Lista anexelor

ANEXA I

Domeniul de aplicare, definiții, simboluri și abrevieri, marcarea motoarelor, specificații și încercări, dispoziții pentru controlul conformității producției, parametri definitori ai familiei de motoare, alegerea motorului prototip

ANEXA II

Fișe de informații

Apendicele 1

Caracteristici esențiale ale motorului (prototip)

Apendicele 2

Caracteristici esențiale ale familiei de motoare

Apendicele 3

Caracteristici esențiale ale tipului de motor în cadrul familiei

ANEXA III

Procedura de încercare pentru motoarele AC

Apendicele 1

Proceduri de măsurare și de eșantionare

Apendicele 2

Calibrarea instrumentelor analitice

Apendicele 3

Evaluare și calcularea datelor

ANEXA IV

Procedura de încercare – motoare cu aprindere prin scânteie

Apendicele 1

Proceduri de măsurare și de eșantionare

Apendicele 2

Calibrarea instrumentelor analitice

Apendicele 3

Evaluare și calcularea datelor

Apendicele 4

Factori de deteriorare

ANEXA V

Caracteristici tehnice ale carburantului de referință prescris pentru încercările de omologare de tip și pentru verificarea conformității producției

ANEXA VI

Sistem de analiză și de eșantionare

ANEXA VII

Certificat de omologare de tip

Apendicele 1

Rezultatele încercărilor pentru motoarele AC

Apendicele 2

Rezultatele încercărilor pentru motoarele AS

Apendicele 3

Echipamente și dispozitive auxiliare care trebuie instalate pentru încercarea de determinare a puterii motorului

ANEXA VIII

Sistem de numerotare a certificatelor de omologare de tip

ANEXA IX

Lista omologărilor de tip eliberate pentru motoare/familie de motoare

ANEXA X

Lista motoarelor produse

ANEXA XI

Fișa tehnică a motoarelor omologate

ANEXA XII

Recunoașterea altor tipuri de omologare de tip

ANEXA IV

PROCEDURĂ DE ÎNCERCARE PENTRU MOTOARELE CU APRINDERE PRIN SCÂNTEIE

1.   INTRODUCERE

1.1.   Prezenta anexa descrie metoda de măsurare a emisiilor de poluanți gazoși provenite de la motoarele încercate.

1.2.   Încercarea se efectuează cu motorul urcat pe un stand de încercare și conectat la un dinamometru.

2.   CONDIȚII DE ÎNCERCARE

2.1.   Condiții de încercare a motorului

Se măsoară temperatura absolută (Ta) a aerului motorului la intrarea motorului, exprimată în grade Kelvin, și presiunea atmosferică uscată (ps), exprimată în kPa, și se determină parametrul f a după următoarea metodă:

2.1.1.   Valabilitatea încercării

Pentru ca încercarea să fie recunoscută ca fiind valabilă, parametrul f a trebuie să se încadreze în intervalul:

2.1.2.   Motoare cu sistem de răcire a aerului de supraalimentare

Se înregistrează temperatura mediului de răcire și temperatura aerului de supraalimentare.

2.2.   Sistem de admisie a aerului

Motorul încercat trebuie să fie echipat cu un sistem de admisie a aerului restricționat la ± 10 % din limita superioară specificată de constructor pentru un filtru nou de aer și un motor care funcționează în condițiile normale, specificate de constructor, pentru a obține un debit maxim de aer.

Pentru motoarele mici cu aprindere prin scânteie (cilindree < 1 000 cm3) se utilizează un sistem reprezentativ pentru motorul instalat.

2.3.   Sistemul de eșapament al motorului

Motorul încercat trebuie să fie echipat cu un sistem de eșapament care prezintă o contrapresiune a gazelor de eșapament de ± 10 % din limita superioară specificată de constructor pentru condiții normale de funcționare a motorului, care édau puterea maximă declarată în aplicația respectivă.

Pentru motoarele mici cu aprindere prin scânteie (cilindree < 1 000 cm3) se utilizează un sistem reprezentativ pentru motorul instalat.

2.4.   Sistem de răcire

Se utilizează un sistem de răcire a motorului cu o capacitate suficientă pentru a menține motorul la temperaturile normale de funcționare prescrise de constructor. Această dispoziție se aplică organelor care trebuie să fie detașate pentru a se măsura puterea, de exemplu în cazul în care se impune demontarea ventilatorului sau suflantei (de răcire) a motorului pentru a avea acces la arborele cotit.

2.5.   Ulei lubrifiant

Se utilizează un ulei lubrifiant care îndeplinește specificațiile constructorului motorului pentru un anumit motor și o anumită utilizare. Constructorii trebuie să utilizeze lubrifianți de motor reprezentativi pentru lubrifianții de motor disponibili pe piață.

Caracteristicile uleiului lubrifiant utilizat pentru încercare se înregistrează în anexa VII apendicele 2 punctul 1.2 pentru motoarele AS și se prezintă împreună cu rezultatele încercării.

2.6.   Carburatoare reglabile

Motoarele echipate cu carburatoare cu reglaj limitat se încearcă la cele două extremități ale reglajului.

2.7.   Carburant de încercare

Carburantul este carburantul de referință indicat în anexa V.

Cifra octanică și densitatea carburantului de referință utilizat pentru încercare sunt indicate în anexa VII apendicele 2 punctul 1.1.1 pentru motoarele AS.

Pentru motoarele în doi timpi, raportul de amestecare carburant/aer trebuie să fie cel recomandat de constructor. Procentul de ulei din amestecul carburant/ulei care alimentează motoarele în doi timpi și densitatea astfel obținută se înregistrează în anexa VII apendicele 2 punctul 1.1.4 pentru motoarele AS.

2.8.   Determinarea reglajelor dinamometrului

Măsurarea emisiilor se bazează pe puterea la frână necorectată. Se demontează dispozitivele auxiliare care servesc doar la funcționarea echipamentului însuși și care pot fi montate pe motor. Dacă aceste dispozitive auxiliare nu se demontează, se impune determinarea puterii absorbite de acestea pentru calcularea reglajelor dinamometrului, excepție făcând cazurile în care dispozitivele auxiliare fac parte integrantă din motor (de exemplu ventilatoarele de răcire la motoarele cu răcire cu aer).

Pentru motoarele care permit o astfel de reglare, se reglează restricția la admisie și contrapresiunea țevii de eșapament la limitele superioare indicate de constructor, în conformitate cu punctele 2.2 și 2.3. Se determină experimental valorile maxime ale cuplului la turațiile de încercare indicate în scopul calculării valorilor cuplului pentru modurile de încercare indicate. Pentru motoarele care nu sunt proiectate să funcționeze într-o gamă de turații pe o curbă a cuplului la sarcină maximă, constructorul declară cuplul maxim la turațiile de încercare. Reglarea motorului pentru fiecare dintre modurile încercării se calculează folosind următoarea formulă:

unde:

S	reprezintă reglajul dinamometrului [kW];
PM	reprezintă puterea maximă observată sau declarată pentru turația de încercare în condițiile de încercare (vezi anexa VII apendicele 2) [kW];
PAE	reprezintă puterea absorbită totală declarată pentru orice dispozitiv auxiliar instalat pentru încercare [kW] și care nu este prevăzut în anexa VII apendicele 3;
L	reprezintă procentul de cuplu specificat pentru modul de încercare.

Pentru un raportautoritatea tehnică care acordă omologarea poate verifica valoarea PAE.

3.   REALIZAREA ÎNCERCĂRII

3.1.   Instalarea echipamentelor de măsurare

Instrumentele și sondele de eșantionare se instalează conform instrucțiunilor. Dacă se utilizează un sistem de diluție totală a debitului, țeava de eșapament se conectează la acest sistem.

3.2.   Pornirea sistemului de diluție și a motorului

Se pornesc sistemul de diluție și motorul și se încălzesc până când toate temperaturile și presiunile se stabilizează la sarcină maximă și la turație nominală (punctul 3.5.2).

3.3.   Reglarea raportului de diluție

Raportul total de diluție nu trebuie să fie mai mic de 4.

Pentru sistemele cu concentrație controlată de CO2 sau NOx, conținutul de CO2 și NOx din aerul de diluție se măsoară la începutul și la sfârșitul fiecărei încercări. Diferența dintre concentrațiile CO2 și NOx de fond din aerul diluat de dinainte și după încercare nu trebuie să fie mai mare de 100 ppm sau respectiv 5 ppm.

Când se folosește un sistem de analiză a gazelor de eșapament diluate, concentrațiile de fond relevante se determină prin eșantionarea aerului de diluție într-un sac de eșantionare pe întreaga durată a încercării.

Măsurarea continuă a concentrației de fond (fără sac de eșantionare) se poate efectua în minimum trei puncte, la începutul, la sfârșitul și spre mijlocul ciclului, după care se calculează media valorilor obținute. La cererea constructorului, se poate omite măsurarea concentrației de fond.

3.4.   Verificarea analizorilor

Analizorii de emisii se aduc la zero și se etalonează.

3.5.   Ciclul de încercare

Specificația (c) a echipamentelor prevăzute în anexa I punctul 1 litera A punctul (iii).

Se aplică următoarele cicluri de încercare privind funcționarea dinamometrului la încercarea motorului, în funcție de tipul de echipament dat:

ciclul D (5)	:	motoare cu turație constantă și sarcină intermitentă, precum grupurile electrogene;
ciclul G1	:	echipamente neportabile cu turație intermediară;
ciclul G2	:	echipamente neportabile cu turație nominală;
ciclul G3	:	echipamente portabile.

3.5.1.1.   Moduri de încercare și factori de încărcare

Ciclul D
Numărul modului	1	2	3	4	5
Turația motorului	Turație nominală					Turație intermediară					Viteză de mers în gol
Sarcină în procente (6)	100	75	50	25	10
Factor de încărcare	0,05	0,25	0,3	0,3	0,1

Ciclul G1
Numărul modului						1	2	3	4	5	6
Turația motorului	Turație nominală					Turație intermediară					Viteză de mers în gol
Sarcină în procente						100	75	50	25	10	0
Factor de încărcare						0,09	0,2	0,29	0,3	0,07	0,05

Ciclul G2
Numărul modului	1	2	3	4	5						6
Turația motorului	Turație nominală					Turație intermediară					Viteză de mers în gol
Sarcină în procente	100	75	50	25	10						0
Factor de încărcare	0,09	0,2	0,29	0,3	0,07						0,05

Ciclul G3
Numărul modului	1										2
Turația motorului	Turație nominală					Turație intermediară					Viteză de mers în gol
Sarcină în procente	100										0
Factor de încărcare	0,85 (7)										0,15 (7)

3.5.1.2.   Alegerea ciclului adecvat de încercare

Dacă se cunoaște utilizarea principală a unui model de motor, ciclul de încercare se poate alege după modelele prezentate la punctul 3.5.1.3. Dacă nu se cunoaște cu exactitate utilizarea principală, ciclul de încercare adecvat se alege în funcție de specificațiile motorului.

3.5.1.3.   Exemple (lista nu este exhaustivă)

Exemple tipice pentru:

ciclul D:

grupuri electrogene cu sarcină intermitentă, inclusiv grupuri electrogene instalate la bordul vapoarelor și în trenuri (dar nu pentru propulsie), instalații de răcire, kituri de sudură;

compresoare cu gaz;

ciclul G1:

mașini automate de tuns iarba cu motor anterior sau la spate;

mașini pentru jocul de golf;

mașini de curățat iarba;

mașină portabilă de tuns iarba cu lamă rotativă sau cu cilindru;

echipamente de deszăpezire;

mașini de gunoi;

ciclul G2:

generatoare portabile, pompe, aparate de sudură și compresoare de aer;

poate cuprinde, de asemenea, echipamente de grădinărit și de întreținut gazonul care funcționează la turația nominală a motorului;

ciclul G3:

suflante;

ferăstraie cu lanț;

foarfece de grădină;

joagăre portabile;

motocultivatoare rotative;

pulverizatoare;

foarfece cu fir;

aparate de aspirat.

3.5.2.   Condiționarea motorului

Încălzirea motorului și a sistemului se efectuează la turație și cuplu maxime, pentru stabilizarea parametrilor motorului în conformitate cu recomandările constructorului.

Notă: Perioada de condiționare ar trebui, de asemenea, să preîntâmpine influența depunerilor în sistemul de eșapament rezultate dintr-o încercare anterioară. Este necesară de asemenea o perioadă de stabilizare între punctele de încercare, care a fost inclusă pentru a reduce la minim influențele între puncte.

3.5.3.   Desfășurarea încercării

Ciclurile de încercare G1, G2 și G3 se efectuează în ordinea ascendentă a numărului de mod al ciclului respectiv. Fiecare timp de eșantionare este de cel puțin 180 de secunde. Concentrațiile emisiilor de eșapament se măsoară și se înregistrează în ultimele 120 de secunde ale timpului de eșantionare corespunzător. Pentru fiecare punct de măsurare, durata modului trebuie să fie suficient de lungă pentru ca motorul să se stabilizeze în temperatură înainte de începerea eșantionării. Durata modului se înregistrează și se prezintă în raportul de încercare.

(a)

Pentru motoarele verificate în configurația de încercare privind «reglarea vitezei dinamometrului»: în fiecare mod al ciclului, după perioada tranzitorie inițială, turația indicată se menține la ± 1 % din turația nominală sau la ± 3 min-1, reținându-se cea mai mare dintre aceste valori, exceptând cazul în care motorul merge în gol, când trebuie respectate toleranțele indicate de constructor. Cuplul indicat se menține astfel încât media măsurătorilor efectuate în cursul perioadei să nu depășească ± 2 % din cuplul maxim al turației de încercare.

(b)

Pentru motoarele verificate în configurația de încercare privind «reglarea sarcinii dinamometrului»: în fiecare mod al ciclului, după perioada tranzitorie inițială, turația indicată se menține la ± 2 % din turația nominală sau la ± 3 min-1, reținându-se cea mai mare dintre aceste valori, dar turația se menține în orice caz la ± 5 %, exceptând cazul în care motorul merge în gol, când trebuie respectate toleranțele indicate de constructor. În timpul fiecărui mod al ciclului în care cuplul prescris se situează la cel puțin 50 % din cuplul maxim al turației de încercare, cuplul mediu indicat pe durata perioadei de colectare a datelor se menține la ± 5 % din cuplul prescris. În timpul modurilor ciclului de încercare în care cuplul prescris se situează la mai puțin de 50 % din cuplul maxim al turației de încercare, cuplul mediu specificat pe durata perioadei de colectare a datelor se menține la ± 10 % din cuplul prescris sau la ± 0,5 Nm, reținându-se valoarea cea mai ridicată.

3.5.4.   Reacția analizorilor

Datele furnizate de analizori se înregistrează cu ajutorul unui înregistrator pe bandă sau se măsoară cu ajutorul unui sistem echivalent de colectare a datelor, gazele de eșapament trebuind să treacă prin analizori cel puțin pe durata ultimelor 180 de secunde din fiecare mod. Dacă se aplică eșantionarea cu sac pentru măsurarea CO și CO2 diluate (a se vedea apendicele 1 punctul 1.4.4), se prelevă în sac un eșantion pe durata ultimelor 180 de secunde ale fiecărui mod, iar eșantionul se analizează și se înregistrează.

3.5.5.   Parametrii motorului

Turația și sarcina motorului, temperatura prizei de aer și debitul de carburant se măsoară pentru fiecare mod după stabilizarea motorului. Se înregistrează orice alte date necesare pentru calcule (a se vedea apendicele 3 punctele 1.1 și 1.2).

3.6.   Reverificarea analizorilor

După încercarea emisiei, se folosește un gaz zero și același tip de gaz de control pentru reverificare. Încercarea se consideră acceptată dacă diferența dintre rezultatele celor două măsurări este mai mică de 2 %.

Apendicele 1

1.   PROCEDURI DE MĂSURARE ȘI DE EȘANTIONARE

Componentele gazoase emise de motorul supus încercărilor se măsoară prin metodele descrise în anexa VI. Metodele din anexa VI descriu sistemele analitice recomandate pentru emisiile gazoase (punctul 1.1).

1.1.   Specificațiile dinamometrului

Se utilizează un dinamometru de motor cu caracteristici adecvate pentru a permite realizarea ciclului de încercare descris în anexa IV punctul 3.5.1. Instrumentele pentru măsurarea cuplului și a vitezei trebuie să permită măsurarea puterii arborelui în limitele date. Pot fi necesare calcule suplimentare.

Acuratețea aparaturii de măsurare trebuie să garanteze respectarea toleranțelor maxime ale cifrelor indicate la punctul 1.3.

1.2.   Debitul de carburant și debitul total diluat

Pentru măsurarea debitului de carburant utilizat la calcularea emisiilor (apendicele 3) se folosesc aparate de măsurare a debitului de carburant care trebuie să aibă acuratețea definită la punctul 1.3. Dacă se utilizează un sistem de diluare totală a debitului, debitul total al gazelor de eșapament diluate (GTOTW) se măsoară cu ajutorul unui sistem PDP sau CFV – anexa VI punctul 1.2.1.2. Acuratețea trebuie să fie conformă cu dispozițiile anexei III apendicele 2 punctul 2.2.

1.3.   Acuratețe

Calibrarea tuturor instrumentelor de măsurare decurge din normele naționale (internaționale) și îndeplinește cerințele din tabelele 2 și 3.

Tabelul 2 –   Deviații permise ale instrumentelor de măsurare a parametrilor referitori la motor

Nr.	Parametru	Deviație permisă
1	Turația motorului	± 2 % din indicație sau ± 1 % din valoarea maximă a motorului, reținându-se valoarea cea mai mare
2	Cuplu	± 2 % din indicație sau ± 1 % din valoarea maximă a motorului, reținându-se valoarea cea mai mare
3	Consum de carburant (8)	± 2 % din valoarea maximă a motorului
4	Consum de aer (8)	± 2 % din indicație sau ± 1 % din valoarea maximă a motorului, reținându-se valoarea cea mai mare

Tabelul 3 –   Deviații permise ale instrumentelor de măsurare a altor parametri esențiali

Nr.	Parametru	Deviație permisă
1	Temperaturi ≤ 600 K	± 2 K în valoare absolută
2	Temperaturi ≥ 600 K	± 1 % din indicație
3	Presiune a gazelor de eșapament	± 0,2 kPa în valoare absolută
4	Depresiune în colectorul de admisie	± 0,05 kPa în valoare absolută
5	Presiune atmosferică	± 0,1 kPa în valoare absolută
6	Alte presiuni	± 0,1 kPa în valoare absolută
7	Umiditate relativă	± 3 % în valoare absolută
8	Umiditate absolută	± 5 % din indicație
9	Debit al aerului de diluție	± 2 % din indicație
10	Debit al gazelor de eșapament diluate	± 2 % din indicație

1.4.   Determinarea componentelor gazoase

1.4.1.   Specificații generale privind analizorii

Analizorii trebuie să aibă o gamă de măsurare corespunzătoare acurateței cerute pentru măsurarea concentrațiilor componentelor gazelor de eșapament (punctul 1.4.1.1). Se recomandă utilizarea analizorilor astfel încât concentrația măsurată să se situeze între 15 % și 100 % din scala completă.

Dacă valoarea scalei complete este de 155 ppm (sau ppm C) sau mai mică sau dacă se utilizează sisteme de afișare a datelor (calculatoare, înregistratoare automate de date) care asigură o acuratețe suficientă și o rezoluție sub 15 % din scala completă, se acceptă și concentrații mai mici de 15 % din scala completă. În acest caz, sunt necesare calibrări suplimentare pentru a asigura acuratețea curbelor de calibrare – apendicele 2 punctul 1.5.2.2 din prezenta anexă.

Compatibilitatea electromagnetică (CEM) a echipamentului trebuie să se situeze la un nivel care să reducă la minimum erorile suplimentare.

1.4.1.1.   Acuratețe

Analizorul nu trebuie să devieze de la punctul de calibrare nominală cu mai mult de ± 2 % din indicație pe toată gama de măsurare, cu excepția punctului zero, și cu ± 0,3 % din scala completă la punctul zero. Acuratețea se determină în conformitate cu cerințele de calibrare prevăzute la punctul 1.3.

1.4.1.2.   Repetabilitate

Repetabilitatea trebuie să fie în astfel încât abaterea standard înregistrată în 10 reacții repetitive la o anumită calibrare sau la un anumit gaz de control înmulțită cu 2,5 să nu fie mai mare de ± 1 % din concentrația la scală completă pentru fiecare gamă utilizată peste 100 ppm (sau ppm C) sau ± 2 % din fiecare gamă utilizată sub 100 ppm (sau ppm C).

1.4.1.3.   Zgomot

Răspunsul de la o valoare maximă la alta al analizorului la gaz tip zero și la gaz de calibrare sau de control, pe o durată oarecare de 10 secunde, nu trebuie să depășească 2 % din scala completă pe toate gamele utilizate.

1.4.1.4.   Abatere zero

Reacția zero se definește ca fiind reacția medie, inclusiv zgomotul, la un gaz zero într-un interval de timp de 30 de secunde. Abaterea reacției zero pe o perioadă de o oră trebuie să fie mai mică de 2 % din scala completă pe cea mai mică gamă utilizată.

1.4.1.5.   Deviația scalei

Valoarea reacției se definește ca fiind reacția medie, inclusiv zgomotul, la un gaz de control într-un interval de timp de 30 de secunde. Abaterea valorii reacției pe o perioadă de o oră trebuie să fie mai mică de 2 % din scala completă pe cea mai mică gamă utilizată.

1.4.2.   Uscarea gazelor

Gazele de eșapament pot fi măsurate în stare umedă sau uscată. Orice dispozitiv de uscare a gazelor, utilizat dacă este cazul, trebuie să aibă un efect minim asupra concentrației gazelor măsurate. Aparatele de curățare chimică nu sunt o metodă acceptabilă de îndepărtare a apei din eșantion.

1.4.3.   Analizori

Punctele 1.4.3.1-1.4.3.5 descriu principiile de măsurare utilizate. În anexa VI este prezentată o descriere detaliată a sistemelor de măsurare.

Gazele care urmează a fi măsurate se analizează cu următoarele instrumente. Pentru analizorii neliniari se acceptă utilizarea circuitelor de liniarizare.

1.4.3.1.   Analiza monoxidului de carbon (CO)

Analizorul de monoxid de carbon trebuie să fie de tipul analizor cu raze infraroșii nedispersiv (NDIR).

1.4.3.2.   Analiza dioxidului de carbon (CO2)

Analizorul de dioxid de carbon trebuie să fie de tipul analizor cu raze infraroșii nedispersiv (NDIR).

1.4.3.3.   Analiza oxigenului (O2)

Analizorii de oxigen trebuie să fie de tipul detector paramagnetic (DPM), dioxid de zirconiu (DOZR) sau senzor electrochimic (SEC).

Notă: Senzorii cu dioxid de zirconiu nu sunt recomandați atunci când concentrațiile de HC și CO sunt ridicate, precum în cazul motoarelor cu aprindere prin scânteie cu ardere slabă. Senzorii electrochimici trebuie să aibă o compensație de interferență pentru CO2 și NOx.

1.4.3.4.   Analiza hidrocarburilor (HC)

În cazul eșantionării directe a gazelor, analizorul de hidrocarburi trebuie să fie de tipul detector de ionizare cu flacără încălzită (DIFI) cu detector, supape, țevi etc., încălzit astfel încât să mențină o temperatură a gazelor de 463 K ± 10 K (190 °C ± 10 °C).

În cazul eșantionării cu diluție a gazelor, analizorul de hidrocarburi trebuie să fie de tipul detector de ionizare cu flacără încălzită (DIFI) sau detector de ionizare cu flacără (DIF).

1.4.3.5.   Analiza oxizilor de azot (NOx)

Analizorul de oxizi de azot trebuie să fie de tipul detector de chimiluminiscență (DCL) sau detector încălzit chimiluminiscent (DICL) cu convertizor NO2/NO dacă măsurarea se efectuează în condiții uscate. Dacă măsurarea se efectuează în condiții umede, se utilizează un dispozitiv DICL cu convertizor menținut la peste 328 K (55 °C), cu condiția să fie satisfăcută verificarea călirii cu apă (anexa III apendicele 2 punctul 1.9.2.2). Atât pentru dispozitivele DCL cât și pentru dispozitivele DICL circuitul eșantioanelor trebuie să fie menținut la o temperatură la perete de 328-473 K (55-200 °C) până la convertizor pentru măsurare în condiții uscate și până la analizor pentru măsurare în condiții umede.

1.4.4.   Eșantionarea pentru emisiile de gaze

În cazul în care conținutul de gaze de eșapament este influențat de un sistem oarecare de posttratare a gazelor de eșapament, eșantionul de eșapament se ia în aval de acest dispozitiv.

Sonda de eșantionare a eșapamentului trebuie plasată într-un punct situat în partea cu presiune ridicată a tobei de eșapament, dar cât mai departe posibil de orificiul de eșapament. Pentru a asigura o amestecare completă a gazelor de eșapament ale motorului înainte de prelevarea eșantionului, se poate intercala, opțional, o cameră de amestecare între ieșirea tobei de eșapament și sonda de eșantionare. Camera de amestecare trebuie să aibă un volum interior cel puțin egal cu capacitatea cilindrică a motorului încercat înmulțită cu 10, iar dimensiunile ei trebuie să fie aproximativ aceleași în înălțime, lungime și lățime, de forma unui cub. Dimensiunea camerei de amestecare trebuie să fie pe cât posibil cât mai redusă, iar camera trebuie cuplată într-un punct cât mai aproape de motor. Linia de eșapament care iese din camera de amestecare a tobei de eșapament trebuie să se prelungească cu cel puțin 610 mm dincolo de punctul de amplasare a sondei de eșantionare și să aibă o dimensiune suficientă pentru a reduce la minimum contrapresiunea. Temperatura peretelui interior al camerei de amestecare trebuie menținută peste punctul de condensare a gazelor de eșapament, recomandându-se o temperatură de minimum 338 K (65 °C).

Opțional, toate componentele pot fi măsurate direct în tunelul de diluție sau prin eșantionare într-un sac de eșantionare, cu măsurarea ulterioară a concentrației din sacul de eșantionare.

Apendicele 2

1.   CALIBRAREA INSTRUMENTELOR ANALITICE

1.1.   Introducere

Fiecare analizor se calibrează de câte ori este necesar pentru a îndeplini cerințele de acuratețe ale prezentei norme. Metoda de calibrare care trebuie utilizată este descrisă în prezentul punct pentru analizorii indicați în apendicele 1 punctul 1.4.3.

1.2.   Gaze de calibrare

Trebuie respectată durata de depozitare a tuturor gazelor de calibrare.

Se înregistrează data de expirare a gazelor de calibrare declarată de constructor.

1.2.1.   Gaze pure

Puritatea cerută a gazelor se definește prin limitele de contaminare indicate în continuare. Următoarele gaze trebuie să poată fi utilizate:

—	azot purificat (contaminare ≤ 1 ppm C, ≤ 1 ppm CO, ≤ 400 ppm CO2, ≤ 0,1 ppm NO);

—	oxigen purificat (puritate > 99,5 % vol. O2);

—	amestec hidrogen-heliu (40 ± 2 % hidrogen, complementul fiind heliu); contaminare ≤ 1 ppm C, ≤ 400 ppm CO2;

—	aer sintetic purificat (contaminare ≤ 1 ppm C, ≤ 1 ppm CO, ≤ 400 ppm CO2, ≤ 0,1 ppm NO, conținut de oxigen între 18-21 % vol.).

1.2.2.   Gaze de calibrare și gaze de control

Se utilizează amestecuri de gaze având următoarea compoziție chimică:

—	C3H8 și aer sintetic purificat (a se vedea punctul 1.2.1);

—	CO și azot purificat;

—	NOx și azot purificat (cantitatea de NO2 conținută în acest gaz de calibrare nu trebuie să depășească 5 % din conținutul de NO);

—	CO2 și azot purificat;

—	CH4 și aer sintetic purificat;

—	C2H6 și aer sintetic purificat.

Notă: Se acceptă și alte combinații de gaze cu condiția ca acestea să nu interacționeze între ele.

Concentrația reală a unui gaz de calibrare și a unui gaz de control nu trebuie să depășească valoarea nominală cu mai mult de ± 2 %. Toate concentrațiile gazelor de calibrare sunt date în volum (procentaj de volum sau volum ppm).

Gazele utilizate pentru calibrare și control se pot obține, de asemenea, cu ajutorul unor dispozitive de amestecare de precizie (separatoare de gaze), prin diluare cu N2 purificat sau cu aer sintetic purificat. Acuratețea dispozitivului de amestecare trebuie să asigure o concentrație a gazelor de calibrare diluate de aproximativ ± 1,5 %. Această acuratețe implică faptul că gazele primare utilizate pentru amestecare trebuie să fie cunoscute cu o precizie de cel puțin ± 1 %, care poate fi corelată cu etaloane de gaze naționale și internaționale. Verificarea se efectuează între 15-50 % din scala completă pentru fiecare calibrare la care se utilizează un dispozitiv de amestecare.

Opțional, dispozitivul de amestecare se poate verifica cu un instrument de măsură, liniar prin construcție, de exemplu folosind gaz NO cu detector DCL. Reglarea scalei instrumentului se realizează cu un gaz de control conectat direct la instrument. Dispozitivul de amestecare se verifică la reglajele utilizate, iar valoarea nominală se compară cu concentrația măsurată de instrument. Diferența obținută trebuie să se situeze în fiecare punct la valoarea nominală ± 0,5 %.

1.2.3.   Verificarea interferenței oxigenului

Gazele de verificare a interferenței oxigenului trebuie să conțină propan cu 350 ppm C ± 75 ppm C de hidrocarburi. Valoarea concentrației se determină la toleranțele gazelor de calibrare prin analiză cromatografică a hidrocarburilor totale plus impurități sau prin amestecare dinamică. Azotul trebuie să fie diluantul predominant, complementul fiind oxigen. Amestecul necesar pentru încercarea motoarelor cu benzină este următorul:

Concentrație de interferență pentru O2	Complement
10 (9-11)	Azot
5 (4-6)	Azot
0 (0-1)	Azot.

1.3.   Procedură de operare pentru analizori și sistemul de eșantionare

Procedura de operare pentru analizori trebuie să respecte instrucțiunile de pornire și de utilizare operare ale fabricantului instrumentelor. Trebuie respectate cerințele minime indicate la punctele 1.4-1.9. Pentru instrumentele de laborator precum cromatografele GC sau CLIP (cromatografie lichidă de înaltă performanță), se aplică doar dispozițiile punctului 1.5.4.

1.4.   Încercare privind pierderile prin scurgere

Se efectuează o încercare privind pierderile prin scurgere ale sistemului. Sonda se deconectează de la sistemul de eșapament, iar capătul ei se astupă. Se pune în funcțiune pompa analizorului. După o perioadă inițială de stabilizare, toate aparatele de măsurare a debitului trebuie să indice zero. În caz contrar, se verifică liniile de eșantionare și se corectează eroarea.

Rata maximă a pierderilor prin scurgere acceptată la depresiune este de 0,5 % din viteza de curgere curentă pentru porțiunea de sistem verificată. Debitele analizorului și ale derivației pot fi utilizate pentru estimarea vitezelor de curgere curente.

Ca o variantă, sistemul poate fi evacuat la o presiune de cel puțin 20 kPa (80 kPa în presiune absolută). După o perioadă inițială de stabilizare, creșterea presiunii δp (kPa/min) din sistem nu trebuie să depășească:

unde:

Vsist	=	volumul sistemului [l]
fr	=	viteza de curgere a sistemului

O altă metodă constă în introducerea unei schimbări graduale în concentrație la începutul liniei de eșantionare prin comutarea de la gazul zero la gazul de control. Dacă, după o perioadă adecvată de timp, se indică o concentrație mai mică decât concentrația introdusă, rezultă că există probleme de calibrare sau pierderi prin scurgere.

1.5.   Procedură de calibrare

1.5.1.   Asamblarea instrumentelor

Se calibrează asamblarea instrumentelor și se verifică curbele de calibrare prin raportare la gaze standard. Se utilizează aceleași viteze de curgere a gazelor ca și în cazul eșantionării gazelor de eșapament.

1.5.2.   Timp de încălzire

Timpul de încălzire trebuie să fie cel recomandat de constructor. Dacă acesta nu este specificat, se recomandă o perioadă de minimum două ore pentru încălzirea analizorilor.

1.5.3.   Analizorii NDIR și DIFI

Se reglează analizorul NDIR, dacă este necesar, și se optimizează flacăra de ardere a analizorului DIFI (punctul 1.9.1).

1.5.4.   Cromatografe GC și CLIP

Cele două instrumente se calibrează conform practicilor de laborator și recomandărilor constructorului.

1.5.5.   Stabilirea curbelor de calibrare

1.5.5.1.   Reguli generale

(a)	Se calibrează fiecare gamă de măsură utilizată în mod normal.

(b)	Folosind aer sintetic purificat (sau azot), se reglează la zero analizorii de CO, CO2, NOx și HC.

(c)	Se introduc în analizori gazele de calibrare adecvate, se înregistrează valorile și se stabilesc curbele de calibrare.

(d)

Pentru toate gamele instrumentelor, cu excepția gamei celei mai joase, curba de calibrare se stabilește prin cel puțin 10 puncte de calibrare (exceptând punctul zero) dispuse la intervale egale. Pentru cea mai joasă gamă a instrumentului, curba de calibrare se stabilește prin cel puțin 10 puncte de calibrare (exceptând punctul zero) dispuse astfel încât jumătate dintre ele să se situeze deasupra punctului care reprezintă 15 % din valoarea scalei complete a analizorului, iar cealaltă jumătate sub acest punct. Pentru toate gamele, concentrația nominală maximă trebuie să fie egală cu sau mai mare de 90 % din scala completă.

(e)	Curba de calibrare se calculează prin metoda celor mai mici pătrate. Se poate utiliza o ecuație liniară sau neliniară de reglare.

(f)	Punctele de calibrare nu trebuie să se îndepărteze de curba de reglare stabilită prin metoda celor mai mici pătrate cu mai mult de ± 2 % din indicație sau cu mai mult de 0,3 % din scala completă, reținându-se valoarea cea mai mare.

(g)	Se verifică din nou reglarea la zero și se repetă, dacă este necesar, procedura de calibrare.

1.5.5.2.   Metode alternative

Se pot utiliza și alte tehnici (de exemplu calculatoare, comutatoare cu rază de acțiune controlată electronic etc.) dacă se poate demonstra că acestea au o acuratețe echivalentă.

1.6.   Verificarea calibrării

Fiecare gamă de operare utilizată în mod normal se verifică înaintea fiecărei analize, în conformitate cu procedura următoare.

Calibrarea se verifică prin folosirea unui gaz zero și a unui gaz de control a căror valoare nominală este mai mare de 80 % din scala completă a gamei de măsurare.

Dacă, pentru cele două puncte luate în considerare, valoarea indicată nu diferă de valoarea de referință declarată cu mai mult de ± 4 % din scala completă, se pot modifica parametrii de reglare. În caz contrar, se verifică gazul de control sau se stabilește o nouă curbă de calibrare în conformitate cu punctul 1.5.5.1.

1.7.   Calibrarea analizorului de gaz de marcare pentru măsurarea debitului gazelor de eșapament

Analizorul utilizat pentru măsurarea concentrațiilor gazului de marcare se calibrează folosind gazul standard.

Curba de calibrare se stabilește prin cel puțin 10 puncte de calibrare (exceptând punctul zero) dispuse astfel încât jumătate dintre ele să se situeze între punctele care reprezintă 4 % și 20 % din valoarea scalei complete a analizorului, iar cealaltă jumătate între punctele care reprezintă 20 % și 100 % din valoarea scalei complete. Curba de calibrare se calculează prin metoda celor mai mici pătrate.

Curba de calibrare nu trebuie să se îndepărteze de valoarea nominală a fiecărui punct de calibrare cu mai mult de ± 1 % din scala completă, în gama de 20-100 % din scala completă. De asemenea, curba de calibrare nu trebuie să se îndepărteze de valoarea nominală cu mai mult de ± 2 % din indicație în gama de 4-20 % din scala completă. Analizorul se fixează la zero și se reglează înainte de încercare cu ajutorul unui gaz zero și a unui gaz de control cu o valoare nominală mai mare de 80 % din scala completă a analizorului.

1.8.   Încercare privind eficiența convertorului de NOx

Eficiența convertorului utilizat pentru conversia NO2 în NO se încearcă în conformitate cu punctele 1.8.1-1.8.8 (figura 1 din anexa III apendicele 2).

1.8.1.   Instalație de încercare

Utilizând instalația de încercare prezentată în figura 1 din anexa III și procedura descrisă în continuare, se poate verifica eficiența convertizoarelor cu ajutorul unui ozonator.

1.8.2.   Calibrare

Detectorii DCL și DICL se calibrează în gama de măsurare cel mai frecvent utilizată respectând specificațiile constructorului, folosind un gaz zero și un gaz de control (acesta din urmă trebuie să aibă un conținut de NO de aproximativ 80 % din gama de măsurare, iar concentrația de NO2 din amestecul de gaze trebuie să fie mai mică de 5 % din concentrația de NO). Analizorul de NOx trebuie să fie în modul NO, astfel încât gazul de control să nu treacă prin convertor. Se înregistrează concentrația indicată.

1.8.3.   Calcule

Eficiența convertorului cu NOx se calculează după cum urmează:

unde:

a	=	concentrația de NOx în conformitate cu punctul 1.8.6.
b	=	concentrația de NOx în conformitate cu punctul 1.8.7.
c	=	concentrația de NO în conformitate cu punctul 1.8.4.
d	=	concentrația de NO în conformitate cu punctul 1.8.5.

1.8.4.   Adăugarea oxigenului

Cu ajutorul unui racord în T, se adaugă continuu oxigen sau aer zero în fluxul de gaz până când concentrația indicată este cu aproximativ 20 % mai mică decât concentrația indicată de calibrare prevăzută la punctul 1.8.2 (analizorul este în modul NO).

Se înregistrează concentrația (c) indicată. Ozonatorul rămâne dezactivat de-a lungul întregii operațiuni.

1.8.5.   Activarea ozonatorului

Apoi, se activează ozonatorul pentru a furniza o cantitate suficientă de ozon, astfel încât concentrația de NO să scadă la aproximativ 20 % (minimum 10 %) din concentrația de calibrare indicată la punctul 1.8.2. Se înregistrează concentrația (d) indicată (analizorul este în modul NO).

1.8.6.   Modul NOx

Apoi, se comută analizorul de NO pe modul NOx, astfel încât amestecul de gaze (compus din NO, NO2, O2 și N2) să treacă prin convertor. Se înregistrează concentrația (a) indicată (analizorul este în modul NOx).

1.8.7.   Dezactivarea ozonatorului

În continuare, se dezactivează ozonatorul. Amestecul de gaze descris la punctul 1.8.6 trece prin convertor în detector. Se înregistrează concentrația (b) indicată (analizorul este în modul NOx).

1.8.8.   Modul NO

Cu analizorul comutat pe modul NO și ozonatorul dezactivat, se oprește, de asemenea, fluxul de oxigen sau de aer sintetic. Valoarea NOx indicată de analizor nu trebuie să devieze cu mai mult de ± 5 % de la valoarea măsurată în conformitate cu punctul 1.8.2 (analizorul este în modul NO).

1.8.9.   Interval de încercare

Eficiența convertorului trebuie încercată în fiecare lună.

1.8.10.   Cerințe privind eficiența

Eficiența convertorului nu trebuie să fie mai mică de 90 %, recomandându-se cu insistență o eficiență mai mare de 95 %.

Notă: Dacă, cu analizorul în gama cea mai frecventă, ozonatorul nu permite obținerea unei reduceri de la 80 % la 20 % în conformitate cu punctul 1.8.5, se folosește gama cea mai mare care permite reducerea.

1.9.   Reglarea DIF

1.9.1.   Optimizarea reacției detectorului

Detectorul DIFI se reglează conform specificațiile constructorului instrumentelor. Pentru optimizarea reacției în gama de măsurare cea mai frecventă, se utilizează un gaz de control cu conținut de propan și aer.

După reglarea debitului de carburant și de aer conform recomandărilor constructorului, se introduce în analizor un gaz de control de 350 ± 75 ppm C. Reacția la un anumit debit de carburant se determină prin diferența dintre reacția la gazul de control și reacția la gazul zero. Debitul de carburant se reglează treptat peste și sub specificațiile constructorului. Se înregistrează reacția de control și reacția zero la aceste debite de carburant. Se reprezintă grafic diferența dintre reacția de control și reacția zero și se reglează debitul de carburant spre partea cu valori maxime a curbei. Această operațiune reprezintă reglarea inițială a debitului, putând fi necesară o optimizare ulterioară în funcție de rezultatele factorului de reacție la hidrocarburi și în funcție de verificarea interferenței oxigenului conform punctelor 1.9.2 și 1.9.3.

Dacă interferența oxigenului sau factorii de reacție la hidrocarburi nu îndeplinesc următoarele specificații, se reglează treptat debitul de aer peste și sub valorile specificate de constructor; operațiunile de la punctele 1.9.2 și 1.9.3 trebuie repetate pentru fiecare debit.

1.9.2.   Factori de reacție la hidrocarburi

Analizatorul se calibrează utilizând propan în aer și aer sintetic purificat, în conformitate cu punctul 1.5.

Factorii de reacție se determină la punerea în funcțiune a unui analizor și, în continuare, după operațiunile majore de întreținere. Factorul de reacție (Rf) pentru o anumită categorie de hidrocarburi este raportul dintre valoarea C1 indicată de DIF și concentrația de gaz din cilindru exprimată în ppm C1.

Concentrația gazului de încercare trebuie să se situeze la un nivel care să dea o reacție de aproximativ 80 % din scala completă. Concentrația trebuie cunoscută cu o acuratețe de ± 2 % în raport cu un standard gravimetric exprimat în volum. În plus, cilindrul de gaz trebuie precondiționat timp de 24 de ore, la o temperatură de 298 K (25 °C) ± 5 K.

Gazele de încercare care trebuie utilizate și diferitele game recomandate pentru factorii de reacție sunt următoarele:

—	metan și aer sintetic purificat: 1,00 ≤ Rf ≤ 1,15;

—	propilen și aer sintetic purificat: 0,90 ≤ Rf ≤ 1,1;

—	toluen și aer sintetic purificat: 0,90 ≤ Rf ≤ 1,10.

Aceste valori se raportează la factorul de reacție (Rf) 1,00 pentru propan și aer sintetic purificat.

1.9.3.   Verificarea interferenței oxigenului

Verificarea interferenței oxigenului se efectuează la punerea în funcțiune a unui analizor și, în continuare, după operațiunile majore de întreținere. Se alege o gamă în care gazele de verificare a interferenței oxigenului vor fi cuprinse în tranșa superioară de 50 %. Încercarea se efectuează cu temperatura cuptorului reglată la valoarea solicitată. Gazele de verificare a interferenței oxigenului sunt specificate la punctul 1.2.3.

(a)	Analizorul se aduce la zero.

(b)	Se reglează scala analizorului cu amestecul conținând 0 % oxigen pentru motoarele cu benzină.

(c)	Se verifică din nou reacția zero. Dacă aceasta s-a modificat cu mai mult de 0,5 % din scala completă, se repetă operațiunile de la literele (a) și (b).

(d)	Se introduc gazele de verificare a interferenței oxigenului 5 % și 10 %.

(e)	Se verifică din nou reacția zero. Dacă aceasta s-a modificat cu mai mult de 1 % din scala completă, se repetă încercarea.

(f)

Interferența oxigenului (% O2I) se calculează pentru fiecare amestec de la litera (d) după cum urmează: unde: A = concentrația de hidrocarburi (ppm C) a gazului de control utilizat la litera (b) B = concentrația de hidrocarburi (ppm C) a gazelor de verificare a interferenței oxigenului utilizate la litera (d) C = reacția analizorului D = procentul reacției analizatorului la scală completă datorate lui A

(g)	Procentul de interferență a oxigenului (% O2I) trebuie să fie mai mic de ± 3 % înainte de încercare pentru toate gazele necesare pentru verificarea interferenței oxigenului.

(h)	Dacă interferența oxigenului este mai mare de ± 3 %, debitul de aer se reglează treptat peste și sub specificațiile constructorului, repetând operațiunea de la punctul 1.9.1 pentru fiecare debit.

(i)	Dacă interferența oxigenului este mai mare de ± 3 %, după reglarea debitului de aer, se reglează debitul de carburant și apoi debitul eșantionului, repetând operațiunea de la punctul 1.9.1 pentru fiecare nou reglaj.

(j)	Dacă și acum interferența oxigenului este mai mare de ± 3 %, se repară sau se înlocuiesc analizorul, carburantul pentru DIF sau aerul de ardere. Apoi se repetă operațiunile de la prezentul punct cu echipamentele reparate sau înlocuite sau cu noile gaze.

1.10.   Efecte de interferență cu analizatorii de CO, CO2, NOx și O2

Alte gaze decât cel analizat pot interfera în mai multe moduri cu valorile indicate. Interferența pozitivă apare la instrumentele NDIR și DPM atunci când cazul care interferă are același efect cu cel măsurat, dar într-o măsură mai mică. Interferența negativă apare la instrumentele NDIR atunci când un gaz de interferență lărgește banda de absorbție a gazului măsurat și la instrumentele DCL atunci când gazul de interferență atenuează radiația. Verificările interferenței prevăzute la punctele 1.10.1 și 1.10.2 se efectuează înainte de punerea în funcțiune a unui analizor și după operațiunile majore de întreținere, dar cel puțin o dată pe an.

1.10.1.   Verificarea pentru interferențe a analizorului de CO

Apa și CO2 pot afecta funcționarea analizorului de CO. În consecință, se barbotează în apă, la temperatura ambiantă, un gaz de control cu CO2 având o concentrație de 80-100 % din scala completă a gamei maxime de măsurare utilizate în timpul încercării și se înregistrează reacția analizorului. Această reacție nu trebuie să fie mai mare de 1 % din scala completă pentru game egale sau mai mari de 300 ppm sau mai mare de 3 ppm pentru game sub 300 ppm.

1.10.2.   Verificarea de călire a analizorului de NOx

Cele două gaze importante pentru analizorii DCL (și DICL) sunt CO2 și vaporii de apă. Reacțiile la călire ale acestor gaze sunt proporționale cu concentrațiile lor și necesită, în consecință, tehnici de încercare pentru determinarea călirii la concentrațiile cele mai ridicate prevăzute în timpul încercării.

1.10.2.1.   Verificarea de călire a analizorului de CO2

Se trece prin analizatorul NDIR un gaz de control cu CO2 având o concentrație de 80-100 % din scala completă a gamei maxime de măsurare și se înregistrează valoarea CO2 măsurată (A). În continuare, gazul se diluează în proporție de aproximativ 50 % cu un gaz de control cu NO și se trece prin NDIR și D(I)CL, înregistrându-se valorile CO2 și NO (B și, respectiv, C). Se închide fluxul de CO2, astfel încât prin D(I)CL să treacă doar gazul de control cu NO, înregistrându-se valoarea NO (D).

Călirea, care nu trebuie să fie mai mare de 3 % din scala completă, se calculează după cum urmează:

unde:

A	:	concentrația de CO2 nediluat, măsurată cu NDIR (%)
B	:	concentrația de CO2 diluat, măsurată cu NDIR (%)
C	:	concentrația de NO diluat, măsurată cu DCL (ppm)
D	:	concentrația de NO nediluat, măsurată cu DCL (ppm)

Se pot utiliza metode echivalente de diluție și de cuantificare a valorii gazelor de control cu CO2 și NO, precum metoda dinamică/prin amestecare/prin dozare.

1.10.2.2.   Verificarea de călire cu apă

Această verificare se aplică doar măsurărilor concentrațiilor de gaze în stare umedă. Calcularea călirii cu apă trebuie să ia în considerare diluția gazului de control cu NO cu vapori de apă și calculul la scară a concentrației de vapori de apă din amestec până la cea prevăzută în timpul încercării.

Se trece prin D(I)CL un gaz de control cu NO având o concentrație de 80-100 % din scala completă a gamei normale de măsurare și se înregistrează valoarea NO măsurată (D). În continuare, gazul de control cu NO se barbotează la temperatura camerei, se trece apoi prin D(I)CL și se înregistrează valoarea NO măsurată (C). Se determină temperatura apei și se înregistrează (F). Se determină presiunea vaporilor de saturație din amestec care corespunde temperaturii apei din barbotor (F) și se înregistrează (G). Concentrația vaporilor de apă (în procente) din amestec se calculează astfel:

și se înregistrează (H). Concentrația prevăzută a gazului de control cu NO diluat (în vapori de apă) se calculează astfel:

și se înregistrează (De).

Călirea cu apă nu trebuie să fie mai mare de 3 % și se calculează astfel:

unde:

De	:	concentrația prevăzută de NO diluat (ppm)
C	:	concentrația de NO diluat (ppm)
Hm	:	concentrația maximă de vapori de apă (%)
H	:	concentrația reală de vapori de apă (%).

Notă: Este important ca gazul de control cu NO să conțină o concentrație minimă de NO2 pentru această verificare, deoarece nu s-a ținut cont de absorbția NO2 în apă în calculele privind călirea.

1.10.3.   Interferența cu analizorul de O2

Reacția unui analizor DPM datorată altor gaze decât oxigenul este comparativ redusă. Echivalenții în oxigen ai constituenților comuni ai gazelor de eșapament sunt prezentați în tabelul 1.

Tabelul 1 –   Echivalenți oxigen

Gaz	Echivalent O2%
Dioxid de carbon (CO2)	– 0,623
Monoxid de carbon (CO)	– 0,354
Monoxid de azot (NO)	+ 44,4
Dioxid de azot (NO2)	+ 28,7
Apă (H2O)	– 0,381

Concentrația de oxigen observată se corectează cu ajutorul următoarei formule dacă se dorește efectuarea unor măsurători de înaltă precizie:

1.11.   Intervale de calibrare

Analizorii se calibrează în conformitate cu punctul 1.5 cel puțin o dată la trei luni sau ori de câte ori are loc o reparație sau o modificare a sistemului care ar putea influența calibrarea.

Apendicele 3

1.   EVALUARE ȘI CALCULAREA DATELOR

1.1.   Evaluarea emisiilor gazoase

Pentru evaluarea emisiilor gazoase, se face media valorilor indicate de înregistratorul grafic în cel puțin ultimele 120 de secunde ale fiecărui mod și se determină concentrațiile medii (conc) de HC, CO, NOX și CO2 produse pe durata fiecărui mod pe baza mediilor valorilor indicate și a datelor de calibrare corespunzătoare. Se poate utiliza un tip diferit de înregistrare dacă acesta asigură obținerea unor date echivalente.

Concentrațiile medii de fond (concd) se pot determina pe baza valorilor înregistrate pentru aerul de diluție din sac sau pe baza valorilor concentrației de fond înregistrate continuu (fără eșantionare cu sac) și a datelor de calibrare corespunzătoare.

1.2.   Calcularea emisiilor gazoase

Rezultatele finale indicate ale încercărilor se obțin prin următoarele operațiuni.

1.2.1.   Corecție stare uscată/stare umedă

Dacă nu s-a determinat în stare umedă, concentrația măsurată se transformă în concentrație în stare umedă:

Pentru gazele de eșapament primare:

unde α este raportul hidrogen/carbon din carburant.

Se calculează concentrația de H2 din eșapament:

Factorul kw2 se calculează:

cu Ha = umiditatea absolută a prizei de aer, în g de apă/kg de aer uscat.

Pentru gazele de eșapament diluate:

pentru măsurarea CO2 în stare umedă:

sau, pentru măsurarea CO2 în stare uscată:

unde α este raportul hidrogen/carbon din carburant.

Factorul kw1 se calculează cu ajutorul următoarei ecuații:

unde:

Hd	umiditatea absolută a aerului de diluție, în g de apă/kg de aer uscat
Ha	umiditatea absolută a prizei de aer, în g de apă/kg de aer uscat

Pentru aerul de diluție:

Factorul kw1 se calculează cu ajutorul următoarei ecuații:

unde:

Hd	umiditatea absolută a aerului de diluție, în g de apă/kg de aer uscat
Ha	umiditatea absolută a prizei de aer, în g de apă/kg de aer uscat

Pentru priza de aer (dacă este diferită de aerul de diluție):

Factorul kw2 se calculează cu ajutorul următoarei ecuații:

cu Ha = umiditatea absolută a prizei de aer, în g de apă/kg de aer uscat.

1.2.2.   Corecția umidității pentru NOx

Deoarece emisia de NOx depinde de condițiile aerului ambiant, concentrația de NOx se înmulțește cu factorul KH care ține cont de umiditate:

cu Ha = umiditatea absolută a prizei de aer, în g de apă/kg de aer uscat.

1.2.3.   Calcularea debitului masei emisiilor

Debitele masei emisiilor Gasmass [g/h] pentru fiecare mod se calculează după cum urmează.

(a)

Pentru gazele de eșapament primare (9): unde:   GFUEL [kg/h] este debitul masei de carburant   MWGas [kg/kmol] este masa moleculară a gazului respectiv, a se vedea tabelul 1; Tabelul 1 –   Mase moleculare Gaz MWGas [kg/kmol] NOx 46,01 CO 28,01 HC MWHC = MWFUEL CO2 44,01   — MWFUEL = 12,011 + α 1,00794 + β 15,9994 [kg/kmol] este masa moleculară a unui carburant având un raport hidrogen/carbon α și un raport oxigen/carbon β (10); — CO2AER este concentrația de CO2 din priza de aer (se presupune că această concentrație este egală cu 0,04 % dacă nu se măsoară).

(b)

Pentru gazele de eșapament diluate (9): unde: — GTOTW [kg/h] este debitul masei de gaze de eșapament diluate în stare umedă care, atunci când se utilizează un sistem de diluție totală a debitului, se determină în conformitate cu anexa III apendicele 1 punctul 1.2.4; — concc este concentrația de fond corectată: cu Coeficientul u este prezentat în tabelul 2. Tabelul 2 –   Valorile coeficientului u Gaz u conc NOx 0,001587 ppm CO 0,000966 ppm HC 0,000479 ppm CO2 15,19 % Valorile coeficientului u se bazează pe o masă moleculară a gazelor de eșapament diluate egală cu 29 [kg/kmol]; valoarea lui u pentru HC se bazează pe un raport mediu carbon/hidrogen de 1:1,85.

1.2.4.   Calcularea emisiilor specifice

Emisia specifică (g/kWh) se calculează pentru fiecare component dat:

unde Pi = PM, i + PAE, i

Când dispozitivele auxiliare precum ventilatorul de răcire sau suflanta rămân montate pentru încercare, puterea absorbită de acestea se adaugă la rezultate, excepție făcând cazurile în care aceste dispozitive auxiliare fac parte integrantă din motor. Puterea ventilatorului sau a suflantei se determină la turațiile utilizate pentru încercări fie prin calculare în funcție de caracteristicile standard, fie prin încercări practice (anexa VII apendicele 3).

Factorii de încărcare și numărul modurilor n utilizate la calculele prezentate anterior sunt indicați în anexa IV punctul 3.5.1.1.

2.   EXEMPLE

2.1.   Date pentru gazele de eșapament primare de la un motor AS în patru timpi

În ceea ce privește datele experimentale (tabelul 3), se efectuează mai întâi calculele pentru modul 1 și apoi aceste calcule se extind la celelalte moduri de încercare utilizând aceeași procedură.

Tabelul 3 –   Date experimentale ale unui motor AS în patru timpi

Mod		1	2	3	4	5	6
Turația motorului	min-1	2 550	2 550	2 550	2 550	2 550	1 480
Putere	kW	9,96	7,5	4,88	2,36	0,94	0
Sarcină în %	%	100	75	50	25	10	0
Factori de încărcare	–	0,090	0,200	0,290	0,300	0,070	0,050
Presiune barometrică	kPa	101,0	101,0	101,0	101,0	101,0	101,0
Temperatura aerului	°C	20,5	21,3	22,4	22,4	20,7	21,7
Umiditate relativă a aerului	%	38,0	38,0	38,0	37,0	37,0	38,0
Umiditate absolută a aerului	gH2O/kgaer	5,696	5,986	6,406	6,236	5,614	6,136
CO în stare uscată	ppm	60 995	40 725	34 646	41 976	68 207	37 439
NOx în stare umedă	ppm	726	1 541	1 328	377	127	85
HC în stare umedă	ppm C1	1 461	1 308	1 401	2 073	3 024	9 390
CO2 în stare uscată	% vol.	11,4098	12,691	13,058	12,566	10,822	9,516
Debitul masei de carburant	kg/h	2,985	2,047	1,654	1,183	1,056	0,429
Raport H/C din carburant, α	–	1,85	1,85	1,85	1,85	1,85	1,85
Raport O/C din carburant, β		0	0	0	0	0	0

2.1.1.   Factor de corecție stare uscată/stare umedă kw

Factorul de corecție stare uscată/stare umedă kw se calculează pentru transformarea măsurătorilor în stare uscată a CO și CO2 în valori în stare umedă:

unde:

și

Tabelul 4 –   Valori în stare umedă ale CO și CO2 în diferite moduri de încercare

Mod		1	2	3	4	5	6
H2 uscat	%	2,450	1,499	1,242	1,554	2,834	1,422
kw2	–	0,009	0,010	0,010	0,010	0,009	0,010
kw	–	0,872	0,870	0,869	0,870	0,874	0,894
CO umed	ppm	53 198	35 424	30 111	36 518	59 631	33 481
CO2 umed	%	9,951	11,039	11,348	10,932	9,461	8,510

2.1.2.   Emisiile de HC

unde:

Tabelul 5 –   Emisiile de HC [g/h] în diferite moduri

Mod	1	2	3	4	5	6
HCmass	28,361	18,248	16,026	16,625	20,357	31,578

2.1.3.   Emisiile de NOx

Mai întâi se calculează factorul de corecție a umidității KH pentru emisiile de NOx:

Tabelul 6 –   Factorul de corecție a umidității KH pentru emisiile de NOx în diferite moduri

Mod	1	2	3	4	5	6
KH	0,850	0,860	0,874	0,868	0,847	0,865

În continuare se calculează NOxmass [g/h]:

Tabelul 7 –   Emisiile de NOx [g/h] în diferite moduri de încercare

Mod	1	2	3	4	5	6
NOxmass	39,717	61,291	44,013	8,703	2,401	0,820

2.1.4.   Emisiile de CO

Tabelul 8 –   Emisiile de CO [g/h] în diferite moduri de încercare

Mod	1	2	3	4	5	6
COmass	2 084,588	997,638	695,278	591,183	810,334	227,285

2.1.5.   Emisiile de CO2

Tabelul 9 –   Emisiile de CO2 [g/h] în diferite moduri de încercare

Mod	1	2	3	4	5	6
CO2mass	6 126,806	4 884,739	4 117,202	2 780,662	2 020,061	907,648

2.1.6.   Emisiile specifice

Emisia specifică (g/kWh) se calculează pentru fiecare componentă dată:

Tabelul 10 –   Emisiile [g/h] și factorii de încărcare în diferite moduri de încercare

Mod		1	2	3	4	5	6
HCmass	g/h	28,361	18,248	16,026	16,625	20,357	31,578
NOxmass	g/h	39,717	61,291	44,013	8,703	2,401	0,820
COmass	g/h	2084,588	997,638	695,278	591,183	810,334	227,285
CO2mass	g/h	6126,806	4884,739	4117,202	2780,662	2020,061	907,648
Putere PI	kW	9,96	7,50	4,88	2,36	0,94	0
Factori de încărcare WFI	–	0,090	0,200	0,290	0,300	0,070	0,050

2.2.   Date pentru gazele de eșapament primare de la un motor AS în doi timpi

În ceea ce privește datele experimentale (tabelul 11), se efectuează mai întâi calculele pentru modul 1 și apoi aceste calcule se extind la celelalte moduri de încercare, utilizând aceeași procedură.

Tabelul 11 –   Date experimentale ale unui motor AS în doi timpi

Mod		1	2
Turația motorului	min-1	9 500	2 800
Putere	kW	2,31	0
Sarcină în %	%	100	0
Factori de încărcare	–	0,9	0,1
Presiune barometrică	kPa	100,3	100,3
Temperatura aerului	°C	25,4	25
Umiditate relativă a aerului	%	38,0	38,0
Umiditate absolută a aerului	gH20/kgaer	7,742	7,558
CO în stare uscată	ppm	37 086	16 150
NOx în stare umedă	ppm	183	15
HC în stare umedă	ppm C1	14 220	13 179
CO2 în stare uscată	% vol.	11,986	11,446
Debitul masei de carburant	kg/h	1,195	0,089
Raport H/C din carburant, α	–	1,85	1,85
Raport O/C din carburant, β		0	0

2.2.1.   Factor de corecție stare uscată/stare umedă kw

Factorul de corecție stare uscată/stare umedă kw se calculează pentru transformarea măsurătorilor în stare uscată a CO și CO2 în valori în stare umedă:

unde:

Tabelul 12 –   Valori în stare umedă ale CO și CO2 în diferite moduri de încercare

Mod		1	2
H2 uscat	%	1,357	0,543
kw2	–	0,012	0,012
kw	–	0,874	0,887
CO umed	ppm	32 420	14 325
CO2 umed	%	10,478	10,153

2.2.2.   Emisiile de HC

unde:

Tabelul 13 –   Emisiile de HC [g/h] în diferite moduri

Mod	1	2
HCmass	112,520	9,119

2.2.3.   Emisiile de NOx

Factorul KH de corectare a emisiilor de NOx este egal cu 1 pentru motoarele în doi timpi:

Tabelul 14 –   Emisiile de NOx [g/h] în diferite moduri de încercare

Mod	1	2
NOxmass	4,800	0,034

2.2.4.   Emisiile de CO

Tabelul 15 –   Emisiile de CO [g/h] în diferite moduri de încercare

Mod	1	2
COmass	517,851	20,007

2.2.5.   Emisiile de CO2

Tabelul 16 –   Emisiile de CO2 [g/h] în diferite moduri de încercare

Mod	1	2
CO2mass	2 629,658	222,799

2.2.6.   Emisiile specifice

Emisia specifică (g/kWh) se calculează pentru fiecare component dat în felul următor:

Tabelul 17 –   Emisiile [g/h] și factorii de încărcare în diferite moduri de încercare

Mod		1	2
HCmass	g/h	112,520	9,119
NOxmass	g/h	4,800	0,034
COmass	g/h	517,851	20,007
CO2mass	g/h	2629,658	222,799
Putere PII	kW	2,31	0
Factori de încărcare WFi	–	0,85	0,15

2.3.   Date pentru gazele de eșapament diluate de la un motor AS în patru timpi

În ceea ce privește datele experimentale (tabelul 18), se efectuează mai întâi calculele pentru modul 1 și apoi aceste calcule se extind la celelalte moduri de încercare, utilizând aceeași procedură.

Tabelul 18 –   Date experimentale ale unui motor AS în patru timpi

Mod		1	2	3	4	5	6
Turația motorului	min-1	3 060	3 060	3 060	3 060	3 060	2 100
Putere	kW	13,15	9,81	6,52	3,25	1,28	0
Sarcină în %	%	100	75	50	25	10	0
Factori de încărcare	–	0,090	0,200	0,290	0,300	0,070	0,050
Presiune barometrică	kPa	980	980	980	980	980	980
Temperatura prizei de aer (11)	°C	25,3	25,1	24,5	23,7	23,5	22,6
Umiditatea relativă a prizei de aer (11)	%	19,8	19,8	20,6	21,5	21,9	23,2
Umiditatea absolută a prizei de aer (11)	gH20/kgair	4,08	4,03	4,05	4,03	4,05	4,06
CO în stare uscată	ppm	3 681	3 465	2 541	2 365	3 086	1 817
NOx în stare umedă	ppm	85,4	49,2	24,3	5,8	2,9	1,2
HC în stare umedă	ppm C1	91	92	77	78	119	186
CO2 în stare uscată	% Vol	1,038	0,814	0,649	0,457	0,330	0,208
CO în stare uscată (fond)	ppm	3	3	3	2	2	3
NOx în stare umedă (fond)	ppm	0,1	0,1	0,1	0,1	0,1	0,1
HC în stare umedă (fond)	ppm C1	6	6	5	6	6	4
CO2 în stare uscată (fond)	% Vol	0,042	0,041	0,041	0,040	0,040	0,040
Debitul masei de gaze de eșapament diluate GTOTW	kg/h	625,722	627,171	623,549	630,792	627,895	561,267
Raport H/C din carburant, α	—	1,85	1,85	1,85	1,85	1,85	1,85
Raport O/C din carburant, β		0	0	0	0	0	0

2.3.1.   Factor de corecție stare uscată/stare umedă kw

Factorul de corecție stare uscată/stare umedă kw se calculează pentru transformarea măsurătorilor în stare uscată a CO și CO2 în valori în stare umedă.

Pentru gazele de eșapament diluate:

unde:

Tabelul 19 –   Valori în stare umedă ale CO și CO2 pentru gazele de eșapament diluate în diferite moduri de încercare

Mod		1	2	3	4	5	6
DF	–	9,465	11,454	14,707	19,100	20,612	32,788
kw1	–	0,007	0,006	0,006	0,006	0,006	0,006
kw	–	0,984	0,986	0,988	0,989	0,991	0,992
CO umed	ppm	3 623	3 417	2 510	2 340	3 057	1 802
CO2 umed	%	1,0219	0,8028	0,6412	0,4524	0,3264	0,2066

Pentru aerul de diluție:

kw, d = 1 – kw1

unde factorul kw1 este același cu cel calculat deja pentru gazele de eșapament diluate.

kw, d = 1 – 0,007 = 0,993

Tabelul 20 –   Valori în stare umedă ale CO și CO2 pentru aerul de diluție în diferite moduri de încercare

Mod		1	2	3	4	5	6
kw1	–	0,007	0,006	0,006	0,006	0,006	0,006
kw	–	0,993	0,994	0,994	0,994	0,994	0,994
CO umed	ppm	3	3	3	2	2	3
CO2 umed	%	0,0421	0,0405	0,0403	0,0398	0,0394	0,0401

2.3.2.   Emisiile de HC

unde:

u	=	0,000478 din tabelul 2
concc	=	conc - concd × (1–1/DF)
concc	=	91 – 6 × (1–1/9,465) = 86 ppm
HCmass	=	0,000478 × 86 × 625,722 = 25,666 g/h

Tabelul 21 –   Emisiile de HC [g/h] în diferite moduri de încercare

Mod	1	2	3	4	5	6
HCmass	25,666	25,993	21,607	21,850	34,074	48,963

2.3.3.   Emisiile de NOx

Se calculează factorul KH de corectare a emisiilor de NOx după cum urmează:

Tabelul 22 –   Factorul de corecție a umidității KH pentru emisiile de NOx în diferite moduri de încercare

Mod	1	2	3	4	5	6
KH	0,793	0,791	0,791	0,790	0,791	0,792

unde:

u	=	0,001587 din tabelul 2
concc	=	conc - concd × (1–1/DF)
concc	=	85 – 0 × (1–1/9,465) = 85 ppm
NOxmass	=	0,001587 × 85 × 0,79 × 625,722 = 67,168 g/h

Tabelul 23 –   Emisiile de NOx [g/h] în diferite moduri de încercare

Mod	1	2	3	4	5	6
NOxmass	67,168	38,721	19,012	4,621	2,319	0,811

2.3.4.   Emisiile de CO

unde:

u	=	0,000966 din tabelul 2
concc	=	conc - concd × (1–1/DF)
concc	=	3 622 – 3 × (1–1/9,465) = 3 620 ppm
COmass	=	0,000966 × 3 620 × 625,722 = 2 188,001 g/h

Tabelul 24 –   Emisiile de CO [g/h] în diferite moduri de încercare

Mod	1	2	3	4	5	6
COmass	2 188,001	2 068,760	1 510,187	1 424,792	1 853,109	975,435

2.3.5.   Emisiile de CO2

unde:

u	=	15,19 din tabelul 2
concc	=	conc - concd × (1–1/DF)
concc	=	1,0219 – 0,0421 × (1–1/9,465) = 0,9842 % Vol
CO2mass	=	15,19 × 0,9842 × 625,722 = 9 354,488 g/h

Tabelul 25 –   Emisiile de CO2 [g/h] în diferite moduri de încercare

Mod	1	2	3	4	5	6
CO2mass	9 354,488	7 295,794	5 717,531	3 973,503	2 756,113	1 430,229

2.3.6.   Emisiile specifice

Emisia specifică (g/kWh) se calculează pentru fiecare componentă dată în felul următor:

Tabelul 26 –   Emisiile [g/h] și factorii de încărcare în diferite moduri de încercare

Mod		1	2	3	4	5	6
HCmass	g/h	25,666	25,993	21,607	21,850	34,074	48,963
NOxmass	g/h	67,168	38,721	19,012	4,621	2,319	0,811
COmass	g/h	2188,001	2068,760	1510,187	1424,792	1853,109	975,435
CO2mass	g/h	9354,488	7295,794	5717,531	3973,503	2756,113	1430,229
Putere PI	kW	13,15	9,81	6,52	3,25	1,28	0
Factori de încărcare WFI	–	0,090	0,200	0,290	0,300	0,070	0,050

Apendicele 4

1.   RESPECTAREA NORMELOR DE EMISIE

Prezentul apendice se aplică doar motoarelor AS începând cu etapa II.

1.1.   Normele de emisii de gaze de eșapament pentru motoarele etapei II, stabilite în anexa I punctul 4.2, se aplică emisiilor motoarelor în timpul perioadei lor de durabilitate a caracteristicilor emisiei (PDCE), determinată în conformitate cu prezentul apendice.

1.2.   Pentru toate motoarele etapei II, dacă, atunci când acestea sunt încercate în mod corespunzător în conformitate cu procedurile prevăzute în prezenta directivă, toate motoarele de încercare care reprezintă o familie de motoare au emisii care, corectate prin înmulțire cu factorul de deteriorare (DF) prevăzut în prezentul apendice, sunt mai mici sau egale cu fiecare normă de emisii a etapei II [limita de emisii a familiei (LEF)] pentru o anumită clasă de motoare, se consideră că familia în cauză respectă normele de emisii pentru clasa de motoare respectivă. Dacă un motor de încercare care reprezintă o familie de motoare prezintă emisii care, corectate prin înmulțire cu factorul de deteriorare prevăzut în prezentul apendice, sunt mai mari decât orice normă de emisii (LEF, dacă este cazul) pentru o anumită clasă de motoare, se consideră că familia în cauză nu respectă normele de emisii pentru clasa de motoare respectivă.

Facultativ, constructorii de motoare de serie mică pot adopta factorii de deteriorare indicați în tabelele 1 și 2 de la prezentul punct pentru HC + NOx și CO, sau pot calcula factori de deteriorare pentru HC + NOx și CO în conformitate cu procedura descrisă la punctul 1.3.1. Pentru tehnologiile care nu sunt incluse în tabelele 1 și 2 de la prezentul punct, constructorul trebuie să folosească procedura descrisă la punctul 1.4 din prezentul apendice.

Tabelul 1:   motoare portabile – emisii de HC + NOx și de CO – factori de deteriorare prestabiliți pentru constructori de serii mici

Clasă de motoare	Motoare în doi timpi		Motoare în patru timpi		Motoare cu post-tratare
	HC + NOx	CO	HC + NOx	CO
SH:1	1,1	1,1	1,5	1,1	DF se calculează cu ajutorul formulei de la punctul 1.3.1
SH:2	1,1	1,1	1,5	1,1
SH:3	1,1	1,1	1,5	1,1

Tabelul 2:   motoare neportabile – emisii de HC + NOx și de CO – factori de deteriorare prestabiliți pentru constructori de serii mici

Clasă de motoare	Motoare cu supape laterale		Motoare cu supape superioare		Motoare cu post-tratare
	HC + NOx	CO	HC + NOx	CO
SN:1	2,1	1,1	1,5	1,1	DF se calculează cu ajutorul formulei de la punctul 1.3.1
SN:2	2,1	1,1	1,5	1,1
SN:3	2,1	1,1	1,5	1,1
SN:4	1,6	1,1	1,4	1,1

1.3.1.   Formula de calculare a factorilor de deteriorare pentru motoarele cu dispozitiv de posttratare:

unde:

DF	=	factor de deteriorare
NE	=	nivelul emisiilor motoarelor noi în amonte de catalizator (în g/kWh)
EDF	=	factorul de deteriorare pentru motoarele fără catalizator, prezentat în tabelul 1
CC	=	cantitatea transformată la ora zero în g/kwh
F	=	0,8 pentru HC și 0,0 pentru NOx pentru toate clasele de motoare
F	=	0,8 pentru CO pentru toate clasele de motoare

Constructorii aleg un DF prestabilit sau calculează un DF, după caz, pentru fiecare agent poluant reglementat, pentru toate familiile de motoare ale etapei II. Acești DF sunt utilizați pentru încercările de omologare și încercarea liniilor de producție.

Pentru motoarele care nu utilizează DF prestabiliți care figurează în tabelele 1 sau 2 de la prezentul punct, DF se determină în felul următor:

1.4.1.1.   Pe cel puțin un motor care reprezintă configurația aleasă ca fiind cea mai susceptibilă de a depăși normele de emisii stabilite pentru HC + NOx (sau LEF, dacă este cazul) și care este construit ca fiind reprezentativ pentru motoarele produse, se aplică întreaga procedură de încercare în ceea ce privește emisiile descrise în prezenta directivă, după numărul de ore necesar pentru stabilizarea emisiilor.

1.4.1.2.   Dacă se încearcă mai multe motoare, se face media rezultatelor și se rotunjește la același număr de zecimale precum cel indicat de norma aplicabilă, cu o cifră semnificativă suplimentară.

1.4.1.3.   Se repetă aceste încercări după uzarea motorului. Procedura de uzură trebuie concepută pentru a permite constructorului să anticipeze corect deteriorarea caracteristicilor emisiei în timpul funcționării prevăzută pe perioada de durabilitate a motorului, ținând cont de tipul de uzură și de alte mecanisme de deteriorare prevăzute în condiții tipice de utilizare care ar putea afecta performanțele în materie de emisii. Dacă se încearcă mai multe motoare, se face media rezultatelor și se rotunjește la același număr de zecimale precum cel indicat de norma aplicabilă, cu o cifră semnificativă suplimentară.

1.4.1.4.   Se împart emisiile înregistrate la sfârșitul perioadei de durabilitate (emisii medii, dacă este cazul) pentru fiecare agent poluant reglementat la emisiile stabilizate (emisii medii, dacă este cazul) și se rotunjește la două cifre semnificative. Numărul obținut este DF, exceptând cazurile în care acesta este mai mic de 1,00, în aceste situații DF fiind 1.

1.4.1.5.   La alegerea constructorului, se pot programa puncte de încercare suplimentare între punctul de încercare a emisiilor stabilizate și sfârșitul perioadei de durabilitate a caracteristicilor emisiei. Dacă se programează încercări intermediare, punctele de încercare se repartizează la intervale egale de-a lungul PDCE (plus sau minus două ore), iar unul dintre aceste puncte de încercare trebuie să se situeze la jumătate din PDCE totală (plus sau minus două ore).

Pentru fiecare agent poluant HC + NOx și CO, se trasează o linie dreaptă între punctele de date, considerând că încercările inițiale au loc la ora zero și aplicând metoda celor mai mici pătrate. Factorul de deteriorare se calculează împărțind emisiile înregistrate la sfârșitul perioadei de durabilitate la emisiile înregistrate la ora zero.

1.4.1.6.   Factorii de deteriorare calculați pot cuprinde și alte familii decât cele pe baza cărora au fost calculați cu condiția ca constructorul să demonstreze autorității naționale de omologare, înainte de omologare, că e de așteptat ca familiile de motoare respective să aibă caracteristici similare de deteriorare a emisiilor, în funcție de modelul și de tehnologia utilizate.

În continuare este prezentată o listă neexhaustivă de grupuri în funcție de modele și de tehnologie:

—	motoare clasice în doi timpi fără sistem de posttratare;

—	motoare clasice în doi timpi cu catalizator ceramic din același material activ și cu aceeași sarcină, cu același număr de celule pe cm2;

—	motoare clasice în doi timpi cu catalizator metalic din același material activ și cu aceeași sarcină, cu același substrat și cu același număr de celule pe cm2;

—	motoare în doi timpi echipate cu sistem stratificat de curățare;

—	motoare în patru timpi cu catalizator (definit anterior), cu aceeași tehnologie a supapelor și cu sistem de lubrifiere identic;

—	motoare în patru timpi fără catalizator, cu aceeași tehnologie a supapelor și cu sistem de lubrifiere identic.

2.   PERIOADE DE DURABILITATE A CARACTERISTICILOR EMISIEI PENTRU MOTOARELE ETAPEI II

La omologare, constructorii declară categoria de PDCE aplicabilă fiecărei familii de motoare. Această categorie este cea care se apropie cel mai mult de durata de viață utilă prevăzută pentru echipamentul pe care urmează să se monteze motorul, fiind determinată de constructorul motorului. Constructorul păstrează datele adecvate pentru a justifica alegerea categoriei de PDCE pentru fiecare familie de motoare. Aceste date se comunică, la cerere, autorității de omologare competente.

2.1.1.   Pentru motoarele portabile: constructorii aleg o categorie de PDCE din tabelul 1.

Tabelul 1:   categorii de PDCE pentru motoarele portabile (în ore)

Categorie	1	2	3
Clasa SH:1	50	125	300
Clasa SH:2	50	125	300
Clasa SH:3	50	125	300

2.1.2.   Pentru motoarele neportabile: constructorii aleg o categorie de PDCE din tabelul 2.

Tabelul 2:   categorii de PDCE pentru motoarele neportabile (în ore)

Categorie	1	2	3
Clasa SN:1	50	125	300
Clasa SN:2	125	250	500
Clasa SN:3	125	250	500
Clasa SN:4	250	500	1 000

2.1.3.   Constructorul trebuie să demonstreze autorității de omologare că durata de viață utilă declarată este corectă. Datele care servesc la susținerea alegerii de către constructor a unei categorii de PDCE pentru o familie de motoare dată pot include, fără ca această listă să fie exhaustivă:

—	studii privind durata de viață a echipamentelor pe care sunt instalate motoarele respective;

—	evaluări tehnice ale motoarelor învechite prin utilizare normală, pentru a stabili momentul la care se deteriorează performanțele motorului astfel încât utilitatea și/sau fiabilitatea lor este afectată într-o măsură suficientă pentru a necesita o revizie sau o înlocuire;

—	declarații de garanție și perioade de garanție;

—	documente cu caracter comercial privind durata de viață a motoarelor;

—	rapoarte de defecțiuni semnalate de clienți;

—	evaluări tehnice privind durabilitatea, în ore, a tehnologiilor de motor specifice, a materialelor pentru motoare sau a modelelor de motoare.