate să se plimbe libere, pereţii şi podelele ar trebui acoperite cu materiale rezistente la uzura cauzată de animale şi de procesul de curăţare. Materialul nu ar trebui să dăuneze sănătăţii animalelor şi nu ar trebui să provoace rănirea acestora. Ar trebui să se asigure o protecţie suplimentară oricărui echipament sau accesoriu astfel încât să nu fie deteriorate de animale şi nici să le rănească pe acestea.

1.2.3.

Speciile incompatibile, spre exemplu prădător şi pradă, sau animale care necesită condiţii de mediu diferite nu ar trebui adăpostite în acelaşi spaţiu, iar în cazul combinaţiei prădător şi pradă, animalele nu ar trebui adăpostite în aceleaşi limite vizuale, olfactive sau auditive.

1.2.4.

Dacă este cazul, spaţiile de adăpostire ar trebui să fie prevăzute cu instalaţii pentru realizarea unor experimente de scară redusă şi a unor manipulări.

1.3.   Spaţii pentru proceduri generale şi specifice

1.3.1.

În unităţile de creştere sau furnizoare ar trebui asigurate instalaţii adecvate pentru formarea de loturi de animale gata de expediat.

1.3.2.

Toate unităţile ar trebui, de asemenea, să aibă cel puţin instalaţii de laborator pentru efectuarea unor diagnosticări simple, examinări post-mortem şi/sau prelevarea de probe care urmează să facă obiectul unor examene de laborator mai aprofundate în altă parte.

1.3.3.

Ar trebui prevăzute instalaţii pentru izolarea animalelor nou-sosite până la stabilirea stării lor de sănătate şi până când riscul potenţial de sănătate pentru celelalte animale este evaluat şi redus la minimum.

1.3.4.

Spaţiile pentru proceduri generale şi specifice ar trebui să fie disponibile pentru situaţiile în care nu se doreşte efectuarea procedurilor sau a examinărilor în spaţiile de adăpostire.

1.3.5.

Dacă este cazul, ar trebui să existe una sau mai multe săli separate echipate corespunzător pentru realizarea de proceduri chirurgicale în condiţii aseptice. De asemenea, ar trebuie să existe spaţii destinate recuperării postoperatorii, dacă acest lucru este necesar.

1.3.6.

În cazul în care este necesar, ar trebuie să se asigure spaţii speciale pentru adăpostirea animalelor bolnave sau rănite.

1.4.   Spaţii de serviciu

1.4.1.

Spaţiile de depozitare ar trebui să fie proiectate, utilizate şi întreţinute astfel încât să păstreze calitatea hranei şi a aşternutului. Aceste spaţii ar trebui să nu conţină paraziţi sau insecte. Materialele care pot fi contaminate sau care prezintă pericol pentru animale sau personal ar trebui depozitate separat.

1.4.2.

Ar trebui să existe spaţii separate de depozitare pentru păstrarea cuştilor curate, a instrumentelor şi a echipamentelor.

1.4.3.

Spaţiile de curăţare şi de spălare ar trebui să fie suficient de încăpătoare pentru instalaţiile necesare în vederea decontaminării şi curăţării echipamentelor folosite. Procesul de curăţare ar trebui să fie astfel realizat încât să separe fluxul materialului curat de cel al materialului murdar, pentru a preveni contaminarea materialului curăţat. Pereţii şi podelele ar trebui să fie acoperite cu materiale rezistente, iar sistemul de ventilaţie ar trebui să aibă o capacitate mare de a îndepărta excesul de căldură şi umiditate.

1.4.4.

Ar trebui luate măsuri speciale pentru depozitarea şi înlăturarea în condiţii de igienă a cadavrelor şi deşeurilor animale. În cazul în care incinerarea nu este posibilă sau necesară la faţa locului, ar trebui luate măsuri corespunzătoare pentru înlăturarea în siguranţă a acestor materiale, în conformitate cu reglementările naţionale şi locale existente. Ar trebuie luate măsuri de precauţie speciale privind deşeurile toxice, radioactive sau infecţioase.

1.4.5.

Proiectarea şi construcţia zonelor de circulaţie ar trebui să corespundă standardelor pentru spaţiile de adăpostire. Coridoarele ar trebui să fie suficient de largi pentru a permite circulaţia facilă a echipamentelor mobile.

2.   MEDIUL ŞI CONTROLUL ACESTUIA

2.1.   Ventilaţia

2.1.1.

Spaţiile de adăpostire şi incintele pentru animale ar trebui să aibă un sistem de ventilaţie adecvat, care să satisfacă cerinţele speciilor adăpostite. Scopul sistemului de ventilaţie este de a asigura suficient aer proaspăt şi de a menţine scăzut nivelul mirosurilor, al gazelor nocive, al prafului şi al agenţilor infecţioşi de orice fel. De asemenea, sistemul asigură îndepărtarea excesului de căldură şi umiditate.

2.1.2.

Aerul din încăpere ar trebui împrospătat frecvent. O ventilaţie cu o rată de 10-20 de schimbări de aer pe oră este, în general, suficientă. Cu toate acestea, în unele cazuri, de exemplu atunci când densitatea stocului este redusă, o rată de 8-10 schimbări pe oră este suficientă. În unele cazuri, aerisirea naturală poate fi suficientă, iar ventilaţia mecanică poate să nu fie deloc necesară. Recircularea aerului netratat ar trebui evitată. Cu toate acestea, ar trebui subliniat faptul că nici cel mai eficient sistem nu poate compensa curăţarea necorespunzătoare sau neglijenţa.

2.1.3.

Sistemul de ventilaţie ar trebui să fie proiectat astfel încât să se evite curenţii dăunători de aer şi zgomotele nocive.

2.1.4.

Fumatul ar trebui interzis în încăperile unde sunt adăpostite animalele.

2.2.   Temperatura

2.2.1.

Următoarele secţiuni specifice prezintă limitele recomandate de menţinere a temperaturii. De asemenea, ar trebui precizat că valorile menţionate în aceste secţiuni se aplică numai în cazul animalelor adulte şi normale. Animalele nou-născute, tinere, fără păr, recent operate, bolnave sau rănite necesită adesea un nivel de temperatură mult mai ridicat. Temperatura din incintele pentru animale ar trebui reglată în funcţie de modificările de temperatură ale animalelor, datorate condiţiilor fiziologice speciale sau efectelor experimentelor. Temperatura din spaţiile de adăpostire trebuie măsurată şi înregistrată zilnic.

2.2.2.

Poate fi necesară asigurarea unui sistem de ventilaţie, cu capacitate atât de încălzire, cât şi de răcire a aerului.

2.2.3.

În unităţile utilizatoare, poate fi necesar un control strict al temperaturii din spaţiile de adăpostire, deoarece temperatura mediului este un factor fizic ce poate avea un efect important asupra metabolismului şi comportamentului tuturor animalelor şi, prin urmare, influenţează validitatea anumitor rezultate ştiinţifice.

2.2.4.

În spaţiile exterioare prevăzute pentru ca animalele să se poată mişca liber şi să interacţioneze nu se poate asigura de o reglare strictă a temperaturii. Animalele nu ar trebui reţinute în aceste spaţii în condiţii climatice care le pot dăuna.

2.3.   Umiditatea

Pentru unele specii, precum şobolanii şi gerbilii, poate fi necesară menţinerea umidităţii relative la niveluri destul de apropiate, pentru a reduce la minimum problemele de sănătate sau de bunăstare, în timp ce alte specii, ca de exemplu câinii, tolerează foarte bine variaţiile mari ale nivelurilor de umiditate.

2.4.   Iluminatul

În cazul în care lumina naturală nu furnizează un ciclu corespunzător de lumină-întuneric, este necesară o iluminare controlată, atât pentru satisfacerea necesităţilor biologice ale animalelor, cât şi pentru asigurarea unui mediu satisfăcător de lucru. Ar trebui să se evite expunerea anumitor specii la lumină puternică şi ar trebui să se asigure în incinte zone mai întunecate, unde animalele se pot retrage. Ar trebui să existe o iluminare adecvată pentru asigurarea creşterii şi controlului animalelor. Ar trebuie să se asigure perioade regulate de lumină şi o intensitate a luminii corespunzătoare speciilor, iar întreruperile acestora ar trebui evitate. Atunci când sunt adăpostite animale albinoase, este necesar să se ţină cont de sensibilitatea la lumină a acestora. Ar trebui să se ia în considerare includerea de ferestre în spaţiile de adăpostire, deoarece acestea sunt o sursă de lumină naturală şi pot constitui o îmbogăţire a mediului de viaţă pentru anumite specii, în special pentru primatele neumane, câini, pisici, unele animale de fermă şi alte mamifere mari.

2.5.   Zgomotul

Zgomotul poate fi un factor perturbator pentru animale. Nivelurile sonore ridicate şi zgomotele bruşte pot cauza stres care, pe lângă consecinţele asupra bunăstării animalelor, poate influenţa datele experimentale. Nivelurile sonore din spectrul de percepţie al animalelor, inclusiv, în unele cazuri, ultrasunetele, adică sunetele situate deasupra spectrului de percepţie sonoră umană, considerate în mod convenţional ca fiind sunete ce depăşesc 20 kHz, ar trebui reduse la minimum, în special pe durata odihnei. Sistemele de alarmă ar trebui să emită sunete aflate în afara spectrului de percepţie sonoră a animalelor, în cazul în care în care acest lucru nu intră în conflict cu percepţia sunetelor respective de către oameni. Dispunerea încăperilor şi coridoarelor poate fi un factor important de influenţă a mediului acustic şi acest aspect ar trebui luat în considerare în momentul proiectării. Spaţiile de adăpostire ar trebui să dispună de o izolare fonică adecvată şi de materiale care absorb zgomotul.

2.6.   Sistemele de alarmă

O instalaţie de adăpostire dependentă din punct de vedere tehnologic este vulnerabilă. Se recomandă ca aceste instalaţii să fie protejate în mod corespunzător cu sisteme de detectare a pericolelor, cum ar fi incendiile, pătrunderea persoanelor neautorizate şi defecţiunile tehnice ale echipamentelor esenţiale, precum sistemele de ventilaţie, sistemele de încălzire, de răcire sau de umidificare a aerului.

Instalaţiile care depind de echipamente electrice sau mecanice pentru controlul şi protecţia mediului ar trebui să dispună de un sistem de rezervă care să asigure funcţionarea serviciilor esenţiale, a sistemelor de iluminare de urgenţă şi a sistemelor de alarmă.

Sistemele de încălzire şi de ventilaţie ar trebui echipate cu dispozitive de supraveghere şi cu alarme pentru a se garanta că toate defecţiunile pot fi identificate şi remediate rapid.

Ar trebui să fie afişate în mod cât mai vizibil instrucţiuni clare privind procedurile în caz de urgenţă. Se recomandă alarme pentru acvarii (cu peşti şi alte specii acvatice) în cazul defectării sistemului de alimentare cu apă sau aer. O atenţie deosebită ar trebui acordată pentru a se asigura că funcţionarea sistemelor de alarmă dăunează cât mai puţin animalelor.

3.   EDUCARE ŞI INSTRUIRE

Toate persoanele implicate în îngrijirea animalelor sau care lucrează în orice alt mod cu animale crescute, adăpostite sau folosite în scopuri experimentale şi în alte scopuri ştiinţifice ar trebui educate şi instruite corespunzător, la standardele recomandate în Rezoluţia privind educarea şi instruirea persoanelor care lucrează cu animalele de laborator, adoptată cu ocazia consultării multilaterale a părţilor la Convenţia Consiliul Europei (ETS) nr. 123 din 3 decembrie 1993.

4.   ÎNGRIJIREA

4.1.   Sănătatea

4.1.1.

Animalele adăpostite într-o instalaţie sunt total dependente de oameni în ceea ce priveşte sănătatea şi bunăstarea lor. Starea fizică şi psihologică a animalelor va fi influenţată de mediul ambiant, de hrană, de apă şi de îngrijirea şi atenţia acordată de personalul de îngrijire a animalelor. În toate unităţile, ar trebui pusă în aplicare o strategie pentru a asigura menţinerea unei stări de sănătate corespunzătoare, care să garanteze bunăstarea animalelor şi să respecte cerinţele ştiinţifice. Această strategie ar trebui să cuprindă un program de supraveghere microbiologică şi planuri de acţiune în caz de probleme de sănătate şi ar trebui să definească parametri şi proceduri de control sanitar în cazul introducerii de animale noi.

4.1.2.

Persoana responsabilă de unitate ar trebui să asigure că inspecţia periodică a animalelor şi supravegherea incintelor şi a îngrijirilor sunt efectuate de un medic veterinar sau de alte persoane competente. Inspecţia animalelor ar trebui realizată cel puţin zilnic de către o persoană instruită în conformitate cu punctul 3 din secţiunea generală, pentru a se asigura că toate animalele bolnave sau rănite sunt identificate şi că sunt luate măsuri corespunzătoare. Ar trebui realizate controale sanitare periodice.

4.1.3.

Dat fiind că manipularea animalelor prezintă un risc potenţial de contaminare a altor animale şi a personalului, ar trebui să se acorde o atenţie specială instituirii unor proceduri de igienă şi supravegherii stării de sănătate a personalului.

4.2.   Capturarea din mediul natural

4.2.1.

Atunci când este necesară capturarea animalelor, ar trebui să se recurgă exclusiv la metode umane şi la persoane competente să aplice aceste metode. Impactul procedurilor de capturare asupra faunei şi habitatului acesteia trebuie redus la minimum.

4.2.2.

Orice animal identificat, în timpul sau în urma capturării, ca fiind rănit sau într-o stare precară de sănătate ar trebui examinat cât mai repede posibil, de către o persoană competentă, şi ar trebui luate măsuri corespunzătoare. Intervenţia unui medic veterinar poate fi necesară pentru stabilirea unui tratament sau, în cazul unor răni grave, animalul ar trebui sacrificat imediat prin metode umane, în conformitate cu principiile stabilite în recomandările Comisiei Europene privind eutanasierea animalelor de experienţă (părţile 1 şi 2). Containere şi mijloace de transport corespunzătoare şi suficiente ar trebui să fie disponibile la locurile de capturare, în cazul în care animalele trebuie deplasate pentru examinare sau tratament.

4.2.3.

O atenţie deosebită ar trebui acordată aclimatizării, carantinei, adăpostirii, creşterii şi îngrijirii animalelor sălbatice capturate. De asemenea, înainte de începerea activităţilor, ar trebui acordată atenţia cuvenită destinaţiei finale a animalelor sălbatice capturate, după încheierea procedurilor ştiinţifice. Scopul este de a se garanta că dificultăţile practice şi problemele de bunăstare asociate cu orice eliberare ulterioară în sălbăticie vor fi abordate într-un mod satisfăcător.

4.3.   Transportul animalelor

4.3.1.

Transportul este o experienţă stresantă pentru animale, care ar trebui atenuantă în măsura posibilului. Următoarele principii ar trebui aplicate tuturor transporturilor de animale, fie că este vorba de deplasări scurte între unităţile ştiinţifice sau de transport internaţional. Atunci când se aplică Regulamentul (CE) nr. 1/2005 al Consiliului (1) ar trebui să se ţină seama de Rezoluţia privind achiziţionarea şi transportul animalelor de laborator, adoptată cu ocazia consultării multilaterale a părţilor la Convenţia Consiliului Europei (ETS) nr. 123 din mai 1997.

4.3.2.

Expeditorul şi destinatarul ar trebui să convină asupra condiţiilor de transport şi orelor de plecare şi sosire, pentru a se asigura că vor fi făcute toate pregătirile necesare pentru sosirea animalelor. Expeditorul ar trebui să se asigure că animalele sunt examinate şi considerate apte pentru transport înainte de a fi plasate în containerul de transport.

4.3.3.

Animalele care sunt bolnave sau rănite nu ar trebui considerate apte pentru transport, exceptând animalele uşor rănite sau bolnave al căror transport nu cauzează suferinţe suplimentare; constituie o excepţie şi cazul în care transportul este făcut sub supraveghere veterinară în scopul unui tratament veterinar sau în urma unui astfel de tratament. Animalele bolnave sau rănite pot fi transportate în scopuri experimentale sau în alte scopuri ştiinţifice aprobate de autorităţile competente, în cazul în care boala sau rana face parte din programul de cercetare. Transportul acestor animale nu ar trebui să cauzeze nicio suferinţă suplimentară şi ar trebui să se acorde o atenţie deosebită îngrijirilor suplimentare care ar putea fi necesare. O persoană competentă ar trebui să confirme că aceste animale sunt apte pentru transportul planificat.

4.3.4.

Persoana responsabilă pentru transportul animalelor gestionează organizarea, desfăşurarea şi încheierea întregului transport, indiferent dacă obligaţiile sunt sau nu subcontractate altor părţi în timpul transportului.

4.3.5.

Persoana responsabilă pentru bunăstarea animalelor are o responsabilitate fizică directă pentru îngrijirea animalelor pe durata transportului. Această persoană poate fi îngrijitorul sau şoferul vehiculului, în cazul în care acesta îndeplineşte acelaşi rol. Persoana responsabilă pentru bunăstarea animalelor transportate ar trebui să cunoască nevoile speciale ale animalelor de laborator aflate sub îngrijirea sa.

4.3.6.

Ruta ar trebui planificată astfel încât să se asigure că transportul este efectuat în mod eficient pentru a reduce timpul de călătorie, de la încărcare la descărcare, şi pentru a evita întârzierile în vederea limitării stresului şi suferinţei provocate animalelor. Trebuie să se garanteze că animalele sunt menţinute în condiţii de mediu potrivite speciei şi că sunt luate măsurile necesare pentru a reduce mişcările bruşte, zgomotul excesiv sau vibraţiile în timpul transportului.

4.3.7.

Dacă este cazul, containerul trebuie proiectat astfel încât să împiedice sau să restricţioneze pătrunderea sau răspândirea microorganismelor. Acesta ar trebui să permită inspecţia vizuală a animalelor fără să se compromită situaţia microbiologică a acestora.

4.3.8.

La sosirea la destinaţie, animalele trebuie scoase din containerele de transport şi examinate de o persoană competentă cât de curând posibil. Animalele bolnave, rănite sau care se află într-o stare precară ar trebui ţinute sub observaţie strictă şi adăpostite separat de celelalte animale. Acestor animale ar trebui să li se asigure tratamentele veterinare corespunzătoare sau, dacă se consideră necesar, ele trebuie imediat sacrificate prin metode umane.

4.4.   Carantina, aclimatizarea şi izolarea

Obiectivele carantinei şi ale perioadelor de izolare sunt următoarele:

a.	să protejeze celelalte animale din unitate;

b.	să protejeze omul împotriva infecţiilor zoonotice;

c.	în paralel cu o perioadă de aclimatizare, să încurajeze buna practică ştiinţifică.

În funcţie de circumstanţe, aceste perioade pot varia şi sunt stabilite fie prin reglementările naţionale din statul membru, fie de către o persoană competentă, aceasta fiind, de obicei, medicul veterinar desemnat de unitatea în cauză.

Carantina

Carantina este perioada de adăpostire a unui animal nou introdus sau reintrodus într-o unitate, în cursul căreia acesta este separat de animalele aflate în unitate, în vederea stabilirii stării sale de sănătate şi a evitării introducerii de boli. Aceste perioade sunt recomandate atunci când nu se cunoaşte starea de sănătate a animalului în cauză.

Aclimatizarea

O perioadă de aclimatizare este necesară pentru a permite animalelor să îşi revină de pe urma stresului asociat transportului şi să se obişnuiască cu noul mediu şi cu practicile de creştere şi îngrijire. Chiar dacă animalele par a fi sănătoase, se recomandă ca acestea să treacă printr-o perioadă de aclimatizare înainte de a fi utilizate în experimente. Perioada necesară depinde de mai mulţi factori, cum ar fi stresul la care au fost supuse animalele, acesta depinzând la rândul lui de mai mulţi factori, precum durata transportului, vârsta animalului şi schimbarea mediului social. De asemenea, se recomandă să se ţină seama de faptul că transportul internaţional poate necesita o perioadă de aclimatizare prelungită datorită tulburării ritmului diurn al animalelor.

Izolarea

Perioada de izolare are drept scop reducerea riscului de infectare a altor animale sau a oamenilor. Orice animal suspectat că prezintă acest risc trebuie adăpostit într-o instalaţie separată.

4.5.   Adăpostirea şi îmbogăţirea mediului de viaţă

4.5.1.   Introducere

Toate animalele ar trebui să dispună de un spaţiu adecvat pentru a putea manifesta un vast repertoriu comportamental. Dacă este posibil, animalele ar trebui să fie adăpostite în grup şi să beneficieze de un mediu suficient de complex în spaţiul de viaţă pentru a putea manifesta o gamă de comportamente normale. Mediile restricţionate pot duce la anomalii comportamentale şi fiziologice şi pot afecta validitatea datelor ştiinţifice.

Ar trebui acordată atenţia cuvenită impactului potenţial pe care tipul de incintă şi programele de îmbogăţire socială şi de mediu îl pot avea asupra rezultatelor studiilor ştiinţifice, astfel încât să se evite generarea de date ştiinţifice invalide şi, în consecinţă, irosirea animalelor.

Strategiile de adăpostire şi de îmbogăţire a mediului de viaţă folosite în unităţile de creştere, furnizoare şi utilizatoare ar trebui concepute astfel încât să satisfacă nevoile speciei adăpostite şi să garanteze că animalele pot utiliza la maximum spaţiul disponibil. De asemenea, proiectarea incintelor ar trebui să ţină seama de nevoia de a observa animalele perturbându-le cât mai puţin, precum şi nevoia de a facilita manipularea. Dimensiunile minime sugerate pentru incintele pentru animale şi standardele de spaţiu sunt incluse în secţiunile ulterioare specifice.

În cazul în care nu este specificat altfel, suprafeţele suplimentare rezultate din adăugări precum etajerele ar trebui furnizate în plus faţă de suprafeţele minime recomandate ale podelei.

4.5.2.   Adăpostirea

Animalele, cu excepţia acelora care sunt în mod natural solitare, ar trebui adăpostite în grupuri stabile de indivizi compatibili. Adăpostirea individuală ar trebui să aibă loc numai dacă există o justificare din motive veterinare sau de bunăstare. Adăpostirea individuală din motive experimentale ar trebui stabilită împreună cu tehnicianul veterinar şi cu persoanele competente responsabile pentru consultanţa privind bunăstarea animalelor. În aceste circumstanţe, ar trebui alocate resurse suplimentare pentru bunăstarea şi îngrijirea acestor animale. În aceste cazuri, durata ar trebui limitată la perioada minimă necesară şi, dacă este posibil, ar trebui să se menţină contactul vizual, auditiv, olfactiv şi tactil cu celelalte animale. Introducerea sau reintroducerea animalelor în grupuri stabile ar trebui să fie supravegheată cu atenţie de personalul instruit în mod corespunzător, astfel încât să se evite problemele de incompatibilitate şi perturbarea relaţiilor sociale. Atunci când se achiziţionează animale din specii gregare, posibilitatea adăpostirii în grup ar trebui promovată prin obţinerea de indivizi compatibili.

4.5.3.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

Toate animalele ar trebui să dispună de un spaţiu suficient, cu o complexitate corespunzătoare, de natură să permită manifestarea unei game largi de comportamente normale. Animalele ar trebui să beneficieze de un anumit grad de control asupra mediului lor şi de o anumită libertate de alegere, pentru a reduce astfel comportamentul indus de stres. Acest lucru se poate realiza prin utilizarea tehnicilor corespunzătoare de îmbogăţire a mediului de viaţă, care lărgesc gama de activităţi disponibile ale animalelor şi intensifică activităţile de adaptare ale acestora. Pe lângă activităţile sociale, îmbogăţirea mediului de viaţă poate fi obţinută prin asigurarea şi promovarea exerciţiului fizic, a căutării hranei, a activităţilor cognitive şi de manipulare corespunzătoare speciilor. Este recomandabil să se permită ca animalele să facă exerciţii ori de câte ori este posibil. Îmbogăţirea mediului de viaţă în incintele pentru animale ar trebui să respecte nevoile specifice speciei, precum şi nevoile individuale ale animalelor în cauză. Formele de îmbogăţire a mediului de viaţă ar trebui să fie adaptabile, astfel încât să poată include inovaţiile bazate pe acumularea de noi cunoştinţe. Programul de îmbogăţire a mediului de viaţă ar trebui revizuit şi actualizat periodic. Personalul responsabil cu îngrijirea animalelor ar trebui să înţeleagă comportamentul natural şi biologia speciilor, astfel încât să poată face alegeri rezonabile şi informate în materie de îmbogăţire a mediului de viaţă. Personalul ar trebui să fie conştient că nu toate iniţiativele de îmbogăţire a mediului de viaţă sunt benefice pentru animale şi, prin urmare, ar trebui să supravegheze efectele acestora şi să modifice programul după cum este necesar.

4.5.4.   Incintele pentru animale

Incintele pentru animale nu ar trebui să fie făcute din materiale de natură să dăuneze sănătăţii animalelor. Proiectarea şi construcţia lor ar trebui să fie astfel încât să nu rănească animalele. Exceptând cazul în care sunt de unică folosinţă, incintele ar trebui să fie construite din materiale care vor rezista la tehnicile de curăţare şi decontaminare. Ar trebui să se acorde atenţie în special proiectării podelelor, care ar trebui să fie adecvate speciei şi vârstei animalelor şi să fie concepute astfel încât să faciliteze îndepărtarea dejecţiilor.

4.6.   Hrănirea

4.6.1.

Forma, conţinutul şi prezentarea hranei ar trebui să respecte necesităţile nutriţionale şi comportamentale ale animalului. Pentru unele specii, ar trebui să se ofere posibilitatea de căutare a hranei. Furajul grosier este o componentă importantă în hrana unor specii de animale, precum şi un mijloc de satisfacere a unor nevoi comportamentale.

4.6.2.

Hrana animalelor ar trebui să fie gustoasă şi necontaminată. La selectarea materialelor şi a materiilor prime, respectiv la producerea, prepararea şi prezentarea hranei, ar trebui să fie luate măsuri de precauţie pentru evitarea contaminării chimice, fizice şi microbiologice. Hrana ar trebui ambalată în pungi sau saci pe care figurează identitatea produsului şi data fabricării. Data de expirare ar trebui precizată în mod clar de producător şi respectată. Ambalarea, transportul şi depozitarea hranei ar trebui să fie astfel asigurate încât să se evite contaminarea, deteriorarea sau distrugerea. Camerele de depozitare ar trebui să fie răcoroase, întunecoase, uscate şi lipsite de paraziţi. Hrana perisabilă, precum furajul verde, legumele, fructele, carnea şi peştele, ar trebui păstrată în camere reci, congelatoare şi frigidere. Toate magaziile pentru hrană, recipientele şi celelalte ustensile folosite pentru hrănirea animalelor ar trebui să fie curăţate periodic şi, în cazul în care este necesar, sterilizate. În cazul în care se foloseşte hrană umedă sau în cazul în care hrana este uşor contaminată cu apă sau urină, este necesară curăţarea zilnică.

4.6.3.

Toate animalele ar trebui să aibă acces la hrană şi să dispună de suficient spaţiu pentru a limita competiţia cu alte animale. În anumite circumstanţe, poate fi necesar controlul aportului de hrană pentru a se evita obezitatea.

4.7.   Adăparea

4.7.1.

Animalele ar trebui să beneficieze în permanenţă de apă potabilă necontaminată. Dat fiind că apa este un vehicul pentru microorganisme, furnizarea apei ar trebui să fie asigurată astfel încât riscurile de contaminare să fie minime.

4.7.2.

Sistemele de adăpare ar trebui proiectate şi folosite pentru a furniza o cantitate adecvată de apă de calitate corespunzătoare. Ar trebui să fie disponibile suficiente puncte de adăpare. Atunci când se folosesc sisteme automate de adăpare, acestea ar trebui controlate, întreţinute şi curăţate periodic, pentru a se evita accidentele, precum blocajele sau scurgerile, şi răspândirea infecţiilor. În cazul în care sunt utilizate cuşti cu fund solid, o atenţie deosebită ar trebui acordată limitării riscului de inundare.

4.7.3.

În cazul peştilor, amfibienilor şi reptilelor, toleranţa la aciditate, clor şi alte substanţe chimice diferă mult de la specie la specie. Prin urmare, ar trebui prevăzute dispoziţii pentru adaptarea alimentării cu apă a acvariilor şi bazinelor la nevoile şi limitele de toleranţă ale speciilor individuale.

4.8.   Pardoseală, substrat, litieră, material pentru aşternut şi cuiburi

4.8.1.

Animalele ar trebui să dispună în permanenţă de materiale pentru aşternut sau de structuri de dormit corespunzătoare, precum şi de materiale pentru cuiburi sau structuri adecvate în cazul animalelor de reproducere. În incintele pentru animale sunt utilizate, în general, diverse materiale pentru a îndeplini următoarele funcţii: absorb urina şi excrementele, facilitând astfel curăţarea, permit animalelor să manifeste anumite comportamente specifice speciei, precum căutarea hranei sau săparea unei vizuini, furnizează o suprafaţă confortabilă şi suplă sau o zonă sigură pentru dormit şi permit animalului să construiască un cuib pentru reproducere. Anumite materiale nu pot satisface toate aceste nevoi şi, prin urmare, este important să fie furnizate materiale suficiente şi corespunzătoare. Toate aceste materiale ar trebui să fie uscate, absorbante, fără praf, netoxice şi lipsite de agenţi infecţioşi sau alte forme de contaminare. Ar trebui să se evite utilizarea materialelor derivate din lemn tratat chimic sau care conţin substanţe naturale toxice, precum şi utilizarea produselor care nu pot fi definite şi standardizate în mod clar.

4.8.2.

În interiorul incintelor pentru animale, pardoseala ar trebui să asigure o zonă de odihnă solidă şi confortabilă pentru toate animalele. Toate zonele de dormit ar trebui să fie păstrate curate şi uscate.

4.9.   Curăţenia

4.9.1.

Calitatea unei instalaţii, inclusiv buna gestionare a creşterii animalelor, depinde foarte mult de condiţiile de igienă. De asemenea, în spaţiile de adăpostire, de curăţare şi de depozitare ar trebui să se menţină un standard foarte înalt de curăţenie. Ar trebui să se stabilească programe curente corespunzătoare pentru curăţarea, spălarea, decontaminarea şi, după caz, pentru sterilizarea incintelor şi a accesoriilor, a sticlelor şi a altor echipamente.

4.9.2.

Aceste programe de curăţare şi dezinfecţie nu ar trebui să dăuneze sănătăţii sau bunăstării animalelor. Proceduri clare de operare, inclusiv un sistem de înregistrare, ar trebui să fie puse în aplicare pentru schimbarea aşternutului din incintele pentru animale.

4.9.3.

Curăţenia ar trebui făcută periodic şi, după caz, materialele de pardoseală din incintele pentru animale ar trebui să fie înlocuite pentru a evita transformarea acestora în surse de infecţie şi infestare cu paraziţi.

4.9.4.

Marcarea prin miros este o formă de comportament importantă în cazul unor specii, iar perturbările cauzate de procesul de curăţenie vor produce un anumit grad de dezordine socială. Programele de curăţare ar trebui să ţină seama de aceste nevoi comportamentale. Deciziile privind frecvenţa curăţeniei ar trebui să se bazeze pe tipul de adăpost, pe tipul de animal, pe densitatea stocului şi pe capacitatea sistemului de ventilaţie de a menţine o calitatea corespunzătoare a aerului.

4.10.   Manipularea

Calitatea îngrijirii acordate animalelor în laborator poate influenţa nu numai procesul de reproducţie, rata de creştere şi bunăstarea, ci şi calitatea şi rezultatele experimentelor. Acomodarea animalelor cu o manipulare competentă şi de încredere în timpul procesului obişnuit de creştere şi al experimentelor reduce stresul atât pentru animale, cât şi pentru personal. În cazul unor specii, spre exemplu câinii şi primatele neumane, un program de instruire pentru încurajarea cooperării în timpul experimentelor poate fi benefic pentru animale, pentru personalul de îngrijire a animalelor, precum şi pentru programul ştiinţific. În cazul anumitor specii, contactul social cu oamenii ar trebui să fie o prioritate.

Cu toate acestea, în unele cazuri, manipularea ar trebui evitată. Acesta poate fi în special cazul animalelor sălbatice şi este un motiv pentru care aceste animalele pot fi mai puţin potrivite ca subiecţi pentru experimente. Personalul de îngrijire a animalelor ar trebui să aibă în permanenţă o atitudine atentă şi respectuoasă faţă de animalele aflate în îngrijirea lor şi să dea dovadă de competenţă în ceea ce priveşte metodele de manipulare şi de ţinere sub control a animalelor.

După caz, personalul ar trebui să consacre o anumită perioadă pentru a vorbi cu animalele şi pentru a le acorda atenţia şi îngrijirea necesare.

4.11.   Sacrificarea animalelor prin metode umane

4.11.1.

Toate metodele de sacrificare a animalelor prin metode umane necesită o expertiză care nu poate fi dobândită decât printr-o formare corespunzătoare. Animalele ar trebui sacrificate prin utilizarea unei metode care respectă principiile stabilite prin recomandările Comisiei Europene privind eutanasierea animalelor de experienţă (partea 1 şi partea 2).

4.11.2.

Un animal în stare de inconştienţă profundă poate fi exsanguinat, dar medicamentele care paralizează muşchii înainte de a se instala inconştienţa, medicamentele cu efecte de curara şi electrocutarea fără trecerea curentului prin creier nu ar trebui utilizate fără anestezie. Eliminarea cadavrelor nu se face decât după ce se instalează rigor mortis.

4.12.   Înregistrarea datelor

Datele privind originea, folosirea şi înlăturarea finală a tuturor animalelor crescute, deţinute în scopuri de reproducţie sau pentru folosirea în experimente ar trebui utilizate nu numai în scopuri statistice ci, împreună cu datele privind sănătatea şi reproducţia, ca indicatori pentru evaluarea bunăstării animalelor, precum şi pentru procedurile de creştere şi planificare.

4.13.   Identificarea

În unele situaţii, este necesar ca animalele să fie identificate individual, de exemplu, atunci când sunt folosite în scopuri de reproducţie sau în scopuri ştiinţifice, pentru a permite înregistrarea de date exacte. Metoda aleasă ar trebui să fie fiabilă şi să cauzeze animalului un grad minim de durere şi disconfort în momentul aplicării şi pe termen lung. Sedativele sau anestezicele locale, precum şi analgezicele ar trebui utilizate dacă este necesar. Personalul ar trebui să fie instruit cu privire la tehnicile de identificare şi de marcare.

SECŢIUNI SPECIFICE

A.   ORIENTĂRI SPECIFICE PRIVIND ROZĂTOARELE

1.   Introducere

Şoareci

Şoarecele de laborator derivă din şoarecele de casă (Mus musculus), acesta fiind un animal mai ales nocturn, care sapă vizuini, se caţără şi construieşte cuiburi pentru reglarea microclimatului propriu, pentru adăpostire şi pentru reproducere. Şoarecii sunt buni căţărători. Aceste animale preferă să nu traverseze spaţii deschise, ci să rămână aproape de pereţi sau alte structuri. O gamă largă de organizări sociale a fost observată în funcţie de densitatea populaţiei, iar la masculii reproducători activi se poate observa un comportament teritorial intens. Femelele gestante şi în lactaţie se pot dovedi agresive în apărarea cuibului. Deoarece şoarecii, în special liniile albinoase, au vederea slabă, ei se bazează mai ales pe miros şi creează modele de marcare cu urină în mediul lor ambiant. De asemenea, şoarecii au auzul foarte fin şi sunt sensibili la ultrasunete. Există diferenţe considerabile în exprimarea şi intensitatea comportamentului în funcţie de linie.

Şobolanii

Şobolanul de laborator derivă din şobolanul cenuşiu sălbatic (Rattus norvegicus) şi este un animal foarte social. Şobolanii evită spaţiile deschise şi îşi marchează teritoriul cu urină. Mirosul şi auzul sunt foarte dezvoltate, iar şobolanii sunt deosebit de sensibili la ultrasunete. Vederea la lumina zilei este slabă, dar vederea la lumină slabă este eficientă la unele linii pigmentate. Şobolanii albinoşi evită zonele cu niveluri luminoase de peste 25 lux. Activitatea este mai intensă în perioada de întuneric. Şobolanii tineri au un comportament pronunţat de explorare şi adesea se angajează în jocuri sociale.

Gerbilii

Gerbilul sau veveriţa mongolă (Meriones sp.) este un animal social, activ mai ales noaptea, deşi în laborator este activ şi în cursul zilei. În sălbăticie, gerbilii sapă vizuini cu intrări de tunel ca protecţie împotriva prădătorilor, iar în laborator dezvoltă adesea un comportament stereotip de săpat dacă nu i se furnizează instalaţii adecvate.

Hamsterii

Strămoşii sălbatici (Mesocricetus sp.) ai hamsterului de laborator sunt mai ales solitari. Femela este mai mare şi mai agresivă decât masculul şi poate cauza răni grave partenerului său. Hamsterii stabilesc adesea o zonă de defecare în cadrul incintei, marchează zona cu secreţii dintr-o glandă laterală, iar femelele reduc în mod frecvent şi selectiv numărul propriilor pui prin canibalism.

Cobaii

Cobaii (Cavia porcellus) sunt rozătoare sociale, cărora le place să alerge, care nu sapă vizuini, ci trăiesc sub un acoperiş şi pot folosi vizuinile construite de alte animale. Masculii adulţi pot fi agresivi între ei, dar, în general, agresivitatea este rară. Cobaii tind să rămână nemişcaţi atunci când aud sunete neaşteptate şi pot panica în grup ca reacţie la mişcări bruşte neaşteptate. Cobaii sunt extrem de sensibili la faptul că sunt mutaţi şi, drept consecinţă, pot rămâne nemişcaţi timp de treizeci de minute sau mai mult.

2.   Mediul şi controlul acestuia

2.1.   Ventilaţia

(A se vedea punctul 2.1 din secţiunea generală)

2.2.   Temperatura

Rozătoarele ar trebui ţinute la niveluri de temperatură cuprinse între 20 şi 24 oC. Temperaturile locale pentru grupurile de rozătoare din incintele cu pardoseală solidă vor fi adesea mai ridicate decât temperatura ambiantă. Chiar cu o ventilaţie adecvată, temperatura din incintă poate depăşi temperatura ambiantă cu până la 6 oC. Materialele pentru aşternut/cutii-cuiburi oferă animalelor posibilitatea de a controla propriul microclimat. Ar trebui să se acorde o atenţie deosebită temperaturii din sistemele de reţinere, precum şi temperaturii asigurate pentru animalele fără păr.

2.3.   Umiditatea

Umiditatea relativă din instalaţiile pentru rozătoare ar trebui să fie între 45 şi 65 %. Aceste valori nu se aplică gerbililor, în cazul cărora umiditatea relativă ar trebui să se situeze între 35 şi 55 %.

2.4.   Iluminatul

Nivelurile de lumină din interiorul incintelor ar trebui să fie scăzute. Toate stelajele ar trebui să aibă acoperişuri umbrite pentru a reduce riscul degenerării retinei. Acest lucru este deosebit de important pentru animalele albinoase.

Folosirea temporară a unei lumini roşii, la frecvenţe nedetectabile de către rozătoare, poate fi utilă în timpul perioadei de întuneric, astfel încât personalul să poată supraveghea rozătoarele în faza lor activă.

2.5.   Zgomotul

Deoarece rozătoarele sunt foarte sensibile la ultrasunete şi le utilizează pentru comunicare, este important ca orice zgomot inutil să fie redus. Ultrasunetele (cu o frecvenţă mai mare de 20 kHz) produse de numeroase mecanisme folosite frecvent în laboratoare, inclusiv robinete care curg, roţi de cărucioare şi monitoare de calculator, pot cauza anomalii în ciclurile de comportament şi de reproducţie. Se recomandă să se supravegheze mediul acustic pe o gamă largă de frecvenţe şi pe perioade de timp extinse.

2.6.   Sistemele de alarmă

(A se vedea punctul 2.6 din secţiunea generală)

3.   Sănătatea

(A se vedea punctele 4.1 şi 4.4 din secţiunea generală)

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Adăpostirea

Speciile gregare ar trebui să fie adăpostite în grup atât timp cât grupurile sunt stabile şi armonioase. Realizarea unor astfel de grupuri este posibilă, deşi dificilă atunci când este vorba de şoareci masculi, hamsteri sau gerbili adulţi, deoarece pot apărea agresiuni grave între animalele congenere.

Animalele pot fi adăpostite individual în cazul în care este probabil să apară reacţii adverse sau perturbări. Ar trebui evitată în măsură posibilului perturbarea grupurilor stabile şi armonioase, deoarece aceasta poate fi o experienţă foarte stresantă.

4.2.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

Incintele şi îmbogăţirea mediului de viaţă ar trebui să permită manifestarea unor comportamente normale şi reducerea adecvată a situaţiilor competitive în cazul animalelor congenere.

Materialele pentru aşternut şi cuiburi, precum şi refugiile sunt resurse foarte importante pentru rozătoarele de reproducţie, ţinute ca rezervă sau utilizate în experimente şi ar trebui să fie furnizate, cu excepţia cazului în care există o justificare contrară din punct de vedere veterinar sau al bunăstării animalelor. Lipsa furnizării acestor materiale din motive experimentale ar trebui convenită cu tehnicienii veterinari şi cu persoanele competente responsabile pentru consultanţa privind bunăstarea animalelor. Materialele pentru cuiburi ar trebui să poată fi manipulate de rozătoare pentru a construi un cuib. Ar trebui să se asigure cutii-cuiburi, în cazul în care nu sunt furnizate suficiente materiale pentru ca animalele să poată construi un cuib complet, acoperit. Materialele pentru aşternut ar trebui să absoarbă urina şi pot fi folosite de rozătoare pentru a marca teritoriul cu urină. Materialele pentru cuiburi sunt importante pentru şobolani, şoareci, hamsteri şi gerbili, deoarece le permit să creeze micromedii corespunzătoare pentru odihnă şi reproducţie. Cutiile-cuiburi sau alte refugii sunt importante pentru cobai, hamsteri şi şobolani.

Cobaii ar trebui să aibă tot timpul la dispoziţie materiale manipulabile, precum fânul pe care îl pot mesteca şi în care se pot refugia.

Beţişoarele din lemn de mestecat şi ros pot fi luate în calcul în vederea îmbogăţirii mediului de viaţă al tuturor speciilor de rozătoare.

Multe specii de rozătoare încearcă să îşi divizeze propriile incinte în zone pentru hrănire, odihnă, urinare şi depozitare de hrană. Aceste diviziuni sunt bazate mai degrabă pe mărci de miros decât pe diviziuni fizice, dar barierele parţiale pot ajuta animalele să iniţieze sau să evite contactul cu alţi membri ai grupului. Se recomandă cu tărie adăugarea unor forme de îmbogăţire a interiorului incintei pentru intensificarea complexităţii mediului. Tuburile, cutiile şi scăriţele sunt exemple de dispozitive care au fost folosite cu succes pentru rozătoare, acestea prezentând avantajul suplimentar de a mări suprafaţa utilizabilă a pardoselii.

Gerbilii necesită relativ mai mult spaţiu faţă de alte specii de rozătoare, pentru a putea construi şi/sau utiliza vizuini de dimensiuni suficiente. Gerbilii au nevoie de un strat subţire de aşternut pentru săpat şi construit cuiburi sau de un substitut de vizuină, cu o lungime de cel puţin 20 cm.

Ar trebui să se ia în considerarea utilizarea de tipuri de incinte şi structuri transparente sau colorate, care să permită buna observare a animalelor fără a le deranja.

Aceleaşi principii privind calitatea şi dimensiunile spaţiului, îmbogăţirea mediului de viaţă şi alte consideraţii din acest document ar trebui aplicate sistemelor de reţinere, precum cuştile aerisite individual (IVC), deşi proiectarea acestor sisteme poate necesita o abordare diferită.

4.3.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

Incintele ar trebui construite din materiale uşor de curăţat, iar proiectarea lor ar trebui să permită supravegherea adecvată animalelor fără a le perturba.

Odată ce animalele tinere devin active, ele necesită un spaţiu proporţional mai mare decât cel al adulţilor.

4.3.1.   Dimensiuni

În acest tabel şi în toate tabelele următoare referitoare la recomandările privind rozătoarele, „înălţimea incintei” înseamnă distanţa verticală dintre podea şi acoperiş; această înălţime ar trebui să se aplice la peste 50 % din suprafaţa minimă a podelei înainte de adăugarea structurilor de îmbogăţire a mediului de viaţă.

La elaborarea procedurilor, ar trebui să se ţină seama de creşterea potenţială a animalelor, astfel încât să se asigure un spaţiu adecvat (astfel cum este detaliat în tabelele A.1-A.5) pe toată durata studiului.

Tabelul A.1

Şoareci: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

	Greutatea corpului (g)	Suprafaţa minimă a incintei (cm2)	Suprafaţa podelei per animal (cm2)	Înălţimea minimă a incintei (cm)
Ca rezervă şi în timpul experimentelor	până la 20 inclusiv	330	60	12
	peste 20 şi până la 25 inclusiv	330	70	12
	peste 25 şi până la 30 inclusiv	330	80	12
	peste 30	330	100	12
Reproducţie		330
		Pentru o pereche monogamă (mascul şi femelă) sau un trio (consangvin). Pentru fiecare femelă suplimentară cu puii ei, ar trebui să se adauge 180 cm2.		12
Ca rezervă la crescători (2) Dimensiunea incintei 950 cm2	sub 20	950	40	12
Dimensiunea incintei 1 500 cm2	sub 20	1 500	30	12

Tabelul A.2

Şobolani: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

	Greutatea corpului (g)	Suprafaţa minimă a incintei (cm2)	Suprafaţa podelei per animal (cm2)	Înălţimea minimă a incintei (cm)
Ca rezervă şi în timpul experimentelor (3)	până la 200 inclusiv	800	200	18
	peste 200 şi până la 300 inclusiv	800	250	18
	peste 300 şi până la 400 inclusiv	800	350	18
	peste 400 şi până la 600 inclusiv	800	450	18
	peste 600	1 500	600	18
Reproducţie		800
		Mama şi puii ei. Pentru fiecare animal adult suplimentar, se adaugă cu titlu definitiv 400 cm2		18
Rezervă la crescători (4)	până la 50 inclusiv	1 500	100	18
	peste 50 şi până la 100 inclusiv	1 500	125	18
Dimensiunea incintei 1 500 cm2	peste 100 şi până la 150 inclusiv	1 500	150	18
	peste 150 şi până la 200 inclusiv	1 500	175	18
Ca rezervă la crescători (4)	până la 100	2 500	100	18
	peste 100 şi până la 150 inclusiv	2 500	125	18
Dimensiunea incintei 2 500 cm2	peste 150 şi până la 200 inclusiv	2 500	150	18

Tabelul A.3

Gerbili: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

	Greutatea corpului (g)	Suprafaţa minimă a incintei (cm2)	Suprafaţa podelei per animal (cm2)	Înălţimea minimă a incintei (cm)
Ca rezervă şi în timpul experimentelor	până la 40 inclusiv	1 200	150	18
	peste 40	1 200	250	18
Reproducţie		1 200		18
		Pereche monogamă sau trio cu pui

Tabelul A.4

Hamsteri: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

	Greutatea corpului (g)	Suprafaţa minimă a incintei (cm2)	Suprafaţa podelei per animal (cm2)	Înălţimea minimă a incintei (cm)
Ca rezervă şi în timpul experimentelor	până la 60 inclusiv	800	150	14
	peste 60 şi până la 100 inclusiv	800	200	14
	peste 100	800	250	14
Reproducţie		800
		Mamă sau pereche monogamă cu puii		14
Ca rezervă la crescători (5)	sub 60	1 500	100	14

Tabelul A.5

Cobai: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

	Greutatea corpului (g)	Suprafaţa minimă a incintei (cm2)	Suprafaţa podelei per animal (cm2)	Înălţimea minimă a incintei (cm)
Ca rezervă şi în timpul experimentelor	până la 200 inclusiv	1 800	200	23
	peste 200 şi până la 300 inclusiv	1 800	350	23
	peste 300 şi până la 450 inclusiv	1 800	500	23
	peste 450 şi până la 700 inclusiv	2 500	700	23
	peste 700	2 500	900	23
Reproducţie		2 500
		Pereche cu puii. Pentru fiecare femelă de reproducţie suplimentară, se adaugă 1 000 cm2		23

4.3.2.   Pardoseala

Podelele solide cu aşternut sau podelele perforate sunt preferabile podelelor din grătar sau din plasă de sârmă. În cazul în care se utilizează o podea din grătar sau din plasă de sârmă, ar trebui să se asigure o zonă solidă sau căptuşită sau, ca alternativă în cazul cobailor, o suprafaţă de tip grătar, unde animalele să se poată odihni, cu excepţia cazului în care condiţii experimentale specifice interzic acest lucru. Litiera poate fi eliminată temporar ca parte a practicilor de împerechere.

Deoarece podelele din plasă de sârmă pot cauza răniri grave, acestea ar trebui inspectate îndeaproape şi întreţinute pentru a se garanta că nu există fire metalice ascuţite sau desprinse.

În etapa ultimă de gestaţie, la fătare şi în cursul lactaţiei, femelele de reproducţie ar trebui să fie ţinute numai pe podele solide cu aşternut.

4.4.   Hrănirea

(A se vedea punctul 4.6 din secţiunea generală)

4.5.   Adăparea

(A se vedea punctul 4.7 din secţiunea generală)

4.6.   Substrat, litieră, material pentru aşternut sau cuiburi

(A se vedea punctul 4.8 din secţiunea generală)

4.7.   Curăţenia

Deşi standardele ridicate de igienă ar trebui respectate, este recomandabil să se menţină anumite indicii de miros lăsate de animale. Ar trebui să se evite schimbarea prea frecventă a incintelor, în special în cazul în care sunt ocupate de femele gestante sau cu pui, dat fiind că aceste perturbări pot duce la dezinteresul mamei pentru pui sau la canibalism.

Deciziile privind frecvenţa curăţeniei ar trebui bazate, aşadar, pe tipul de adăpost, pe tipul de animal, pe densitatea stocului şi pe capacitatea sistemelor de ventilaţie de a menţine o calitate corespunzătoare a aerului.

4.8.   Manipularea

În timpul manipulării, este necesar să se reducă la minim tulburarea animalelor sau a mediului lor ambiant. Acest aspect este deosebit de important în cazul hamsterilor.

4.9.   Sacrificarea prin metode umane

(A se vedea punctul 4.11 din secţiunea generală)

4.10.   Înregistrarea datelor

(A se vedea punctul 4.12 din secţiunea generală)

4.11.   Identificarea

(A se vedea punctul 4.13 din secţiunea generală)

B.   ORIENTĂRI SPECIFICE PRIVIND IEPURII

1.   Introducere

Iepurele (Oryctolagus cuniculus) este o specie în mod natural gregară. Iepurilor ar trebui să li se asigure spaţiu adecvat şi un mediu de viaţă îmbogăţit, lipsa acestora putând duce la pierderea activităţii locomotorii normale şi la anomalii scheletice.

2.   Mediul şi controlul acestuia

2.1.   Ventilaţia

(A se vedea punctul 2.1 din secţiunea generală)

2.2.   Temperatura

Iepurii ar trebui ţinuţi la niveluri de temperatură cuprinse între 15 şi 21 oC. Temperaturile locale pentru grupurile de iepuri din incintele cu podea solidă vor fi adesea mai ridicate decât temperatura ambiantă. Chiar cu o ventilaţie adecvată, temperatura din incintă poate depăşi temperatura ambiantă cu până la 6 oC.

Materialele pentru aşternut/cutii-cuiburi oferă animalelor posibilitatea de a controla propriul microclimat. Ar trebui să se acorde o atenţie deosebită temperaturii din sistemele de reţinere.

2.3.   Umiditatea

Umiditatea relativă din instalaţiile pentru iepuri nu ar trebui să se situeze sub 45 %.

2.4.   Iluminatul

(A se vedea punctul 2.4 din secţiunea generală)

2.5.   Zgomotul

(A se vedea punctul 2.5 din secţiunea generală)

2.6.   Sistemele de alarmă

(A se vedea punctul 2.6 din secţiunea generală)

3.   Sănătatea

(A se vedea punctele 4.1 şi 4.4 din secţiunea generală)

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Adăpostirea

Iepurii tineri şi femelele ar trebui să fie adăpostite în grupuri sociale armonioase. Adăpostirea individuală ar trebui să aibă loc numai dacă există o justificare din motive veterinare sau de sănătate. Adăpostirea individuală din motive experimentale ar trebui decisă în consultare cu tehnicienii veterinari şi cu persoanele competente responsabile pentru consultanţa privind bunăstarea animalelor. Masculii adulţi pot manifesta un comportament teritorial şi nu ar trebui să fie adăpostiţi cu alţi masculi adulţi. Ţarcurile cu mediu îmbogăţit au fost folosite cu succes pentru a adăposti iepurii tineri şi femelele adulte, dar administrarea cu grijă a acestor grupuri se poate dovedi necesară pentru a se evita agresiunile. În mod ideal, iepurii adăpostiţi în grup ar trebui să fie fraţi care au fost ţinuţi împreună de la înţărcare. Dacă indivizii nu pot fi adăpostiţi în grup, ar trebui să se ia în considerare o modalitate de adăpostire care să permită un contact vizual apropiat.

4.2.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

Îmbogăţirea corespunzătoare a mediului de viaţă în cazul iepurilor cuprinde furaj grosier, blocuri de fân sau beţişoare de ros, precum şi o zonă unde animalele se pot retrage. În ţarcurile destinate adăpostirii în grup, ar trebui să existe bariere vizuale şi structuri care să asigure refugii şi să permită comportamentul vigilent. De asemenea, femelele de reproducţie ar trebui să beneficieze de materiale de aşternut şi de un cuib de fătare.

4.3.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

Este preferabil ca incintele să fie rectangulare. În cadrul incintei ar trebui să existe o suprafaţă mai înaltă. Această suprafaţă ar trebui să le permită animalelor să se întindă, să se aşeze şi să se deplaseze cu uşurinţă dedesubt, dar nu ar trebui să acopere mai mult de 40 % din suprafaţa podelei. În timp ce înălţimea incintei ar trebui să fie suficientă pentru ca iepurele să poată sta în poziţie verticală fără ca urechile să atingă plafonul, nu este necesar ca suprafaţa mai înaltă să dispună de acelaşi spaţiu liber în înălţime. Dacă există motive ştiinţifice sau veterinare solide pentru a nu folosi o platformă, atunci incinta ar trebui să fie cu 33 % mai mare pentru un iepure singur şi cu 60 % mai mare pentru doi iepuri. Dacă este posibil, iepurii ar trebui ţinuţi în ţarcuri.

4.3.1.   Dimensiuni

Tabelul B.1

Iepuri cu vârsta de peste 10 săptămâni: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Greutatea finală a corpului (kg)	Suprafaţa minimă a podelei pentru unul sau două animale armonioase din punct de vedere social (cm2)	Înălţimea minimă (cm)
mai mică de 3	3 500	45
între 3 şi 5 inclusiv	4 200	45
peste 5	5 400	60

Tabelul este valabil atât pentru cuşti, cât şi pentru ţarcuri. În cuşti, ar trebui să existe o suprafaţă mai înaltă (a se vedea tabelul B.4). Ţarcurile ar trebui să cuprindă structuri de subdiviziune a spaţiului, pentru a permite animalelor să iniţieze sau să evite contactul social. Suprafaţa suplimentară a podelei este de 3 000 cm2/iepure pentru al treilea, al patrulea, al cincilea şi al şaselea iepure, în timp ce 2 500 cm2 ar trebui adăugaţi pentru fiecare exemplar suplimentar în cazul în care există mai mult de şase iepuri.

Tabelul B.2

Femelă cu pui: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Greutatea femelei (kg)	Suprafaţa minimă pentru zona de adăpostire (cm2)	Supliment pentru cuiburi de fătare (cm2)	Înălţimea minimă (cm)
mai mică de 3	3 500	1 000	45
între 3 şi 5 inclusiv	4 200	1 200	45
peste 5	5 400	1 400	60

Cu cel puţin trei sau patru zile înainte de fătare, femelelor ar trebui să li se asigure o boxă suplimentară sau o cutie în care să îşi poată construi un cuib de fătare. Cutiile-cuiburi ar trebui să se afle, de preferinţă, în exteriorul incintei. Ar trebui să se furnizeze paie sau alte materiale de aşternut. Incintele ar trebui să fie proiectate astfel încât femelele să se poată deplasa într-o altă boxă sau într-o zonă mai înaltă, pentru a se îndepărta de pui după ce aceştia au părăsit cuibul. După înţărcare, puii ar trebui să stea împreună în boxa de fătare cât mai mult timp posibil. În această incintă pot fi ţinuţi până la opt pui, de la înţărcare până la vârsta de şapte săptămâni, iar cinci pui între opt şi zece săptămâni pot fi ţinuţi pe suprafaţa minimă de podea.

Tabelul B.3

Iepurii cu vârsta mai mică de 10 săptămâni: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Vârsta	Suprafaţa minimă a incintei (cm2)	Suprafaţa minimă a podelei per animal (cm2)	Înălţimea minimă (cm)
de la înţărcare până la 7 săptămâni	4 000	800	40
între 7 şi 10 săptămâni	4 000	1 200	40

Tabelul este valabil atât pentru cuşti, cât şi pentru ţarcuri. Ţarcurile ar trebui să cuprindă structuri de subdiviziune a spaţiului, pentru a permite animalelor să iniţieze sau să evite contactul social. După înţărcare, puii ar trebui să stea împreună în boxa de fătare cât mai mult timp posibil.

Tabelul B.4

Iepuri: Dimensiuni optime pentru suprafeţele mai înalte din incintele cu dimensiunile indicate în tabelul B.1

Vârsta în săptămâni	Greutatea finală a corpului (kg)	Dimensiunea optimă (cm × cm)	Înălţimea optimă de la suprafaţa incintei (cm)
	mai mică de 3	55 × 25	25
	între 3 şi 5 inclusiv	55 × 30	25
peste 10	peste 5	60 × 35	30

Pentru a permite utilizarea corectă a suprafeţei mai înalte şi a incintei ca un întreg, dimensiunile indicate anterior pentru suprafaţă şi înălţime sunt valori optime, valorile minime şi maxime fiind foarte apropiate (în limita a 10 % din dimensiunile optime). În cazul în care există justificări ştiinţifice sau de natură veterinară pentru a nu furniza o suprafaţă mai înaltă, atunci suprafaţa podelei ar trebui să fie cu 33 % mai mare pentru un iepure singur şi cu 60 % mai mare pentru doi iepuri, pentru a facilita activităţile locomotorii ale iepurilor şi pentru a mări şansa de a se îndepărta de un animal mai dominant.

În cazul în care se asigură o suprafaţă mai înaltă pentru iepurii cu vârsta mai mică de 10 săptămâni, dimensiunea optimă a acestei suprafeţe ar trebui să fie de 55 × 25 cm, iar înălţimea faţă de suprafaţa podelei ar trebui să fie astfel încât animalele să poată utiliza suprafaţa mai înaltă.

4.3.2.   Pardoseala

Podelele din sârmă nu ar trebui utilizate fără a se asigura o zonă de odihnă suficient de mare pentru a putea susţine toţi iepurii în acelaşi timp. Podelele solide cu aşternut sau podelele perforate sunt preferabile podelelor din grătar sau din plasă de sârmă.

4.4.   Hrănirea

(A se vedea punctul 4.6 din secţiunea generală)

4.5.   Adăparea

(A se vedea punctul 4.7 din secţiunea generală)

4.6.   Substrat, litieră, material pentru aşternut şi cuiburi

(A se vedea punctul 4.8 din secţiunea generală)

4.7.   Curăţenia

(A se vedea punctul 4.9 din secţiunea generală)

4.8.   Manipularea

(A se vedea punctul 4.10 din secţiunea generală)

4.9.   Sacrificarea prin metode umane

(A se vedea punctul 4.11 din secţiunea generală)

4.10.   Înregistrarea datelor

(A se vedea punctul 4.12 din secţiunea generală)

4.11.   Identificarea

(A se vedea punctul 4.13 din secţiunea generală)

C.   ORIENTĂRI SPECIFICE PRIVIND PISICILE

1.   Introducere

Pisica domestică derivă din pisica sălbatică africană solitară (Felis silvestris libyca), dar are o tendinţă puternică de a deprinde un comportament social. Dacă se asigură o socializare corespunzătoare încă de la început, acest comportament poate fi manifestat atât faţă de congeneri, cât şi faţă de om.

Buna interacţiune socială cu oamenii încurajează un temperament propice studiilor ulterioare. Cu toate acestea, întrucât pisicile nu au ierarhii de dominanţă, iar mecanismele de reconciliere postconflictuală par a fi absente, formarea relaţiilor sociale poate fi stresantă. Semnele vizibile de stres la pisici nu sunt atât de uşor de interpretat ca la câini.

Deoarece pisicile au un comportament teritorial şi se ataşează de locuri particulare, este probabil ca o eventuală schimbare a locului de adăpostire să constituie o experienţă stresantă. Pisicile sunt foarte bune căţărătoare şi utilizează foarte mult structurile înalte (de exemplu, etajerele), atât ca puncte de observaţie, cât şi pentru a menţine o distanţă faţă de alte pisici atunci când sunt adăpostite în grupuri.

2.   Mediul şi controlul acestuia

2.1.   Ventilaţia

(A se vedea punctul 2.1 din secţiunea generală)

2.2.   Temperatura

Pisicile pot fi ţinute într-o gamă largă de valori de temperatură, cu condiţia ca bunăstarea lor să nu fie compromisă. Valorile de temperatură cuprinse între 15 şi 21 oC ar trebui să fie menţinute atunci când este necesar controlul strict al pisicilor utilizate în experimente (a se vedea punctul 2.2.3 din secţiunea generală).

Deoarece capacitatea de termoreglare a pisoilor este limitată în aproximativ primele zece zile de viaţă, în această perioadă ar trebui asigurată încălzire locală suplimentară.

2.3.   Umiditatea

Nu este necesar să se controleze umiditatea relativă, deoarece pisicile pot fi expuse la fluctuaţii mari ale umidităţii relative ambientale fără a fi afectate.

2.4.   Iluminatul

Adăpostirea pisicilor în condiţiile ciclului natural de 24 de ore lumină-întuneric este acceptabilă. În cazul în care intervalul de zi este asigurat prin iluminare artificială, durata acestuia ar trebui să se situeze între 10-12 ore pe zi.

Dacă lumina naturală este total exclusă, ar trebui să se asigure un iluminat de noapte cu un nivel scăzut (5-10 lux), care să permită pisicilor să păstreze un anumit grad de vizibilitate şi care să ţină seama de reacţia lor de alarmă.

2.5.   Zgomotul

(A se vedea punctul 2.5 din secţiunea generală)

2.6.   Sistemele de alarmă

(A se vedea punctul 2.6 din secţiunea generală)

3.   Sănătatea

(A se vedea punctele 4.1 şi 4.4 din secţiunea generală)

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Adăpostirea

Femelele şi exemplarele sterilizate de ambele sexe sunt în general sociabile şi sunt de obicei adăpostite în grupuri de până la douăsprezece pisici. Cu toate acestea, stabilirea de grupuri de două sau mai multe pisici de acest tip necesită supravegherea atentă a compatibilităţii tuturor indivizilor din grup. Este necesară o atenţie deosebită atunci când se regrupează pisicile, când se introduc noi exemplare într-un grup, când se adăpostesc masculi nesterilizaţi într-un grup sau când pisicile sunt ţinute în grupuri mai mari.

Având în vedere că pisicile sunt în mod normal adăpostite în grupuri, adăpostirea individuală poate fi un factor de stres important. De aceea, pisicile nu ar trebui să fie adăpostite individual pentru mai mult de 24 de ore fără justificare din motive veterinare sau de bunăstare. Adăpostirea individuală pentru mai mult de 24 de ore din motive experimentale ar trebui să fie decisă ca urmare a consultării cu tehnicianul veterinar şi cu persoanele competente responsabile pentru consultanţa privind bunăstarea animalelor.

Pisicile care sunt în mod repetat agresive faţă de alte pisici ar trebui adăpostite individual numai dacă nu li se găseşte un partener compatibil. Stresul social la toţi indivizii adăpostiţi în pereche sau în grup ar trebui supravegheat cel puţin săptămânal, folosindu-se un sistem stabilit de evaluare a stresului comportamental şi/sau fiziologic. Acest lucru este deosebit de important în cazul masculilor nesterilizaţi.

Femelele cu pui în vârstă de până la patru săptămâni sau femelele aflate în ultimele două săptămâni de gestaţie pot fi adăpostite individual. În această perioadă, ar trebui, de asemenea, să se ia în considerarea posibilitatea de a permite femelelor care sunt în mod normal adăpostite în grup să aibă acces la grupul lor, spre exemplu prin conexiuni între boxele de fătare şi spaţiile de adăpostire în grup a animalelor.

Dezvoltarea comportamentului social la pisici este profund influenţată de experienţa socială dobândită la vârsta cuprinsă între două şi opt săptămâni. În timpul acestei perioade, este deosebit de important ca pisica să aibă contacte sociale cu alte pisici (de exemplu, puii proveniţi de la aceeaşi fătare) şi cu oamenii, precum şi să fie familiarizată cu condiţiile de mediu pe care le va putea întâlni în timpul utilizării ulterioare. Manipularea zilnică în acest stadiu sensibil de dezvoltare este o condiţie necesară pentru comportamentul social al pisicii adulte; s-a dovedit că o perioadă scurtă de manipulare, chiar din prima zi după naştere, este deosebit de importantă, întrucât animalele tinere sunt deja capabile să reacţioneze la stimularea olfactivă şi tactilă.

Toate pisicile ar trebui să beneficieze zilnic de o perioadă de joacă şi de interacţiuni sociale generale cu oamenii, plus de un timp suplimentar pentru îngrijirea periodică. Ar trebui să se acorde o atenţie deosebită îmbogăţirii mediului social al pisicilor adăpostite individual, prin asigurarea unor contacte suplimentare cu oamenii.

4.2.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

Ar trebui să se asigure structuri înălţate, parţial îngrădite (spre exemplu, o zonă de odihnă cu trei pereţi şi acoperiş, situată pe o platformă aflată la aproximativ un metru faţă de podea), pentru a oferi pisicilor un post de observaţie a mediului lor şi, în cazul în care sunt adăpostite în pereche sau în grup, posibilitatea de a menţine o distanţă confortabilă faţă de alte pisici. Ar trebui să existe un număr suficient de structuri de acest tip pentru a reduce competiţia. Structurile ar trebui distribuite în cadrul incintei, astfel încât animalele să poată utiliza în întregime spaţiul disponibil.

Ar trebui, de asemenea, să existe posibilitatea ca pisicile să beneficieze de refugiu şi de intimitate în cadrul propriei incinte şi, în special, în afara câmpului vizual al pisicilor din alte incinte. Ar trebui să fie furnizate suprafeţe verticale din lemn, care să permită ascuţirea ghearelor şi marcarea prin miros.

Îngrăditurile exterioare furnizează o posibilitate de îmbogăţire a mediului de viaţă al pisicilor, atât în unităţile de creştere, cât şi în unităţile utilizatoare, şi ar trebui să fie puse la dispoziţie dacă este posibil.

Ar trebui să se încurajeze comportamentul pseudoprădător şi ludic. O selecţie de jucării ar trebui să fie disponibilă, iar acestea ar trebui să fie schimbate periodic, astfel încât să se asigure stimularea permanentă şi să se evite obişnuinţa, care diminuează motivaţia de a se juca.

4.3.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

Incintele, inclusiv diviziunile dintre acestea, ar trebui să ofere pisicilor un mediu solid şi uşor de curăţat. Proiectarea şi construcţia ar trebui să asigure o structură deschisă şi luminoasă, oferind pisicilor posibilitatea de a avea o vedere cuprinzătoare asupra mediului înconjurător.

4.3.1.   Dimensiuni

Tabelul C.1.

Pisici: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

	Podea (6) (m2)	Rafturi (m2)	Înălţime (m)
Suprafaţa minimă pentru un animal adult	1,5	0,5	2
Pentru fiecare animal suplimentar, se adaugă:	0,75	0,25	—

Spaţiul minim în care poate fi ţinută femela cu puii săi este spaţiul minim pentru o pisică singură, care ar trebui mărit în mod treptat, astfel încât, până la vârsta de patru luni, puii să fi fost readăpostiţi pentru a se respecta standardele de spaţiu menţionate mai sus pentru adulţi. Vârsta normală pentru înţărcare este între şapte şi nouă săptămâni.

Pisicile nu ar trebui niciodată forţate să îşi petreacă întreaga viaţă în exterior şi ar trebui să aibă acces permanent la o incintă interioară care respectă toate standardele, inclusiv dimensiunile minime detaliate în prezentele orientări.

Zonele pentru hrănire şi litierele nu ar trebui să fie situate la mai puţin de 50 cm distanţă şi nu ar trebui să fie schimbate între animale.

Adăpostirea animalelor în spaţii ale căror dimensiuni se află sub standardele minime detaliate anterior, precum cuştile metabolice, sau orice tip similar de adăpostire în scopuri ştiinţifice poate compromite grav bunăstarea animalelor. Această limitare a spaţiului ar trebui să se facă pe o durată minimă şi într-un spaţiu care corespunde pe cât posibil standardelor definite anterior şi nu este mai mic decât spaţiul necesar pentru ca animalul să se lungească în plan orizontal şi vertical, să se întindă şi să se răsucească.

4.3.2.   Pardoseala

Podeaua preferată pentru incinte este o podea solidă şi continuă, cu o suprafaţă netedă şi nealunecoasă. Mobilierul suplimentar din incintă ar trebui să asigure fiecărei pisici un loc de odihnă confortabil.

Sistemele de podea deschisă, precum grătarul sau plasa de sârmă, nu ar trebui folosite pentru pisici. În cazul în care există o justificare pentru podeaua deschisă, ar trebui să se acorde o atenţie deosebită proiectării şi construcţiei acesteia, astfel încât să se evite orice durere, rană sau boală şi să se permită animalelor să manifeste comportamente normale. Conform experienţei practice, cuştile metabolice nu sunt întotdeauna necesare, deoarece urina şi excrementele pisicii pot fi colectate direct din litiere.

Calitatea şi finisajul podelei din îngrăditurile exterioare nu trebuie să respecte în mod necesar standardele aplicabile incintelor interioare, dar trebuie să fie uşor de curăţat şi să nu rănească pisicile.

4.4.   Hrănirea

(A se vedea punctul 4.6 din secţiunea generală)

4.5.   Adăparea

(A se vedea punctul 4.7 din secţiunea generală)

4.6.   Substrat, litieră, material pentru aşternut şi cuiburi

Ar trebui să existe cel puţin o litieră cu dimensiuni minime de 300 × 400 mm la fiecare două pisici şi aceasta ar trebui să conţină un aşternut sau un substrat potrivit, absorbant şi netoxic, care să fie acceptat şi utilizat de pisici. Dacă urina şi excrementele sunt depozitate în mod regular în afara litierelor, ar trebui să se asigure litiere suplimentare cu substrat diferit. Dacă această măsură este ineficientă la pisicile adăpostite în pereche sau în grup, înseamnă că există o incompatibilitatea socială, iar pisicile ar trebui îndepărtate din grup una câte una, până când problema este soluţionată.

Ar trebui să se asigure suprafeţe suficiente de odihnă pentru toate pisicile şi acesta ar trebui făcute dintr-un material potrivit, uşor de curăţat. Aceste zone de odihnă ar trebui să conţină materiale de aşternut, precum fibre de poliester sau materiale de aşternut similare.

4.7.   Curăţenia

Fiecare incintă ocupată ar trebui curăţat cel puţin zilnic. Litierele ar trebui golite zilnic, iar materialele de aşternut ar trebui înlocuite.

Pisicile nu ar trebui să fie udate în urma curăţării incintelor. Atunci când acestea sunt spălate cu jet de apă, pisicile ar trebui mutate într-un loc uscat şi aduse înapoi numai atunci când incinta este suficient de uscată.

4.8.   Manipularea

Pentru pisici, contactul apropiat cu persoanele care le îngrijesc este deosebit de important, în special în cazul pisicilor adăpostite individual.

4.9.   Sacrificarea prin metode umane

(A se vedea punctul 4.11 din secţiunea generală)

4.10.   Înregistrarea datelor

(A se vedea punctul 4.12 din secţiunea generală)

4.11.   Identificarea

(A se vedea punctul 4.13 din secţiunea generală)

D.   ORIENTĂRI SPECIFICE PRIVIND CÂINII

1.   Introducere

Câinele domestic (Canis familiaris) este un animal curios şi foarte social, care caută în mod activ informaţii despre mediul său ambiant, reflectând comportamentul strămoşilor săi din familia lupilor. Deşi o mare parte a zilei este consacrată odihnei, câinele are nevoie de un mediu fizic şi social complex în timpul fazei active.

Pentru fătare şi creşterea puilor, femelele preferă să fie singure într-o zonă liniştită.

Deoarece agresivitatea reprezintă un risc important, ar trebui să se acorde o atenţie deosebită menţinerii câinilor în grupuri armonioase din punct de vedere social. Orientările furnizate se referă la câinele de rasă Beagle, rasa cel mai des folosită. Ar trebui să se ţină seama de caracteristicile individuale de rasă atunci când se utilizează alte rase.

2.   Mediul şi controlul acestuia

2.1.   Ventilaţia

(A se vedea punctul 2.1 din secţiunea generală)

2.2.   Temperatura

Câinii pot fi ţinuţi la diverse niveluri de temperatură, cu condiţia ca bunăstarea lor să nu fie compromisă. Valorile de temperatură cuprinse între 15 şi 21 oC ar trebui menţinute atunci când este necesar controlul strict al câinilor utilizaţi în experimente (a se vedea punctul 2.2.3 din secţiunea generală).

Deoarece capacitatea de termoreglare a căţeilor este limitată în aproximativ primele zece zile de viaţă, în această perioadă ar trebui asigurată încălzire locală suplimentară în boxa de fătare.

2.3.   Umiditatea

Nu este necesar să se controleze umiditatea relativă, deoarece câinii pot fi expuse la fluctuaţii mari ale umidităţii relative ambientale fără a fi afectaţi.

2.4.   Iluminatul

Adăpostirea câinilor în condiţiile ciclului natural de 24 de ore lumină-întuneric este acceptabilă. În cazul în care intervalul de zi este asigurat prin iluminare artificială, durata acestuia ar trebui să se situeze între 10-12 ore pe zi.

Dacă lumina naturală este total exclusă, ar trebui să se asigure un iluminat de noapte cu un nivel scăzut (5-10 lux), care să permită câinilor să păstreze un anumit grad de vizibilitate şi care să ţină seama de reacţia de alarmă.

2.5.   Zgomotul

Zgomotul din coteţele de câini poate atinge niveluri ridicate despre care se ştie că dăunează oamenilor şi care pot afecta sănătatea sau fiziologia câinilor. Din aceste motive, este important să se ia în considerare metode de reducere a zgomotului în instalaţiile pentru câini. Zgomotul poate fi redus în special prin proiectarea unor instalaţii care să răspundă nevoilor comportamentale ale câinilor. Zgomotul se datorează în mare parte emisiilor vocale ale câinilor, dar poate fi generat şi de operaţiunile legate de creştere din cadrul instalaţiei sau de surse externe. Orice sursă de zgomot care poate stimula lătratul suplimentar ar trebui, aşadar, să fie limitată cât mai mult posibil. Pătrunderea zgomotului extern poate fi redusă prin amplasarea corespunzătoare a instalaţiei şi printr-o proiectare arhitecturală corespunzătoare. Zgomotul generat în cadrul instalaţiei poate fi redus prin materiale sau structuri care absorb zgomotul. Atunci când se proiectează sau se modifică incintele pentru câini, ar trebui consultaţi specialişti în materie de reducere a zgomotului.

2.6.   Sistemele de alarmă

(A se vedea punctul 2.6 din secţiunea generală)

3.   Sănătatea

(A se vedea punctele 4.1. şi 4.4 din secţiunea generală)

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Adăpostirea

Câinii ar trebui adăpostiţi în grupuri social armonioase în cadrul incintei, exceptând cazul în care procedurile ştiinţifice sau cerinţele de bunăstare interzic acest lucru. Este necesară o atenţie deosebită atunci când se regrupează câini sau când se introduc exemplare noi într-un grup. În toate cazurile, compatibilitatea socială în cadrul grupurilor ar trebui să facă obiectul unei supravegheri permanente.

Îngrăditurile exterioare furnizează o posibilitate de îmbogăţire a mediului de viaţă al câinilor, atât în unităţile de creştere, cât şi în unităţile utilizatoare, şi ar trebui să fie puse la dispoziţie dacă este posibil.

Adăpostirea individuală a câinilor, chiar pe perioade scurte, poate fi un factor de stres important. De aceea, câinii nu ar trebui să fie adăpostiţi individual mai mult de patru ore fără justificare din motive veterinare sau de bunăstare. Adăpostirea individuală pe o durată mai mare de patru ore din motive experimentale ar trebui decisă în urma consultării cu tehnicianul veterinar şi cu persoanele competente responsabile pentru consultanţa privind bunăstarea animalelor.

În aceste situaţii, resurse suplimentare ar trebui alocate bunăstării şi îngrijirii acestor câini. Toate animalele adăpostite individual ar trebui să beneficieze zilnic de un timp suplimentar de socializare cu oamenii, dar şi de contact vizual, auditiv şi, dacă este posibil, tactil cu alţi câini.

Exceptând cazul în care este contraindicat din motive ştiinţifice, câinilor adăpostiţi individual ar trebui să li se permită să facă zilnic exerciţii într-o zonă separată, cu alţi câini dacă este posibil, în prezenţa personalului de supraveghere şi în interacţiune cu acesta.

În măsura posibilului, câinii masculi ar trebui să fie adăpostiţi în perechi sau în grupuri sociale armonioase, sau cu femele. Femelele aflate în ultima etapă de gestaţie nu ar trebui mutate în boxe de fătare decât cu una sau două săptămâni înainte de data estimată a fătării. Cât timp sunt ţinute în boxele de fătare, femelele ar trebui să beneficieze zilnic de contact suplimentar cu oamenii.

Comportamentul social la câini se dezvoltă la o vârstă cuprinsă între patru şi douăzeci de săptămâni. În timpul acestei perioade, câinele ar trebui să aibă contacte sociale cu ceilalţi pui, cu câini adulţi (de exemplu, femela) şi cu oamenii, şi să fie familiarizat cu condiţiile de mediu pe care le va putea întâlni ulterior. Manipularea zilnică în acest stadiu sensibil de dezvoltare este o condiţie necesară pentru comportamentul social al câinelui adult; s-a dovedit că o perioadă scurtă de manipulare, chiar din prima zi după naştere, este deosebit de importantă, întrucât animalele tinere sunt deja capabile să reacţioneze la stimularea olfactivă şi tactilă.

4.2.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

Proiectarea incintelor interioare şi exterioare ar trebui să asigure câinilor o anumită intimitate şi să le permită să exercite un anumit control asupra interacţiunilor lor sociale.

Ar trebui să se asigure zone separate pentru diferitele activităţi. Aceasta se poate obţine, spre exemplu, prin includerea de platforme înălţate şi de subdiviziuni ale ţarcurilor.

Delicatesele şi jucăriile pentru câini contribuie la bunăstarea animalelor, cu condiţia ca acestea să fie folosite în mod corespunzător şi să fie adecvat monitorizate. Deoarece rosul este un comportament important, ar trebui furnizate obiecte care răspund acestei nevoi.

Avantajele principale ale exerciţiului fizic este că asigură posibilităţi suplimentare de a descoperi un mediu complex şi variat şi intensifică interacţiunea cu alţi câini şi cu oamenii. Aceste aspecte sunt deosebit de importante dacă aceste nevoi nu pot fi satisfăcute pe deplin în spaţiul incintei. De aceea, exceptând cazul în care este contraindicat din motive ştiinţifice sau veterinare, câinii ar trebui duşi într-o zonă separată, unde să li se permită să facă exerciţii fizice, în mod ideal în fiecare zi, în compania altor câini, sub supravegherea membrilor personalului şi în interacţiune cu aceştia.

4.3.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

Incintele, inclusiv diviziunile dintre acestea, ar trebui să ofere câinilor un mediu solid şi uşor de curăţat. Proiectarea şi construcţia ar trebui să asigure o structură deschisă şi luminoasă, oferind câinilor posibilitatea de a avea o vedere generală asupra celorlalţi câini şi asupra personalului, în exteriorul spaţiului în care sunt adăpostiţi.

4.3.1.   Dimensiuni

Prezentele orientări urmăresc să încurajeze adăpostirea în grup a câinilor şi să permită îmbogăţirea adecvată a mediului de viaţă. Ar trebui precizat că, în cadrul acestui concept şi a acestei strategii, se încurajează adăpostirea câinilor în grupuri mari şi armonioase din punct de vedere social, atât pentru a mări suprafaţa podelei disponibile, cât şi pentru a mări posibilităţile de socializare.

Câinii nu ar trebui niciodată forţaţi să îşi petreacă întreaga viaţă în exterior şi ar trebui să aibă acces permanent la o incintă interioară care respectă standardele de construcţie şi de control al mediului detaliate în prezentele orientări. Incintele interioare ar trebui să reprezinte cel puţin de 50 % din spaţiul minim disponibil pentru câini, astfel cum este detaliat în tabelul D.1 prezentat în continuare.

Standardele de spaţiu detaliate în continuare se bazează pe valorile necesare pentru câinii de rasă Beagle, dar ar trebui precizat că rasele de talie mare, precum Saint Bernard sau ogarul irlandez, au nevoie de spaţii cu dimensiuni mult mai mari. Pentru alte rase decât Beagle, standardele de spaţiu ar trebui convenite în consultare cu personalul veterinar şi cu autoritatea responsabilă.

Tabelul D.1

Câini: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Greutate (kg)	Suprafaţa minimă a incintei (m2)	Suprafaţa minimă a podelei pentru unul sau două animale (m2)	Pentru fiecare animal suplimentar, se adaugă un minim de (m2)	Înălţimea minimă (m)
până la 20	4	4	2	2
peste 20	4	8	4	2

Câinii adăpostiţi în pereche sau în grup pot fi restricţionaţi fiecare la jumătate din spaţiul total disponibil (2 m2 pentru un câine sub 20 kg, 4 m2 pentru un câine peste 20 kg) atunci când fac obiectul unor experimente în sensul Directivei 86/609/CEE, în cazul în care această izolare este esenţială în scopuri ştiinţifice. Perioada în care un câine este ţinut într-un astfel de spaţiu limitat ar trebui redusă la minimum şi nu ar trebui în niciun caz să depăşească patru ore. Această dispoziţie urmăreşte să încurajeze adăpostirea în pereche (în special, în studiile de toxicologie), permiţând în acelaşi timp supravegherea consumului de hrană şi efectuarea observaţiilor după administrarea substanţelor studiate.

Orice izolare socială sau fizică suplimentară, precum într-o cuşcă metabolică, sau imobilizarea fizică într-un lanţ, poate compromite grav bunăstarea animalelor. Izolarea într-o cuşcă metabolică sau orice tip similar de adăpostire în scopuri ştiinţifice ar trebui să se facă într-un spaţiu care corespunde pe cât posibil standardelor definite anterior şi nu este mai mic decât spaţiul necesar pentru ca animalul să se lungească în plan orizontal şi vertical, să se întindă şi să se răsucească.

4.3.2.   Femele care alăptează şi puii lor, căţei cu greutatea mai mică de 7,5 kg

O femelă care alăptează şi puii săi ar trebui să beneficieze de aceleaşi standarde de spaţiu ca o femelă singură cu o greutate echivalentă. Boxele de fătare ar trebui proiectate astfel încât femela să se poată deplasa într-o boxă suplimentară sau o zonă înălţată, departe de pui.

Vârsta normală de înţărcare pentru căţei este între 6 şi 9 săptămâni.

Tabelul D.2

Câini: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu după înţărcare

Greutatea câinelui (kg)	Suprafaţa minimă a incintei (m2)	Suprafaţa podelei per animal (m2)	Înălţimea minimă (m)
până la 5 inclusiv	4	0,5	2
peste 5 şi până la 10 inclusiv	4	1,0	2
peste 10 şi până la 15 inclusiv	4	1,5	2
peste 15 şi până la 20 inclusiv	4	2	2
peste 20	8	4	2

4.3.3.   Pardoseala

Pardoseala preferată din incintele pentru câini este o podea solidă şi continuă, cu o suprafaţă netedă şi nealunecoasă. Tuturor câinilor ar trebui să li se asigure o zonă de odihnă confortabilă, solidă, folosind, de exemplu, structuri suplimentare precum zone înălţate pentru odihnă sau platforme înălţate.

Sistemele de podea deschisă, precum grătarul sau plasa de sârmă, nu ar trebui folosite pentru câini. În cazul în care există o justificare pentru podeaua deschisă, ar trebui să se acorde o atenţie deosebită proiectării şi construcţiei acesteia, astfel încât să se evite orice durere, rană sau boală şi să se permită animalelor să manifeste comportamente normale. În cazul apariţiei unor probleme de bunăstare legate de pardoseală, ar trebui consultat un veterinar şi, dacă este necesar, câinii ar trebui transferaţi pe podea solidă.

Căţeii neînţărcaţi, femelele înainte de fătare şi cele care alăptează nu ar trebui adăpostiţi într-un sistem cu podea deschisă.

Calitatea şi finisajul podelei din îngrăditurile exterioare nu trebuie să respecte în mod necesar standardele aplicabile incintelor interioare, dar trebuie să fie uşor de curăţat şi să nu rănească câinii.

4.4.   Hrănirea

(A se vedea punctul 4.6 din secţiunea generală)

4.5.   Adăparea

(A se vedea punctul 4.7 din secţiunea generală)

4.6.   Substrat, litieră, material pentru aşternut şi cuiburi

În cazul în care câinii sunt ţinuţi pe podele solide, unele materiale de aşternut sau de substrat facilitează curăţenia şi reduc necesitatea de spălare regulată sau de spălare cu jet de apă.

Femelele înainte de fătare şi cele care alăptează ar trebui să beneficieze de o zonă de odihnă şi de materiale de aşternut care să faciliteze parturiţia şi îngrijirea căţeilor. Căţeii şi anumite rase, precum ogarul, ar trebui să beneficieze, de asemenea, de materiale de aşternut.

4.7.   Curăţenia

Toate incintele ocupate ar trebui curăţate cel puţin zilnic. Excrementele şi materialele maculate ar trebui îndepărtate din toate zonele utilizate de câini cel puţin zilnic, sau chiar mai frecvent dacă este necesar.

Curăţarea incintelor prin jet de apă ar trebui efectuată ori de câte ori este necesară, dar câinii nu ar trebui să fie udaţi în urma acestei proceduri. Atunci când incintele sunt spălate cu jet de apă, câinii ar trebui mutaţi într-un loc uscat şi aduşi înapoi numai când incinta este suficient de uscată.

4.8.   Manipularea

(A se vedea punctul 4.1. de mai sus şi punctul 4.10 din secţiunea generală)

4.9.   Sacrificarea prin metode umane

(A se vedea punctul 4.11 din secţiunea generală)

4.10.   Înregistrarea datelor

(A se vedea punctul 4.12 din secţiunea generală)

4.11.   Identificarea

(A se vedea punctul 4.13 din secţiunea generală)

E.   ORIENTĂRI SPECIFICE PRIVIND DIHORII

1.   Introducere

Dihorii (Mustela putorius furo) sunt animale carnivore care, în condiţii naturale, se hrănesc cu mamifere mici, păsări, peşti şi nevertebrate. Dihorii manifestă un comportament complex de vânătoare şi au tendinţa de a depozita hrana, dar nu consumă materii putrezite.

Deşi în sălbăticie dihorul este în general un animal solitar, se pare că există unele avantaje în ceea ce priveşte bunăstarea atunci când dihorii sunt adăpostiţi în grupuri social armonioase în captivitate. În mod normal, dihorii trăiesc în viziuni şi apreciază, aşadar, în captivitate, furnizarea de materiale precum tuburile, în care se pot târî şi unde se pot juca.

Dihorii se reproduc de obicei o dată pe an, împerechindu-se primăvara. Masculii sunt ostili faţă de masculii necunoscuţi şi se luptă cu aceştia în timpul sezonului de împerechere. În consecinţă, această perioadă poate impune adăpostirea izolată a masculilor.

Dihorul este un animal inteligent, curios, jucăuş şi agil, iar acest lucru ar trebui luat în considerare în proiectarea incintelor şi în timpul manipulării. Spaţiul trebuie să fie conceput astfel încât animalele să nu poată evada, dar ar trebui să fie suficient de complex pentru a oferi animalelor posibilitatea de a manifesta un repertoriu comportamental variat.

2.   Mediul şi controlul acestuia

2.1.   Ventilaţia

(A se vedea punctul 2.1 din secţiunea generală)

2.2.   Temperatura

Dihorii ar trebui ţinuţi la valori de temperatură cuprinse între 15 şi 24 oC.

Deoarece glandele sudoripare ale dihorilor nu sunt bine dezvoltate, aceste animale nu ar trebui să fie expuse la temperaturi ridicate, pentru a se evita epuizarea cauzată de căldură.

2.3.   Umiditatea

Nu este necesar să se controleze umiditatea relativă, deoarece dihorii pot fi expuşi la fluctuaţii mari ale umidităţii relative ambientale fără a fi afectaţi.

2.4.   Iluminatul

Sursa şi tipul de lumină nu ar trebui să fie neprielnice animalelor; ar trebui să se acorde o atenţie deosebită dihorilor, în special exemplarelor albinoase, adăpostiţi la etajul superior al unui sistem de platforme.

Creşterea dihorilor în condiţiile ciclului natural de 24 de ore lumină-întuneric este acceptabilă.

În cazul în care intervalul de zi este asigurat prin iluminare artificială, durata acestuia ar trebui să se fie de minimum 8 ore pe zi, fără a depăşi 16 ore.

Cu toate acestea, ar trebui precizat că, pentru manipularea ciclului reproductiv, este necesară variaţia în ciclurile lumină-întuneric (spre exemplu, lumina din intervalul de zi poate varia de la şase la şaisprezece ore).

Dacă lumina naturală este total exclusă, ar trebui să se asigure un iluminat de noapte cu un nivel scăzut, care să permită dihorilor să păstreze un anumit grad de vizibilitate şi care să ţină seama de reacţia de alarmă.

2.5.   Zgomotul

Lipsa de sunet sau de stimulare auditivă poate fi dăunătoare pentru dihori şi poate reprezenta o sursă de nervozitate. Cu toate acestea, s-a observat că zgomotele nefamiliare puternice şi vibraţiile cauzează dihorilor tulburări legate de stres şi ar trebui evitate. Este important să se ia în considerare metode de reducere a zgomotului brusc sau nefamiliar în instalaţiile pentru dihori, inclusiv zgomotul generat de operaţiunile legate de creştere din cadrul instalaţiei sau de surse externe. Pătrunderea zgomotului extern poate fi redusă prin amplasarea corespunzătoare a instalaţiei şi printr-o proiectare arhitecturală corespunzătoare. Zgomotul generat în cadrul instalaţiei poate fi redus prin materiale sau structuri care absorb zgomotul. Atunci când se proiectează sau se modifică structurile de adăpostire, ar trebui consultaţi specialişti în materie de reducere a zgomotului.

2.6.   Sistemele de alarmă

(A se vedea punctul 2.6 din secţiunea generală)

3.   Sănătatea

(A se vedea punctele 4.1 şi 4.4 din secţiunea generală)

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Adăpostirea

Animalele ar trebui adăpostite în grupuri armonioase din punct de vedere social, exceptând cazul în care există justificări din motive ştiinţifice sau de bunăstare pentru adăpostirea individuală.

În sezonul de reproducere, poate fi necesar ca masculii adulţi să fie adăpostiţi individual pentru a se evita luptele şi rănirea acestora. Cu toate acestea, masculii pot fi adăpostiţi cu succes în grup în alte perioade.

Femelele gestante nu ar trebui adăpostite individual decât în etapa târzie de gestaţie, cu maximum două săptămâni înainte de data fătării.

Separarea animalelor care sunt în mod normal adăpostite în grup poate fi un factor important de stres. În cazul în care separarea se face pe o perioadă mai mare de 24 de ore, aceasta poate compromite grav bunăstarea animalelor. De aceea, dihorii nu ar trebui adăpostiţi individual pentru mai mult de 24 de ore fără justificare din motive veterinare sau de bunăstare. Adăpostirea individuală pentru mai mult de 24 de ore din motive experimentale ar trebui determinată în consultare cu tehnicianul veterinar sau cu persoanele competente responsabile pentru consultanţa privind bunăstarea animalelor.

În cazul în care animalele sunt adăpostite individual, fie din motive ştiinţifice, fie din motive de bunăstare, resurse suplimentare ar trebui alocate bunăstării şi îngrijirii acestor animale. Toate animalele adăpostite individual ar trebui să beneficieze zilnic de un timp suplimentar de socializare cu oamenii, dar şi de contact vizual, auditiv şi, dacă este posibil, tactil cu alţi dihori.

Comportamentul social al dihorului ar trebui luat în calcul prin asigurarea interacţiunii periodice cu alţi dihori, prin adăpostire în grup şi procedând la manipulări frecvente. În general, manipularea periodică, efectuată cu siguranţă, pare să fie benefică pentru dihori şi ar trebui încurajată, deoarece animalele vor fi caracterizate de o mai bună calitate şi de mai multă sociabilitate.

Comportamentul social la dihori se dezvoltă la o vârstă fragedă şi este important că animalele tinere să aibă contacte cu alţi dihori (spre exemplu, ceilalţi pui) şi cu oamenii (de exemplu, îngrijitorii). Manipularea zilnică în acest stadiu sensibil de dezvoltare este indispensabilă pentru comportamentul social al dihorului adult. Cu cât sunt mai frecvente interacţiunile, cu atât mai calm va deveni animalul, iar aceste interacţiuni ar trebui continuate în viaţa adultă.

4.2.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

Proiectarea incintelor pentru dihori ar trebui să îndeplinească cerinţele specifice rasei şi speciei. Ar trebui să fie adaptabilă, astfel încât se poată fi încorporate inovaţiile bazate pe noi cunoştinţe.

Proiectarea incintei ar trebui să ofere dihorilor o anumită intimitate şi să le permită să exercite un anumit control asupra interacţiunilor lor sociale.

Ar trebui să se asigure zone separate pentru diferitele activităţi, precum platforme înălţate şi subdiviziuni ale ţarcurilor, pe lângă spaţiul minim detaliat în continuare. În cazul în care sunt furnizate cutii-cuiburi, acestea ar trebui să fie proiectate astfel încât să poată adăposti animalele tinere în cuib.

Cutiile, tuburile din carton sau plastic rigid şi sacii din hârtie stimulează curiozitatea şi comportamentul ludic. Dihorii folosesc adesea recipientele cu apă.

4.3.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

Prezentele orientări urmăresc să încurajeze adăpostirea în grup a dihorilor şi să permită îmbogăţirea adecvată a mediului de viaţă. Ar trebui precizat că, în cadrul acestui concept şi a acestei strategii, se încurajează adăpostirea dihorilor în grupuri mari şi armonioase din punct de vedere social, atât pentru a mări suprafaţa podelei disponibile, cât şi pentru mări posibilităţile de socializare.

Incintele, inclusiv diviziunile dintre acestea, ar trebui să ofere dihorilor un mediu solid şi uşor de curăţat. Proiectarea şi construcţia ar trebui să asigure o structură deschisă şi luminoasă, oferind animalelor posibilitatea de a avea o vedere generală asupra celorlalţi dihori şi asupra personalului, în exteriorul spaţiului în care sunt adăpostiţi. De asemenea, ar trebui ca dihorii să aibă posibilitatea de a se refugia şi de a se izola în propria incintă şi, în special, în afara câmpului vizual al dihorilor din alte incinte.

Deoarece dihorii au o abilitate remarcabilă de a evada, incintele ar trebui proiectate astfel încât animalul să nu poată evada şi să nu se rănească în cazul în care încearcă să evadeze.

Înălţimea minimă recomandată a incintei ar trebui să fie de 50 cm. Dihorului îi place să se caţere, acest standard de înălţime facilitând îmbogăţirea adecvată a mediului de viaţă. Suprafaţa podelei ar trebui să asigure o zonă adecvată pentru mişcare şi să permită animalului selectarea zonelor de odihnă, hrănire şi urinare/defecare. Pentru a asigura un spaţiu suficient pentru un mediu complex, nicio incintă nu ar trebui să fie aibă dimensiuni sub 4 500 cm2. Standardele minime de spaţiu pentru fiecare dihor sunt următoarele:

Tabelul E.1

Dihori: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

	Suprafaţa minimă a incintei (cm2)	Suprafaţa podelei per animal (cm2)	Înălţimea minimă (cm)
Animale până la 600 g inclusiv	4 500	1 500	50
Animale peste 600 g	4 500	3 000	50
Masculi adulţi	6 000	6 000	50
Femelă şi puii săi	5 400	5 400	50

Incintele pentru animale ar trebui să aibă mai degrabă o formă rectangulară decât pătrată, pentru a facilita activităţile locomotorii.

Adăpostirea animalelor în scopuri ştiinţifice în spaţii ale căror dimensiuni se află sub standardele minime detaliate anterior, precum cuştile metabolice, poate compromite grav bunăstarea animalelor.

4.3.1.   Pardoseala

Pardoseala din incintele pentru dihori ar trebui să fie o podea solidă şi continuă, cu o suprafaţă netedă şi nealunecoasă. Mobilierul suplimentar, precum zonele de odihnă sau platformele, ar trebui să asigure dihorilor un loc de odihnă cald şi confortabil.

Sistemele de podea deschisă, precum grătarul sau plasa de sârmă, nu ar trebui folosite pentru dihori.

4.4.   Hrănirea

(A se vedea punctul 4.6 din secţiunea generală)

4.5.   Adăparea

(A se vedea punctul 4.7 din secţiunea generală)

4.6.   Substrat, litieră, material pentru aşternut şi cuiburi

Materialul de aşternut este necesar pentru toţi dihorii. În afară de acesta, ar trebui furnizate materiale pentru construirea cuibului, precum fânul, paiele sau hârtia. Sistemele de litiere adânci sunt considerate surse suplimentare de îmbogăţire a mediului de viaţă.

Constituie o practică bună utilizarea de materiale de aşternut sau substrat cel puţin pentru a facilita curăţenia şi a reduce necesitatea de a spăla/curăţa cu jet de apă în mod regulat.

4.7.   Curăţenia

Dihorii nu ar trebui să fie udaţi în urma curăţării incintelor cu jet de apă. Atunci când incintele sunt spălate cu jet de apă, dihorii ar trebui mutaţi într-un loc uscat şi aduşi înapoi numai atunci când incinta este suficient de uscată.

Dihorii au tendinţa de a defeca într-o singură zonă din incintă, contra unei suprafeţe verticale. Furnizarea unei litiere poate fi utilă, permiţând reducerea frecvenţei curăţeniei necesare pentru restul incintei.

Toate excrementele şi materialele maculate ar trebui îndepărtate cel puţin zilnic, sau chiar mai frecvent dacă este necesar, din litiere şi/sau din alte zone folosite pentru dejecţii.

Frecvenţa curăţeniei în restul incintei ar trebui determinată de factori precum densitatea stocului, proiectarea incintei şi etapa de creştere (de exemplu, perioada prenatală).

4.8.   Manipularea

(A se vedea punctul 4.10 din secţiunea generală)

4.9.   Sacrificarea prin metode umane

(A se vedea punctul 4.11 din secţiunea generală)

4.10.   Înregistrarea datelor

(A se vedea punctul 4.12 din secţiunea generală)

4.11.   Identificarea

(A se vedea punctul 4.13 din secţiunea generală)

F.   ORIENTĂRI SPECIFICE PRIVIND PRIMATELE NEUMANE

a.   Consideraţii generale

1.   Introducere

Adăpostirea primatelor neumane în laborator creează numeroase probleme care nu apar în cazul altor mamifere de laborator folosite în mod obişnuit. Primatele neumane nu sunt domesticite, ci sunt animale sălbatice; majoritatea sunt specii arboricole. Dat fiind caracterul de animale sălbatice, aceste animale sunt mai vigilente decât speciile domesticite şi sunt astfel foarte reactive la orice stimuli necunoscuţi şi alarmanţi. Spre deosebire de speciile domesticite, primatele neumane nu au fost selectate pentru atitudinea prietenoasă faţă de oameni sau pentru că ar prezenta un nivel scăzut de agresivitate. Contactele pozitive realizate încă de la început între pui şi îngrijitori vor duce la dezvoltarea unor animale mai puţin temătoare, deoarece acestea învaţă că oamenii familiari nu constituie o ameninţare; cu toate acestea, ele vor reţine majoritatea caracteristicilor congenerilor lor sălbatici. Spre deosebire de mamiferele nearboricole de laborator, atunci când se îndepărtează de prădătorii tereştri, reacţia primatelor neumane este de a căuta refugiu în plan vertical, şi nu orizontal; chiar speciile mai puţin arboricole se refugiază în copaci sau pe stânci. În consecinţă, înălţimea incintei ar trebui să fie să permită animalului să urce la un nivel suficient de înalt pentru a se simţi în siguranţă. Diviziunea structurală a spaţiului din incintele pentru primate este deosebit de importantă. Este esenţial ca animalele să utilizeze cât de mult posibil din volumul incintei pentru că, fiind arboricole, ocupă un spaţiu tridimensional. În acest scop, ar trebui furnizate stinghii şi structuri pe care să se poată căţăra.

Pe lângă natura lor sălbatică şi obiceiurile de căţărat, primatele neumane au capacităţi cognitive avansate şi un comportament social şi de căutare a hranei complex. În consecinţă, ele au nevoie de medii complexe, îmbogăţite, care să le permită manifestarea unui repertoriu comportamental normal. Structura grupului social ar trebui să permită, cu toate acestea, reducerea la minimum a comportamentelor normale care indică suferinţă sau durere şi a comportamentelor care pot duce la rănirea animalelor.

Primatele neumane folosite în cercetarea ştiinţifică ar trebui să fie crescute în captivitate şi, unde este posibil, crescute în acelaşi loc pentru a se evita stresul transportului. Creşterea în captivitate permite cunoaşterea vârstei animalelor, a originilor şi a stării lor de sănătate, precum şi asigurarea unor condiţii standardizate de creştere. În cazul în care este necesar ca primatele neumane să fie importate, acestea ar trebui, unde este posibil, să fie obţinute ca pui din coloniile de reproducţie bine stabilite, care garantează standarde ridicate de bunăstare şi de îngrijire. Ele nu ar trebui să sufere de zoonoze. Animalele sălbatice capturate ar trebui folosite numai în circumstanţe excepţionale, deoarece acestea prezintă riscuri pentru sănătatea personalului, evoluţia lor este necunoscută şi probabil se tem de oameni. În unele cazuri, poate să existe o mortalitate semnificativă în rândul animalelor la locul de capturare şi în timpul transferului spre unitatea de adăpostire din ţara sursă.

Detalii suplimentare sunt furnizate cu privire la speciile de laborator crescute şi folosite în mod obişnuit. Instrucţiuni suplimentare privind nevoile altor specii (sau atunci când apar probleme comportamentale sau de creştere) ar trebui cerute de la primatologi şi de la personalul de îngrijire cu experienţă, pentru a se garanta că nevoile tuturor speciilor sunt tratate în mod adecvat.

2.   Mediul şi controlul acestuia

2.1.   Ventilaţia

(A se vedea punctul 2.1 din secţiunea generală)

2.2.   Temperatura

Deoarece în captivitate animalele au posibilităţi restrânse de a recurge la mijloace normale de adaptare la schimbările climatice, valorile de temperatură recomandate pentru animalele de laborator nu vor reflecta în mod necesar valorile întâlnite în natură. În general, valorile vor fi cele optime pentru animale şi confortabile pentru personal. În cazul în care sunt folosite incinte exterioare, este esenţial să se asigure un adăpost în caz de intemperii pentru toţi indivizii, precum şi acces permanent la o incintă interioară adecvat, care beneficiază de încălzire. Acest aspect este deosebit de important în coloniile de reproducţie din spaţiile exterioare largi, pentru a reduce riscul de degerături şi pierderea de nou-născuţi în lunile de iarnă.

2.3.   Umiditatea

Deşi unele primate neumane trăiesc în păduri tropicale, unde umiditatea este ridicată, iar altele în regiuni aride, nu este necesar ca acest mediu să fie reprodus în laborator pentru coloniile stabilite. În general, nivelurile de umiditate relativă cuprinse între 40 şi 70 % sunt confortabile atât pentru animale, cât şi pentru personalul de îngrijire. Animalele (a se vedea speciile individuale) nu ar trebui să fie expuse la o umiditate prea scăzută şi ar trebui să se evite expunerea prelungită la niveluri de umiditate care nu se încadrează în acest interval, în special în cazul maimuţelor din Lumea Nouă, care pot fi avea probleme respiratorii.

2.4.   Iluminatul

Majoritatea primatelor neumane de laborator ar trebui să beneficieze de un ciclu lumină/întuneric de 12 ore/12 ore. Iluminatul care simulează răsăritul şi apusul poate fi benefic pentru unele specii. Pentru speciile nocturne, precum Aotus trivirgatus, ciclul ar trebui modificat astfel încât o lumină roşie difuză să fie folosită în timpul unei părţi din ziua normală de lucru, pentru a permite ca animalele să fie observate în timpul perioadelor lor active şi, de asemenea, pentru a face posibil ca sarcinile de rutină legate de creştere să fie efectuate în siguranţă. Ori de câte ori este posibil, spaţiile care adăpostesc primatele neumane ar trebui prevăzute cu ferestre, deoarece acestea sunt o sursă de lumină naturală şi pot asigura îmbogăţirea mediului de viaţă.

2.5.   Zgomotul

Sunetele de fond relaxante, precum muzica sau programele radio furnizate în timpul zilei, pot constitui o formă de îmbogăţire a mediului de viaţă şi pot ajuta la filtrarea zgomotelor bruşte puternice; nu ar trebui însă furnizate în mod permanent. Muzica poate avea, de asemenea, un efect calmant asupra animalelor în momente de stres. Pentru majoritatea speciilor, nivelurile sonore satisfăcătoare vor fi aceleaşi ca cele recomandate pentru personal, dar unele specii, precum Callitrichidae, pot percepe şi ultrasunetele, aşadar ar trebui să se ţină seama de acest aspect. Nivelul zgomotelor de fond ar trebui să fie scăzut şi nu ar trebui să depăşească 65 dB(A) decât pe perioade scurte.

2.6.   Sistemele de alarmă

Majoritatea primatelor neumane superioare au auz similar auzului uman; pentru a nu speria animalele, sirenele ar trebui evitate. O alternativă potrivită ar fi să se folosească lumini de avertizare vizibile de către personal în toate încăperile.

3.   Sănătatea

Deşi folosirea animalelor crescute în captivitate ar trebui să asigure faptul că acestea sunt într-o stare bună de sănătate şi nu prezintă riscuri de infecţie pentru personal sau alte primate neumane din încăperi, toate animalele nou-obţinute ar trebui să sosească cu un certificat complet de sănătate şi să fie plasate în carantină la sosire. În timpul acestei perioade, sănătatea lor ar trebui supravegheată îndeaproape şi ar trebui efectuate alte teste serologice, bacteriologice şi parazitologice de către laboratoarele competente, în funcţie de necesităţi.

Toate primatele neumane din colonie ar trebui să se afle sub control veterinar expert şi să facă obiectul unor teste periodice de diagnostic. Având în vedere afinitatea lor strânsă cu oamenii, aceste animale sunt sensibile la un număr de boli şi paraziţi comuni ambelor specii, care pot fi letale atât pentru ele, cât şi pentru oameni. De aceea, este deosebit de important să se realizeze şi o examinare medicală periodică a personalului. Orice membru al personalului care prezintă un risc potenţial pentru animale nu ar trebui să intre în contact cu acestea. Ar trebui să se acorde o atenţie deosebită manipulării animalelor care pot fi contaminate cu patogeni transmisibili la oameni. Personalul ar trebui informat şi ar trebui luate măsuri pentru reducerea riscului de infecţie. Ar trebui să se ţină fişe sanitare pentru fiecare animal, pe toată durata vieţii acestuia. Analizarea morbidităţii şi mortalităţii neaşteptate ar trebui să fie amănunţită, luând în considerare potenţialele zoonoze, şi să fie încredinţată persoanelor şi laboratoarelor competente.

Primatele neumane din diferite zone geografice ar trebui să fie strict separate unele de altele cât timp starea lor de sănătate nu este clarificată.

Dezinfectarea incintelor exterioare este deosebit de importantă.

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Adăpostirea

O persoană competentă specializată în comportamentul primatelor neumane ar trebui să fie disponibilă pentru consultanţă privind comportamentul social, strategiile de îmbogăţire a mediului de viaţă şi strategiile de management.

Deoarece primatele neumane de laborator folosite în mod obişnuit sunt animale sociale, ele ar trebui adăpostite cu unul sau mai multe animale congenere compatibile. Componenţa potrivită a grupului de primate neumane de laborator este esenţială pentru a asigura relaţii armonioase. Compatibilitatea, şi prin urmare componenţa grupului la nivelul vârstei şi sexului membrilor, depinde de specie. În crearea grupurilor, ar trebui să se ţină seama de organizarea socială naturală a speciilor. Cu toate acestea, în condiţii limitate, unde nu există suficient spaţiu pentru curse pe distanţe mari sau pentru emigrarea animalelor respinse de ceilalţi membri, componenţa naturală a grupurilor în funcţie de vârstă şi de sex poate fi nepotrivită, astfel încât este necesară modificarea structurii grupului. Spre exemplu, o structură de tip harem poate înlocui grupul format din mai mulţi masculi şi mai multe femele întâlnit în mod natural la macaci. Protocolul experimental poate determina, de asemenea, componenţa grupului, de exemplu, grupuri de acelaşi sex sau de aceeaşi vârstă. Barierele vizuale, care permit animalelor să se afle în afara câmpului vizual al celorlalţi indivizi, sunt importante în adăpostirea în grup, iar rutele multiple de refugiere oferă posibilitatea de a evita atacurile şi de a împiedica indivizii dominanţi să limiteze accesul celorlalţi indivizi la alte părţi din adăpost.

Supravegherea atentă a animalelor este necesară după gruparea sau regruparea lor; un program de acţiune ar trebui pus în aplicare pentru gestionarea şi reducerea interacţiunilor agresive.

Dacă animalele sunt adăpostite în grupuri de acelaşi sex, se recomandă să se evite adăpostirea celor două sexe în strânsă proximitate, deoarece aceasta poate uneori duce la agresivitatea masculilor. Singurele excepţii de la adăpostirea în grup ar trebui bazate fie pe motive veterinare, fie pe exigenţele ştiinţifice ale unui protocol experimental. Adăpostirea individuală ar trebui să fie permisă numai pe o perioadă cât mai scurtă, sub strictă supraveghere, în cazul în care există o justificare din motive veterinare sau de bunăstare. Adăpostirea individuală din motive experimentale ar trebui determinată în consultare cu tehnicianul veterinar şi cu persoanele competente responsabile pentru consultanţa privind bunăstarea şi îngrijirea animalelor. În aceste circumstanţe, resurse suplimentare ar trebui alocate pentru bunăstarea şi îngrijirea acestor animale. Pentru animalele experimentale, în cazul în care nu este posibilă adăpostirea în grupuri mari, cea mai bună structură socială este, probabil, adăpostirea în perechi compatibile de acelaşi sex.

În cazul în care animalele adăpostite în grup trebuie să fie separate pentru un anumit timp, spre exemplu, pentru administrarea de substanţe, ar trebui să se acorde o atenţie deosebită reintroducerii lor, întrucât este posibil ca organizarea socială a grupului să se fi modificat, animalul riscând să fie atacat. Posibilele soluţii includ adăpostirea animalului în cauză într-un compartiment individual din interiorul zonei colective principale sau anexat la aceasta, sau separarea tuturor indivizilor urmată imediat de reintroducerea simultană a întregului grup.

4.1.1.   Reproducţia

Repartizarea pe sexe şi numărul animalelor dintr-o colonie de reproducţie depinde de speciile implicate. Este important să se asigure că atât spaţiul, cât şi complexitatea acestuia sunt adecvate pentru a preveni intimidarea indivizilor, în special a femelelor de rang inferior şi a animalelor tinere. La speciile poligame, repartizarea pe sexe ar trebui să asigure că majoritatea femelelor se împerechează şi dau naştere la pui vii. În cazul în care există mai mult de un mascul în grup, ar trebui să se asigure că masculii sunt compatibili. Speciile monogame vor fi adăpostite în grupuri familiale compuse din perechea reproducătoare şi două sau mai multe generaţii de pui.

Pentru viitoarele animale de reproducţie, este important ca animalele tinere să crească în grupuri sociale stabile, de preferinţă grupul în care s-au născut, alături de mamele lor. Aceasta asigură dezvoltarea adecvată a aptitudinilor lor de părinţi şi a interacţiunilor sociale în cadrul unei structuri ierarhice.

În mod normal, animalele îşi vor creşte cu succes puii (un singur pui sau doi), fără nicio intervenţie exterioară. Cu toate acestea, este necesară o strategie privind puii care au fost respinşi, pentru a minimiza suferinţa acestora.

4.1.2.   Separarea de mamă

Animalele tinere au o dezvoltare postnatală lentă, care durează mai mulţi ani la cercopiteci, perioada de dependenţă de mamă durând până la vârsta de 8-12 luni, în funcţie de specie. În timpul acestei perioade, puii descoperă mediul înconjurător sub protecţia vigilentă a mamei şi socializează prin interacţiuni cu diverşi parteneri.

De asemenea, animalele tinere îşi însuşesc aptitudini de părinţi prin interacţiunea cu alţi pui sau chiar ajutând la îngrijirea acestora. Separarea puilor dintr-o colonie cauzează nelinişte mamei şi puiului în acelaşi timp. De aceea, se recomandă ca puii să fie lăsaţi în colonia lor natală până când devin independenţi. În cazul în care, pentru propria lor bunăstare, este necesar să fie înţărcaţi sau separaţi mai devreme, se recomandă introducerea într-un grup bine organizat, astfel încât să se evite perturbarea dezvoltării lor sociale, comportamentale, fiziologice şi imunitare. Vârsta potrivită pentru înţărcare depinde de specie.

4.2.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

Mediul ar trebui să ofere animalelor posibilitatea de a manifesta un program complex de activităţi zilnice. Caracteristicile precise ale spaţiilor de adăpostire variază în funcţie de specie, datorită diferenţelor de comportament natural. Incinta ar trebui să permită animalelor să manifeste un repertoriu comportamental cât mai vast, respectiv să le ofere un sentiment de siguranţă şi un mediu suficient de complex pentru ca animalele să alerge, să se deplaseze, să se caţere şi să sară. Materialele care furnizează stimuli tactili sunt, de asemenea, importante. Animalele ar trebui să aibă posibilitatea de a exercita un anumit control asupra mediului ambiant. La anumite intervale ar trebui introduse elemente noi, cum ar fi schimbări minore în aranjarea materialelor din incintă sau în practicile de hrănire.

4.3.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

Primatele neumane ar trebui adăpostite astfel încât să nu manifeste un comportament anormal şi să poată desfăşura un repertoriu satisfăcător de activităţi normale.

Următorii factori determină dimensiunile incintei pentru o specie dată:

—	mărimea adultă a animalului (animalul tânăr, deşi mai mic, este în general mai activ decât adulţii, necesitând astfel standarde de spaţiu similare pentru dezvoltarea fizică şi pentru joacă);

—	spaţiu suficient pentru a asigura un mediu complex şi interesant; şi

—	dimensiunea grupului care va fi adăpostit.

4.3.1.   Dimensiuni

Următoarele principii ar trebui să se aplice adăpostirii tuturor speciilor de primate neumane:

—	incintele ar trebui să aibă o înălţime adecvată pentru ca animalele să poată fugi vertical şi să stea pe o stinghie sau pe o platformă astfel încât coada să nu le atingă podeaua;

—	animalul ar trebui să poată desfăşura un repertoriu locomotor şi comportamental normal;

—	spaţiul ar trebui să fie suficient pentru a permite o îmbogăţire adecvată a mediului de viaţă;

—	în afară de circumstanţe excepţionale, animalul nu ar trebui adăpostit individual;

—	incintele nu ar trebui structurate pe două sau mai multe niveluri verticale.

4.3.2.   Incintele exterioare

Dacă este posibil, primatele neumane ar trebui să aibă acces la incinte exterioare. Acestea sunt în mod obişnuit folosite pentru creşterea primatelor neumane mai mari. Ele prezintă pentru animale avantajul de a cuprinde mai multe caracteristici ale mediului natural şi sunt utile, de asemenea, pentru adăpostirea animalelor de rezervă sau experimentale, deoarece nu este necesar un control climatic strict, iar temperaturile exterioare sunt potrivite. Incintele exterioare sunt construite, de obicei, din metal, dar şi alte materiale, inclusiv lemnul, pot fi utilizate, cu condiţia să fie rezistente la intemperii. Unele tipuri de lemn sunt aprobate de toxicologi, cu condiţia să se pună la dispoziţie un certificat de analiză. Lemnul este uşor de întreţinut sau de înlocuit, poate fi lucrat la faţa locului şi constituie un material mai natural şi care absoarbe mai bine zgomotele. Pentru a proteja integritatea structurală a incintei din lemn, cadrul ar trebui construit dintr-un tip de lemn pe care animalele nu îl vor roade sau ar trebui protejat cu plasă şi un tratament netoxic. Baza incintei poate fi din beton sau din vegetaţie naturală. Incintele cu pardoseală din beton pot fi acoperite cu un substrat netoxic potrivit. Orice parte a incintei exterioare ar trebui să fie acoperită, astfel încât să permită animalelor să stea totuşi afară când plouă, dar şi să le protejeze de soare; ca alternativă, se pot pune la dispoziţie spaţii acoperite. În cazul în care există incinte exterioare, primatele neumane le vor utiliza chiar şi iarna. Cu toate acestea, ar trebui să se asigure incinte interioare încălzite. Se recomandă ca dimensiunile minime ale unei incinte interioare să respecte valorile minime specificate pentru a se garanta că spaţiul nu este supraaglomerat în condiţii meteorologice nefavorabile. Dat fiind că incintele exterioare reprezintă un spaţiu suplimentar, nu este nevoie să se stabilească dimensiuni minime pentru acestea. Atunci când sunt conectate incinte diferite, spre exemplu exterior şi interior, ar trebui să existe mai mult de o uşă de conexiune, astfel încât să se evite ca animalele dominante să le blocheze pe cele dominate.

4.3.3.   Incintele interioare

Deşi incintele interioare sunt în general construite din metal, şi alte materiale, precum lemnul, produsele laminate şi sticla, au fost folosite cu succes şi asigură un mediu mai silenţios.

Deoarece înălţimea constituie o caracteristică importantă a incintei, toate primatele neumane ar trebui să fie capabile să se caţere, să sară şi să ocupe o stinghie înaltă. Pereţii pot include plasă din sârmă care să permită căţăratul, dar ar trebui furnizate şi suficiente ramuri diagonale sau stinghii care să permită animalelor să stea pe ele în acelaşi timp. În cazul în care se folosesc plase din sârmă, ar trebui să se asigure că acestea nu conduc la rănirea animalelor prin blocarea membrelor acestora.

Podelele solide prezintă avantajul că pot fi acoperite cu un substrat în care hrana să fie dispersată pentru a încuraja căutarea acesteia. Primatele neumane au nevoie de un spaţiu pentru activitate, dar izolarea lor în compartimente mai mici pe anumite perioade de timp se poate dovedi necesară din motive veterinare sau experimentale. Spaţii mai mici pot fi create fie prin divizarea incintei principale folosindu-se structuri de despărţire şi/sau pereţi mobili, creând astfel o cuşcă în cadrul incintei, fie prin două unităţi legate, fie anexând la incintele experimentale un spaţiu mai mare pentru exerciţii. Aceste metode de izolare a animalelor experimentale prezintă avantajul că animalele au acces la un mediu satisfăcător şi la contacte sociale, permiţându-le totuşi izolarea în scopul hrănirii şi curăţeniei, dar şi în scopuri experimentale, precum administrarea de substanţe şi prelevarea de sânge.

În cazul în care este necesară adăpostirea individuală într-un compartiment mic, din cauza unei paradigme experimentale speciale, durata şi extinderea izolării ar trebui justificate de experimentator, punând în balanţă efectul probabil asupra bunăstării animalului şi valoarea ştiinţifică, respectiv cerinţele experimentului. Aceste restricţii ar trebui examinate de cercetători, de tehnicienii veterinari şi de persoanele competente responsabile pentru consultanţa privind bunăstarea animalelor.

Un spaţiu suplimentar de activitate poate fi asigurat prin adăpostirea primatelor neumane în grupuri mari, mai degrabă decât în pereche. Indivizii pot fi izolaţi prin antrenament (a se vedea punctul 4.8 în continuare) sau determinând animalele să circule pe un parcurs care conţine capcane.

Orientările suplimentare precizează dimensiunile minime ale incintelor, recomandate pentru diferitele specii.

4.4.   Hrănirea

Prezentarea şi conţinutul hranei ar trebui variate pentru a fi o sursă de interes şi de îmbogăţire a mediului de viaţă. Hrana dispersată încurajează căutarea acesteia, sau, unde acest lucru este dificil, animalele ar trebui să beneficieze de alimente care necesită manipulare, precum fructe sau legume întregi, sau de sisteme de hrănire în labirint, numite „puzzle-feeder”. Instrumentele şi structurile de căutare a hranei ar trebui proiectate şi amplasate astfel încât să se minimizeze contaminarea. Vitamina C este o componentă esenţială în hrana primatelor. Maimuţele din Lumea Nouă au nevoie de cantităţi adecvate de vitamina D3. Deoarece diversificarea alimentelor poate duce la preferinţe, se recomandă ca hrana standard să fie asigurată dimineaţa la prima oră, atunci când animalelor le este foame şi nu au de ales, astfel încât să se asigure că animalele beneficiază de un regim echilibrat. Hrana poate fi dispersată pentru a garanta că nu este monopolizată de indivizii dominanţi. Hrana nu ar trebui diversificată dacă există riscul de influenţare a rezultatelor experimentelor. Cu toate acestea, în aceste circumstanţe, diversificarea poate fi introdusă sub forma unor diete standard din punct de vedere nutriţional, disponibile în diferite forme, culori şi arome.

4.5.   Adăparea

(A se vedea punctul 4.7 din secţiunea generală)

4.6.   Substrat, litieră, material pentru aşternut şi cuiburi

Unele primate neumane, spre exemplu unii lemurieni, au nevoie de materiale pentru a-şi construi adăpostul, cum ar fi bucăţi de lemn, frunze uscate sau paie. Substraturi netoxice, precum talaşul, rumeguşul cu un nivel de praf scăzut sau hârtia mărunţită, pot fi folosite pentru a promova căutarea hranei în incintele exterioare. Iarba, talaşul şi bucăţile de scoarţă de copac sunt potrivite pentru instalaţiile exterioare.

4.7.   Curăţenia

(A se vedea punctul 4.9 din secţiunea generală)

4.8.   Manipularea

Diverse metode de prindere sunt folosite în manipularea primatelor neumane, precum incintele cu pereţi glisanţi, capturarea în plasă, imobilizarea manuală a animalelor sau folosirea de săgeţi tranchilizante. Deşi primatelor neumane nu le place să fie manipulate întrucât aceasta este o experienţă stresantă, ar trebui să se încurajeze dresarea animalelor pentru cooperare, reducându-se astfel stresul provocat de manipulare. Dresarea animalelor reprezintă un aspect deosebit de important al procedurilor legate de creştere, în special în studiile pe termen lung. Această acţiune prezintă un dublu avantaj: oferă animalului o provocare intelectuală şi asigură o mai mare satisfacţie a muncii pentru îngrijitori. Primatele neumane reacţionează la stimulii auditivi şi vizuali, iar prin folosirea unor sisteme simple de recompensă, dresarea poate adesea fi folosită pentru a încuraja animalele să accepte intervenţii minore, precum prelevarea de sânge.

Reacţia indivizilor la dresare şi la proceduri ar trebui examinată periodic, deoarece unele animale pot fi deosebit de dificile sau lipsite de reacţie şi, în aceste cazuri, ar trebui să se pună sub semnul întrebării folosirea lor ulterioară.

Deşi animalele pot fi dresate să îndeplinească anumite sarcini, ar trebui să se ţină seama de perioade de recuperare potrivite atunci când animalele fac obiectul unor experimente repetate.

4.9.   Sacrificarea prin metode umane

(A se vedea punctul 4.11 din secţiunea generală)

4.10.   Înregistrarea datelor

Ar trebui să existe dosare individuale care să conţină informaţii detaliate despre fiecare animal. Acestea ar trebui să includă: specia, sexul, vârsta, greutatea, originea, informaţii clinice şi de diagnostic, sistemul de adăpostire prezent şi precedent, istoria folosirii experimentale şi orice alte informaţii relevante pentru gestionare şi proceduri experimentale, precum rapoarte privind comportamentul, statutul şi partenerii sociali preferaţi/relaţiile sociale.

4.11.   Identificarea

Toate primatele neumane dintr-o instalaţie ar trebui identificate cu un cod unic şi permanent înainte de înţărcare. Animalele individuale pot fi identificate vizual prin folosirea unor coliere corect fixate cu medalioane ataşate sau tatuaje în cazul speciilor de talie mare. Microcipurile pot fi injectate în locurile accesibile (încheietura membrelor superioare, la animalele mai mari, sau gâtul, la speciile mai mici). Deoarece este important ca animalele să fie distinse cu uşurinţă, unele laboratoare folosesc cu succes nume pentru animale, acestea fiind folosite pentru a identifica animalele dominante şi pe cele dominate, iar unii specialişti consideră că această metodă încurajează personalul de îngrijire să manifeste mai mult respect faţă de primatele neumane.

5.   Instruirea personalului

Personalul ar trebui instruit în ceea ce priveşte gestionarea, creşterea şi dresarea animalelor aflate în îngrijirea lor. Pentru îngrijitorii de animale şi cercetătorii care lucrează cu primate neumane, pregătirea ar trebui să includă informaţii specifice în funcţie de specie. Acestea ar trebui să cuprindă caracteristicile biologice şi comportamentale şi cerinţele specifice, informaţii despre îmbogăţirea mediului de viaţă, metodele folosite pentru introducerea şi îndepărtarea animalelor şi dinamica socială. Instruirea ar trebui, de asemenea, să includă informaţii privind sănătatea şi siguranţa personalului care lucrează cu primate neumane, inclusiv riscurile de zoonoze, respectiv gestionarea acestor riscuri.

6.   Transportul

Dacă este posibil, animalele ar trebui transportate în perechi compatibile. Cu toate acestea, poate fi necesar ca animalele adulte să fie transportate individual.

b.   Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea marmoseţilor şi a tamarinilor

1.   Introducere

Marmoseţii (Callithrix spp.) sunt primate neumane diurne sud-americane mici, care trăiesc în principal în copaci. În sălbăticie, ocupă teritorii între 1 şi 4 hectare, unde trăiesc în grupuri familiale de 3-15 animale, alcătuite dintr-o pereche reproducătoare şi puii acesteia. Femelele au pui de două ori pe an (în mod normal doi, iar în captivitate, destul de des, trei) şi toţi membrii grupului au grijă de pui. Inhibarea reproductivă a femelelor cu o poziţie inferioară de către femelele dominante are loc datorită mecanismelor hormonale şi comportamentale. Marmoseţii sunt fructivori-insectivori şi sunt specializaţi în scobirea arborilor de gumă şi hrănirea cu substanţa secretată de aceştia; cu toate acestea, în captivitate, ei scobesc şi marchează cu mirosuri alţi copaci cu lemn de esenţă tare. Căutarea hranei şi hrănirea ocupă până la 50 % din timpul disponibil. În captivitate, marmoseţii şi maimuţele tamarin pot trăi până la 15-20 de ani.

Maimuţele tamarin (Saguinus spp.) se aseamănă cu marmoseţii în multe privinţe. Ele pot fi întâlnite în America de Sud şi Centrală, dar sunt animale puţin mai mari şi ocupă teritorii mai largi, între 30 şi 100 de hectare. Teritoriile mai largi ocupate de maimuţele tamarin se explică prin hrana bazată în mai mare măsură pe fructe şi prin faptul că ele nu scobesc arborii, ci mănâncă guma numai dacă este direct accesibilă.

Majoritatea marmoseţilor şi a maimuţelor tamarin evită să coboare la sol şi, în general, îşi marchează mediul ambiant cu mirosuri.

2.   Mediul şi controlul acestuia

2.1.   Ventilaţia

(A se vedea punctul 2.1 din secţiunea generală)

2.2.   Temperatura

Marmoseţii şi maimuţele tamarin ar trebui ţinute la valori de temperatură cuprinse între 23 şi 28 oC, deşi niveluri uşor mai ridicate sunt acceptabile datorită naturii tropicale a animalelor.

2.3.   Umiditatea

Ar trebui asigurate niveluri de umiditate cuprinse între 40 şi 70 %, deşi animalele vor tolera niveluri de umiditate relativă de peste 70 %.

2.4.   Iluminatul

Se recomandă o perioadă de lumină de cel puţin douăsprezece ore. Sursa de iluminat ar trebui să ilumineze spaţiul de adăpostire într-un mod uniform. Cu toate acestea, o zonă de umbră ar trebui să existe întotdeauna în incintele pentru animale.

2.5.   Zgomotul

Ar trebui să se acorde o atenţie deosebită minimizării expunerii la ultrasunetele care se află în spectrul de percepţie sonoră a marmoseţilor şi a maimuţelor tamarin.

2.6.   Sistemele de alarmă

(A se vedea punctul 2.6 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

3.   Sănătatea

(A se vedea punctul 3 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Adăpostirea

Marmoseţii şi maimuţele tamarin ar trebui adăpostite în grupuri familiale alcătuite din perechi mascul-femelă neînrudite şi una sau mai multe generaţii de pui. Grupurile de animale de rezervă ar trebui să fie alcătuite din animale tinere şi adulţi compatibili de acelaşi sex. Ar trebui luate măsuri de precauţie atunci când se grupează indivizi adulţi neînrudiţi de acelaşi sex, deoarece poate apărea agresivitate evidentă.

În timpul experimentelor, marmoseţii şi maimuţele tamarin pot fi, în general, adăpostite împreună cu un animal compatibil de acelaşi sex (gemeni, părinte/pui) sau în perechi mascul-femelă, folosindu-se contracepţia. Atunci când procedurile experimentale sau îngrijirea veterinară necesită adăpostire individuală, durata izolării ar trebui să fie minimizată, iar animalele ar trebui să rămână în contact vizual, auditiv şi olfactiv cu celelalte animale congenere.

Perechile reproducătoare ar trebui formate numai atunci când animalele au vârsta de peste 2 ani. În grupurile familiale, prezenţa mamei va inhiba ovulaţia la puiul femelă. Perechile nou-formate în scopuri de reproducţie nu ar trebui adăpostite aproape de familia parentală, deoarece reproducerea poate fi inhibată.

Vârsta potrivită de înţărcare depinde de utilizarea urmărită pentru animalele, dar nu ar trebui să fie mai devreme de vârsta de 8 luni. Atunci când animalele urmează să fie folosite în scopuri de reproducţie, ele ar trebui să rămână în grupul familial până la vârsta de 13 luni cel puţin, pentru a obţine o experienţă adecvată de creştere.

4.2.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

Comportamentul natural al marmoseţilor şi al maimuţelor tamarin arată că mediul de captivitate ar trebui să asigure un anumit grad de complexitate şi de stimulare – factori care sunt mai importanţi decât simpla mărire a dimensiunii incintelor – pentru promovarea comportamentului tipic speciei. Mobilierul din materiale naturale sau artificiale (spre exemplu, lemn, PVC) ar trebui să cuprindă: stinghii, platforme, leagăne, funii. Este important să se asigure un anumit grad de diversificare în orientarea, diametrul şi fermitatea materialelor, pentru a permite animalelor să manifeste comportamente locomotorii adecvate. Stinghiile din lemn permit marmoseţilor şi maimuţelor tamarin manifestarea comportamentului natural reprezentat de roadere, urmat de marcarea cu mirosuri. În afară de aceasta, ar trebui să se asigure o zonă de odihnă confortabilă şi sigură, cum ar fi cutii-cuiburi, deoarece acestea sunt folosite pentru odihnă, dormit şi refugiu în caz de alertă. Deşi contactul vizual între grupurile familiale este în mod normal stimulant pentru animale, în unele cazuri poate fi necesară amplasarea unor paravane opace şi/sau mărirea distanţei dintre incinte pentru a se evita interacţiunea teritorială, în special în cazul anumitor specii de Callitrichidae. Sistemele care permit animalelor să îşi caute hrana, utile pentru stimularea comportamentului natural al animalelor ar trebui suspendate sau amplasate în partea superioară a incintei, având în vedere că animalele preferă să nu coboare pe sol. Talaşul ca substrat va încuraja căutarea de hrană împrăştiată pe suprafaţa podelei. În general, includerea elementelor structurale şi a dispozitivelor de îmbogăţire a mediului în partea inferioară a incintei promovează o utilizare mai largă şi mai diversificată a spaţiului. În cazul marmoseţilor, care sunt specializaţi în roaderea ramurilor pentru a obţine gumă, utilizarea de structuri cu găuri umplute cu gumă arabică a dat rezultate foarte bune.

4.3.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

Pentru marmoseţi şi maimuţele tamarin, volumul de spaţiu disponibil şi înălţimea verticală a incintei sunt mai importante decât suprafaţa podelei, datorită naturii arboricole şi a reacţiei de deplasare pe verticală a acestor specii. Dimensiunile minime şi proiectarea incintei ar trebui să ţină seama de scopul în care animalele sunt ţinute (reproducţie, rezervă, experimente de scurtă sau lungă durată) şi să permită includerea unor dispozitive suficiente pentru îmbunătăţirea complexităţii mediului de viaţă.

Tabelul F.1

Marmoseţi şi maimuţe tamarin: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

	Suprafaţa minimă a incintelor pentru 1 (7) sau 2 animale, plus puii lor cu vârsta mai mică de 5 luni (m2)	Volumul minim pentru fiecare animal suplimentar cu vârsta de peste 5 luni (m3)	Înălţimea minimă (m) (8)
Marmoseţi	0,5	0,2	1,5
Maimuţe tamarin	1,5	0,2	1,5

4.4.   Hrănirea

Marmoseţii şi maimuţele tamarin necesită un consum bogat de proteine şi, întrucât sunt incapabili să sintetizeze vitamina D3 fără acces la radiaţii UV-B, hrana ar trebui suplimentată cu niveluri adecvate de vitamina D3.

4.5.   Adăparea

(A se vedea punctul 4.7 din secţiunea generală)

4.6.   Substrat, litieră, material pentru aşternut şi cuiburi

(A se vedea punctul 4.6 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

4.7.   Curăţenia

Marmoseţii şi maimuţele tamarin îşi marchează frecvent mediul ambiant cu mirosuri, aşadar îndepărtarea totală a mirosurilor familiare poate cauza probleme comportamentale. Curăţenia alternată, igiena incintei şi dispozitivele de îmbogăţire a mediului de viaţă permit conservarea unei părţi a marcajelor teritoriale şi au efecte pozitive asupra bunăstării fiziologice a animalelor, reducând suprastimularea comportamentului de marcare.

4.8.   Manipularea

Manipularea periodică şi contactul uman sunt benefice pentru îmbunătăţirea acomodării animalelor cu monitorizarea şi condiţiile experimentale şi facilitează instruirea pentru cooperare în cadrul anumitor proceduri. Atunci când sunt necesare capturarea şi transportul animalelor, cutiile-cuiburi pot fi folosite pentru a reduce stresul cauzat de manipulare.

4.9.   Sacrificarea prin metode umane

(A se vedea punctul 4.11 din secţiunea generală)

4.10.   Înregistrarea datelor

(A se vedea punctul 4.10 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

4.11.   Identificarea

(A se vedea punctul 4.11 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

5.   Instruirea personalului

(A se vedea punctul 5 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

6.   Transportul

(A se vedea punctul 6 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

c.   Instrucţiuni suplimentare pentru adăpostirea şi îngrijirea maimuţelor veveriţă

1.   Introducere

Maimuţele veveriţă (Saimiri spp.) trăiesc în pădurile tropicale de pe continentul sud-american, la diverse altitudini. Există diverse subspecii regionale, cele mai importante două fiind cunoscute ca S. sc. boliviensis (maimuţa veveriţă cu capul negru) şi S. sc. sciureus (maimuţa veveriţă comună, de culoare măslinie). În afară de diferenţele de culoare a blănii şi de aspect facial, ele prezintă şi câteva variaţii minore în caracteristicile comportamentale. Greutatea corpului la adulţi variază între 600 şi 1 100 g, masculii fiind în mod evident mai masivi decât femelele. În picioare, animalele adulte ating o înălţime de aproximativ 40 cm. Maimuţele veveriţă sunt animale care trăiesc de obicei în copaci la diferite altitudini, în funcţie de temperatura mediului. Cu toate acestea, ele coboară la sol să caute hrană şi, în cazul animalelor tinere, să se joace. Când sunt în pericol, ele se refugiază la niveluri superioare ale coronamentului. Atunci când se deplasează, aceste animale pot face salturi în funcţie de densitatea coronamentului. În sălbăticie, maimuţele veveriţă trăiesc în grupuri destul de mari, în care femelele şi animalele tinere trăiesc împreună cu un mascul reproducător dominant, în timp ce adulţii masculi care nu sunt apţi pentru reproducţie rămân la periferie, formând grupuri separate. În captivitate, maimuţele veveriţă pot trăi până la 25 de ani.

2.   Mediul şi controlul acestuia

2.1.   Ventilaţia

(A se vedea punctul 2.1 din secţiunea generală)

2.2.   Temperatura

Deşi specia trăieşte în condiţii climatice diverse în pădurile tropicale, de la altitudini scăzute la altitudini ridicate în zonele de munte, schimbările de temperatură din habitatul coloniilor sau al grupurilor individuale nu variază mult. De aceea, ar trebui să se evite variaţiile de temperatură bruşte şi semnificative. În sălbăticie, animalele se adaptează la temperaturi ambientale alegând nivelul cel mai potrivit din coronament (spre exemplu, mai aproape de sol în condiţii de vreme rece). În timp ce temperaturile ambientale normale cuprinse între 22 şi 26 oC par a fi adecvate, temperaturile de aproximativ 26 oC pot fi mai potrivite pentru animalele cu libertate de mişcare limitată.

2.3.   Umiditatea

O gamă de valori între 40 şi 70 % este adecvată pentru această specie.

2.4.   Iluminatul

Ca locuitori ai pădurilor tropicale, maimuţele veveriţă sunt adaptate la o lumină difuză. Cu toate acestea, ar trebui să se asigure zone cu intensităţi luminoase ridicate, similare luminii diurne, pentru animalele care nu au acces la incintele exterioare. Spectrul de lumină ar trebui să fie similar luminii zilei, chiar dacă intensitatea luminii nu trebuie să fie cea a luminii soarelui. Un ciclu lumină-întuneric de 12 ore/12 ore este acceptabil. Perioada de lumină diurnă nu ar trebui să dureze mai puţin de opt ore. Adăugarea unei componente UV sau expunerea limitată la lămpi UV fac posibilă sinteza esenţială de vitamina D3 în piele.

2.5.   Zgomotul

(A se vedea punctul 2.5 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

2.6.   Sistemele de alarmă

(A se vedea punctul 2.6 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

3.   Sănătatea

Maimuţele veveriţă pot fi purtătoare pasive ale unui virus al herpesului (Saimirine herpesvirus 1, syn. Herpesvirus tamarinus, herpes T, Herpesvirus platyrrhinae) care, atunci când este transmis la marmoseţi, se poate dovedi fatal. De aceea, se recomandă să nu se adăpostească aceste două specii de animale în aceleaşi unităţi, exceptând cazul în care testele au arătat că această infecţie virală nu a afectat coloniile.

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Adăpostirea

Dată fiind organizarea lor socială naturală, adăpostirea maimuţelor veveriţă în grupuri largi de acelaşi sex nu prezintă nicio dificultate. În acest scop, cu toate acestea, grupurile de masculi şi de femele ar trebui să fie bine separate pentru a evita luptele. Ar trebui să se acorde o atenţie deosebită identificării indivizilor afectaţi dintr-un grup, deoarece comportamentul agresiv nu este foarte pronunţat la maimuţele veveriţă.

Pentru reproducţie, un grup de 7-10 femele adăpostite cu unul sau doi masculi pare să fie adecvat. Grupurile de reproducţie ar trebui să aibă contact vizual, dar nu ar trebui să aibă contact fizic cu alte grupuri.

Nou-născuţii sunt purtaţi pe spatele mamelor până la vârsta de aproximativ 6 luni. Cu toate acestea, ei îşi părăsesc mamele pentru a explora sau sunt purtaţi de rude apropiate de la o vârstă destul de fragedă. Puii învaţă astfel să socializeze şi, adesea prin vocalizare, descoperă ce poate fi periculos sau util pentru ei. Animalele primesc hrană solidă de la vârsta de trei luni. Cu toate acestea, se recomandă ca animalele tinere să nu fie separate de familie înainte de vârsta de 6 luni sau, dacă hrănirea manuală este necesară, puii pot fi plasaţi spre adopţie la o altă femelă, dacă este posibil, din grupul în care s-au născut puii. Maimuţele veveriţă ating maturitatea sexuală la vârsta de aproximativ 3 ani.

Grupurile de reproducţie, odată stabilite, nu trebuie perturbate, pentru a se evita diminuarea performanţelor de reproducţie. Ar trebui evitate schimbările majore sociale şi de mediu.

4.2.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

Ca animale arboricole, maimuţele veveriţă au nevoie de suficiente structuri pentru căţărat, care pot fi asigurate prin pereţi cu plasă din sârmă, stinghii, lanţuri sau funii. Deşi sar peste spaţiile goale dacă le sunt furnizate structurile necesare, maimuţele veveriţă preferă să alerge sau să se legene pe ramuri orizontale şi diagonale şi pe punţi din funii. Se vor utiliza stinghii sau cutii-cuiburi în care maimuţele se pot aduna pentru a se odihni şi a dormi.

O bază solidă cu substrat încurajează activitatea de căutare a hranei şi joaca. Animalele ar trebui să beneficieze de mai multe zone în cadrul incintei care să permită desfăşurarea diverselor activităţi, îndepărtarea de congeneri şi alegerea celui mai bun loc din punct de vedere al temperaturii şi condiţiilor de iluminat.

4.3.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

Tabelul F.2

Maimuţele veveriţă: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Suprafaţa minimă a podelii pentru 1 (9) sau 2 animale (m2)	Volumul minim pentru fiecare animal suplimentar cu vârsta de peste 6 luni (m3)	Înălţimea minimă (m)
2,0	0,5	1,8

4.4.   Hrănirea

Maimuţele veveriţă au nevoie de un consum bogat de proteine. La fel ca alte specii sud-americane, maimuţele veveriţă au nevoie de niveluri ridicate de vitamina D3 în afară de vitamina C. Femelele gestante sunt predispuse la deficienţă de acid folic şi ar trebui să beneficieze de un supliment potrivit de pudră sau lichid care conţine acid folic de sinteză.

4.5.   Adăparea

(A se vedea punctul 4.7 din secţiunea generală)

4.6.   Substrat, litieră, material pentru aşternut şi cuiburi

(A se vedea punctul 4.6 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

4.7.   Curăţenia

(A se vedea punctul 4.9 din secţiunea generală)

4.8.   Manipularea

Maimuţele veveriţă pot fi obişnuite să se apropie pentru a fi recompensate cu delicatese sau băuturi. Ele pot, de asemenea, să înveţe cum să rezolve sarcini pentru a primi o recompensă. Pentru capturare în scopul studierii sau tratamentului, animalele ar trebui învăţate să intre în culoare prevăzute cu cuşti-capcană sau boxe individuale.

4.9.   Sacrificarea prin metode umane

(A se vedea punctul 4.11 din secţiunea generală)

4.10.   Înregistrarea datelor

(A se vedea punctul 4.10 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

4.11.   Identificarea

(A se vedea punctul 4.11 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

5.   Instruirea personalului

(A se vedea punctul 5 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

6.   Transportul

(A se vedea punctul 6 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

d.   Orientări suplimentare pentru adăpostirea şi îngrijirea macacilor şi a maimuţelor verzi africane

1.   Introducere

Cele trei specii de macaci care sunt cel mai des utilizate în laboratoare provin din Asia: Macaca mulatta (maimuţa rhesus), Macaca fascicularis (macacul comun, care mănâncă crabi, numit şi maimuţa câine) şi Macaca arctoides (macacul cu coada scurtă sau macacul urs). Maimuţa verde (Cercopithecus aethiops sau Chlorocebus aethiops) este o maimuţă africană similară, utilizată uneori în laborator. În sălbăticie, toate aceste specii trăiesc în grupuri matriarhale cu mai mulţi masculi şi mai multe femele. Există ierarhii de dominanţă atât masculină, cât şi feminină, iar femelele formează grupuri de rudenie în cadrul grupului. Legăturile sociale dintre femelele înrudite sunt cele mai puternice, iar masculii sunt în competiţie pentru accesul la femelele în estru. Două specii, maimuţa rhesus şi macacul cu coada scurtă, trăiesc în climate calde sau temperate, în timp ce macacul comun este o specie exclusiv tropicală care preferă mai ales arborii de pe lângă mlaştini şi adesea caută hrană în apă. Macacul comun este cea mai arboricolă dintre cele patru specii, iar macacul cu coada scurtă preferă în special mediul terestru. Maimuţa verde trăieşte într-o gamă largă de habitate africane, inclusiv păşuni deschise, păduri şi munţi, în care condiţiile climatice variază de la cald temperat la tropical. Maimuţele rhesus se împerechează numai în sezonul de împerechere, în timp ce celelalte specii se reproduc tot anul în captivitate. Toate speciile sunt predominant vegetariene, dar se pot hrăni şi cu insecte. În captivitate, macacii şi maimuţele verzi africane pot trăi peste 30 de ani.

2.   Mediul şi controlul acestuia

2.1.   Ventilaţia

(A se vedea punctul 2.1 din secţiunea generală)

2.2.   Temperatura

Maimuţele rhesus şi macacul cu coada scurtă sunt tolerante faţă de climatul temperat, maimuţele verzi africane sunt de asemenea adaptabile; temperaturile cuprinse între 16 şi 25 oC sunt potrivite pentru aceste animale. Pentru macacul comun sunt mai potrivite însă valorile cuprinse între 21 şi 28 oC, deşi acest animal se va aventura în exterior la temperaturi mult mai scăzute.

2.3.   Umiditatea

(A se vedea punctul 2.3 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

2.4.   Iluminatul

(A se vedea punctul 2.4 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

2.5.   Zgomotul

(A se vedea punctul 2.5 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

2.6.   Sistemele de alarmă

(A se vedea punctul 2.6 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

3.   Sănătatea

Maimuţele din Lumea Veche aparţin speciei cele mai sensibile la tuberculoză; în sălbăticie, un procentaj ridicat de macaci asiatici sunt purtători pasivi ai virusului de herpes B (syn. Herpes simiae, Cercopithicine herpesvirus 1). Maimuţele verzi africane pot fi, de asemenea, sensibile la virusul Marburg şi la virusul Ebola.

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Adăpostirea

Macacii şi maimuţele verzi africane ar trebui adăpostite în grupuri sociale. În cazul în care se pot alcătui grupuri mai mari, acest procedeu ar trebui încurajat. Grupurile de acelaşi sex sunt cel mai uşor create în momentul în care animalele sunt separate de mamă. În procesul de adăpostire în grup, personalul ar trebui să vegheze la minimizarea agresivităţii. Coloniile de maimuţe verzi africane sunt în special predispuse la agresivitate spontană, mai ales după o formă de tulburare în cadrul grupului.

Grupurile de reproducţie crescute în captivitate sunt, în general, alcătuite dintr-un mascul şi 6-12 femele. În grupurile mai mari, pentru a îmbunătăţi rata de reproducţie, pot fi incluşi doi masculi. Dacă un mascul este în mod semnificativ mai tânăr decât celălalt, competiţia dintre ei va fi redusă. Dacă se folosesc incinte legate între ele, ar trebui să se supravegheze agresivitatea dintre femele atunci când masculul se află în afara câmpului lor vizual, în partea opusă a incintei.

Vârsta de separare a macacilor tineri de mamele lor este un element important pentru femela reproducătoare, pentru viitorii reproducători şi pentru animalele de rezervă. În mod normal, puii nu ar trebui separaţi de mamă înainte de vârsta de 8 luni, ci de preferinţă la 12 luni, exceptând puii care nu pot fi crescuţi de mama lor, de exemplu datorită lactaţiei precare, unei răni sau boli. Pentru a evita tulburările comportamentale majore, aceste animale crescute de oameni ar trebui reintegrate într-un grup cu animale compatibile cât mai curând. Separarea înainte de vârsta de şase luni poate cauza nelinişte şi poate duce la anomalii comportamentale şi fiziologice persistente.

4.2.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

Aceste animale dispun de capacităţi cognitive avansate şi au nevoie, aşadar, de un mediu suficient de complex. O pardoseală solidă, care poate fi îmbogăţită prin furnizarea unui substrat netoxic, permite ascunderea alimentelor împrăştiate şi încurajează căutarea hranei. Incintele ar trebui să cuprindă structuri verticale şi diagonale pentru căţărat, facilitând folosirea întregului volum al incintei. Etajerele şi stinghiile nu ar trebui supraetajate. Ar trebui lăsat un spaţiu între etajeră şi peretele incintei, astfel încât coada animalului să poată atârna.

Scările, stinghiile şi jucăriile de ros sunt toate importante. În incintele mai mari, un bazin cu apă (care este uşor de golit) este deosebit de important pentru M. fascicularis, dar M. mulatta îl va folosi de asemenea. Hrana poate fi aruncată în apă pentru macacul comun, care se va scufunda să o recupereze. Dispozitivele de căutare a hranei (variind de la hrana împrăştiată pe substrat la structurile de tip „puzzle-feeder”) s-au dovedit eficace. Alimentele potrivite pot fi amplasate pe acoperişul din plasă din sârmă pentru a încuraja animalele să se caţere pentru a le recupera. Deoarece elementele noi sunt importante, jucăriile ar trebui furnizate şi schimbate frecvent.

4.3.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

Pentru ca animalele să se simtă în siguranţă, proiectarea şi zona interioară a incintei ar trebui să le permită cel puţin să urce la un nivel situat peste nivelul ochiului uman.

Ar trebui să se încurajeze adăpostirea animalelor în grupuri şi în incinte cu dimensiuni mai mari decât dimensiunile minime propuse în tabelul F.3.

Tabelul F.3

Macaci şi maimuţe verzi africane: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu  (10)

	Suprafaţa minimă a incintei (m2)	Volumul minim al incintei (m3)	Volumul minim per animal (m3)	Înălţimea minimă (m)
Animale cu vârsta de până la 3 ani inclusiv  (11)	2,0	3,6	1,0	1,8
Animale cu vârsta de peste 3 ani  (12)	2,0	3,6	1,8	1,8
Animale crescute în scopul reproducţiei  (13)			3,5	2,0

Animalele ar trebui ţinute în incinte interioare care oferă condiţii de mediu adecvate şi au dimensiuni suficient de mari pentru ca toate animalele să dispună măcar de spaţiul minim indicat în tabelul F.3.

În anumite climate, este posibilă adăpostirea animalelor de reproducţie şi de rezervă în incinte complet exterioare în măsura în care se asigură o adăpostire adecvată în condiţii de intemperii.

4.4.   Hrănirea

(A se vedea punctul 4.4 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

4.5.   Adăparea

(A se vedea punctul 4.7 din secţiunea generală)

4.6.   Substrat, litieră, material pentru aşternut şi cuiburi

(A se vedea punctele 4.3. şi 4.6 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

4.7.   Curăţenia

(A se vedea punctul 4.9 din secţiunea generală)

4.8.   Manipularea

Macacii pot fi dresaţi cu uşurinţă să coopereze în procedurile de rutină, precum injecţiile sau prelevarea de sânge, şi să vină într-o parte accesibilă a incintei.

4.9.   Sacrificarea prin metode umane

(A se vedea punctul 4.11 din secţiunea generală)

4.10.   Înregistrarea datelor

(A se vedea punctul 4.10 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

4.11.   Identificarea

(A se vedea punctul 4.11 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

5.   Instruirea personalului

(A se vedea punctul 5 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

6.   Transportul

(A se vedea punctul 6 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

e.   Orientări suplimentare pentru adăpostirea şi îngrijirea babuinilor

1.   Introducere

Babuinii includ trei genuri, Papio, Theropithecus şi Mandrillus, din care speciile folosite în general sunt Papio papio (babuinul de Guineea) şi Papio anubis.

Babuinii trăiesc în ţinuturi păduroase şi în savane, inclusiv în stepe aride şi în deşerturi de munte. Sunt animale terestre şi patrupede masive. Aceste animale prezintă un prognatism pronunţat. Masculii au canini mari.

Babuinii sunt omnivori şi consumă diverse alimente, în special hrană vegetariană (fructe şi rădăcini), deşi mănâncă insecte şi ocazional consumă mamifere, inclusiv gazele tinere sau alte primate neumane.

Papio papio şi Papio anubis trăiesc în grupuri formate din mai mulţi masculi/din mai multe femele.

În captivitate, babuinii pot trăi peste 35 de ani.

Următoarele orientări sunt relevante pentru Papio papio şi Papio anubis.

2.   Mediul şi controlul acestuia

2.1.   Ventilaţia

(A se vedea punctul 2.1 din secţiunea generală)

2.2.   Temperatura

Babuinii sunt tolerează climatele temperate şi se pot adapta la acestea; temperaturile cuprinse între 16 şi 28 oC sunt potrivite pentru aceste animale.

2.3.   Umiditatea

(A se vedea punctul 2.3 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

2.4.   Iluminatul

(A se vedea punctul 2.4 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

2.5.   Zgomotul

(A se vedea punctul 2.5 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

2.6.   Sistemele de alarmă

(A se vedea punctul 2.6 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

3.   Sănătatea

(A se vedea punctul 3 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Adăpostirea

Adulţii şi exemplarele tinere ar trebui adăpostite în grupuri sociale. Animalele de rezervă pot fi adăpostite în grupuri compatibile de acelaşi sex. Dacă este posibil, animalele experimentale ar trebui adăpostite în grupuri sau perechi de acelaşi sex.

Grupurile de reproducţie ar trebui să fie alcătuite dintr-un mascul şi 6-7 femele, sau doi masculi şi 12-15 femele. Grupurile mai mari pot fi mai dificil de gestionat. Personalul ar trebui să vegheze la minimizarea agresivităţii dintre animale. Coloniile de babuini sunt în special predispuse la agresivitate spontană, mai ales după o formă de tulburare în cadrul grupului.

În mod normal, animalele tinere nu ar trebui separate de mamă înainte de vârsta de 8 luni, ci de preferinţă la 12 luni, exceptând puii care au fost respinşi sau a căror mamă nu alăptează în mod adecvat sau din alte motive veterinare.

4.2.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

Aceste animale dispun de capacităţi cognitive avansate şi au nevoie, aşadar, de un mediu suficient de complex. O podea solidă, care poate fi îmbogăţită prin furnizarea unui substrat netoxic, permite ascunderea alimentelor împrăştiate şi încurajează căutarea hranei. Scările, stinghiile şi jucăriile de ros sunt toate importante. Alimentele potrivite pot fi amplasate pe acoperişul din plasă de sârmă pentru a încuraja animalele să se caţere pentru a le recupera. Datorită dimensiunilor şi nevoilor comportamentale ale babuinilor, incintele ar trebui să fie robuste şi să includă platforme largi şi blocuri. Deoarece elementele noi sunt importante, jucăriile ar trebui furnizate şi schimbate frecvent.

4.3.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

Pentru ca animalele să se simtă în siguranţă, proiectarea şi zona interioară a incintei ar trebui să le permită cel puţin să urce la un nivel situat peste nivelul ochiului uman.

Ar trebui să se încurajeze adăpostirea animalelor în grupuri şi în incinte cu dimensiuni mai mari decât dimensiunile minime propuse în tabelul F.4.

Tabelul F.4

Babuini: Dimensiuni minime pentru zonele şi spaţiile de adăpostire  (14)

	Suprafaţa minimă a incintei (m2)	Volumul minim al incintei (m3)	Volumul minim per animal (m3)	Înălţimea minimă (m)
Animale (15) cu vârsta de până la 4 ani inclusiv	4,0	7,2	3,0	1,8
Animale (15) cu vârsta de peste 4 ani	7,0	12,6	6,0	1,8
Animale crescute în scopuri de reproducţie (16)			12,0	2,0

Animalele ar trebui ţinute în incinte interioare care oferă condiţii de mediu adecvate şi au dimensiuni suficient de mari pentru ca toate animalele să dispună măcar de spaţiul minim indicat în tabelul F.4.

În anumite climate, este posibilă adăpostirea animalelor de reproducţie şi de rezervă în incinte complet exterioare în măsura în care se asigură o adăpostire adecvată în condiţii de intemperii.

Incintele ar trebui să aibă o podea solidă.

4.4.   Hrănirea

(A se vedea punctul 4.4 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

4.5.   Adăparea

(A se vedea punctul 4.7 din secţiunea generală)

4.6.   Substrat, litieră, material pentru aşternut şi cuiburi

(A se vedea punctele 4.3. şi 4.6 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

4.7.   Curăţenia

(A se vedea punctul 4.9 din secţiunea generală)

4.8.   Manipularea

Babuinii pot fi învăţaţi cu uşurinţă să coopereze în procedurile de rutină, precum injecţiile sau prelevarea de sânge, şi să vină într-o parte accesibilă a incintei. Cu toate acestea, din motive legate de siguranţa personalului, ar trebui să se acorde o atenţie deosebită manipulării animalelor adulte şi folosirii unor proceduri adecvate de ţinere sub control.

4.9.   Sacrificarea prin metode umane

(A se vedea punctul 4.11 din secţiunea generală)

4.10.   Înregistrarea datelor

(A se vedea punctul 4.10 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

4.11.   Identificarea

(A se vedea punctul 4.11 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

5.   Instruirea personalului

(A se vedea punctul 5 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

6.   Transportul

(A se vedea punctul 6 din consideraţiile generale privind primatele neumane)

G.   ORIENTĂRI SPECIFICE PRIVIND ANIMALELE DE FERMĂ ŞI PORCII PITICI

a.   Consideraţii generale

1.   Introducere

În sensul prezentelor orientări, termenul „animale de fermă” include bovine, ovine, caprine, porcine, porci pitici şi cabaline, inclusiv cai, ponei, măgari şi catâri.

Folosirea animalelor de fermă în cercetare variază de la experimente aplicate în condiţii de fermă la studii mai complexe de cercetare agricolă, veterinară sau biomedicală, desfăşurate în condiţii de laborator. În primul caz, este important ca toate condiţiile de adăpostire şi de gestionare – ţinând seama de sănătatea şi bunăstarea animalelor – să producă informaţii aplicabile în mod fiabil în condiţiile de creştere comercială. În al doilea caz, unde sunt adesea implicate proceduri mai invazive, este necesar un tip diferit de adăpostire şi de gestionare. Natura precisă a tipului de adăpostire adoptat ar trebui să permită obţinerea de informaţii relevante pentru experimente, precum şi să fie adecvată în raport cu procedurile utilizate.

Sistemele de gestionare pentru toate animalele de fermă ar trebui să respecte comportamentul natural al acestora, în special nevoia de a paşte sau a de a căuta hrană, de a face exerciţii fizice şi de a socializa. Animalele de fermă sunt ţinute în diferite tipuri de incinte, alese adesea în funcţie de cerinţele experimentale. Spre exemplu, animalele de fermă pot fi ţinute pe păşuni, în clădiri deschise cu acces la curţi exterioare, în spaţii închise cu aerisire naturală sau în spaţii specializate pentru carantină şi izolare cu aerisire naturală sau artificială.

În cursul cercetărilor agricole, atunci când scopul cercetării necesită ca animalele să fie adăpostite în condiţii similare cu cele asigurate animalelor de fermă, adăpostirea animalelor ar trebui cel puţin să respecte standardele stabilite prin Directiva 98/58/CE a Consiliului (17) şi prin directivele specifice pentru protecţia viţeilor şi porcilor (Directivele 91/629/CEE (18) şi 91/630/CEE (19) ale Consiliului), precum şi prin recomandările adoptate în temeiul Convenţiei Europene privind protecţia animalelor domestice (ETS nr. 87).

2.   Mediul şi controlul acestuia

În condiţii naturale, animalele de fermă sunt expuse la o gamă largă de temperaturi pe care le tolerează bine, deşi există variaţii în gradul de toleranţă în funcţie de specii şi de rase. Animalele vor căuta adăpost în condiţii de ploaie torenţială, vânt şi soare puternic. Dacă animalele sunt ţinute în incinte expuse condiţiilor atmosferice, ar trebui să se asigure posibilitatea de adăpostire, o zonă de umbră şi o zonă de odihnă suficient de uscată. Incintele ar trebui amplasate cu atenţie ţinând seama de aceşti factori. Ar trebui să se asigure adăpost suficient pentru a proteja toate animalele de condiţiile climatice adverse.

Animalele adăpostite în exterior sau în spaţii cu ventilaţie naturală sunt expuse la condiţii de mediu ambiant. Animalele nu ar trebui ţinute în aceste zone în condiţii climatice care le pot afecta.

Parametrii de mediu, în special temperatura şi umiditatea, sunt strict corelaţi şi nu ar trebui luaţi în considerare în mod izolat.

2.1.   Ventilaţia

Toate animalele de fermă sunt sensibile la probleme respiratorii. În absenţa ventilaţiei mecanice, aşa cum este cazul într-un număr semnificativ de spaţii de adăpostire a animalelor de fermă, este important să se asigure calitatea potrivită a aerului prin ventilaţie naturală (a se vedea punctul 2.1.1 din secţiunea generală).

Nivelurile de praf din aer, din alimente şi din aşternut ar trebui reduse la minimum.

2.2.   Temperatura

Zonele neutre din punct de vedere termic ale animalelor de fermă variază în mod considerabil, în funcţie de condiţiile cu care animalele sunt obişnuite. Animalele de fermă care trăiesc în exterior dezvoltă un strat subţire de păr/lână în perioada lunilor de iarnă, care le ajută să tolereze temperaturile joase. Ele se pot obişnui cu temperaturi mai joase în interior fără să le crească blana de iarnă, cu condiţia ca umiditatea relativă să fie scăzută, să nu existe curenţi de aer şi să beneficieze de o zonă de odihnă cu suficient material pentru aşternut. De aceea, este important ca în incintele interioare să se evite fluctuaţiile mari şi schimbările bruşte de temperatură, în special atunci când animalele sunt transferate între incintele interioare şi exterioare. Deoarece animalele de fermă pot suferi de stres termic, în perioadele cu temperaturi ridicate este important să se asigure punerea în aplicare a unor măsuri potrivite, spre exemplu tunsul ovinelor şi furnizarea de zone de odihnă umbrite, pentru a evita problemele de bunăstare.

Valorile de temperatură potrivite depind de diverşi factori, inclusiv, spre exemplu, rasă, vârstă, consum caloric, greutate, etapă de lactaţie şi mediu ambiant.

2.3.   Umiditatea

În condiţii naturale, animalele de fermă sunt expuse la o gamă largă de umidităţi relative, pe care le tolerează bine. În mediile controlate, ar trebui să se evite extremele şi fluctuaţiile bruşte şi semnificative ale umidităţii, deoarece atât umiditatea scăzută, cât şi cea ridicată pot predispune animalele la boli.

Incintele interioare ar trebui proiectate astfel încât să se asigure o ventilaţie suficientă pentru a preveni perioadele prelungite de umiditate ridicată, care pot cauza umiditate excesivă în incinte, predispunând animalele la boli respiratorii, probleme locomotorii şi infecţii.

2.4.   Iluminatul

Animalele de fermă s-au acomodat cu condiţii de trai diferite; spre exemplu, rumegătoarele pasc şi se odihnesc în timpul zilei pe păşuni deschise, în timp ce porcinele desfăşoară activităţi crepusculare în zonele împădurite. Lumina adecvată este importantă pentru toate speciile de animale de fermă, iar lumina naturală este de preferat. În cazul în care aceasta nu este furnizată, perioada de lumină trebui să se încadreze într-un interval de opt-zece ore pe zi sau ar trebui să reproducă ciclul natural zi/noapte. O perioadă de lumină controlată poate fi necesară în scopul reproducerii şi pentru unele proceduri experimentale. De asemenea, ar trebui să existe suficientă lumină naturală sau artificială pentru inspectarea grupurilor şi a indivizilor.

Dacă există ferestre, sticla casabilă ar trebui protejată folosindu-se o barieră fizică de protecţie sau ar trebui amplasată astfel încât să nu poată fi ajunsă de animale.

2.5.   Zgomotul

Zgomotul inevitabil de fond, precum echipamentul de ventilaţie, ar trebui redus la minimum, iar zgomotele bruşte ar trebui evitate. Instalaţiile de manipulare şi de izolare ar trebui proiectate şi utilizate astfel încât zgomotul generat de utilizarea lor să fie redus la minimum.

2.6.   Sistemele de alarmă

(A se vedea punctul 2.6 din secţiunea generală)

3.   Sănătatea

3.1.   Controlul bolilor

Deoarece animalele de fermă provin adesea din ferme comerciale, este important să se ia măsuri pentru a asigura că se obţin animale cu o stare bună de sănătate. Amestecarea animalelor care provin din diferite surse constituie un risc deosebit.

Programele de medicină preventivă ar trebui elaborate în consultare cu medicii veterinari pentru toate speciile de animale de fermă şi ar trebui adoptate programe adecvate de vaccinare dacă este necesar.

Îngrijirea picioarelor, măsurile de control al paraziţilor şi managementul nutriţional sunt elemente esenţiale ale tuturor programelor privind sănătatea animalelor de fermă. Examinările regulate ale dinţilor şi măsurile de prevenire a bolilor respiratorii sunt deosebit de importante în programele de sănătate aplicabile cabalinelor.

Examinarea periodică a indicilor de producţie şi evaluarea condiţiilor ar trebui, de asemenea, incluse.

Ar trebui să se asigure că niciun substrat furnizat nu constituie o sursă de paraziţi sau de agenţi patogeni.

3.2.   Anomalii comportamentale

Anomaliile comportamentale precum rosul sau muşcatul cozii, urechilor sau părţilor laterale, smulgerea lânii, suptul buricului, mersul clătinat şi manifestările aerofagice pot apărea ca o consecinţă a unor metode de creştere sau a unor condiţii de mediu neadecvate, în urma izolării sociale sau din plictiseală cauzată de perioade lungi de inactivitate. Dacă apar aceste anomalii, ar trebui luate măsuri imediate pentru rectificarea deficienţelor, inclusiv, de exemplu, o reexaminare a factorilor de mediu şi a practicilor de management.

3.3.   Creşterea

Excizarea mugurilor de coarne, decornarea animalelor adulte, castrarea şi retezatul cozii nu ar trebui efectuate, dacă aceste operaţiuni nu sunt justificat din motive veterinare sau de bunăstare. Atunci când aceste operaţiuni sunt efectuate, ar trebui să se asigure anestezierea şi analgezicele potrivite.

3.4.   Îngrijirea nou-născuţilor

Standarde ridicate de creştere şi îngrijire sunt necesare pentru creşterea cu succes a animalelor de fermă în timpul perioadei neonatale.

Femelele înainte de fătare şi nou-născuţii ar trebui să beneficieze de o adăpostire potrivită, care să includă o zonă curată şi uscată. Instalaţiile ar trebui proiectate astfel încât să faciliteze observarea şi ar trebui să fie întreţinute la standarde igienice ridicate, deoarece animalele tinere sunt deosebit de predispuse la infecţii.

Toţi nou-născuţii ar trebui să primească cantităţi adecvate de colostru cât mai curând posibil, de preferinţă în primele patru ore după naştere. Ar trebui să existe provizii adecvate de colostru disponibile pentru utilizare în cazuri de urgenţă.

Ar trebui să se pună în aplicare practici potrivite de hrănire, care să permită creşterea şi dezvoltarea normală. Rumegătoarele ar trebui să aibă acces la furaj grosier de la vârsta de două săptămâni.

Deoarece nou-născuţii au o capacitate limitată de termoreglare, ar trebui să se asigure şi să se menţină temperaturile potrivite. Poate fi necesară o încălzire locală suplimentară; în acest caz, trebuie să se acorde o atenţie deosebită evitării riscurilor de rănire, precum arsurile şi incendiile accidentale.

Pentru a reduce riscul comportamentului maternal neadecvat sau riscul refuzului de către mamă, este important ca o legătură maternă puternică să se poată dezvolta în primele zile de viaţă. În această perioadă, este important să se minimizeze procedurile de manipulare precum transportul, castrarea sau marcarea, care pot întrerupe dezvoltarea acestei legături sau pot împiedica puii să aibă acces la suficiente cantităţi de colostru sau de lapte.

Ar trebui să se acorde o atenţie deosebită metodelor de înţărcare, astfel încât să se minimizeze stresul pentru mamă şi pui săi. Înţărcarea în grupuri de animale de vârstă similară facilitează dezvoltarea unor structuri sociale compatibile şi stabile.

Porcii şi porcii pitici crescuţi în mod natural nu ar trebui înţărcaţi înainte de vârsta de patru săptămâni, mieii, iezii şi viţeii înainte de vârsta de şase săptămâni, iar cabalinele înainte de vârsta de douăzeci de săptămâni, exceptând cazul în care există o justificare din motive veterinare sau de bunăstare.

Pentru animalele crescute artificial, în general vacile de lapte, ar trebui să se asigure regimuri de hrănire potrivite pentru a satisface cerinţele nutriţionale, iar în cazul rumegătoarelor pentru a promova dezvoltarea normală a comportamentului de rumegat.

Separarea precoce de mamă din motive experimentale sau veterinare ar trebui decisă în urma consultării cu tehnicianul veterinar şi cu persoanele competente responsabile pentru consultanţa privind bunăstarea animalelor. În aceste situaţii, ar trebui să se aloce resurse suplimentare pentru bunăstarea şi îngrijirea acestor animale.

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Adăpostirea

Animalele de fermă ar trebui adăpostite în grupuri armonioase din punct de vedere social, în incintele pentru animale, iar practicile de creştere ar trebui concepute astfel încât să reducă perturbările sociale, exceptând cazul în care procedurile ştiinţifice sau cerinţele de bunăstare fac aceasta imposibil de realizat.

Animalele adăpostite în grupuri stabilesc rapid o ierarhie definită. În faza iniţială de grupare se pot manifesta unele interacţiuni agresive în cursul stabilirii rangurilor din ierarhia socială.

Este necesară o atenţie deosebită pentru a reduce agresivitatea şi rănirile potenţiale atunci când se grupează sau se regrupează animale sau atunci când sau introduce un animal necunoscut într-un grup. În toate cazurile, animalele ar trebui grupate în funcţie de mărime şi de vârstă, iar compatibilitatea socială ar trebui monitorizată în permanenţă.

Separarea de grup şi adăpostirea individuală a animalelor de fermă, chiar pe perioade scurte, poate fi un factor de stres important. De aceea, animalele de fermă nu ar trebui adăpostite individual, dacă nu există justificare din motive veterinare sau de bunăstare. Excepţiile, reprezentate de cazurile în care animalele preferă să fie adăpostite individual, includ femelele care urmează să fete şi vierii adulţi, care pot fi solitari în condiţii naturale.

Adăpostirea individuală din motive experimentale ar trebui decisă în urma consultării cu tehnicianul veterinar şi cu persoanele competente responsabile pentru consultanţa privind bunăstarea animalelor. Factorii care ar trebui luaţi în considerare includ natura animalelor individuale, reacţia lor probabilă la separarea de grup, respectiv necesitatea şi durata unei perioade de acomodare. În cazul în care este necesară adăpostirea individuală, animalele ar trebui să aibă contact vizual, auditiv şi olfactiv cu celelalte animale congenere.

4.2.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

Deoarece mediul stimulant este un factor important care contribuie la bunăstarea animalelor de fermă, ar trebui să se asigure îmbogăţirea mediului de viaţă pentru a preveni plictiseala şi comportamentul stereotip. În general, toate speciile de animale de fermă îşi petrec în fiecare zi o mare parte din timp păscând, căutând mâncare sau în interacţiuni sociale. Ar trebui să se asigure posibilitatea manifestării acestor comportamente, de exemplu prin acces la păşuni, prin furnizarea de fân, paie sau obiecte manipulabile, precum lanţuri sau mingiuţe.

Materialele şi dispozitivele de îmbogăţire a mediului de viaţă ar trebui schimbate la intervale regulate, deoarece animalele, în special porcinele, tind să îşi piardă interesul faţă de materialele cu care s-au obişnuit. Ar trebui să se asigure suficiente dispozitive de îmbogăţire pentru a minimiza comportamentul agresiv.

4.3.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

Proiectarea potrivită a incintelor pentru animalele de fermă este esenţială pentru a asigura un spaţiu suficient, de natură să permită animalelor să manifeste un repertoriu comportamental normal. Tipul de pardoseală, drenarea, furnizarea de aşternut (şi astfel facilitarea menţinerii igienei) şi circumstanţele sociale (mărimea şi stabilitatea grupului) influenţează cerinţele de spaţiu ale animalelor.

Toate incintele ar trebui proiectate şi întreţinute astfel încât animalele să nu se poată bloca sau răni, de exemplu în pereţii despărţitori sau sub recipientele pentru hrană.

Animalele nu ar trebui legate dacă nu există o justificare din motive ştiinţifice sau veterinare; în cazul în care există o astfel de justificare, legarea ar trebui să se facă pe perioada minimă necesară.

Ar trebui să se asigure suficient spaţiu pentru ca fiecare animal să poată sta în picioare, să poată să se întindă confortabil, să se lungească şi să se cureţe singur; ar trebuie asigurat, de asemenea, accesul la o zonă comună de odihnă şi la un spaţiu adecvat pentru hrănire.

Zona de odihnă ar trebui să permită tuturor animalelor să se stea în acelaşi timp în poziţie culcată laterală, ţinând seama de faptul că unele animale de fermă, de exemplu porcinele, preferă în general să se întindă în contact fizic cu alte animale congenere, iar altele, precum cabalinele, preferă un anumit grad de separare spaţială. În condiţii de temperaturi ridicate, atunci când animalele au nevoie să se întindă în condiţii de separare spaţială completă, pentru a facilita pierderea de căldură, ar trebui să se asigure o zonă de odihnă mai mare.

Zona de odihnă ar trebui să fie prevăzută cu aşternut pentru a mări confortul şi a reduce incidenţa leziunilor datorate presiunii la nivelul pielii. Dacă lipsa aşternutului este necesară din motive experimentale, podeaua ar trebui proiectată şi izolată astfel încât să se îmbunătăţească confortul fizic şi, exceptând cazul în care se asigură un mediu controlat în mod corespunzător, confortul termic.

Înălţimea incintelor ar trebui să permită creşterea naturală şi comportamentele naturale precum acuplarea.

Materialele de pardoseală din incintă nu ar trebui să prezinte riscuri de rănire a animalelor şi ar trebui să ofere o aderenţă adecvată, astfel încât să nu împiedice deplasarea şi schimbarea poziţiei. Podelele ar trebui să fie bine întreţinute şi înlocuite dacă este necesar, deoarece suprafeţele defecte pot cauza leziuni.

4.4.   Hrănirea

Hrana ar trebui să asigure nutrienţii adecvaţi pentru a satisface nevoile de energie ale fiecărui animal, date fiind condiţiile de mediu în care sunt ţinute animalele. O energie suplimentară va fi necesară pentru a sprijini gestaţia, lactaţia şi creşterea; aceste aporturi ar trebui adaptate în funcţie de nevoile animalelor (de exemplu, vacile de lapte cu valoare genetică). De asemenea, ar trebui să se ţină seama de nivelurile de minerale şi de vitamine din hrană, de exemplu pentru a se evita intoxicarea cu cupru la ovine sau formarea de calculi urinari la berbecii castraţi; dacă este necesar, ar trebui să se asigure blocuri de săruri minerale pe care animalele le pot linge.

Atunci când iarba păscută este folosită ca furaj, densitatea stocului ar trebui controlată pentru a se asigura că există cantităţi suficiente de iarbă care să satisfacă cerinţele nutriţionale ale tuturor animalelor. În cazul în care cantitatea de iarbă este limitată, ar trebui să se asigure alimente suplimentare.

Schimbările bruşte în componenţa hranei ar trebui evitate în cazul rumegătoarelor şi al cabalinelor, iar produsele noi ar trebui introduse în mod gradual, în special atunci când este vorba de alimente cu valoare energetică ridicată sau în timpul perioadelor de nevoi metabolice intense, de exemplu în etapa ultimă de gestaţie. Ar trebui să se asigure suficient furaj grosier.

În sistemele de adăpostire în grup, hrana ar trebui să existe în cantităţi suficiente, plasate într-un număr suficient de locuri, pentru ca toţi indivizii să aibă acces la aceasta fără niciun risc de rănire.

Furajul constituie o componentă semnificativă a hranei animalelor de fermă. Deoarece cantitatea de furaj necesară poate împiedica utilizarea sacilor de stocare, produsele furajere, inclusiv fânul, paiele, furajele însilozate şi recoltele de rădăcinoase, ar trebui stocate astfel încât să se minimizeze deteriorarea calităţii lor şi riscul de contaminare. Ar trebui să se pună în aplicare o strategie de control a infecţiilor în zonele de stocare a furajului şi a concentratelor.

Dacă iarba este tăiată pentru hrănirea animalelor adăpostite (animalele nu pasc), această operaţiune ar trebui realizată în mod frecvent, deoarece iarba tăiată se încălzeşte când este depozitată şi are un gust neplăcut.

4.5.   Adăparea

Animalele ar trebui să aibă acces permanent la apă proaspătă necontaminată, uşor accesibilă tuturor indivizilor din grupul social. Numărul şi lungimea adăpătoarelor ar trebui să permită accesul la apă pentru toţi indivizii din grupul social. Fluxul de apă ar trebui să respecte nevoile animalelor individuale, deoarece acestea variază în funcţie de hrană, stare fiziologică şi temperatura ambiantă; de exemplu, animalele care alăptează au nevoie de mult mai multă apă decât animalele de rezervă.

4.6.   Substrat, litieră, material pentru aşternut şi cuiburi

(A se vedea punctul 4.8 din secţiunea generală)

4.7.   Curăţenia

(A se vedea punctul 4.9 din secţiunea generală)

4.8.   Manipularea

În cazul în care sunt necesare facilităţi de manipulare şi de izolare, acestea ar trebui să fie robuste şi sigure pentru animale şi pentru îngrijitori. În special, ar trebui să se asigure o podea nealunecoasă.

Instalaţiile de manipulare şi de izolare se pot prezenta sub forma unui echipament de bază aflat în interiorul incintei pentru animale sau sub forma unor instalaţii mai complexe, care să răspundă cerinţelor întregii unităţi. Instalaţiile de manipulare şi de izolare pot fi furnizate în zona de adăpostire, dar ar trebui să se asigure că acestea nu compromit standardele de spaţiu şi că nu creează obstacole fizice potenţial periculoase în interiorul incintei.

Dacă este posibil, instalaţiile specializate ar trebui să încorporeze culoare, ţarcuri pentru separarea animalelor, bazine pentru spălarea picioarelor, structuri specifice pentru unele specii, precum bazine în care animalele pot plonja sau ţarcuri pentru tunsul oilor, precum şi o zonă unde animalele se pot reface după tratamente. În mod ideal, aceste instalaţii ar trebui să fie protejate împotriva intemperiilor, astfel încât să asigure confortul atât al animalelor, cât şi al îngrijitorilor.

Animalele ar trebui manipulate calm şi cu fermitate şi nu ar trebui împinse prin culoare şi pasaje. Aceste structuri ar trebui proiectate ţinând seama de comportamentul natural al animalelor, astfel încât să faciliteze libertatea de mişcare şi să minimizeze riscul de rănire. Dispozitivele de imobilizare nu ar trebui să rănească sau să cauzeze disconfort nenecesar. Nu ar trebui utilizaţi stimuli negativi, de natură fizică sau electrică.

Pasajele şi porţile ar trebui să fie suficient de largi pentru a permite ca două animale să treacă cu uşurinţă, în timp ce culoarele ar trebui să permită numai mişcarea într-un singur sens.

Manipularea regulată face posibilă obişnuirea animalelor cu contactul uman. În cazul în care este necesară o manipulare frecventă, ar trebui să se ia în considerare un program de instruire şi recompense pozitive, astfel încât să se minimizeze teama şi suferinţa.

Animalele nu ar trebui închise decât pe durata unei examinări, a unui tratament sau a unei prelevări de probe, pe durata curăţării incintei, pe durata mulsului sau pe durata încărcării pentru transport.

4.9.   Sacrificarea prin metode umane

Toate sistemele de sacrificare prin metode umane a animalelor de fermă ar trebui concepute astfel încât să se garanteze că animalelor nu li se cauzează o suferinţă inutilă. Manipularea atentă din partea unui personal experimentat, cu cât mai puţine diferenţe faţă de practicile normale, reduce suferinţa animalelor înainte ca acestea să fie sacrificate prin metode umane.

Sacrificarea nu ar trebui efectuată în zonele în care sunt prezente alte animale, exceptând cazul eutanasierii animalelor grav rănite, atunci când mutarea animalului poate cauza suferinţe suplimentare.

4.10.   Înregistrarea datelor

(A se vedea punctul 4.12 din secţiunea generală)

4.11.   Identificarea

Animalele ar trebui identificate individual prin aplicarea corespunzătoare de transpondere, crotalii auriculare, coliere din plastic şi/sau cipuri. Marcarea la rece şi tatuarea sunt mai puţin indicate. Marcarea cu fierul roşu nu ar trebui utilizată.

Dispozitivele de identificare nu ar trebui aplicate decât de persoanele competente şi numai atunci când procedura minimizează efectele adverse asupra animalului. Urechile marcate sau tatuate ar trebui verificate în mod regulat pentru a se identifica posibilele infecţii, iar crotaliile pierdute ar trebui înlocuite folosindu-se gaura existentă, dacă este posibil.

În cazul în care se folosesc dispozitive electronice de identificare, acestea ar trebui să aibă dimensiuni adaptate şi să fie specifice pentru animal; ar trebui să se verifice periodic funcţionarea acestor dispozitive şi absenţa de reacţii adverse, de exemplu, reacţii locale la injecţii, răni cauzate de fricţiune sau traume faringale ca rezultat al administrării incorecte de pilule mari.

b.   Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea bovinelor

1.   Introducere

Bovinele (Bos taurus şi Bos indicus) sunt animale sociale, care formează ierarhii bazate pe relaţii de dominanţă între membrii cirezii. Ele dezvoltă în general relaţii de afinitate cu animalele congenere. Fiind rumegătoare, bovinele petrec o mare parte a zilei căutând nutreţ, această activitate fiind urmată de lungi perioade de odihnă. Bovinele sunt, în mod normal, docile şi se obişnuiesc cu uşurinţă cu contactul uman.

2.   Mediul şi controlul acestuia

(A se vedea punctul 2 din consideraţiile generale privind animalele de fermă şi porcii pitici)

3.   Sănătatea

(A se vedea punctul 3 din consideraţiile generale privind animalele de fermă şi porcii pitici)

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Adăpostirea

Animalele cornute şi fără coarne nu ar trebui amestecate, exceptând animalele tinere şi mamele lor.

4.2.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

Tabelul G.1

Bovine: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Greutatea corpului (kg)	Suprafaţa minimă a incintei (m2)	Suprafaţa podelei per animal (m2/animal)	Dimensiunea recipientului pentru hrănirea la discreţie a bovinelor fără coarne (m/animal)	Dimensiunea recipientului pentru raţia de hrană a bovinelor fără coarne (m/animal)
până la 100 inclusiv	2,50	2,30	0,10	0,30
peste 100 şi până la 200 inclusiv	4,25	3,40	0,15	0,50
peste 200 şi până la 400 inclusiv	6,00	4,80	0,18	0,60
peste 400 şi până la 600 inclusiv	9,00	7,50	0,21	0,70
peste 600 şi până la 800 inclusiv	11,00	8,75	0,24	0,80
peste 800	16,00	10,00	0,30	1,00

Când bovinele sunt adăpostite în interior, ar trebui să se asigure o zonă de aşternut suficientă pentru a permite tuturor animalelor să stea culcate în acelaşi timp. În cazul în care nu există boxe individuale, această zonă va ocupa în mod normal aproximativ 70 % din zona minimă din podea indicată în tabelul anterior. Restul incintei poate rămâne fără aşternut şi poate fi utilizat pentru hrănire şi exerciţii fizice.

Dacă se asigură boxe individuale deschise ca zonă cu aşternut, acest spaţiu poate fi redus, dar numărul total de boxe ar trebui să depăşească numărul animalelor cu 5 %, pentru a reduce competiţia şi a permite tuturor animalelor să stea culcate în acelaşi timp. Proiectarea boxelor este deosebit de importantă pentru confortul animalelor; înainte de instalarea acestora, ar trebui cerute recomandări de la specialişti. Ar trebui să se ia în considerare greutatea animalului, o suprafaţă acoperită de suficient material pentru a preveni rănirea, un canal colector adecvat, pereţi despărţitori corect poziţionaţi, un spaţiu vertical şi lateral care să permită mişcarea capului, precum şi un spaţiu de odihnă adecvat. Înălţimea treptei de la intrare ar trebui să împiedice pătrunderea în boxă a excrementelor în timpul curăţării, dar nu ar trebui să provoace rănirea picioarelor atunci când animalul intră sau iese din boxă. Restul incintei poate rămâne fără aşternut şi poate fi utilizat pentru hrănire şi exerciţii fizice.

Lungimea boxei este determinată în principal de greutatea animalelor. Lărgimea boxei variază în funcţie de tipul de diviziune folosit, dar ar trebui să fie suficientă pentru a permite animalelor să se întindă confortabil, fără ca pereţii despărţitori să exercite o presiune excesivă asupra părţilor vulnerabile ale corpului. Ar trebui consultaţi specialişti cu privire la proiectarea şi instalarea boxelor.

4.3.   Hrănirea

Dimensiunea recipientului de hrănire ar trebui să permită ca toate animalele să se hrănească în acelaşi timp, exceptând cazul în care hrana este disponibilă la discreţie (a se vedea tabelul G.1). Ar trebui să se ţină seama de faptul că bovinele cornute au nevoie de mai mult spaţiu decât animalele fără coarne.

4.4.   Adăparea

Adăpătoare: acestea ar trebui să aibă o lungime suficientă pentru a permite ca 10 % din animale să se adape în acelaşi timp. Aceasta înseamnă cel puţin 0,3 metri la zece bovine adulte. Vacile de lapte au nevoie de un spaţiu cu 50 % mai mare.

Bazine cu apă: ar trebui să existe cel puţin două bazine cu apă atunci când bovinele sunt adăpostite în grup. Pentru grupurile de peste douăzeci de bovine, ar trebui să existe cel puţin un bazin cu apă la fiecare zece animale.

4.5.   Manipularea

Atunci când animalele sunt mulse mecanic, echipamentul ar trebui menţinut la un standard cât mai ridicat, pentru a preveni bolile precum mastita.

Bovinele cornute pot prezenta un pericol pentru personal în zonele închise. În aceste circumstanţe, poate fi necesară decornarea. Dacă este posibil, decornarea ar trebui să fie făcută la viţeii cu vârsta mai mică de opt săptămâni.

c.   Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea ovinelor şi a caprinelor

1.   Introducere

Ovinele (Ovis aries) sunt animale erbivore care, din cauza diferenţelor dintre rase, spre exemplu caracteristicile lânii, se dezvoltă bine într-o gamă largă de condiţii climatice.

În condiţii naturale sau de fermă, ovinele sunt foarte sociale, petrecându-şi toată viaţa aproape de ceilalţi membri ai turmei, pe care îi recunosc individual. Ca specie, ovinele sunt afectate în mod deosebit de izolarea socială, factor care ar trebui luat în considerare atunci când se proiectează incintele pentru animale. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte coeziunea socială, există variaţii distincte între rase, dat fiind că oile de munte, de exemplu, tind să nu se adune în turme atunci când sunt lăsate libere.

Caprinele (Capra hircus) sunt o specie curioasă din fire, care interacţionează în general bine cu alte specii de animale şi cu oamenii. La fel ca ovinele, caprinele trăiesc în grupuri sociale şi sunt afectate de izolarea socială. Caprele se hrănesc mestecând frunze mai degrabă decât păscând şi se adaptează cel mai bine la terenul uscat, solid. Abilitatea lor de căţărat este remarcabilă şi le facilitează accesul la frunze. Ele preferă căldura şi nu tolerează bine umiditatea şi vântul.

2.   Mediul şi controlul acestuia

În condiţii extreme, ovinele vor necesita acces la incinte naturale sau artificiale ferite de vânt şi umbrite, în timp ce caracteristicile diferite ale părului la caprine le fac pe acestea mai puţin tolerante la ploaie şi impun asigurarea accesului liber la zone de adăpost cu acoperiş atunci când se află în exterior.

Animalele recent tunse pot avea nevoie de temperaturi ambientale mai ridicate decât animalele cu lână.

3.   Sănătatea

Ovinele şi caprinele adulte din rasele lânoase ar trebui tunse cel puţin o dată pe an, exceptând cazul în care aceasta le-ar compromite bunăstarea.

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Adăpostirea

Masculii adulţi din ambele specii pot fi mai solitari decât femelele şi animalele tinere. Ei pot fi agresivi, în special în timpul sezonului de împerechere, fiind nevoie de o gestionare atentă pentru a reduce riscurile de luptă şi de rănire a îngrijitorilor.

Caprele cu coarne şi cele fără coarne nu ar trebui adăpostite împreună.

4.2.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

În cazul caprinelor, îmbogăţirea mediului de viaţă ar trebui să constea în oferirea de suficiente zone ridicate, de dimensiuni potrivite, astfel încât animalele dominante să nu împiedice accesul animalelor de rang inferior.

4.3.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

Tabelul G.2

Ovine şi caprine: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Greutatea corpului (kg)	Suprafaţa minimă a incintei (m2)	Suprafaţa podelei per animal (m2/animal)	Înălţimea minimă a boxelor (20) (m)	Dimensiunea recipientului pentru hrănirea la discreţie (m/animal)	Dimensiunea recipientului pentru raţia de hrană (m/animal)
până la 20 inclusiv	1,0	0,7	1,0	0,10	0,25
peste 20 şi până la 35 inclusiv	1,5	1,0	1,2	0,10	0,30
peste 35 şi până la 60 inclusiv	2,0	1,5	1,2	0,12	0,40
peste 60	3,0	1,8	1,5	0,12	0,50

Întreaga incintă ar trebui să aibă o podea solidă, cu aşternut potrivit.

4.4.   Adăparea

Ar trebui să existe cel puţin o adăpătoare la fiecare douăzeci de animale în incintele interioare pentru ovine şi caprine.

4.5.   Identificarea

Vopsirea lânii sau a părului sau a blănii cu vopsele agricole netoxice poate fi utilizată în experimentele pe termen scurt la rasele de oi cu lână scurtă şi la capre.

d.   Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea porcinelor şi a porcilor pitici

1.   Introducere

Porcul domestic (Sus scrofa) provine din porcul sălbatic european. Deşi supus unei presiuni de selecţie intensivă de-a lungul mai multor generaţii pentru producerea caracteristicilor de importanţă economică, porcinele domesticite au reţinut în linii mari acelaşi repertoriu comportamental ca cel al strămoşii lor. În condiţii lipsite de restricţii, porcinele trăiesc în grupuri familiale mici, manifestă un ritm crepuscular diurn şi un comportament explorator foarte dezvoltat. Aceste animale sunt omnivore şi îşi petrec o mare parte din timpul activ căutând hrană. Pentru a făta, scroafele se izolează de ceilalţi membri ai grupului şi construiesc un cuib înainte de parturiţie. Înţărcarea este graduală şi se încheie la vârsta de aproximativ patru luni, iar purceii se integrează treptat în grupul social; există puţine comportamente agresive.

Porcul pitic diferă de porcul de fermă în multe privinţe semnificative. Diferitele linii de porci pitici sunt rezultatul metodelor tradiţionale de selecţie care au urmărit obţinerea unui animal de talie mică, care să reprezinte un animal de laborator propice scopurilor de cercetare. În sensul prezentei anexe, porcul pitic este considerat o rasă de porc pitic folosit în scopuri experimentale şi în alte scopuri ştiinţifice, a cărui greutate la vârsta adultă nu depăşeşte în mod normal 60 kg, dar care poate atinge 150 kg la anumite linii. Din cauza acestei diferenţe de dimensiune a corpului la maturitate, recomandările privind porcii de fermă nu pot fi întotdeauna extrapolate pe simpla bază a greutăţii. Recomandările formulate în prezentul document se aplică ambelor tipuri de porcine şi sunt însoţite de adnotări legate de nevoile specifice ale porcilor pitici.

2.   Mediul şi controlul acestuia

2.1.   Temperatura

Porcinele şi porcii pitici sunt foarte sensibili la temperatura mediului ambiant şi termoreglarea reprezintă o prioritate comportamentală deosebită pentru ei.

Porcii pot fi ţinuţi într-un mediu uniform, cu temperatură controlată, întreaga incintă fiind menţinută la un nivel neutru din punct de vedere termic. În mod alternativ, ei pot fi ţinuţi într-o incintă cu microclimate diferite, asigurate prin surse de încălzire, prin instalarea unor boxe în zona de odihnă şi prin furnizarea de material adecvat pentru aşternut. O gradare a temperaturii în interiorul incintei se poate fi dovedi utilă. Porcii adăpostiţi în exterior pot compensa temperatura ambiantă mai scăzută cu condiţia să li se asigure un adăpost adecvat, cu material uscat pentru aşternut, şi hrană suplimentară.

Tabelul G.3

Porcine şi porci pitici: Valori de temperatură recomandate pentru animalele adăpostite individual

Greutate	Valori de temperatură recomandate (oC)
până la 3 kg inclusiv	30-36
peste 3 şi până la 8 kg inclusiv	26-30
peste 8 şi până la 30 kg inclusiv	22-26
peste 30 şi până la 100 kg inclusiv	18-22
peste 100 kg	15-20

În afară de greutatea corpului, temperaturile potrivite variază în funcţie de maturitatea sexuală, de prezenţa sau absenţa aşternutului, de adăpostirea în grup şi de consumul caloric al animalului. În intervalele date, animalele cu greutate mai mică, care nu beneficiază de aşternut sau cu consum caloric limitat ar trebui să beneficieze de temperaturi cele mai ridicate.

Purceii cu greutate mică sunt foarte sensibili la temperatura ambiantă şi ar trebui să beneficieze de temperaturi mai ridicate. Nou-născuţii ar trebui să beneficieze de o zonă de odihnă încălzită la minimum 30 oC; această temperatură poate scădea la 26 oC pentru animalele cu vârsta de două săptămâni. Pentru boxele de fătare/alăptare, temperatura ambiantă minimă este cea necesară pentru a permite menţinerea unei temperaturi adecvate în zona de odihnă a purceilor, ţinând seama de sursele locale de căldură. Din cauza activităţii lor metabolice ridicate, scroafele care alăptează sunt predispuse la stres cauzat de căldură; temperaturile din boxa de fătare nu ar trebui să depăşească în mod ideal 24 oC.

3.   Sănătatea

(A se vedea punctul 3 din consideraţiile generale privind animalele de fermă şi porcii pitici)

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

Porcinele realizează o separare a spaţiilor rezervate diferitelor comportamente, precum odihna, hrănirea şi excreţia. Prin urmare, incintele ar trebui permită stabilirea de zone funcţionale separate fie prin asigurarea de spaţiu suficient, fie printr-o subdivizare potrivită a zonei de adăpostire.

Porcinele au o înclinaţie puternică spre explorare şi ar trebui să beneficieze de un mediu suficient de complex pentru a manifesta un comportament explorator specific speciei. Toţi animalele ar trebui să aibă acces permanent la cantităţi adecvate de materiale pentru investigare şi manipulare, inclusiv râmat şi scurmat, pentru a reduce riscul de tulburări comportamentale.

4.2.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

Tabelul G.4 indică cerinţele minime de spaţiu pentru animale în funcţie de greutatea lor. Incintele ar trebui proiectate astfel încât să poată asigura un spaţiu adecvat, în orice circumstanţe date, pentru animale cu o greutate maximă. Numărul schimbărilor de incintă ar trebui minimizat.

Tabelul G.4

Porcine şi porci pitici: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Greutate (kg)	Suprafaţa minimă a incintei (21) (m2)	Suprafaţa minimă a podelei per animal (m2/animal)	Suprafaţa minimă de odihnă per animal (în condiţii neutre din punct de vedere termic) (m2/animal)
sub 5	2,0	0,20	0,10
5-10	2,0	0,25	0,11
10-20	2,0	0,35	0,18
20-30	2,0	0,50	0,24
30-50	2,0	0,70	0,33
50-70	3,0	0,80	0,41
70-100	3,0	1,00	0,53
100-150	4,0	1,35	0,70
peste 150	5,0	2,50	0,95
Masculi adulţi (exemplare obişnuite)	7,5		1,30

Atunci când porcinele sunt adăpostite individual sau în grupuri mici, sunt necesare standarde de spaţiu mai mari pentru fiecare animal.

Porcinele nu ar trebui legate în niciun moment şi nu ar trebui să fie izolate în boxe sau cutii decât pe perioade scurte, atunci când acest lucru este necesar în scopul hrănirii sau al inseminării, respectiv în scopuri veterinare sau experimentale. Incintele pentru scroafe şi purcei ar trebui să facă posibilă manifestarea modelelor comportamentale specifice ale scroafei înainte şi după fătare, precum şi a comportamentelor purceilor după naştere. Astfel, deşi utilizarea boxelor de fătare poate asigura supravieţuirea şi bunăstarea purceilor în anumite condiţii, izolarea scroafei în perioada prenatală şi în perioada alăptării ar trebui limitată pe cât posibil; ar trebui să se ia în considerare sisteme de adăpostire liberă.

Materialul de pardoseală cel mai potrivit depinde de dimensiunea şi greutatea porcilor. Pentru a facilita furnizarea de substrat pentru râmat/aşternut, se recomandă asigurarea unei podeli solide în zona de odihnă din ţarc. Podele din grătar pot fi utile în facilitarea bunei igiene, dar dimensiunile stinghiilor şi ale interstiţiilor ar trebui să fie depindă de dimensiunea animalelor, astfel încât să se prevină leziunile la picioare.

4.3.   Hrănirea

Porcinele crescute pentru producţia de carne sunt în general hrănite la discreţie până la maturitate, după care sunt necesare practici de introducere a raţiilor pentru a se evita obezitatea. Porcii pitici sunt predispuşi la obezitate dacă sunt hrăniţi cu alimentele obişnuite. Dietele speciale cu calorii reduse şi cu conţinut crescut de fibre ajută la prevenirea acestei probleme. În cazul în care este necesară limitarea hranei, porcinele vor manifesta o motivaţie crescută de căutare a hranei, care poate fi exprimată prin activitate şi agresivitate intensificate, dar şi prin dezvoltarea comportamentelor orale stereotipe. Pentru a evita aceste probleme, este important să se modifice tipul hranei în vederea măririi saţietăţii, de exemplu prin asigurarea mai multor fibre şi prin furnizarea unui substrat de căutare potrivit, cum ar fi paiele.

Atunci când practicile de hrănire sunt restricţionate, animalele tinere ar trebui hrănite cel puţin de două ori pe zi, iar adulţii ar trebui hrăniţi o dată pe zi, întrucât o hrană adecvată este importantă pentru atingerea saţietăţii şi minimizarea agresivităţii. Dacă sunt introduse raţii, toţi indivizii din grupul social ar trebui să aibă acces la hrană fără a cauza agresivitate. Ar trebui să se asigure un spaţiu suficient de hrănire pentru ca toate animalele să se poată hrăni simultan. Cerinţele recomandate sunt indicate în tabelul G.5. În cazul în care animalele sunt adăpostite individual sau în grupuri mici, spaţiul minim de hrănire ar trebui să fie folosit pentru hrănirea prin metoda raţiilor. Atunci când animalele sunt adăpostite în grupuri mai mari şi hrănite la discreţie, spaţiul de hrănire poate fi împărţit, fiind necesar un spaţiu total mai mic.

Tabelul G.5

Porcine şi porci pitici: Dimensiuni minime ale spaţiului de hrănire

Greutate (kg)	Spaţiul minim de hrănire (cm) (hrănire la discreţie şi raţii (22))	Spaţiul minim de hrănire la discreţie per animal (cm/animal)
până la 10 inclusiv	13	2,0
peste 10 până la 20 inclusiv	16	2,5
peste 20 până la 30 inclusiv	18	3,0
peste 30 până la 50	22	3,5
peste 50 până la 70 inclusiv	24	4,0
peste 70 până la 100 inclusiv	27	4,5
peste 100 până la 150 inclusiv	31	5,0
peste 150	40	7,0

4.4.   Adăparea

Deoarece porcii sunt în special sensibili la consecinţele lipsei de apă, în cazul în care sunt adăpostiţi în grup, ar trebui să existe cel puţin două adăpători în fiecare unitate – sau un bazin mare care să permită ca mai mulţi animale să se adape în acelaşi timp – astfel încât animalele dominante să nu împiedice accesul la adăpătoare. Pentru aceasta, se recomandă următoarele dimensiuni minime.

Tabelul G.6

Porcine şi porci pitici: Dimensiuni minime ale zonei de adăpare

Tip de adăpătoare	Nr. de porci per adăpătoare
Adăpătoare de tip suzetă	10
Bazine mari cu apă (care permit ca cel puţin două animale să se adape în acelaşi timp)	20

Atunci când porcii adăpostiţi în grupuri mai mari sunt adăpaţi de la o adăpătoare deschisă, lungimea minimă a perimetrului de acces la apă ar trebui să fie astfel încât permită unui singur animal acces nerestricţionat (după cum se indică în tabelul G.5 pentru zona de hrănire) sau să atingă 12,5 mm per animal, alegându-se lungimea cea mai avantajoasă pentru animale.

Tabelul G.7

Porcine şi porci pitici: flux minim de apă potabilă pentru porcine

Tip de animal	Flux minim de apă (ml/min)
Purcei înţărcaţi	500
Porcine în curs de creştere	700
Femele şi masculi sterili	1 000
Femele care alăptează	1 500

4.5.   Substrat, litieră, material pentru aşternut şi cuiburi

Aşternutul contribuie la bunăstarea porcinelor în multe feluri. Un aşternut potrivit măreşte confortul fizic şi termic (exceptând condiţii de căldură), poate fi consumat astfel încât să umple intestinele şi să mărească saţietatea şi furnizează un substrat pentru comportamente de căutare a hranei şi construire de spaţii de odihnă. Măsura în care fiecare dintre aceste beneficii diferite poate fi asigurat depinde de natura aşternutului, paiele lungi furnizând cel mai bun material general, dar alternativele, precum paiele fărâmiţate, rumeguşul, talaşul şi hârtia mărunţită oferă unele avantaje. Aşternutul ar trebui să fie netoxic şi, dacă este posibil, să asigure o diversitate structurală astfel încât să stimuleze comportamentul explorator. Toate animalele ar trebui să beneficieze de un aşternut potrivit, exceptând cazul în care există o justificare din motive experimentale; această recomandare este deosebit de importantă în cazul scroafelor gestante, care tind să manifeste un comportament de construire a cuibului, dar şi în cazul porcinelor al căror regim de hrănire este restricţionat şi care au o înclinaţie puternică spre manifestarea comportamentului de căutare a hranei.

e.   Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea cabalinelor, inclusiv cai, ponei, măgari şi catâri

1.   Introducere

Cabalinele au evoluat ca animale care pasc pe păşuni deschise, iar caii şi poneii domestici (Equus caballus) şi măgarii (Equus asinus) au păstrat repertoriul comportamental al strămoşilor lor. În stare sălbatică sau nedomesticită, cabalinele trăiesc în herghelii formate din grupuri familiale mici sau în grupuri alcătuite în general dintr-un armăsar, mai multe iepe şi mânji. Structura socială prezintă o ierarhie clar definită şi animalele individuale dintr-un grup formează adesea legături strânse de cuplu, care ar trebui să fie recunoscute şi menţinute dacă este posibil. Îngrijirea reciprocă a corpului este un element deosebit de important în viaţa socială a cabalinelor.

Spre deosebire de rumegătoare, cabalinele pot paşte mai multe ore în continuu, iar în condiţii naturale petrec în acest mod 14-16 ore pe zi. Deşi hrana lor naturală o constituie iarba, diverse plante şi frunzele, cabalinele sunt foarte selective în alegerea tipului de iarbă şi a părţii din plantă pe care o consumă. Ca parte a comportamentului cotidian normal, cabalinele pasc, se deplasează câţiva paşi şi să pasc în continuare. În acest fel, ele fac exerciţii şi se hrănesc în acelaşi timp, şi pot acoperi distanţe lungi într-o perioadă de 24 de ore.

În mod ideal, sistemele de gestionare pentru cabaline ar trebui să ţină seama de comportamentul lor natural, în special de nevoia de a paşte, de a face exerciţii şi de a socializa. De asemenea, ar trebui luat în considerare faptul că aceste animale se sperie uşor şi au tendinţa de a fugi.

2.   Mediul şi controlul acestuia

2.1.   Temperatura

În condiţii de vreme rece se pot utiliza pături, în special dacă părul a fost tuns, dar acestea ar trebui îndepărtate şi verificate zilnic.

Coama şi coada cabalinelor furnizează protecţie în condiţiile adverse de vreme şi le protejează de muşte, de aceea nu ar trebui îndepărtate sau tăiate scurt. În cazul în care coama sau coada ar trebui scurtate sau aranjate, această operaţiune ar trebui să se facă prin tăiere, nu prin tragere.

3.   Sănătatea

(A se vedea punctul 3 din consideraţiile generale privind animalele de fermă şi porcii pitici)

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

În mod ideal, cabalinele ar trebui ţinute pe păşune sau ar trebui să aibă acces la păşune cel puţin şase ore pe zi. În cazul în care accesul la păşune este restricţionat sau nu există, atunci ar trebui să se asigure un furaj grosier suplimentar, astfel încât să se extindă perioada petrecută hrănindu-se şi pentru a reduce plictiseala.

În incintele interioare, se preferă sistemele de adăpostire în grup, pentru că acestea oferă posibilităţi de socializare şi exerciţiu fizic. În cazul cabalinelor, este esenţial să se asigure compatibilitatea socială a grupurilor.

Dimensiunile spaţiului din incintele interioare variază în funcţie de accesul animalelor la zone suplimentare de păscut şi/sau la alte forme de exerciţii. Cifrele prezentate în continuare sunt bazate pe presupunerea că aceste zone suplimentare vor fi asigurate. În caz negativ, standardele de spaţiu ar trebui mărite în mod semnificativ.

Tabelul G.8

Cabaline: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Înălţimea la greabăn (m)	Suprafaţa minimă a podelei per animal (m2/animal)			Înălţimea minimă a incintei (m)
	Pentru fiecare animal adăpostit individual sau în grupuri de până la 3 animale	Pentru fiecare animal adăpostit în grupuri de 4 sau mai multe animale	Boxe de fătare/iapă cu mânz
peste 1,00 până la 1,40 inclusiv	9,0	6,0	16	3,00
peste 1,40 până la 1,60 inclusiv	12,0	9,0	20	3,00
peste 1,60	16,0	(2 × WH)2  (23)	20	3,00

Partea cea mai joasă ar trebui să fie de minim 1,5 ori × înălţimea la greabăna animalului.

Pentru a garanta bunăstarea animalelor, înălţimea incintelor interioare ar trebui să permită acestora să se ridice pe picioarele dinapoi, atingând înălţimea lor totală.

Podelele din grătar nu ar trebui folosite pentru cabaline.

4.2.   Hrănirea

Hrănirea necorespunzătoare a cabalinelor poate avea implicaţii serioase asupra bunăstării lor, cauzând boli, precum colici şi pododermatite.

Întrucât cabalinele pasc în general pe perioade lungi, ele ar trebui în mod ideal să aibă acces permanent la furaj sub forma de iarbă proaspătă, fân, furaje însilozate sau paie. Dacă nu au posibilitatea să pască, cabalinele ar trebui să beneficieze de o cantitate potrivită de fibre lungi/furaj grosier în fiecare zi. Dacă este posibil, furajul grosier ar trebui să fie furnizat direct pe sol sau în alimentatoare circulare proiectate în mod corespunzător. Grătarele pentru fân şi grătarele de iesle ar trebui proiectate şi poziţionate astfel încât să se reducă riscul de rănire.

În cazul în care animalelor li se dă hrană „concentrată”, în special dacă animalele sunt adăpostite în grupuri, ordinea de hrănire ar trebui, dacă este posibil, să urmeze ordinea de dominanţă din cadrul hergheliei. Dacă este posibil, indivizii ar trebui hrăniţi separat. Dacă acest lucru nu este posibil, alimentatoarele ar trebui amplasate la cel puţin 2,4 m distanţă şi ar trebui să existe cel puţin un astfel de alimentator pentru fiecare animal. Caii hrăniţi cu concentrate ar trebui să primească în mod frecvent cantităţi mici de alt tip de hrană.

4.3.   Adăparea

Caii preferă să se adape dintr-o suprafaţă de apă deschisă, care ar trebui asigurată dacă este posibil. Dacă se utilizează adăpătoare automate de tip suzetă, poate fi necesară o instruire prealabilă a animalelor.

4.4.   Identificarea

Crotaliile auriculare şi tatuajele nu ar trebui aplicate cabalinelor. Dacă este necesar un alt tip de identificare decât culoarea părului, atunci ar trebui utilizate sisteme de marcare. Colierele numerotate şi marcajele ataşate de căpăstru au fost, de asemenea, folosite cu succes pentru identificare.

H.   ORIENTĂRI SPECIFICE PRIVIND PĂSĂRILE

a.   Consideraţii generale

1.   Introducere

Păsările sunt folosite într-o gamă largă de scopuri, inclusiv cercetarea fundamentală, studiile medicale veterinare aplicate şi toxicologia. Găinile şi curcile domestice sunt păsările de laborator cele mai obişnuite şi sunt adesea folosite în studiile de dezvoltare şi pentru producerea de materiale biologice, precum ţesuturile şi anticorpii. Păsările de curte sunt, de asemenea, speciile cel mai des folosite în cercetarea privind bunăstarea păsărilor. Păsările domestice sunt folosite pentru evaluarea siguranţei farmaceutice şi a eficacităţii, în timp ce prepeliţa şi alte păsări sunt folosite mai des ca subiecţi ai studiilor ecotoxicologice. Celelalte specii, folosite mai rar, precum porumbeii şi păsările sălbatice, sunt în general folosite în cercetările de psihologie şi de fiziologie fundamentală sau de zoologie. Ar trebui să se evite capturarea păsărilor sălbatice în vederea folosirii ca animale experimentale, exceptând cazul în care acest lucru este necesar pentru scopurile experimentului.

Deşi păsările sunt în mod esenţial construite pentru zbor şi au aceeaşi structură de bază a corpului, ele manifestă o gamă extrem de diversă de adaptări pentru locomoţie şi hrănire. Majoritatea speciilor sunt adaptate pentru a parcurge spaţii tridimensionale destul de mari, prin unul sau mai multe mijloace de locomoţie, inclusiv zburat, mers, alergat, înotat sau scufundat, atât în timpul căutării hranei, cât şi în timpul migraţiei. Multe specii de păsări sunt foarte sociale şi ar trebui adăpostite în grupuri stabile ori de câte ori acest lucru este posibil.

Detalii suplimentare sunt furnizate pentru speciile de laborator crescute şi folosite în mod obişnuit. Este esenţial ca adăpostirea şi îngrijirea speciilor folosite mai rar, neincluse în continuare, să se realizeze ţinând seama de nevoile lor comportamentale, fiziologice şi sociale. Programele de adăpostire, creştere şi îngrijire pentru aceste specii ar trebui cercetate înainte ca păsările să fie obţinute sau folosite. Recomandările privind nevoile altor specii (sau dacă apar probleme comportamentale sau de reproducţie) ar trebui solicitate specialiştilor sau personalului de îngrijire, pentru a se garanta că toate nevoile particulare ale speciilor sunt tratate în mod adecvat. Informaţii şi orientări privind speciile folosite mai rar sunt disponibile în documentul conţinând informaţii generale.

În timpul cercetării agricole, atunci când scopul cercetării necesită ca animalele să fie adăpostite în condiţii similare condiţiilor de adăpostire a animalelor de fermă, adăpostirea animalelor ar trebui să respecte cel puţin standardele stabilite prin Directiva 98/58/CE şi în directiva specifică pentru protecţia găinilor ouătoare (Directiva 1999/74/CE (24)), precum şi prin recomandările adoptate în temeiul Convenţiei Europene privind protecţia animalelor domestice (ETS nr. 87).

Multe dintre problemele potenţiale de bunăstare specifice păsărilor sunt asociate cu un comportament anormal de ciugulire. Poate fi vorba de ciugulire agresivă, de ciugulirea penelor (indivizii fie ciugulesc penele altor păsări, fie îşi smulg şi ciugulesc propriile pene) şi de ciugulirea pielii altor păsări, comportament care poate cauza suferinţă gravă şi mortalitate dacă nu este supravegheat. Cauzele acestor comportamente nu sunt întotdeauna clare, dar este adesea posibil să se evite izbucnirea lor la pui prin oferirea accesului la un substrat care le oferă posibilitatea de a căuta hrana şi de a ciuguli în mod corespunzător. Prin urmare, puii din toate speciile ar trebui adăpostiţi pe podele solide cu aşternut.

Prevenirea este deosebit de importantă pentru că păsările domestice sunt atrase de penele ciugulite, iar prezenţa unor păsări cu pene ciugulite poate duce la răspândirea rapidă a acestui comportament vătămător. Există o serie de măsuri care ar trebui luate pentru a evita comportamentul respectiv ori de câte ori acest lucru este posibil şi pentru a reduce sau preveni acest comportament. Aceste măsuri includ furnizarea de substraturi alternative de ciugulit, cum ar fi substratul de căutare a hranei, legături de sfori, blocuri sau paie de ciugulit, furnizarea de bariere vizuale, diminuarea periodică sau temporară a intensităţii luminii sau folosirea luminii de culoare roşie şi folosirea surselor de lumină care emit raze UV. Sprayuri contra ciugulirii sunt disponibile în comerţ şi pot fi utilizate pentru a reduce pe termen scurt incidenţa acestui comportament, dar va fi necesar în continuare să se identifice cauzele profunde ale unui astfel de comportament. Unele linii de păsări domestice au fost crescute în mod selectiv, astfel încât comportamentul de ciugulire a penelor este rar; aceste linii ar trebui cercetate şi utilizate ori de câte ori este posibil.

Metodele care cauzează suferinţă sau nelinişte, precum iluminatul scăzut (adică sub 20 lux) pe perioade prelungite, sau metodele de modificări fizice, precum debecarea, nu ar trebui utilizate.

Păsările adăpostite într-un mediu de calitate precară, care nu le permite să caute hrană, să facă exerciţii sau să interacţioneze cu exemplarele congenere, vor suferi de o nelinişte cronică care se poate manifesta printr-un comportament stereotip, de exemplu automutilare, ciugulirea penelor sau deplasarea înainte şi înapoi. Acest comportament poate indica probleme grave de bunăstare şi ar trebui să ducă la o examinare imediată a procedurilor de adăpostire, creştere şi îngrijire.

2.   Mediul şi controlul acestuia

2.1.   Ventilaţia

Multe specii sunt deosebit de sensibile la curenţii de aer. Ar trebui luate măsuri pentru a asigura că indivizii nu răcesc. Acumularea de praf şi de gaze, precum dioxidul de carbon şi amoniacul, ar trebui menţinută la minimum.

2.2.   Temperatura

Dacă este necesar, păsările ar trebui să beneficieze de diverse valori de temperatură, astfel încât să poată exercita un grad de alegere asupra mediului lor termic. Toate prepeliţele adulte, porumbeii şi raţele domestice adulte, gâştele, găinile şi curcile adulte sănătoase ar trebui adăpostite la temperaturi cuprinse între 15 oC şi 25 oC. Este esenţial să se ţină seama de interacţiunea dintre temperatură şi umiditatea relativă, deoarece unele specii vor suferi de stres cauzat de căldură în intervalul recomandat de temperatură, dacă umiditatea relativă este prea ridicată. În cazul speciilor pentru care nu există orientări publicate privind temperatura şi umiditatea, climatul întâlnit în natură de-a lungul anului ar trebui studiat şi reprodus cât mai exact cu putinţă. Temperaturile ambiante mai ridicate decât cele indicate sau o sursă localizată de căldură suplimentară, precum o lampă Brooder, pot fi necesare pentru păsările bolnave sau cele tinere (a se vedea tabelul H.1 în continuare).

Tabelul H.1

Instrucţiuni privind temperatura şi umiditatea relativă pentru găini domestice şi curci, G. gallus domesticus şi Meleagris gallopavo

Vârstă (zile)	Sub lampă (oC)	Temperatura ambiantă (oC)	Umiditatea relativă (%)
până la 1 inclusiv	35	25-30	60-80
peste 1 până la 7 inclusiv	32	22-27	60-80
peste 7 până la 14 inclusiv	29	19-25	40-80
peste 14 până la 21 inclusiv	26	18-25	40-80
peste 21 până la 28 inclusiv	24	18-25	40-80
peste 28 până la 35 inclusiv	—	18-25	40-80
peste 35	—	15-25	40-80

Comportamentul puilor ar trebui folosit ca ghid atunci când se stabileşte temperatura lămpii Brooder.

În cazul în care este confortabil din punct de vedere termic, puii din toate speciile vor fi uniform repartizaţi în adăpost, producându-se o cantitate moderată de zgomot; puilor tăcuţi poate să le fie prea cald, iar puilor zgomotoşi şi neliniştiţi poate să le fie prea frig.

2.3.   Umiditatea

Umiditatea relativă ar trebui menţinută la valori între 40 şi 80 % pentru păsările domestice adulte sănătoase.

2.4.   Iluminatul

Calitatea şi cantitatea luminii sunt deosebit de importante în anumite momente ale anului pentru funcţionarea fiziologică normală a anumitor specii. Ciclurile potrivite de lumină/întuneric în funcţie de specie, vârstă şi perioada din an ar trebui cunoscute înainte ca animalele să fie obţinute.

Luminile nu ar trebui să fie aprinse sau stinse brusc, ci intensitatea luminii trebuie modificată într-un mod gradual. Această măsură este deosebit de importantă atunci când se adăpostesc păsări capabile de zbor. Luminile de noapte difuze pot facilita mişcarea nocturnă a liniilor de păsări domestice cu corpul greu. Atunci când este cazul, ar trebui să se vegheze ca ritmul circadian să nu fie întrerupt.

2.5.   Zgomotul

Unele păsări, de exemplu porumbeii, pot percepe sunete de frecvenţă foarte joasă. Deşi este improbabil ca infrasunetele (sunete sub 16 Hz) să provoace nelinişte, păsările ar trebui adăpostite, dacă este posibil, departe de orice echipament care emite vibraţii de joasă frecvenţă.

3.   Sănătatea

Dacă este posibil, ar trebui folosite păsări născute şi crescute în captivitate. Păsările sălbatice pot prezenta probleme deosebite în ceea ce priveşte comportamentul şi sănătatea atunci când sunt ţinute în laborator. În general, este necesară o perioadă mai lungă de carantină şi de acomodare cu condiţiile de captivitate înainte ca păsările respective să fie folosite în procedurile ştiinţifice.

Supravegherea atentă a sănătăţii şi controlul paraziţilor ar trebui să reducă riscurile de sănătate la păsările cu acces la exterior.

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

Păsările ar trebui ţinute în incinte care facilitează şi încurajează o gamă de comportamente naturale dezirabile, inclusiv comportamentul social, exerciţiul şi căutarea hranei. Pentru multe păsări va fi benefic o incintă care le permite să iasă afară; această posibilitate ar trebui evaluată ţinând seama de potenţialul de a provoca nelinişte sau de a prejudicia scopurile experimentale. Unele forme de adăpost, precum arbuştii, ar trebui să existe întotdeauna în exterior pentru a încuraja păsările să utilizeze întreaga zonă disponibilă.

4.1.   Adăpostirea

Păsările ar trebui adăpostite în grupuri armonioase din punct de vedere social în incinte, exceptând cazul în care procedurile ştiinţifice sau cerinţele de bunăstare fac acest lucru imposibil. Este necesară o atenţie deosebită atunci când se regrupează păsările sau se introduce o pasăre necunoscută într-un grup. În toate cazurile, compatibilitatea socială a grupurilor ar trebui supravegheată în permanenţă.

Adăpostirea individuală a păsărilor, chiar pe perioade scurte, poate fi un factor de stres important. De aceea, păsările nu ar trebui adăpostite individual dacă nu există o justificare din motive veterinare sau de bunăstare. Adăpostirea individuală din motive experimentale ar trebui determinată în consultare cu tehnicianul veterinar şi cu persoanele competente responsabile pentru consultanţa privind bunăstarea animalelor.

Majoritatea speciilor de păsări sunt sociale cel puţin o parte din an şi sunt foarte sensibile la relaţiile de familie, de aceea ar trebui să se acorde prioritate alcătuirii unor grupuri potrivite, stabile şi armonioase. Deoarece există variaţii semnificative în funcţie de specii, compoziţia optimă a grupurilor, respectiv vârsta la care acestea ar trebui create, ar trebui cunoscute înainte să se alcătuiască grupurile şi să se întreprindă procedurile respective.

4.2.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

Un mediu stimulant contribuie foarte mult la bunăstarea păsărilor. Speciile şi indivizii ar trebui să beneficieze de stinghii, de băi de praf şi de apă, de locuri potrivite pentru cuiburi şi de materiale de aşternut, de obiecte de ciugulit şi de substrat pentru căutare a hranei, exceptând cazul în care există justificare ştiinţifică sau veterinară pentru a nu furniza aceste produse. Păsările ar trebui să fie încurajate să folosească toate cele trei dimensiunile ale incintei lor pentru căutarea hranei, exerciţii fizice şi interacţiuni sociale, inclusiv ludice, ori de câte ori este posibil.

4.3.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

Recomandări privind dimensiunile minime ale incintelor sunt stabilite prin orientările specifice pentru găini şi curci domestice, prepeliţe, raţe şi gâşte, porumbei şi cintezele zebră. Toate păsările, îndeosebi speciile care îşi petrec o proporţie semnificativă din timp mergând, precum prepeliţele sau găinile, ar trebui adăpostite pe podele solide cu substrat mai degrabă decât pe podele din grătar. Indiferent de tipul de podea, păsările pot fi predispuse la probleme ale picioarelor, de exemplu, gheare care cresc prea mult, acumulare de fecale, leziuni la picioare, precum dermatita datorată statului pe aşternut umed; astfel, supravegherea frecventă a stării de sănătate a picioarelor este întotdeauna necesară. În practică, în scopuri ştiinţifice, poate fi necesar să se ia în considerare un compromis între podeaua solidă şi cea din grătar. În aceste cazuri, păsările ar trebui să beneficieze de zone de odihnă pe o podea solidă care ocupă cel puţin o treime din suprafaţa podelei din incintă. Zonele cu grătar ar trebui amplasate sub stinghii, în cazul în care este necesară colectarea excrementelor. Pentru a reduce incidenţa leziunilor la picioare, ar trebui utilizate de preferinţă grătare din plastic în loc de plase din sârmă, ori de câte ori acest lucru este posibil. În cazul în care trebuie utilizate plase din sârmă, ar trebui să existe o zonă potrivită pentru a sprijini în mod adecvat piciorul, iar sârma ar trebui să aibă margini rotunjite şi să fie acoperită cu plastic.

4.4.   Hrănirea

Modul de hrănire al păsărilor sălbatice variază semnificativ şi ar trebui să se ţină seama de natura hranei, de modul de prezentare a acesteia şi de momentul oferirii. Alimentele care satisfac nevoile nutriţionale ale fiecărei specii şi promovează comportamentul natural de căutare a hranei ar trebui să fie cercetate şi stabilite înainte de obţinerea animalelor. O parte din hrană sau gustările suplimentare ar trebui împrăştiate pe pardoseala din incintă pentru a încuraja căutarea, dacă acest lucru este necesar. Îmbogăţirea hranei este benefică pentru păsări, de aceea ar trebui să se ia în considerare, în funcţie de necesitate, suplimente precum fructe, verdeţuri, seminţe sau nevertebrate, chiar dacă nu este posibil ca păsărilor să li se ofere hrana lor „naturală”. În cazul în care se introduc alimente noi, hrana anterioară ar trebui să fie întotdeauna disponibilă, astfel încât păsările să nu rămână flămânde dacă nu sunt dispuse să consume hrana nouă. Unele specii sunt mai adaptabile decât altele şi ar trebui să se solicite recomandări privind tipurile potrivite de hrană.

Deoarece unele specii, în special granivorele, necesită pietriş ca să digere hrana, acestora ar trebui să li se asigure pietriş de dimensiuni potrivite. Păsările vor selecta pietricelele de dimensiunea preferată în cazul în care le sunt furnizate materiale de dimensiuni diferite. Pietrişul ar trebui reînnoit în mod regulat. De asemenea, păsările ar trebui să beneficieze de calciu şi fosfor sub o formă potrivită şi la un nivel potrivit în funcţie de vârstă, astfel încât să se prevină bolile osoase şi nutriţionale. Toate aceste cerinţe ar trebui cercetate amănunţit şi îndeplinite. Hrana poate fi furnizată în alimentatoare care se află fie într-o parte a incintei, fie sunt amplasate pe podea. Suprafaţa podelei ocupată de aceste alimentatoare nu poate fi folosită de păsări şi nu ar trebui inclusă în calcularea suprafeţei de adăpostire. Alimentatoarele montate pe pereţi nu ocupă din suprafaţa podelei, dar ar trebui proiectate şi amplasate cu grijă, astfel încât păsările să nu fie prinse sub ele. Puii din unele specii (de exemplu, puii de curcă) pot avea nevoie să fie învăţaţi să se hrănească şi să bea pentru a evita deshidratarea şi foamea. Hrana pentru toate speciile ar trebui să fie clar vizibilă şi furnizată în mai multe puncte pentru a ajuta prevenirea problemelor de hrănire.

4.5.   Adăparea

Apa ar trebui furnizată prin adăpătoare de tip suzetă sau tip cupă, sau ca un canal continuu de apă potabilă. Ar trebui să existe suficiente adăpătoare sau o lungime adecvată a jgheabului de adăpare pentru ca păsările dominante să nu poată monopoliza sursele de apă. Ar trebui să existe o adăpătoare de tip suzetă sau de tip cupă la fiecare trei sau patru păsări, şi cel puţin două adăpători în fiecare adăpost. Suplimentele de apă pot fi oferite ca îmbogăţire în hrana păsărilor, dacă este necesar.

4.6.   Substrat, litieră, material pentru aşternut şi cuiburi

Substraturile potrivite pentru păsări ar trebui să fie absorbante, să nu cauzeze leziuni ale picioarelor şi să aibă dimensiuni potrivite pentru a minimiza praful şi pentru a preveni acumulările excesive pe picioarele păsărilor. Substraturile potrivite includ talaş, talaş de lemn alb, paie mărunţite sau nisip spălat, dar nu şmirghel sau hârtie abrazivă. Aşternutul ar trebui păstrat uscat, moale şi suficient de adânc pentru a dilua şi absorbi dejecţiile. Alte aşternuturi potrivite includ gazonul din plastic artificial sau preşurile din cauciuc gros. Ar trebui să se furnizeze un substrat potrivit pentru ciugulire, precum bucăţile de paie împrăştiate pe podea.

Puilor ar trebui să li se ofere un substrat cu aderenţă, pentru a se evita problemele de dezvoltare, precum deformarea picioarelor. Păsările tinere ar trebui de asemenea, încurajate, dacă este necesar, de exemplu prin lovirea uşoară cu degetul, să ciugulească substratul, contribuind astfel la prevenirea ciugulirii ulterioare direcţionate greşit.

4.7.   Curăţenia

(A se vedea punctul 4.9 din secţiunea generală).

4.8.   Manipularea

Echipamente potrivite de capturare şi manipulare ar trebui, de asemenea, să fie disponibile: de exemplu, plase bine întreţinute, de dimensiuni potrivite, şi plase din ţesătură cu margini prevăzute cu bureţi pentru păsările mici.

În cazul în care procedurile experimentale necesită ca păsările adulte să fie manipulate în mod periodic, este recomandat, pentru bunăstarea păsărilor şi pentru derularea experimentului, ca puii să fie manipulaţi frecvent în timpul creşterii, reducându-se astfel teama de oameni.

4.9.   Sacrificarea prin metode umane

Metoda recomandată de sacrificare a păsărilor tinere şi adulte este o supradoză de anestezice folosindu-se un agent şi o cale potrivită. Această metodă este preferabilă inhalării de dioxid de carbon, întrucât dioxidul de carbon poate fi un agent aversiv.

Păsările înotătoare şi alte câteva, de exemplu raţele sălbatice, îşi pot încetini bătăile inimii şi ţine respiraţia pe perioade lungi; prin urmare, atunci când sacrificarea acestor specii se face prin inhalare, este necesar să se asigure că aceste păsări nu se vor trezi. Raţele, păsările înotătoare şi puii foarte mici nu ar trebui sacrificaţi prin folosirea dioxidului de carbon.

4.10.   Înregistrarea datelor

(A se vedea punctul 4.12 din secţiunea generală)

4.11.   Identificarea

Metodele neinvazive sau foarte puţin invazive, precum notarea diferenţelor fizice, aplicarea de inele, fie închise, fie semiînchise, şi colorarea sau vopsirea penelor sunt preferabile tehnicilor mai invazive, precum marcarea electronică sau marcarea aripilor. Combinaţiile de inele de picior colorate minimizează manipularea în scopuri de identificare, deşi ar trebui să se ţină seama de orice impact potenţial al culorilor asupra comportamentului la unele specii. Atunci când se folosesc inele ca marcare temporară pentru puii care cresc rapid, verificarea regulată este esenţială pentru a se asigura că inelul nu împiedică dezvoltarea piciorului.

Metodele de marcare foarte invazive, precum secţionarea degetelor sau perforarea membranei dintre degete, cauzează suferinţă şi nu ar trebui folosite.

b.   Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea găinilor domestice, ca exemplare de rezervă şi în timpul experimentelor

Găinile domestice (Gallus gallus domesticus) reţin mult din biologia şi comportamentul păsărilor sălbatice din care provin. Comportamentele cele mai importante pentru specie sunt construitul cuibului (la femele), aşezarea pe locuri mai ridicate şi folosirea aşternutului pentru căutarea de hrană, scărpinatul, ciugulirea penelor şi băile de praf. Găinile domestice sunt păsări sociale şi ar trebui să fie adăpostite în grupuri de aproximativ 5-20 de păsări, cu mai puţini masculi decât femele în grupurile de adulţi, de exemplu un raport de un mascul la cinci femele. Au existat tentative de a selecţiona linii de găini care manifestă un grad redus de agresivitate sau un comportament mai puţin pronunţat de ciugulire a penelor. Pentru fiecare proiect, ar trebui să se determine existenţa liniilor potrivite de acest tip şi să se evalueze probabilitatea de a le obţine.

Găinile ouătoare ar trebui să aibă acces la cuibare cu cel puţin două săptămâni înainte de perioada de ouat şi nu mai târziu de vârsta de 16 săptămâni. Păsările adăpostite individual sau în pereche ar trebui să aibă acces fiecare la un cuibar, iar în grupurile mai mari ar trebui să existe cel puţin un cuibar la fiecare două păsări. Cuibarele ar trebui să fie protejate şi suficient de mari pentru a permite unei găini să se rotească. În cuibare ar trebui să existe un substrat suplu, cum ar fi talaş sau paie, astfel încât să se stimuleze comportamentul de construire a cuibului. Substratul ar trebui înlocuit în mod regulat şi păstrat curat.

Găinile domestice ar trebui să aibă întotdeauna posibilitatea de a se aşeza pe locuri ridicate, de a ciuguli substraturi potrivite, de a căuta hrană şi de a se scălda în praf încă de la vârsta de o zi. Materialele potrivite pentru băile de praf includ nisipul sau talaşul moale.

Stinghiile ar trebui să aibă un diametru de 3-4 cm şi să fie rotunjite, cu partea superioară plată. Înălţimea optimă faţă de podea variază în funcţie de rasă, vârstă şi condiţiile de adăpostire, dar stinghiile ar trebui iniţial fixate la 5-10 cm, iar pentru păsările adulte la 30 cm faţă de podea. Înălţimea stinghiilor ar trebui ajustată în funcţie de comportamentul păsărilor, evaluându-se uşurinţa cu care păsările urcă şi coboară de pe stinghii şi se deplasează între acestea. Toate păsările ar trebui să fie poată sta pe stinghii în acelaşi timp şi fiecare pasăre ar trebui să beneficieze de 15 cm de stinghie la fiecare nivel. În special în perioada de stabilire a grupurilor, păsările ar trebui să fie observate cu atenţie în perioadele de întuneric pentru a se confirma că toţi indivizii se află pe stinghii.

Găinile domestice au o înclinaţie pronunţată spre manifestarea comportamentului de „confort”, precum datul din aripi, zbârlitul penelor şi dezmorţitul picioarelor, care contribuie la întărirea oaselor picioarelor. Dacă este posibil, păsările ar trebui ţinute, aşadar, în incinte cu podele destul de largi pentru a permite toate aceste comportamente. În mod ideal, păsările ar trebui ţinute în spaţii cu acces la exterior; posibilitatea de a se adăposti în zone acoperite, precum tufişurile, este esenţială pentru a încuraja păsările domestice să iasă afară.

Podelele coteţelor ar trebui să fie solide, întrucât aceasta face posibilă furnizarea de substrat pentru a încuraja căutarea hranei şi poate contribui la reducerea incidenţei comportamentului de ciugulire a penelor. În cazul în care, din motive ştiinţifice, găinile domestice ar trebui închise în cuşti, ele ar trebui adăpostite în spaţii proiectate în funcţie de nevoile lor comportamentale. În cazul în care există motive ştiinţifice pentru a nu se asigura o podea solidă, ar trebui să existe o zonă solidă cu substrat suplu şi materiale de ciugulit, precum legături de sfori, blocuri din diverse materiale, funie, bucăţi de gazon sau paie.

Liniile de găini domestice cu creştere rapidă sunt foarte predispuse la şchiopătat; folosirea lor ar trebui evitată dacă este posibil. În cazul în care se folosesc astfel de linii, ar trebui să se verifice cel puţin săptămânal dacă indivizii prezintă semne de şchiopătat, iar rata lor de creştere nu ar trebui stimulată ca în context comercial, exceptând cazul în care rata de creştere este esenţială pentru studiu.

Tabelul H.2

Găini domestice: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Greutatea corpului (g)	Suprafaţa minimă a incintei (m2)	Suprafaţa minimă per pasăre (m2)	Înălţimea minimă (cm)	Lungimea minimă a jgheabului de alimentare per pasăre (cm)
până la 200	1,00	0,025	30	3
200-300	1,00	0,03	30	3
300-600	1,00	0,05	40	7
600-1 200	2,00	0,09	50	15
1 200-1 800	2,00	0,11	75	15
1 800-2 400	2,00	0,13	75	15
peste 2 400	2,00	0,21	75	15

Dacă aceste dimensiuni minime nu pot fi asigurate din motive ştiinţifice, durata izolării ar trebui justificată de către experimentator şi determinată în consultare cu tehnicianul veterinar şi cu persoanele competente responsabile pentru consultanţa privind bunăstarea animalelor. În aceste circumstanţe, păsările pot fi ţinute în compartimente mai mici, cu o îmbogăţire potrivită a mediului de viaţă şi cu o suprafaţă minimă a podelei de 0,75 m2. Aceste spaţii pot fi folosite pentru a adăposti două găini ouătoare sau grupuri mici de păsări, în conformitate cu standardele de spaţiu indicate anterior.

c.   Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea curcilor domestice, ca exemplare de rezervă şi în timpul experimentelor

Curcile sălbatici utilizează în mod regulat o gamă diversă de medii şi manifestă o varietate de comportamente, inclusiv scăldarea în praf, căutarea hranei şi vânarea. Comportamentul social al curcii sălbatice este complex, în special în timpul sezonului de împerechere. Curcile domestice (Meleagris gallopavo) reţin multe dintre caracteristicile păsărilor sălbatice, dar există câteva diferenţe fundamentale: de exemplu, curcile domestice nu pot zbura, dar au păstrat abilitatea de a alerga rapid, pot sări şi plana, în special la vârste mai mici.

Curcile domestice sunt păsări foarte sociale şi nu ar trebui adăpostite individual. Ar trebui să se formeze grupuri stabile de îndată ce păsările sunt obţinute, iar monitorizarea adecvată este esenţială deoarece comportamentele de ciugulire agresivă a penelor şi de ciugulire a capului celorlalte păsări pot apărea încă din prima zi de viaţă.

Şchiopătatul este o problemă comună şi ar trebui monitorizată cu atenţie. Ar trebui cerute recomandări de la medicul veterinar cu privire la tratarea problemelor legate de şchiopătat.

Curcile ar trebui să dispună de stinghii amplasate la o înălţime la care păsările de pe sol nu pot ciuguli şi trage penele păsărilor de pe stinghie. Cu toate acestea, dacă păsările sunt mai bătrâne şi mai puţin agile, accesul la stinghii ar trebui facilitat prin echipamente speciale, precum rampele. În cazul în care acest lucru nu este posibil, stinghiile ar trebui amplasate la o înălţime mai mică (spre exemplu la 5 cm). Forma şi mărimea stinghiei ar trebui să ţină seama de faptul că ghearele păsărilor cresc repede. Stinghiile ar trebui să fie ovale sau rectangulare, cu colţuri netezite şi fabricate din lemn sau din plastic.

Un substrat pentru băile de praf ar trebui să fie întotdeauna pus la dispoziţie. Materialele potrivite sunt rumeguşul proaspăt sau nisipul. Baloturile de paie pot fi folosite pentru îmbogăţirea mediului de viaţă şi pot furniza un refugiu din faţa păsărilor dominante, dar ar trebui să fie înlocuite frecvent; este posibil ca păsările mai bătrâne şi mai grele să aibă nevoie de rampe pentru a ajunge la ele.

Tabelul H.3

Curci domestice: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Greutatea corpului (kg)	Suprafaţa minimă a incintei (m2)	Suprafaţa minimă per pasăre (m2)	Înălţimea minimă (cm)	Lungimea minimă a jgheabului de alimentare per pasăre (cm)
până la 0,3 inclusiv	2,00	0,13	50	3
peste 0,3 până la 0,6 inclusiv	2,00	0,17	50	7
peste 0,6 până la 1 inclusiv	2,00	0,30	100	15
peste 1 până la 4 inclusiv	2,00	0,35	100	15
peste 4 până la 8 inclusiv	2,00	0,40	100	15
peste 8 până la 12 inclusiv	2,00	0,50	150	20
peste 12 până la 16 inclusiv	2,00	0,55	150	20
peste 16 până la 20 inclusiv	2,00	0,60	150	20
peste 20	3,00	1,00	150	20

Toate marginile coteţului ar trebui să aibă o lungime de cel puţin 1,5 m. Dacă aceste dimensiuni minime nu pot fi asigurate din motive ştiinţifice, durata izolării ar trebui justificată de către experimentator şi determinată în consultare cu tehnicianul veterinar şi cu persoanele competente responsabile pentru consultanţa privind bunăstarea animalelor. În aceste circumstanţe, păsările pot fi adăpostite în spaţii mai mici, în care există o îmbogăţire potrivită a mediului de viaţă, şi care au o suprafaţă minimă a podelei de 0,75 m2 şi o înălţime minimă de 50 cm pentru păsările sub 0,6 kg, 75 cm pentru păsările sub 4 kg, respectiv 100 cm pentru păsările peste 4 kg Aceste spaţii pot fi utilizate pentru a adăposti grupuri mai mici de păsări, în conformitate cu standardele de spaţiu indicate anterior.

d.   Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea prepeliţelor, ca exemplare de rezervă şi în timpul experimentelor

Prepeliţa sălbatică trăieşte în grupuri sociale mici şi îşi petrece o mare parte din timp scormonind şi căutând seminţe şi nevertebrate pe sol. Habitatul preferat al multor specii este vegetaţia densă, precum păşunile, tufişurile de pe malurile râurilor şi câmpurile de cereale. Domesticirea nu pare să fi alterat în mod substanţial comportamentul prepeliţei, deci este esenţial sistemele de adăpostire să fie proiectate astfel încât să respecte acest comportament şi să permită furnizarea de substrat pentru scormonire, ciugulire şi scăldare în praf, respectiv furnizarea de cuibare şi de zone acoperite, ori de câte ori este posibil. Se recomandă adăpostirea prepeliţei în voliere şi în ţarcuri în loc de cuşti.

Prepeliţele (Coturnix spp.; Colinus virginianus; Lophortyx californica; Excalfactoria chinensis) ar trebui adăpostite fie în grupuri de femele, fie în grupuri mixte. Dacă sexele sunt amestecate, raportul de masculi faţă de femele ar trebui să fie scăzut (spre exemplu, 1 la 4) pentru a reduce agresivitatea între masculi şi rănirea femelelor. Masculii pot fi adăpostiţi câte doi dacă în timpul creşterii s-au format perechi stabile. Probabilitatea de ciugulire agresivă care duce la leziuni ale pielii şi pierderea penelor este redusă, dacă prepeliţele nu sunt ţinute în condiţii de creştere intensivă, iar grupurile deja constituite nu sunt amestecate.

Prepeliţa are reacţii de alarmă extrem de rapide, care pot duce la răniri la cap. De aceea, personalul ar trebui să se apropie de păsări încet şi calm, iar prepeliţele ar trebui să dispună de zone acoperite şi de un mediu de viaţă îmbogăţit, în special la o vârstă fragedă, astfel încât să se reducă teama. Puii ar trebui să aibă acces la obiecte colorate, precum mingiuţe, tuburi şi cuburi, care pot reduce teama faţă de oameni şi de stimuli noi. Păsările adulte ar trebui să primească obiecte de ciugulit, precum pietre, conuri de pin, mingiuţe şi ramuri de vegetaţie. Ar trebui să se asigure nisip, talaş sau substrat de paie pentru căutarea hranei şi un loc de refugiu pentru păsări; dacă substratul nu este adecvat pentru băile de praf, acesta ar completat cu nisip sau rumeguş în acest scop. Păsările ouătoare ar trebui să aibă acces la cuibare şi materiale pentru construirea acestora, precum fânul.

În cazul în care prepeliţele ar trebui să fie adăpostite în cuşti, ar trebui să se acorde o atenţie deosebită combinării de incinte şi adăugării de elemente de îmbogăţire a mediului de viaţă. Acoperişul solid din incinte pot induce un sentiment mai mare de siguranţă, deşi poate antrena o diminuare inacceptabilă a luminii în compartimentele inferioare, dacă păsările sunt adăpostite la niveluri suprapuse. Păsările ar trebui adăpostite în cuşti pe o perioadă cât mai scurtă, deoarece numeroase probleme de bunăstare se agravează cu vârsta, în special în cazul păsărilor ţinute timp de un an sau mai mult.

Tabelul H.4

Prepeliţe: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Greutatea corpului (g)	Suprafaţa minimă a incintei (m2)	Suprafaţa minimă per pasăre adăpostită în pereche (m2)	Suprafaţa minimă per pasăre adăpostită în grup (m2)	Înălţimea minimă (cm) (25)	Lungimea minimă a jgheabului de alimentare per pasăre (cm)
până la 150 inclusiv	1,00	0,5	0,10	20	4
peste 150	1,00	0,6	0,15	30	4

e.   Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea raţelor şi a gâştelor, ca exemplare de rezervă şi în timpul experimentelor

Raţele şi gâştele domestice folosite în mod obişnuit în cercetare şi testare includ Anas platyrhynchos, Anser anser domesticus şi Cairina moschata. Toate păsările de apă sunt adaptate în principal pentru locomoţie şi hrănire în apă, aspect foarte important pentru comportamentele de „confort”, precum scăldatul şi curăţarea penelor cu ciocul. Raţele şi gâştele ar trebui să dispună de un bazin cu un amestec de pietre şi pietriş, atât pentru a creşte repertoriul comportamental al păsărilor, cât şi pentru a încuraja întreţinerea adecvată a penelor. Păsările de apă ar trebui să aibă cel puţin posibilitatea de a-şi scufunda capul sub apă şi de a-şi stropi corpul cu apă. Adăpătoarele şi bazinele pentru păsările de apă ar trebui amplasate pe suprafeţe de tip grătar, prevăzute cu canale de scurgere pentru a reduce acumularea de apă.

Gâştele şi raţele domestice au fost selecţionate pentru producţia de carne şi de ouă, dar toate rasele reţin majoritatea comportamentului „din sălbăticie” şi sunt în general mai iritabile decât alte păsări domestice, în special atunci când năpârlesc.

La 24 de ore după ecloziune şi în prima săptămână de viaţă, ar trebui pusă la dispoziţie apă pentru a facilita comportamentul de înot. Ar trebui să se asigure reducerea riscului de înec, de exemplu prin folosirea unor recipiente cu apă puţin adâncă. După prima săptămână, ar trebui să se asigure un bazin cu apă puţin adâncă (a se vedea dimensiunile din tabelul H.5), cu pietre mari şi cu hrană sau pietriş împrăştiate printre pietrele mai mari pentru a încuraja scăldatul sau scufundatul, după cum este cazul. În absenţa părinţilor, accesul puilor la bazine ar trebui supravegheat pentru a se asigura că aceştia pot ieşi din apă şi nu răcesc. Supravegherea ar trebui să continue până când puii sunt în mod evident capabili să iasă din apă fără să fie ajutaţi şi până când încep să le apară penele impermeabile. Nu este necesar să se controleze temperatura apei. Bazinele ar trebui să fie curăţate în mod regulat, iar dacă este cazul, apa ar trebui înlocuită pentru a se asigura calitatea corespunzătoare a acesteia.

Raţele şi gâştele ar trebui adăpostite pe podele solide, într-un spaţiu suficient pentru a permite căutarea hranei, mersul, alergatul şi datul din aripi. Ar trebui să se asigure un mediu ambiant complex, inclusiv, de exemplu, acoperiş natural sau artificial, boxe şi baloturi de paie. Raţele şi gâştele ar trebui întotdeauna să fie ţinute în exterior sau să aibă acces la îngrădituri exterioare, exceptând cazul în care există o justificare ştiinţifică sau veterinară pentru a fi ţinute în interior. Păsările ţinute în locuri cu acces la exterior ar trebui protejate de prădători şi ar trebui să dispună de o zonă uscată unde să se poată odihni. Dacă este posibil, ar trebui să se pună la dispoziţie vegetaţie pentru adăpostire şi/sau hrănit. Ar trebui să se acorde o atenţie deosebită altor caracteristici ale habitatului, importante pentru fiecare specie, indiferent că păsările sunt adăpostite în interior sau în exterior. Aceste elemente pot include apă puţin adâncă, cu vegetaţie, pentru raţele care nu se scufundă, gazon pentru gâşte şi apă mai adâncă cu pietre mari pentru speciile al căror habitat natural se află pe coastele stâncoase.

Dacă este posibil, raţele şi gâştele ar trebui să fie adăpostite în grupuri de dimensiuni adecvate; perioada în care un individ este izolat ar trebui să fie redusă la minimum. Cu toate acestea, numeroase specii manifestă un comportament teritorial în timpul sezonului de împerechere, astfel încât poate fi necesar să se reducă dimensiunea grupurilor şi să se asigure un spaţiu suficient de adăpostire pentru a reduce riscul de rănire, în special în cazul femelelor.

Tabelul H.5

Raţe şi gâşte: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Greutatea corpului (g)	Suprafaţa minimă a incintei (m2)	Suprafaţa minimă per pasăre (m2) (26)	Înălţimea minimă (cm)	Lungimea minimă a jgheabului de alimentare per pasăre (cm)
Raţe
până la 300 inclusiv	2,00	0,10	50	10
peste 300 până la 1 200 inclusiv (27)	2,00	0,20	200	10
peste 1 200 până la 3 500 inclusiv	2,00	0,25	200	15
peste 3 500	2,00	0,50	200	15
Gâşte
până la 500 inclusiv	2,00	0,20	200	10
peste 500 până la 2 000 inclusiv	2,00	0,33	200	15
peste 2 000	2,00	0,50	200	15

În cazul în care aceste dimensiuni minime nu pot fi asigurate din motive ştiinţifice, durata izolării ar trebui justificată şi determinată în consultare cu tehnicianul veterinar şi cu persoanele competente responsabile pentru consultanţa privind bunăstarea animalelor. În aceste situaţii, păsările pot fi adăpostite în spaţii mai mici, în care există o îmbogăţire potrivită a mediului de viaţă, şi care au o suprafaţă minimă a podelei de 0,75 m2. Aceste spaţii pot fi utilizate pentru a adăposti grupuri mai mici de păsări, în conformitate cu standardele de spaţiu indicate anterior.

f.   Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea porumbeilor, ca exemplare de rezervă şi în timpul experimentelor

Diversele linii de porumbei domestici derivă din porumbelul-de-stâncă Columba livia. Porumbeii-de-stâncă îşi construiesc cuiburi şi trăiesc pe stânci sau în peşteri, iar porumbeii sălbatici folosesc cornişele structurilor construite în acelaşi fel. În habitatul lor natural, porumbeii trăiesc de obicei în perechi în stoluri mari, hrănindu-se şi cuibărind împreună, dar îşi protejează spaţiile în care se odihnesc şi cuiburile. Porumbeii pot fi adăpostiţi în grupuri mixte şi pot depune ouă, dar nu le vor cloci dacă nu au la dispoziţie cuiburi.

Alegerea raselor pentru folosire în laborator ar trebui făcută cu prudenţă, deoarece unele linii pot manifesta comportamente anormale sau indezirabile şi ar trebui deci evitate. Porumbeii sunt, în principal, consumatori de seminţe, dar sunt omnivori, deci ar trebui să li se ofere în mod regulat o hrană care conţine proteine animale.

În măsura posibilului, porumbeii ar trebui să dispună de suficient spaţiu de zbor, cu o zonă separată de odihnă pentru fiecare pasăre, de-a lungul a unui perete din incintă cel puţin. Ar trebui să se asigure cutii de cuibărire de aproximativ 30 cm × 15 cm, incluse într-o structuri de tip bloc. Ramurile atârnate de plafon şi de schele pot fi, de asemenea, folosite pentru odihnă. Ar trebui să se asigure jucării atârnate de lanţuri, de exemplu clopoţei pentru păsări, oglinzi şi jucării pentru animale, disponibile în comerţ. În fiecare incintă ar trebui să existe bazine cu apă puţin adâncă. Dacă porumbeii trebuie să fie manipulaţi în mod frecvent, se pot asigura zone sau spaţii „de cuibărire”, astfel încât păsările să poată fi învăţate să se retragă în aceste spaţii pentru capturare.

În măsura posibilului, incintele mai mari, îmbogăţite cu platforme, stinghii şi jucării, ar trebui folosite în locul incintelor „standard” pentru porumbei. Posibilitatea de a căuta hrană este benefică pentru porumbei; aceştia nu ar trebui ţinuţi pe podele din grătar fără o justificare ştiinţifică solidă.

Tabelul H.6

Porumbei: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Mărimea grupului	Suprafaţa minimă a incintei (m2)	Înălţimea minimă (cm)	Lungimea minimă a jgheabului de alimentare per pasăre (cm)	Lungimea minimă a stinghiei per pasăre (cm)
sub 6	2	200	5	30
7-12	3	200	5	30
Pentru fiecare pasăre suplimentară peste 12	0,15		5	30

Incintele ar trebui să fie lungi şi înguste (de exemplu 2 m × 1 m) mai degrabă decât pătrate, astfel încât păsările să poată efectua zboruri scurte.

g.   Orientări suplimentare privind adăpostirea şi îngrijirea cintezelor zebră, ca exemplare de rezervă şi în timpul experimentelor

Cintezele zebră (Taeniopygia guttata) pot fi întâlnite în cea mai mare parte a Australiei. Aceste păsări sunt foarte mobile, parcurgând distanţe mari în căutare de hrană, şi trăiesc în stoluri de mai multe sute de indivizi. Specia este monogamă şi prezintă dimorfism sexual, penajul masculului fiind mai frumos decât cel al femelei. Sezonul de împerechere nu este fix, ci este declanşat de coacerea seminţelor de iarbă. Cintezele zebră folosesc cuiburile pentru adăpostire, precum şi pentru reproducţie; cuiburile de adăpostire sunt folosite mai frecvent în condiţii de frig şi pot fi cuiburi vechi de reproducţie sau construite special pentru adăpostire.

Cintezele zebră sunt sociale; păsările care nu se reproduc ar trebui adăpostite în grupuri. Înmulţirea nedorită poate fi prevenită prin adăpostirea în grupuri de acelaşi sex, sau chiar suprimată în grupurile mixte, prin reţinerea cuiburilor de adăpostire şi a celor de reproducţie şi prin oferirea unui tip de hrană alcătuită din seminţe uscate şi verdeaţă proaspătă, dar niciodată seminţe umede sau încolţite. Păsările reproducătoare ar trebui să dispună de cuiburi, spre exemplu sub forma unor coşuri din răchită sau plastic sau sub forma unor cutii de lemn, cu iarbă uscată, hârtie mărunţită sau fibre de nucă de cocos ca material de aşternut; păsările vor apăra aceste cuiburi şi este important să se monitorizeze comportamentul lor pentru a se asigura că există suficiente cuiburi. Meiul ar trebui să fie permanent disponibil ca element de îmbogăţire a hranei. Deoarece cintezele zebră se hrănesc mai ales la sol, păsările ar trebui adăpostite pe podele solide pentru a facilita comportamentul natural de căutare a hranei.

Jucăriile, stinghiile şi leagănele proiectate pentru animalele de companie pot fi utile pentru aceste păsări şi ar trebui furnizate dacă este posibil. Stinghiile sunt deosebit de importante pentru bunăstarea păsărilor şi ar trebui plasate la diverse înălţimi pentru a facilita hrănirea şi odihna normală. Apa pentru scăldat ar trebui furnizată cel puţin o dată pe săptămână în tăvi cu apă de aproximativ 0,5-1 cm adâncime.

Aplicarea unor benzi colorate pe piciorul cintezelor zebră în scopul identificării este o măsură care poate avea efecte semnificative asupra comportamentului social şi reproductiv al acestor păsări (de exemplu, roşul poate să consolideze dominanţa, iar verdele sau albastrul să o reducă). Alegerea culorilor şi a modelelor benzilor pentru picior trebuie să se facă cu atenţie.

Dimensiunile minime ale incintelor pentru cintezele zebră sunt stabilite în tabelul H.7 din continuare. Incintele ar trebui să fie lungi şi înguste (spre exemplu, 2 m × 1 m), astfel încât păsările să poată efectua zboruri scurte. Cintezele zebră se dezvoltă bine în incinte exterioare, cu condiţia să aibă acces la adăpost şi cuiburi dacă este necesar. În condiţii de frig, ar trebui să se asigure încălzire suplimentară pentru păsările adăpostite în exterior.

Tabelul H.7

Cinteza zebră: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Mărimea grupului	Suprafaţa minimă a incintei (m2)	Înălţimea minimă (cm)	Numărul minim de alimentatoare
sub 6	1,0	100	2
7-12	1,5	200	2
13-20	2,0	200	3
Pentru fiecare pasăre suplimentară peste 20	0,05		1 la 6 păsări

Pentru studiile privind reproducţia, perechile ar trebui adăpostite în spaţii mai mici, în care există o îmbogăţire potrivită a mediului de viaţă, şi care au o suprafaţă minimă a podelei de 0,5 m2 şi o înălţime minimă de 40 cm. Durata izolării ar trebui justificată de către experimentator şi determinată în consultare cu tehnicianul veterinar şi cu persoanele competente responsabile pentru consultanţa privind bunăstarea animalelor.

I.   ORIENTĂRI SPECIFICE PRIVIND AMFIBIENII

1.   Introducere

Potrivit sistematicii, amfibienii se clasifică în trei ordine principale: Urodela (Caudata), Gymnophiona (Apoda) şi Anura (Ecaudata). Anura aparţine supraordinului Salientia. Prezentele orientări se referă la Urodela (salamandre, tritoni) şi Anura (broaşte, broaşte-râioase). Acestea diferă foarte mult în ceea ce priveşte modelele de distribuire geografică şi diversitatea mediului de viaţă: mediu acvatic (de exemplu, Xenopus laevis), semiacvatic (de exemplu, Rana temporaria), semiterestru (de exemplu, Bufo marinus) şi arboricol (de exemplu, Hyla cinerea). Amfibienii ocupă o gamă largă de tipuri de habitat, de la deşerturi aride la lacuri adânci cu apă dulce. Unii amfibieni îşi pot petrece majoritatea vieţii sub pământ sau la altitudini înalte în pădurile tropicale. Unii amfibieni pot fi întâlniţi în nordul cercului polar şi pot tolera condiţiile de îngheţ, în timp ce alţii au suferit o serie de adaptări pentru a evita deshidratarea în zonele calde.

Amfibienii sunt deosebit de adaptaţi la substratul pe/în care trăiesc. În acest context, pielea este un factor important în transferul de apă, substanţe solubile, inclusiv substanţe toxice şi oxigen. Astfel, pielea acestor animale joacă un rol cheie în supravieţuirea amfibienilor, în interacţiunea lor cu mediul ambiant şi în abilitatea de a exploata o gamă largă de habitate şi de condiţii ecologice. Sănătatea unui amfibian depinde de anumite proprietăţi şi particularităţi ale pielii, amfibienii fiind astfel bioindicatori importanţi ai sănătăţii mediului.

Dacă este posibil, amfibienii folosiţi în scopuri experimentale şi în alte scopuri ştiinţifice ar trebui să crească şi să se reproducă în captivitate. Animalele crescute în acest scop ar trebui folosite, de preferinţă, în locul celor capturate din sălbăticie.

Tabelul I.1. prezintă cele patru habitate principale ale amfibienilor şi exemple de specii din fiecare habitat folosite frecvent în scopuri experimentale şi în alte scopuri ştiinţifice. Următoarele recomandări furnizează detalii privind adăpostirea de bază şi condiţiile de îngrijire pentru speciile din aceste habitate. Procedurile specifice pot necesita folosirea unor specii care nu intră în cele patru categorii de habitat. Recomandări suplimentare privind nevoile acestor specii (sau dacă apar probleme comportamentale sau de reproducţie) ar trebui solicitate specialiştilor sau personalului de îngrijire, pentru a se garanta că toate nevoile particulare ale speciilor sunt tratate în mod adecvat. Informaţii suplimentare privind speciile folosite mai rar sunt disponibile în documentul cu informaţii generale, elaborat de grupul de experţi.

Tabelul I.1

Categorii principale de habitat şi exemple de specii frecvent folosite pentru fiecare habitat

Habitat	Specie de amfibieni	Dimensiuni (cm)	Distribuire geografică originală/Biotop	Temperatură optimă	Umiditate relativă	Perioadă principală de activitate
Acvatic (Urodele)	Ambystoma mexicanum (axolotl)	24-27	Mexic/canalele din fosta mare din Xochimilco	15-22 oC	100 %	Crepuscul
Acvatic (Anuri)	Xenopus laevis (broasca cu gheare)	6-12	Africa Centrală şi de Sud/heleşteie, ape subterane şi izvoare	18-22 oC	100 %	Crepuscul/noapte
Semiacvatic (Anuri)	Rana temporaria (broasca roşie de munte)	7-11	Europa (Centrală şi de Nord) şi Asia (fără Balcanii de sud)/lângă heleşteie, lacuri, cursuri de apă (maluri, pajişti)	10-15 oC	50-80 %	Zi/noapte
Semiterestru (Anuri)	Bufo marinus (broasca de trestie)	12-22	America Centrală şi de Sud/mangrove, păduri	23-27 oC	50-80 %	Noapte
Arboricol (Anuri)	Hyla cinerea (brotăcelul)	3-6	Sud-estul SUA/tufişuri din apropierea mlaştinilor cu chiparoşi, câmpii, păduri	18-25 oC	50-70 %	Zi/noapte

2.   Mediul şi controlul acestuia

2.1.   Ventilaţia

Incintele pentru amfibieni ar trebui ventilate adecvat. Apa din bazinele amfibienilor ar trebui filtrată, circulată şi aerată (a se vedea, de asemenea, punctul 4.3.1).

2.2.   Temperatura

Amfibienii sunt animale ectoterme. Zonele cu temperatură şi de umiditate diferite sunt benefice, permiţând amfibienilor să îşi caute micromediul preferat. Amfibienii expuşi la fluctuaţii frecvente ale temperaturii şi umidităţii pot fi grav afectaţi şi mai predispuşi la probleme de sănătate. Temperatura ambiantă şi cea a apei ar trebui controlate.

Hibernarea la amfibieni poate fi indusă sau întreruptă prin reglarea ritmului lumină-întuneric şi a temperaturii ambiante. Înainte de a induce hibernarea în captivitate, este necesar să se verifice dacă animalele au o stare bună de sănătate şi sunt bine hrănite. Pentru animalele reproducătoare pot fi simulate, după caz, condiţii propice stării de amorţeală (de exemplu, lumină difuză sau întuneric şi temperatură ambiantă între 8 şi 10 oC). În aceste condiţii, animalele pot fi ţinute fără să fie hrănite timp de patru sau cinci luni. Restabilirea condiţiilor de mediu prealabile hibernării induce activitatea şi comportamentul de împerechere.

Absenţa hibernării într-un mediu de laborator nu va cauza probleme majore de bunăstare.

2.3.   Umiditatea

Amfibienii nu beau apă, ci absorb umiditatea prin piele. Pierderea de apă este o problemă deosebit de importantă la amfibienii tereştri şi semitereştri din captivitate, deoarece hidratarea corectă a tegumentului este esenţială pentru funcţia normală a pielii amfibienilor. Zonele cu umiditate diferită din cadrul incintei sunt benefice. Chiar şi amfibienii adaptaţi la deşert ar trebui să aibă acces la un mediu umed.

2.4.   Iluminatul

Ar trebui să se asigure perioade de lumină care reflectă ciclul natural caracteristic locului din care provin animalele. Nivelurile de lumină din incinte ar trebui să corespundă celor întâlnite în condiţii naturale. În captivitate, atât animalele semiterestre, cât şi cele acvatice ar trebui să aibă posibilitatea de a se retrage în zone de umbră din cadrul incintei.

2.5.   Zgomotul

Amfibienii sunt foarte sensibili la zgomote (stimuli propagaţi în aer) şi la vibraţii (stimuli propagaţi în substrat) şi sunt deranjaţi de orice stimul nou, neaşteptat. De aceea, aceste tulburări inutile ar trebui reduse.

2.6.   Sistemele de alarmă

Se recomandă folosirea unor sisteme de alarmă adecvate atunci când se utilizează sisteme de circulare a apei şi/sau este necesar un sistem de aerare.

3.   Sănătatea

(A se vedea punctul 4.1 din secţiunea generală)

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Adăpostirea

La majoritatea amfibienilor, comportamentul social se limitează în principal la sezonul de împerechere. Cu toate acestea, se recomandă adăpostirea în grup a amfibienilor, de exemplu pentru a îmbunătăţi hrănirea şi pentru a reduce reacţiile de teamă. De exemplu, la Xenopus spp., hrănirea în grup promovează fenomenul de „hrănire frenetică”, care face ca toate animalele să se hrănească. În cazul densităţii foarte mici a stocului, acest fenomen de hrănire frenetică nu apare, iar hrana rămâne adesea neconsumată.

Pentru a se evita canibalismul la anumite specii (mai ales la speciile larvare Ambystoma spp. şi Scaphiopus spp.), animalele ar trebui adăpostite în grupuri mici. Canibalismul din grupuri poate fi redus prin gruparea pe dimensiuni.

4.2.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

Habitatul terestru al amfibienilor ar trebui amenajat, incluzând, de exemplu, ramuri, frunze, bucăţi de scoarţă, pietre sau alte materiale artificiale adecvate. Amfibienii beneficiază de pe urma acestei îmbogăţiri a mediului de viaţă în diferite feluri: de exemplu, aceste elemente permit animalelor să se ascundă şi asigură semne de orientare vizuală şi spaţială. Pereţii laterali ai terariului ar trebui să fie amenajaţi pentru a se asigura o suprafaţă structurată.

Se recomandă punerea la dispoziţie a unor locuri de ascundere/adăpostire potrivite nevoilor amfibienilor, deoarece acestea pot reduce stresul la amfibienii din captivitate. De exemplu, pentru Xenopus spp., se pot pune la dispoziţie tuburi de ceramică sau din plastic. Incintele ar trebui inspectate în mod regulat în cazul animalelor bolnave sau rănite. Un bazin cu o suprafaţă de culoare închisă poate mări sentimentul de siguranţă al animalelor.

Materialele folosite pentru structurile de îmbogăţire a mediului de viaţă nu ar trebui dăuneze sănătăţii amfibienilor. Incintele şi structurile de îmbogăţire a mediului ar trebui să aibă suprafeţe netede şi vârfuri rotunjite pentru a minimiza riscul de rănire a pielii amfibienilor.

4.3.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

4.3.1.   Incintele pentru amfibieni acvatici

Amfibienii acvatici, precum Xenopus laevis sau larva amfibiană, sunt adăpostiţi în bazine şi în acvarii. Acestea pot fi echipate cu un sistem de apă cu flux potrivit, care să permită circularea apei necontaminate (spre exemplu, declorinată), cu un dispozitiv de încălzire pentru a menţine temperaturi potrivite, cu un sistem de alimentare cu aer comprimat şi cu un filtru. Ar trebui să se vegheze ca sistemul de filtrare să nu se cauzeze rănirea animalelor. Exceptând cazul în care un sistem corect de circulare a apei este pus în aplicare, apa din bazine ar trebui înlocuit cu apă de calitate corespunzătoare aproximativ de două ori pe săptămână.

Pentru Xenopus spp., sistemele de schimbare regulată a apei (sisteme de tip încărcare-descărcare) sunt suficiente pentru menţinerea unei calităţi corespunzătoare a apei (de exemplu reducând nivelul de amoniac). Filtrele nu sunt necesare pentru Xenopus.

În afară de aceasta, ar trebui să se evite incintele lungi şi înguste, deoarece pot limita activitatea locomotoare şi comportamentele sociale de tipul hrănirii frenetice.

Tabelul I.2

Urodele acvatice, de exemplu Ambystoma spp.: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Lungimea corpului (28) (cm)	Suprafaţa minimă a zonei cu apă (cm2)	Suprafaţa minimă a zonei cu apă pentru fiecare animal suplimentar în cazul adăpostirii în grup (cm2)	Adâncimea minimă (cm)
până la 10 inclusiv	262,5	50	13
peste 10 până la 15 inclusiv	525	110	13
peste 15 până la 20 inclusiv	875	200	15
peste 20 până la 30 inclusiv	1 837,5	440	15
peste 30	3 150	800	20

Tabelul I.3

Anuri acvatici, spre exemplu, Xenopus spp.: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu  (29)

Lungimea corpului (30) (cm)	Suprafaţa minimă a zonei cu apă (cm2)	Suprafaţa minimă a zonei cu apă pentru fiecare animal suplimentar în cazul adăpostirii în grup (cm2)	Adâncimea minimă (cm)
până la 6 inclusiv	160	40	6
peste 6 până la 9 inclusiv	300	75	8
peste 9 până la 12 inclusiv	600	150	10
peste 12	920	230	12,5

4.3.2.   Incintele pentru amfibienii semiacvatici şi semitereştri

Amfibienii semiacvatici şi semitereştri sunt ţinuţi în incinte care cuprind o zonă de uscat şi o parte acvatică. Zona de apă din terariu ar trebui să permită ca animalele să se scufunde. Exceptând cazul în care se foloseşte un sistem de circulare continuă a apei, apa ar trebui reînnoită cel puţin de două ori pe săptămână.

Fiecare terariu ar trebui acoperit pentru a împiedica evadarea. Se recomandă vopsirea sau acoperirea exterioară a pereţilor transparenţi pentru a minimiza pericolul pentru animale. Materiale adăugate la organizarea interiorului pot include: material plastic acoperit cu o spumă moale şi plasat pe suprafaţa podelei din apropierea bazinului, pietre, bucăţi de scoarţă artificială, ramuri şi frunze artificiale, platforme. Ar trebui să se evite rumeguşul fin şi orice alt substrat care conţine particule mici, deoarece acestea afectează pielea sensibilă, adăpostesc agenţi patogeni şi sunt dificil de curăţat şi de reutilizat.

Tabelul I.4

Anuri semiacvatici, de exemplu, Rana temporaria: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Lungimea corpului (31) (cm)	Suprafaţa minimă a incintei (32) (cm2)	Suprafaţa minimă pentru fiecare animal suplimentar în cazul adăpostirii în grup (cm2)	Înălţimea minimă a incintei (33) (cm)	Adâncimea minimă (cm2)
până la 5,0 inclusiv	1 500	200	20	10
peste 5,0 până la 7,5 inclusiv	3 500	500	30	10
peste 7,5	4 000	700	30	15

Tabelul I.5

Anuri semitereştri, de exemplu, Bufo marinus: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Lungimea corpului (34) (cm)	Suprafaţa minimă a incintei (35) (cm2)	Suprafaţa minimă pentru fiecare animal suplimentar în cazul adăpostirii în grup (cm2)	Înălţimea minimă a incintei (36) (cm)	Adâncimea minimă (cm2)
până la 5,0 inclusiv	1 500	200	20	10
peste 5,0 până la 7,5 inclusiv	3 500	500	30	10
peste 7,5	4 000	700	30	15

4.3.3.   Incintele pentru amfibienii arboricoli

Ţinând seama de comportamentul diferitelor specii arboricole, ar trebui luate toate măsurile pentru a se asigura posibilitatea de manifestare a acestor comportamente, prin furnizarea de structuri pentru căţărat şi pentru odihnă (a se vedea secţiunea 4.3.2). În afară de aceasta, ar trebui să se pună la dispoziţie apă în care animalele se pot scufunda sau unde pot găsi un nivel mai mare de umiditate. Dacă se folosesc vase de apă, ele ar trebui aranjate astfel încât să fie uşor pentru amfibieni să intre sau să iasă din ele.

Tabelul I.6

Anuri arboricoli, de exemplu, Hyla cinerea: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Lungimea corpului (37) (cm)	Suprafaţa minimă a incintei (38) (cm2)	Suprafaţa minimă pentru fiecare animal suplimentar în cazul adăpostirii în grup (cm2)	Înălţimea minimă a incintei (39) (cm)
până la 3,0 inclusiv	900	100	30
peste 3,0	1 500	200	30

4.4.   Hrănirea

Cei mai mulţi amfibieni sunt carnivori şi preferă să consume nevertebrate mici vii (precum larvele, insectele şi viermii). Animalele crescute în captivitate ar trebui să beneficieze de hrana lor naturală sau de hrană similară acesteia. Cu toate acestea, amfibienii acvatici crescuţi în captivitate pot fi hrăniţi cu succes cu bucăţi de file de peşte sau cu bucăţi îngheţate de ficat şi de inimă. Frecvenţa hrănirii ar trebui să se facă în funcţie de condiţiile de mediu, precum temperatura şi intensitatea luminii. Nu se recomandă hrănirea zilnică a animalelor adulte, ci hrănirea până la saturaţie o dată sau de trei ori pe săptămână.

4.5.   Calitatea apei

Pentru amfibienii acvatici şi semiacvatici, calitatea apei, inclusiv concentraţia de amoniac şi nivelul pH-ului din apă, ar trebui monitorizată în mod regulat.

4.6.   Substrat, litieră, material pentru aşternut şi cuiburi

(A se vedea punctul 4.8 din secţiunea generală)

4.7.   Curăţenia

Pentru a se evita îmbolnăvirea animalelor, zonele terestre şi acvatice din terariu ar trebui curăţate cu grijă pentru a se îndepărta impurităţile, excrementele şi particulele de hrană.

4.8.   Manipularea

Pielea amfibienilor poate fi afectată cu uşurinţă. Este necesară o atenţie deosebită în timpul manipulării, care ar trebui să fie limitată la strictul necesar.

4.9.   Anestezierea şi sacrificarea prin metode umane

Procedurile invazive, potenţial dureroase, ar trebui însoţite atât de analgezice, cât şi de anesteziere. Deoarece la amfibieni o parte semnificativă de schimburi gazoase normale se realizează prin piele, pielea animalelor anesteziate, a căror respiraţie pulmonară este redusă sau întreruptă, ar trebui să fie menţinută întotdeauna umedă, de exemplu cu ajutorul unei bucăţi umezite de pânză.

4.10.   Înregistrarea datelor

(A se vedea punctul 4.12 din secţiunea generală)

4.11.   Identificarea

Identificarea individuală a animalelor se poate face prin mai multe metode adecvate, cum ar fi transponderele, marcarea incintelor animalelor ţinute individual, supravegherea modelelor de pigmentare sau de dispunere a negilor sau mici repere reprezentate de fire de aţă colorată. Marcarea chimică nu ar trebui folosită, deoarece substanţele sunt absorbite prin piele şi pot avea efecte toxice. Secţionarea degetelor este dăunătoare şi nu ar trebui efectuată.

5.   Transportul

În timpul transportului, amfibienii ar trebui să dispună de suficient aer şi umezeală şi, dacă este necesar, de dispozitive potrivite pentru a menţine temperatura şi umiditatea necesare.

J.   ORIENTĂRI SPECIFICE PRIVIND REPTILELE

1.   Introducere

Potrivit sistematicii morfologice, reptilele cuprind ca principale ordine Rhynchocephalia (tuatara), Squamata (şopârle, şerpi), Chelonia (broaşte ţestoase), şi Crocodilia (aligatori, crocodili, caimani şi gaviali). Acestea diferă foarte mult în ceea ce priveşte distribuţia geografică şi diversitatea mediilor de viaţă.

Spre deosebire de pielea mai mult sau mai puţin netedă şi umedă a amfibienilor, reptilele au pielea protejată cu solzi suprapuşi (şerpi, şopârle), cu o carapace (broaştele ţestoase) sau cu plăci osoase în piele (crocodilii, aligatorii şi caimanii). Pielea groasă este o adaptare pentru a proteja mai bine reptilele contra pierderii de apă care există în cazul pielii permeabile a amfibienilor.

Tabelul J.1 prezintă două categorii de habitat foarte generale ale reptilelor şi exemple de specii din fiecare habitat, frecvent folosite în scopuri experimentale şi în alte scopuri ştiinţifice. Următoarele instrucţiuni furnizează detalii privind adăpostirea de bază şi condiţiile de îngrijire recomandate pentru speciile din aceste habitate. Procedurile specifice pot necesita folosirea unor specii care nu intră în aceste categorii, precum reptilele semiacvatice, arboricole sau căţărătoare. În cazul în care apar probleme comportamentale sau de reproducţie, sau dacă sunt necesare informaţii suplimentare privind nevoile specifice ale altor specii, informaţiile ar trebui solicitate specialiştilor sau personalului de îngrijire, pentru a se garanta că toate nevoile particulare ale speciilor sunt tratate în mod adecvat. Informaţii suplimentare privind speciile folosite mai rar sunt disponibile în documentul cu informaţii generale, elaborat de grupul de experţi.

Dacă este posibil, reptilele folosite în scopuri experimentale şi în alte scopuri ştiinţifice ar trebui să fie procurate de la furnizori cu o bună reputaţie.

Tabelul J.1

Două categorii de habitat şi exemple de specii de reptile frecvent folosite din fiecare habitat

Habitat	Specie	Dimensiune (cm)	Distribuţie geografică originală/Biotop	Temperatură optimă	Umiditate relativă	Perioadă principală de activitate
Acvatic	Trachemys scripta elegans Ţestoasă de Florida	20-28	Valea fluviului Mississippi/ape liniştită cu fund cu nămol	20-25 oC	80-100 %	Zi
Terestru	Thamnophis sirtalis Şarpe-jartieră	40-70	America de Nord/păduri, zone umede	22-27 oC	60-80 %	Zi

2.   Mediul şi controlul acestuia

2.1.   Ventilaţia

Incintele pentru reptile ar trebui ventilate adecvat. Pentru a se împiedica evadarea animalelor, sistemul de ventilaţie ar trebui să fie protejat cu un paravan.

2.2.   Temperatura

Reptilele sunt ectoterme. Pentru a-şi menţine temperatura corpului, în condiţii naturale ele selectează micromedii în care pot câştiga sau pierde căldură. De aceea, incintele ar trebui să asigure animalelor zone cu diferite niveluri de temperatură (gradient de temperatură).

Cerinţele de temperatură ale diferitelor specii variază în mod considerabil şi pot chiar fluctua la aceeaşi specie în funcţie de perioada din an. În laborator, temperatura ambiantă şi a apei ar trebui controlată. La multe reptile, determinarea sexului şi diferenţierea sexuală sunt dependente de temperatură.

O lampă incandescentă poziţionată deasupra platformei de odihnă va permite creşterea temperaturii corpului. Când luminile sunt stinse, se poate utiliza o placă de încălzire. Terariul cu şerpi sau şopârle din biotopurile tropicale ar trebui echipat cu cel puţin o lampă de încălzire. Dispozitivele de încălzire ar trebui controlate termostatic pentru a preveni supraîncălzirea sau arsurile.

2.3.   Umiditatea

Pentru a regla umiditatea, este necesar, de asemenea, să se regleze rata de ventilaţie. O umiditate relativă de 70-90 % poate fi menţinută prin evaporarea apei dintr-un recipient plasat lângă sistemul de încălzire. Asigurarea unor zone cu gradient de umiditate este benefică.

2.4.   Iluminatul

Ar trebui să se asigure regimuri potrivite de lumină/întuneric în funcţie de specie, vârstă şi perioadă a anului. Reptilele ar trebui să aibă posibilitatea de a se retrage în zone de umbră din interiorul incintei. Lumina sau lămpile solare nu ar trebui să fie singura sursă de căldură. Ultravioletele sunt necesare pentru a stimula producţia de vitamina D a animalelor.

2.5.   Zgomotul

Reptilele sunt foarte sensibile la zgomote (stimuli propagaţi în aer) şi la vibraţii (stimuli propagaţi în substrat) şi sunt deranjate de orice stimul nou, neaşteptat. De aceea, aceste tulburări inutile ar trebui reduse.

2.6.   Sistemele de alarmă

Se recomandă folosirea unor sisteme de alarmă adecvate atunci când se utilizează sisteme de circulare a apei şi/sau este necesar un sistem de aerare.

3.   Sănătatea

Ar trebui să se aibă grijă atunci când se adăpostesc specii cu diferite stări de sănătate posibile.

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Adăpostirea

(A se vedea punctul 4.5.2 din secţiunea generală)

4.2.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

Habitatul reptilelor ar trebui să fie structurat astfel încât să includă, de exemplu, ramuri naturale sau artificiale, frunze, bucăţi de scoarţă şi pietre. Reptilele beneficiază de pe urma acestei îmbogăţiri a mediului de viaţă în diferite feluri: de exemplu, aceste elemente permit animalelor să se ascundă şi asigură semne de orientare vizuală şi spaţială. Pentru a preveni coliziunea cu sticla transparentă, pereţii laterali din terariu ar trebui să fie decoraţi astfel încât să asigure o suprafaţă structurată.

4.3.   Incinte – dimensiuni şi pardoseală

Incintele şi materialele din incinte ar trebui să aibă suprafeţe netede şi vârfuri rotunjite pentru a minimiza riscul de leziuni, iar pentru speciile cele mai sensibile ar trebui să se utilizeze materiale opace.

4.3.1.   Incintele pentru reptilele acvatice

Reptilele acvatice ar trebui să fie adăpostite în acvarii cu apă circulată, filtrată şi aerată. Apa ar trebui reînnoită aproximativ de două ori pe săptămână. Pentru a se reduce la minimum contaminarea bacteriană a apei, temperatura acesteia nu ar trebui să depăşească 25 oC. Nivelul apei ar trebui să permită ca reptilele să se scufunde.

Ar trebui să se asigure o platformă de odihnă, pe care reptilele să se poată târî sau sub care să se refugieze. Aceste platforme ar trebui fabricate din materiale potrivite, precum lemnul, astfel încât animalele să se poată agăţa cu ghearele pentru a ieşi din apă. Dacă este necesar, platformele trebuie înlocuite periodic. Platformele din epoxid sau poliuretan nu sunt adecvate şi se deteriorează repede la temperaturi mari permanente.

Tabelul J.2

Broaşte ţestoase acvatice, de exemplu, Trachemys spp.: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Lungimea corpului (40) (cm)	Suprafaţa minimă a zonei cu apă (cm2)	Suprafaţa minimă a zonei cu apă pentru fiecare animal suplimentar adăpostit în grup (cm2)	Adâncimea minimă (cm)
până la 5 inclusiv	600	100	10
peste 5 până la 10 inclusiv	1 600	300	15
peste 10 până la 15 inclusiv	3 500	600	20
peste 15 până la 20 inclusiv	6 000	1 200	30
peste 20 până la 30 inclusiv	10 000	2 000	35
peste 30	20 000	5 000	40

4.3.2.   Incintele pentru reptile terestre

Reptilele terestre ar trebui ţinute în incinte care cuprind o zonă de uscat potrivită şi o zonă acvatică. Zona de apă din terariu ar trebui să permită ca animalele să se scufunde. Se recomandă reînnoirea apei cel puţin de două ori pe săptămână, exceptând cazul unui sistem de circulare continuă a apei.

Terariul ar trebui să fie transparent, bine sudat, cu toate orificiile bine protejate, şi să aibă un capac sau uşi bine fixate care pot fi închise etanş. Toate uşile şi capacele ar trebui echipate cu încuietoare, cârlige sau zăvoare. Uşile şi capacele trebuie concepute astfel încât să se poată deschidă în întregime acoperişul sau un perete lateral pentru a facilita curăţarea (exceptând cazul reptilelor veninoase). Pentru unele specii, toţi pereţii laterali, exceptând peretele din faţă, respectiv acoperişul, ar trebui să fie opaci. În cazul reptilelor foarte iritabile sau care se sperie cu uşurinţă, peretele transparent poate fi prevăzut cu un paravan mobil. Mai multe criterii de securitate trebui îndeplinite în cazul adăpostirii şerpilor veninoşi.

Toate reptilele terestre ar trebui să beneficieze de un adăpost sub care să se poată refugia şi hrăni. O cutie-adăpost, precum un tub din argilă, simulează întunericul dintr-o vizuină.

Tabelul J.3

Şerpi tereştri, de exemplu, Thamnophis spp.: Dimensiuni minime ale incintelor şi standarde de spaţiu

Lungimea corpului (41) (cm)	Suprafaţa minimă a podelei (cm2)	Suprafaţa minimă pentru fiecare animal suplimentar adăpostit în grup (cm2)	Înălţimea minimă a incintei (42) (cm)
până la 30	300	150	10
peste 30 până la 40 inclusiv	400	200	12
peste 40 până la 50 inclusiv	600	300	15
peste 50 până la 75 inclusiv	1 200	600	20
peste 75	2 500	1 200	28

4.4.   Hrănirea

Reptilele crescute în captivitate ar trebui să beneficieze de alimentele lor naturale sau de alimente din comerţ apropiate de hrana lor naturală. Multe reptile sunt carnivore (toţi şerpii şi crocodilii, majoritatea şopârlelor şi unele ţestoase), dar unele sunt vegetariene, iar altele sunt omnivore. Unele specii manifestă obiceiuri de hrănire foarte stricte şi specifice. Reptilele, exceptând unii şerpi, pot fi învăţate să se hrănească cu pradă moartă. De aceea, în mod normal nu ar trebui să fie necesar ca aceste reptile să se hrănească cu vertebrate vii. Când se folosesc vertebrate moarte, acestea ar trebui să fi fost sacrificate prin metode umane, care evită riscul de toxicitate pentru reptile. Regimurile de hrănire ar trebui să fie adecvate speciei, stadiului de dezvoltare şi sistemului de creştere.

4.5.   Adăparea

Reptilele ar trebui să dispună în orice moment de apă potabilă.

4.6.   Substrat, litieră, material pentru aşternut şi cuiburi

O varietate de substraturi poate fi folosită pentru terariu, în funcţie de nevoile speciei. Ar trebui să se evite nisipul fin şi pietrişul şi orice alt substrat cu particule mici, deoarece acestea pot cauza leziuni grave ale gurii, leziuni interne sau indigestie, în special la şerpi.

4.7.   Curăţenia

(A se vedea punctul 4.9 din secţiunea generală)

4.8.   Manipularea

Manipularea reptilelor ar trebui să se facă cu grijă, întrucât acestea pot fi rănite cu uşurinţă. De exemplu, unele şopârle îşi pot pierde coada (autotomie), dacă sunt manipulate într-un mod nepotrivit, iar alte specii pot fi cu uşurinţă traumatizate.

4.9.   Sacrificarea prin metode umane

(A se vedea punctul 4.11 din secţiunea generală)

O metodă recomandată este sacrificarea printr-o supradoză de anestezic adecvat.

4.10.   Înregistrarea datelor

(A se vedea punctul 4.12 din secţiunea generală)

4.11.   Identificarea

Identificarea individuală a animalelor se poate face prin mai multe metode adecvate, cum ar fi transponderele, marcarea incintelor animalelor ţinute individual, monitorizarea caracteristicilor individuale ale pielii (culori, cicatrice); marcajele făcute cu creionul special trebuie înlocuite după fiecare năpârlire. Se pot folosi şi fire de aţă colorată ataşate la picioare. Secţionarea degetelor este dăunătoare şi nu ar trebui efectuată.

5.   Transportul

În timpul transportului, reptilele ar trebui să dispună de suficient aer şi umezeală şi, dacă este necesar, de dispozitive potrivite pentru a menţine temperatura şi umiditatea necesare.

K.   ORIENTĂRI SPECIFICE PRIVIND PEŞTII

1.   Introducere

Folosirea peştilor ca animale experimentale s-a extins foarte mult în ultima decadă din mai multe motive. Printre acestea se numără evoluţiile din acvacultură, care au condus la o varietate de studii de bază în domenii precum nutriţia, bolile, fiziologia şi genetica, ecotoxicologia şi alte cercetări toxicologice, precum şi la studii fundamentale de genetică şi de imunologie ale căror rezultate sunt relevante pentru grupurile superioare de vertebrate, inclusiv mamiferele. O largă varietate de specii de peşti sunt utilizate în scopuri experimentale; aceste specii au tipuri de habitat, nevoi comportamentale, de mediu şi de creştere diferite.

Peştii sunt animale ectoterme, fiind astfel extrem de adaptaţi la mediul lor acvatic particular. Ei au reacţii foarte rapide la stres, cu consecinţe fiziologice imediate, care pot persista destul de mult; astfel de schimbări au implicaţii evidente asupra bunăstării peştilor şi vor influenţa şi rezultatele experimentale.

Cercetătorii şi personalul de îngrijire a animalelor ar trebui să fie familiarizaţi cu caracteristicile speciilor de peşti deţinute în scopuri experimentale, astfel încât să se garanteze că există instalaţii şi proceduri de creştere adecvate înainte ca animalele să fie obţinute. Recomandări specifice privind păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss), somonul de Atlantic (Salmo salar), tilapia din familia ciclidelor, peştele zebră (Danio rerio), lavracul (Dicentrarchus labrax), halibutul de Atlantic (Hippoglossus hippoglossus), codul de Atlantic (Gadus morhua), calcanul-mare (Scophthalmus maximus) şi somnul african (Clarias gariepinus) sunt disponibile în documentul cu informaţii generale, elaborat de grupul de experţi. Recomandări suplimentare ar trebui solicitate specialiştilor sau personalului de îngrijire, pentru a se garanta că toate nevoile particulare ale speciilor sunt tratate în mod adecvat.

În timpul cercetării în acvacultură, atunci când scopul cercetării necesită ca peştii să fie ţinuţi în condiţii similare condiţiilor de adăpostire ale peştilor de crescătorie, adăpostirea animalelor ar trebui să respecte cel puţin standardele stabilite în Directiva 98/58/CE.

2.   Mediul şi controlul acestuia

2.1.   Alimentarea cu apă

Este esenţial să existe în permanenţă unde debit adecvat de apă de calitate potrivită. Circularea apei din sistemele de recirculare sau filtrarea apei din acvarii ar trebui să permită îndepărtarea corpurilor solide şi a deşeurilor şi să asigure menţinerea la niveluri acceptabile a parametrilor de calitate a apei. Ar trebui puse în aplicare sisteme de monitorizare care să garanteze că peştii dispun de o cantitate adecvată de apă de calitate corespunzătoare. Sistemul de circulare a apei ar trebui permită peştilor să înoate corect şi să păstreze un comportament normal. În majoritatea cazurilor, în acvariile pentru peştii postlarvari, apa ar trebui introdusă la nivelul suprafeţei, într-un colţ.

2.2.   Calitatea apei

Calitatea apei este cel mai important factor în menţinerea bunăstării peştilor şi în reducerea stresului şi a riscului de îmbolnăvire. Parametrii de calitate a apei ar trebui să se încadreze permanent în intervalul acceptabil pentru activitatea şi fiziologia normală a unei specii date. Definirea unui interval acceptabil este complicată, deoarece condiţiile optime nu sunt bine definite pentru multe specii, iar cerinţele speciilor individuale pot varia în funcţie de diferitele stadii de viaţă – larve, alevini, adulţi – sau în funcţie de situaţia fiziologică – metamorfoză, depunere de icre, hrănire, expuneri anterioare.

Peştii prezintă grade variate de adaptabilitate la condiţiile schimbătoare de calitate a apei. Poate fi necesar un anumit grad de aclimatizare şi aceasta ar trebui să se facă pe o perioadă adecvată pentru specia de peşti în cauză.

Deoarece cele mai multe specii de peşti nu pot funcţiona bine în apa care conţine un nivel ridicat de corpuri solide în suspensie, acestea ar trebui menţinute la un nivel acceptabil. În cazul în care este necesar, apă introdusă în instalaţii ar trebui să fie filtrată în mod corespunzător pentru a se îndepărta substanţele dăunătoare pentru peşti şi pentru a se menţine parametrii fizico-chimici adecvaţi ai apei.

2.2.1.   Oxigenul

Concentraţia de oxigen ar trebui să fie adecvată în funcţie de specie şi de contextul de adăpostire. Concentraţia de oxigen necesară variază în funcţie de temperatură, de concentraţia de dioxid de carbon, de salinitate, de cantitatea de hrană şi de densitatea stocului. În cazul în care este necesar, ar trebui să se asigure aerarea suplimentară a apei.

2.2.2.   Compuşi ai azotului

Amoniacul este principalul produs de excreţie al peştilor. Urina dizolvată, precum şi hrana şi excrementele, se transformă în compuşi neorganici, cum ar fi amoniacul şi fosfatul. Amoniacul se transformă mai departe în nitriţi şi nitraţi. Amoniacul şi nitriţii sunt foarte toxici pentru peşti, iar acumularea lor ar trebui evitată prin creşterea ratei de circulare a apei, prin reducerea densităţii sau a temperaturii sau prin biofiltrare.

Sensibilitatea la amoniac variază de la o specia la alta; în general, speciile marine şi exemplarele tinere sunt mai sensibile. Forma toxică de amoniac este amoniacul neionizat, a cărui cantitate depinde nu numai de concentraţia totală de amoniac, ci şi de pH, de salinitate şi de temperatură.

2.2.3.   Dioxidul de carbon (CO2)

Dioxidul de carbon este produs de peşti în timpul respiraţiei şi se dizolvă în apă formând acid carbonic, reducând astfel nivelul pH-ului. Acumularea de dioxid de carbon poate fi o problemă în cazul unei densităţi mari a stocului dacă se foloseşte oxigen pur în loc de aer pentru menţinerea conţinutului de oxigen din apă. Deşi concentraţiile ridicate de dioxid de carbon pot fi fatale, este foarte puţin probabil ca acestea să reprezinte o problemă în condiţii normale de adăpostire. Cu toate acestea, ar trebui să se vegheze ca sistemele de furnizare de apă, în special în cazul sistemelor bazate pe apă freatică, să nu introducă cantităţi nocive de dioxid de carbon în spaţiile de adăpostire.

2.2.4.   pH-ul

Nivelurile acceptabile ale pH-ului depind de mai mulţi factori de calitate a apei, cum ar fi dioxidul de carbon şi calciul. Pe cât posibil, pH-ul ar trebui menţinut stabil, deoarece orice schimbări de nivel vor influenţa alţi parametri de calitate a apei. În general, pH-ul poate fi mai scăzut în apa dulce decât în apa sărată. În cazul în care este necesar, ar trebui să se procedeze la reducerea pH-ului.

2.2.5.   Salinitatea

Cerinţele în materie de salinitate ale peştilor variază dacă aceştia sunt marini sau de apă dulce la origine sau adaptaţi. Unele specii pot tolera o gamă largă de niveluri de salinitate. La alte specii, toleranţa la salinitate poate varia în funcţie de vârstă. Modificările nivelului de salinitate ar trebui introduse în mod gradual.

2.3.   Temperatura

Temperatura ar trebui menţinută în gama optimă pentru speciile de peşti în cauză şi toate schimbări ar trebui efectuate în mod gradual. La temperaturi ridicate, poate fi necesar să se asigure aerarea suplimentară a apei din acvariu.

2.4.   Iluminatul

Mulţi peşti au nevoie de lumină pentru a se hrăni şi pentru alte activităţi comportamentale. Peştii ar trebui expuşi la o perioadă de lumină adecvată cât mai mult posibil, deoarece ciclul zi/noapte influenţează fiziologia şi comportamentul peştilor.

Multe specii de peşti nu ar trebui în mod normal adăpostite în condiţii de lumină puternică, deşi unele specii tropicale întâlnesc în mod natural lumină foarte puternică. În funcţie de necesităţile speciei, iluminatul ar trebui să fie atenuat sau acvariile ar trebui să fie acoperite şi prevăzute cu locuri de refugiu. Schimbările bruşte de lumină ar trebui evitate pe cât posibil.

2.5.   Zgomotul

Peştii pot fi deosebit de sensibili la sunete, chiar la niveluri foarte scăzute ale acestora. Nivelurile sonore din cadrul instalaţiilor experimentale ar trebui menţinute la minimum. Dacă este posibil, echipamentul care cauzează zgomot sau vibraţii, precum generatoarele de curent sau sistemele de filtrare, ar trebui separat de instalaţiile de adăpostire a peştilor. Peştii crescuţi într-un anumit mediu particular se vor adapta la stimulii prezentaţi în acel mediu şi pot fi afectaţi dacă sunt mutaţi în locuri nefamiliare.

2.6.   Sistemele de alarmă

(A se vedea punctul 2.6 din secţiunea generală)

3.   Sănătatea

3.1.   Informaţii generale

Ar trebui să se acorde o atenţie corespunzătoare igienei din instalaţiile experimentale. Sănătatea peştilor este strâns legată de condiţiile lor de mediu şi de creştere. Majoritatea bolilor sunt asociate cu stresul cauzat de precaritatea acestor condiţii şi orice încercare de a controla bolile ar trebui să identifice aceste cauze dacă se doreşte ca problemele să fie eradicate cu succes. Managementul sănătăţii peştilor vizează aproape întotdeauna populaţiile de peşti şi nu indivizii singuri, iar măsurile de control ar trebui concepute în mod corespunzător.

3.2.   Igienă şi dezinfecţie

Instalaţiile de adăpostire a peştilor, inclusiv conductele aferente, ar trebui curăţate şi dezinfectate atunci când este necesar. În sistemele închise, curăţenia şi dezinfecţia ar trebui să fie compatibile cu menţinerea unor condiţii microbiologice optime. Echipamentul, de exemplu plasele, ar trebui să fie dezinfectat după fiecare utilizare. Personalul ar trebui să ia măsuri de precauţie pentru a preveni contaminarea încrucişată între acvarii.

3.3.   Carantină

Stocurile nou introduse formate din peşti de crescătorie sau din peşti sălbatici ar trebui să fie menţinute într-o perioadă adecvată de carantină, cât mai separat de stocurile existente. În timpul carantinei, peştii ar trebui să fie monitorizaţi îndeaproape şi orice boală apărută ar trebui tratată sau stocul ar trebui distrus. Peştii de crescătorie ar trebui achiziţionaţi de la furnizori cu o bună reputaţie; în măsura posibilului, starea de sănătate a acestor peşti ar trebui verificată.

4.   Adăpostirea, îmbogăţirea mediului de viaţă şi îngrijirea

4.1.   Adăpostirea

Comportamentul peştilor influenţează densitatea stocului. Ar trebui să se ţină seama de comportamentul teritorial sau de formare de bancuri. Densitatea stocului ar trebui să se bazeze pe ansamblul nevoilor peştilor în materie de mediu, sănătate şi bunăstare. Peştii ar trebui să dispună de un volum de apă suficient pentru înotul normal. Ar trebui luate măsuri pentru a se evita sau minimiza agresiunea între peştii congeneri, fără a compromite bunăstarea animalelor. Densitatea stocului acceptabilă pentru o specie dată variază în funcţie de modul de circulare a apei şi de curenţi, de calitatea apei, de mărimea peştilor, de vârsta şi sănătatea lor, precum şi de metoda de hrănire. În principiu, grupurile ar trebui să fie alcătuite din peşti de aceeaşi mărime, pentru a se minimiza riscul de rănire sau de canibalism.

4.2.   Îmbogăţirea mediului de viaţă

În cazul unor specii, îmbogăţirea mediului de viaţă poate fi necesară pentru a ţine seama de caracteristicile comportamentale legate, de exemplu, de reproducere sau de vânarea altor animale. În acest sens, se pot asigura zone de refugiu pentru peştele buzat sau un substrat precum nisipul pentru unii peşti plaţi. Ar trebui să se garanteze că îmbogăţirea mediului de viaţă nu afectează în mod negativ calitatea apei, dar aceasta nu ar trebui să împiedice luarea unor măsuri adecvate pentru a mări bunăstarea peştilor.

4.3.   Incinte

4.3.1.   Instalaţii de adăpostire a peştilor

Peştii pot fi ţinuţi în incinte situate pe uscat în clădiri speciale sau în exterior, sau în structuri aflate în apă. Dacă este posibil, aceste instalaţii ar trebui să aibă un acces controlat şi să fie amplasate astfel încât să se reducă la minimum perturbările şi să se faciliteze menţinerea unor condiţii de mediu adecvate.

4.3.2.   Incintele situate pe uscat

Materialele folosite pentru construirea incintelor ar trebui să fie netoxice, durabile şi cu o suprafaţă interioară netedă, astfel încât să se prevină rănirea peştilor. Incintele ar trebui să aibă dimensiuni potrivite în raport cu densitatea stocului de peşti şi ar trebui să beneficieze de fluxul de apă necesar. Incintele ar trebui să aibă forma potrivită pentru a satisface nevoile comportamentale şi preferinţele speciilor particulare de peşti experimentali: de exemplu, incintele circulare sunt cele mai potrivite pentru salmonide. Incintele ar trebui proiectate astfel încât să împiedice evadarea. În cazul în care este necesar, incintele ar trebui să fie dotate cu sisteme de autocurăţare pentru a ajuta îndepărtarea deşeurilor şi a surplusului de hrană.

4.3.3.   Incintele aflate în apă

Peştii, în special speciile marine, pot fi ţinuţi în incinte aflate în apă. Dimensiunile incintei, inclusiv adâncimea, ar trebui să permită înotul activ şi formarea de bancuri de peşti. Mărimea ochiurilor de plasă ar trebui să permită circularea adecvată a apei, dar să împiedice în acelaşi timp evadarea peştilor. Incintele ar trebui proiectate astfel încât să se minimizeze riscul de atac din partea prădătorilor. De asemenea, incintele ar trebui să fie rigide, astfel încât să nu poată fi deformate de curenţii de apă şi să nu cauzeze prin această deformare blocarea peştilor.

4.4.   Hrănirea

Peştii pot fi hrăniţi fie cu hrană artificială, fie cu hrană naturală proaspătă/congelată. Hrana artificială este preferabilă, cu condiţia să respecte cerinţele nutriţionale ale speciei, şi este acceptabilă pentru peşti. Unii peşti, în funcţie de specie sau de vârstă, refuză această hrană artificială. De asemenea, hrana artificială tinde să afecteze în mai mică măsură calitatea apei.

Este important ca peştii să fie hrăniţi într-un ritm adecvat, care depinde de mai mulţi factori, inclusiv temperatura, mărimea şi nivelul de maturitate. Deoarece temperatura ridicată creşte rata metabolismului, nivelul de hrănire ar trebui de asemenea mărit. Nu este întotdeauna necesar ca peştii să fie hrăniţi în fiecare zi. Prezentarea hranei este foarte importantă de asemenea, pentru a asigura o hrănire adecvată. Ar trebui să se acorde o atenţie deosebită numărului de mese pe zi, vârstei peştilor, temperaturii apei şi mărimii granulelor sau a bucăţii de hrană oferită. Regimul de hrănire, gustul hranei şi prezentarea acesteia ar trebui să fie astfel încât toţi peştii să primească hrană suficientă. Ar trebui să se acorde o atenţie deosebită hrănirii peştilor larvari, în special unde se trece de la hrana naturală la cea artificială.

4.5.   Curăţarea incintelor

Excreţiile peştilor şi hrana neconsumată ar trebui eliminate din toate incintele. Dacă acestea sunt lăsate să se acumuleze, calitatea apei şi astfel sănătatea peştilor vor fi afectate în mod negativ. Incintele ar trebui să fie în mod regulat tratate şi curăţate pentru a preveni contaminarea şi reducerea schimbului de apă. Nu ar trebui să existe niciun risc de curgere în sens invers a apei, de natură să provoace contaminarea acesteia şi infecţii. În cazul în care incintele nu sunt dotate cu sisteme de autocurăţare, deşeurile ar trebui eliminate printr-un dispozitiv cu sifon, în funcţie de necesităţi, în general cât mai repede după hrănire. Marginile şi suprafaţa incintelor ar trebui curăţate în mod regulat pentru a evita acumularea de alge sau de alte materiale. Perturbarea peştilor ar trebui redusă la minimum în timpul curăţeniei.

4.6.   Manipularea

Manipularea poate cauza un nivel important de stres, prin urmare, aceasta ar trebui redusă la strictul necesar. În mod normal, peştii ar trebui să fie prinşi cu plasa şi anesteziaţi într-un recipient mai mic înainte de manipulare. Peştii ar trebui menţinuţi sub anestezie cât mai puţin timp şi ar trebui plasaţi în apă curată aerată pentru a-şi reveni. O concentraţie eficientă de anestezic ar trebui menţinută de-a lungul procedurii.

Prinderea peştilor ar trebui să se realizeze cu ajutorul unor plase cu dimensiuni adecvate ale cadrului şi ochiurilor. Plasele cu noduri ar trebui evitate. Plasele ar trebui dezinfectate şi clătite în apă curată înainte de utilizare.

Se recomandă ca manipularea peştilor scoşi din apă să se realizeze cu mănuşi umede sau mâini umede, pe o suprafaţă umezită, astfel încât să se evite pierderea de solzi şi de mucus. Ar trebui să se acorde o atenţie deosebită practicilor de manipulare, pentru a evita deshidratarea, sufocarea şi alte leziuni.

4.7.   Sacrificarea prin metode umane

În general, peştii ar trebui sacrificaţi prin:

—

o supradoză de anestezic, folosindu-se calea şi agentul anestezic potrivit în funcţie de mărime şi de specie. Atunci când sunt sacrificaţi prin imersiune, peştii ar trebui lăsaţi în soluţia de anestezic timp de cel puţin cinci minute după încetarea mişcării operculare şi/sau a reflexului vestibulo-ocular (VOR) sau

—	comoţie cerebrală indusă prin lovirea craniului. Decesul ar trebui confirmat, spre exemplu, prin distrugerea fizică a creierului sau exsanguinare.

4.8.   Înregistrarea datelor

Datele privind parametrii adecvaţi de calitate a apei ar trebui înregistrate.

4.9.   Identificarea

Identificarea individuală a tuturor peştilor dintr-o instalaţie nu este întotdeauna necesară sau fezabilă.

În cazul în care este necesar ca peşti să fie marcaţi pentru a fi identificaţi, metoda de marcare cel mai puţin invazivă este injectarea subcutanată de colorant. Ar trebui să fie luată în calcul cu prudenţă folosirea unor metode mai invazive, precum secţionarea unei înotătoare sau implantarea unui transponder pasiv. Marcarea mecanică nu ar trebui utilizată decât în cazul în care nicio altă metodă nu este adecvată.

Marcarea ar trebui efectuată în general sub anestezie, pentru a facilita manipularea şi pentru a minimiza riscul de rănire, de morbiditate şi de stres.

5.   Transportul

Peştii ar trebui să fie privaţi de hrană prealabil transportării, pe o perioadă suficientă pentru a permite curăţarea intestinelor şi a reduce astfel contaminarea cu excremente a sistemului de transport. Ar trebui să se prevină rănirea şi stresul peştilor în timpul capturării, încărcării, transportării şi descărcării. Ar trebui să se evite schimbările bruşte de temperatură, perioadele de hipoxie şi deteriorarea calităţii apei cauzată de produse de excreţie.

---

(1)  JO L 3, 5.1.2005, p. 1.

(2)  Şoarecii înţărcaţi pot fi ţinuţi în condiţiile acestor densităţi mai mari ale stocului, pentru o scurtă perioadă după înţărcare până la expediere, cu condiţia ca animalele să fie adăpostite în spaţii mai mari, care beneficiază de o îmbogăţire adecvată a mediului de viaţă. Aceste condiţii de adăpostire nu ar trebui să cauzeze nicio deficienţă de bunăstare, precum: nivel crescut de agresivitate, morbiditate sau mortalitate, stereotipii şi alte deficienţe comportamentale, pierderea de greutate sau alte reacţii de stres fiziologic sau comportamental.

(3)  În cazul studiilor de lungă durată, animalelor ar trebui să li se asigure spaţii de dimensiuni corespunzătoare pentru a permite adăpostirea în grup. Deoarece spre finalul acestor studii poate fi dificil să se prevadă densitatea stocului, pot exista ocazii în care dimensiunea spaţiului de care dispune un animal individual este situată sub valorile indicate anterior. În aceste situaţii, ar trebui să se acorde prioritate menţinerii unor structuri sociale stabile.

(4)  Şobolanii înţărcaţi pot fi ţinuţi în condiţiile acestor densităţi ale stocului, pentru o scurtă perioadă după înţărcare până la expediere, cu condiţia ca animalele să fie adăpostite în spaţii mai mari, care beneficiază de o îmbogăţire adecvată a mediului de viaţă. Aceste condiţii de adăpostire nu ar trebui să cauzeze nicio deficienţă de bunăstare, precum: nivel crescut de agresivitate, morbiditate sau mortalitate, stereotipii şi alte deficienţe comportamentale, pierderea de greutate sau alte reacţii de stres fiziologic sau comportamental.

(5)  Hamsterii înţărcaţi pot fi ţinuţi în condiţiile acestor densităţi ale stocului, pentru o scurtă perioadă după înţărcare până la expediere, cu condiţia ca animalele să fie adăpostite în spaţii mai mari, care beneficiază de o îmbogăţire adecvată a mediului de viaţă. Aceste condiţii de adăpostire nu ar trebui să cauzeze nicio deficienţă de bunăstare, precum: nivel crescut de agresivitate, morbiditate sau mortalitate, stereotipii şi alte deficienţe comportamentale, pierderea de greutate sau alte reacţii de stres fiziologic sau comportamental.

(6)  Observaţie: suprafaţa podelei fără platforme.

(7)  Animalele ar trebui adăpostite individual numai în situaţii excepţionale (a se vedea punctul 4.1).

(8)  Punctul cel mai înalt al incintei ar trebui să fie la cel puţin 1,8 m faţă de podea.

(9)  Animalele ar trebui adăpostite individual numai în situaţii excepţionale (a se vedea punctul 4.1). Maimuţele veveriţă ar trebui adăpostite, de preferinţă, în grupuri de patru sau mai multe animale.

(10)  Animalele nu ar trebui adăpostite individual decât în situaţii excepţionale (a se vedea punctul 4.1).

(11)  O incintă cu dimensiuni minime poate fi folosită pentru maximum trei animale.

(12)  O incintă cu dimensiuni minime poate fi folosită pentru maximum două animale.

(13)  În coloniile de reproducţie, nu este necesar niciun spaţiu/volum suplimentar pentru animalele tinere cu vârsta de până la 2 ani, adăpostite împreună cu mama lor.

(14)  Animalele nu ar trebui adăpostite individual decât în situaţii excepţionale (a se vedea punctul 4.1).

(15)  O incintă cu dimensiuni minime poate fi folosită pentru maximum două animale.

(16)  În coloniile de reproducţie, nu este necesar niciun supliment de spaţiu/volum pentru animalele tinere cu vârsta de până la 2 ani adăpostite împreună cu mama lor.

(17)  JO L 221, 8.8.1999, p. 23.

(18)  JO L 340, 11.12.1991, p. 28.

(19)  JO L 340, 11.12.1991, p. 33.

(20)  Pentru caprinele, poate fi necesară o înălţime minimă mai mare pentru a împiedica evadarea.

(21)  Porcinele pot fi izolate în incinte mai mici pe perioade scurte, spre exemplu prin compartimentarea incintei principale folosind pereţi despărţitori, atunci când această măsură este justificată din motive veterinare sau experimentale, de exemplu dacă este necesar consumul de hrană individuală.

(22)  Fiecare animal care primeşte hrană în raţii ar trebui să beneficieze de un spaţiu minim de hrănire.

(23)  Pentru a se asigura că este furnizat spaţiu adecvat, standardele de spaţiu pentru fiecare animal individual ar trebui bazate pe înălţimea la greabăn.

(24)  JO L 203, 3.8.1999, p. 53.

(25)  Acoperişul incintei ar trebui să fie făcut dintr-un material flexibil, pentru a reduce riscul de rănire la cap.

(26)  Aceasta ar trebui să cuprindă o zonă minimă de bazin de 0,5 m2 × 2 m2, cu o adâncime minimă de 30 cm. Bazinul poate ocupa până la 50 % din suprafaţa minimă a incintei.

(27)  Păsările care nu pot încă zbura pot fi adăpostite în compartimente cu o înălţime minimă de 75 cm.

(28)  Măsurată de la cap până la capătul cozii.

(29)  Aceste recomandări se aplică bazinelor de creştere, dar nu şi bazinelor folosite pentru împerecherea naturală şi pentru supraovulaţie din motive de eficienţă, deoarece procedurile din urmă necesită bazine individuale mai mici. Standardele de spaţiu sunt stabilite pentru adulţii din categoriile de dimensiunile indicate; se recomandă fie excluderea animalelor tinere şi a mormolocilor, fie modificarea proporţională a dimensiunilor.

(30)  Măsurată de la cap la cloacă.

(31)  Măsurată de la bot la cloacă.

(32)  O treime zonă de uscat, două treimi suprafaţă cu apă suficientă pentru ca animalele să se poată scufunda.

(33)  Măsurată de la zona de uscat până la partea interioară a acoperişului terariului; în afară de aceasta, înălţimea incintei ar trebui adaptată la organizarea interiorului.

(34)  Măsurată de la bot la cloacă.

(35)  O treime zonă de uscat, două treimi suprafaţă cu apă suficientă pentru ca animalele să se poată scufunda.

(36)  Măsurată de la zona de uscat până la partea interioară a acoperişului terariului; în afară de aceasta, înălţimea incintei ar trebui adaptată la organizarea interiorului.

(37)  Măsurată de la bot la cloacă.

(38)  Două treimi zonă de uscat, o treime suprafaţă cu apă suficientă pentru ca animalele să se poată scufunda.

(39)  Măsurată de la zona de uscat până la partea interioară a acoperişului terariului; în afară de aceasta, înălţimea incintei ar trebui adaptată la organizarea interiorului, care include, de exemplu, platforme, ramuri mari artificiale şi structuri pentru căţărat.

(40)  Măsurată în linie dreaptă de la vârful din faţă la vârful din spate al carapacei.

(41)  Măsurată de la bot la coadă.

(42)  Măsurată de la zona de uscat până la partea interioară a acoperişului terariului; în afară de aceasta, înălţimea incintei ar trebui adaptată la organizarea interiorului, care include, de exemplu, etajere şi ramuri mari artificiale.