–

pentru BNP Paribas SA, de V. Bringer, N. Coutrelis și M. Lévis, avocats;

–

pentru TR, de A. Lyon‑Caen, T. Lyon‑Caen și F. Thiriez, avocats;

–

pentru guvernul francez, de A. Daniel și A.‑L. Desjonquères, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul elvețian, de N. Marville‑Dosen și J. Schickel‑Küng, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de S. Noë și de G. Wils, în calitate de agenți;

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 33 și 36 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între BNP Paribas SA, pe de o parte, și TR, pe de altă parte, în legătură cu concedierea acestuia, care a făcut obiectul unei hotărâri pronunțate de o instanță engleză și ale cărei efecte asupra admisibilității unei acțiuni introduse ulterior, în fața instanțelor franceze, dau naștere unei contestații.

3

Considerentele (2), (6), (16) și (19) ale Regulamentului nr. 44/2001 sunt redactate după cum urmează:

[…]

[…]

[…]

4

Articolul 33 din același regulament, care face parte din secțiunea 1, intitulată „Recunoaștere”, din capitolul III, referitor la recunoaștere și executare, din regulamentul menționat, prevede:

„(1)   O hotărâre pronunțată într‑un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială.

(2)   În cazul unei contestații, orice parte interesată care invocă pe cale principală recunoașterea unei hotărâri poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute în secțiunile 2 și 3 din prezentul capitol, ca hotărârea să fie recunoscută.

(3)   Dacă recunoașterea este invocată pe cale incidentală înaintea unei instanțe a unui stat membru, aceasta din urmă este competentă în materie.”

5

În cadrul acestei secțiuni 1, articolul 36 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede:

„Hotărârea străină nu poate face în nicio situație obiectul unei revizuiri pe fond.”

6

Acest regulament a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1). Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 66 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, Regulamentul nr. 44/2001 continuă să se aplice hotărârilor pronunțate în cadrul acțiunilor judiciare intentate înainte de 10 ianuarie 2015 și care intră în domeniul de aplicare al acestui din urmă regulament.

7

Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (JO 2020, L 29, p. 7, denumit în continuare „Acordul de retragere”) a fost adoptat la 17 octombrie 2019 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2020.

8

Articolul 67 din acest acord, intitulat „Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și cooperarea dintre autoritățile centrale în legătură cu aceste aspecte”, prevede la alineatul (2) litera (a):

„În Regatul Unit, precum și în statele membre în situațiile care implică Regatul Unit, pentru recunoașterea și executarea hotărârilor, deciziilor, actelor autentice, tranzacțiilor și altor acorduri judiciare se aplică actele sau dispozițiile menționate în continuare, după cum urmează:

9

Articolul 126 din acordul menționat prevede o perioadă de tranziție care începe la data intrării în vigoare a acordului și se încheie la 31 decembrie 2020, în cursul căreia, în conformitate cu articolul 127 alineatul (1) primul paragraf din același acord, în absența unor dispoziții contrare în Acordul de retragere, dreptul Uniunii se aplică Regatului Unit și pe teritoriul acestuia.

10

Articolul L. 1234‑5 primul paragraf din code du travail (Codul muncii) prevede:

„Atunci când nu efectuează preavizul, salariatul are dreptul la o indemnizație compensatorie, cu excepția cazului în care a săvârșit o abatere gravă.”

11

Potrivit articolului L. 1234‑9 primul paragraf din acest cod:

„Salariatul titular al unui contract de muncă pe durată nedeterminată, concediat […], are dreptul la o indemnizație de concediere, cu excepția cazului în care a săvârșit o abatere gravă.”

12

Potrivit articolului L.1235‑3 din codul menționat, în cazul în care concedierea unui salariat are loc pentru o cauză care nu este reală și serioasă, instanța poate propune reintegrarea salariatului în întreprindere, cu menținerea avantajelor dobândite, iar dacă una dintre părți refuză această reintegrare, instanța acordă salariatului o indemnizație în sarcina angajatorului.

13

Articolul R. 1452‑6 din același cod, în versiunea în vigoare înainte de abrogarea sa prin décret no 2016-660, du 20 mai 2016, relatif à la justice prud’homale et au traitement judiciaire du contentieux du travail (Decretul nr. 2016-660 din 20 mai 2016 privind instanța pentru litigii de muncă și soluționarea judiciară a contenciosului muncii, JORF din 25 mai 2016, textul nr. 30), prevedea:

„Toate cererile legate de contractul de muncă dintre aceleași părți fac obiectul unei singure acțiuni, indiferent dacă provin de la reclamant sau de la pârât.

Această normă nu este aplicabilă atunci când temeiul pretențiilor s‑a născut sau a apărut ulterior sesizării conseil de prud’hommes (Tribunalul pentru Litigii de Muncă).”

14

Employment Rights Act 1996 (Legea din 1996 privind drepturile în materie de încadrare în muncă, denumită în continuare „ERA 1996”) cuprinde partea X, intitulată „Concedierea abuzivă”.

15

Capitolul I din această parte X, intitulat „Dreptul de a nu fi concediat abuziv”, conține secțiunea 98, care are următorul cuprins:

„(1) Pentru a stabili în sensul acestei părți dacă concedierea unui salariat este justificată sau abuzivă, angajatorul trebuie să demonstreze:

(2) Un motiv intră sub incidența prezentei subsecțiuni în cazul în care:

[…]

[…]

(4) Atunci când angajatorul a îndeplinit cerințele subsecțiunii (1), decizia dacă concedierea este justificată sau abuzivă (în raport cu motivul demonstrat de angajator):

[…]”

16

Capitolul II din partea X menționată, intitulat „Căi de atac în caz de concediere abuzivă”, cuprinde secțiunea 118, potrivit căreia, atunci când o instanță acordă indemnizații pentru concediere abuzivă în conformitate cu secțiunile 112(4) și 117(3), aceste indemnizații constau, pe de o parte, într‑un basic award (indemnizație de bază) și, pe de altă parte, într‑un compensatory award (indemnizație compensatorie).

17

La 25 august 1998, în temeiul unui contract de drept englez, BNP Paribas, fostă BNP SA, l‑a angajat pe pârâtul din litigiul principal pentru a lucra în cadrul sucursalei situate la Londra (Regatul Unit) a acestei societăți franceze.

18

La 2 aprilie 2009, cele două părți au semnat un contract de muncă pe durată nedeterminată, de drept francez, care prevedea detașarea pârâtului în Singapore. Ulterior, în temeiul unui act adițional la acest contract din 16 august 2010, el a fost repartizat la sucursala din Londra.

19

Printr‑o scrisoare din 30 septembrie 2013, pârâtul din litigiul principal a fost concediat pentru abatere gravă, din cauza unor fapte petrecute în perioada detașării sale în Singapore, concediere pe care a contestat‑o.

20

Din dosarul de care dispune Curtea reiese că, la 20 decembrie 2013, acest salariat a sesizat Employment Tribunal, London Central (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Londra, Regatul Unit, denumit în continuare „instanța engleză”) cu o acțiune în constatarea concedierii abuzive și în despăgubiri în acest temei, rezervându‑și dreptul de a formula alte cereri de plată în legătură cu încetarea contractului său de muncă.

21

Prin hotărârea din 26 septembrie 2014 (denumită în continuare „hotărârea britanică”), această instanță a constatat temeinicia acțiunii în raport cu dreptul Regatului Unit și a amânat pentru o ședință ulterioară celelalte aspecte referitoare la măsurile de despăgubire. BNP Paribas a plătit pârâtului suma de 81 175 de lire sterline (GBP) (aproximativ 96 517 euro) cu titlu de indemnizație compensatorie. În această hotărâre, instanța menționată a reținut printre altele că BNP Paribas i‑a aplicat angajatului său o sancțiune în conformitate cu Codul muncii francez, dar că la nivelul consiliului acestei societăți s‑a acceptat ca litigiul să fie soluționat în temeiul ERA 1996 și al jurisprudenței Regatului Unit.

22

La 27 noiembrie 2014, salariatul menționat a sesizat conseil de prud’hommes de Paris (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Paris, Franța) pentru ca BNP Paribas să fie obligată să îi plătească diverse sume de bani, în special daune interese pentru concediere fără o cauză reală și serioasă, o indemnizație compensatorie de preaviz, o indemnizație de concediere, precum și bonusurile și primele prevăzute în contractul său de muncă. Prin hotărârea din 17 mai 2016, aceste cereri au fost declarate inadmisibile ca urmare a autorității de lucru judecat de care se bucura hotărârea britanică.

23

Prin hotărârea din 22 mai 2019, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris, Franța) a infirmat hotărârea din 17 mai 2016. Ea a considerat că hotărârea britanică avea autoritate de lucru judecat în măsura în care se apreciase că respectiva concediere nu era întemeiată pe o cauză reală și serioasă, dar că salariatul putea formula cererile respective în Franța. Această instanță a arătat că cererea introductivă formulată în fața instanței engleze indica în mod explicit că pârâtul din litigiul principal solicita „o indemnizație de bază și compensatorie”, dar nu și „indemnizațiile și avantajele sociale legate de încetarea contractului său de muncă”, pe care intenționa să le obțină prin sesizarea unei alte instanțe. Cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris) a reținut că cererile pecuniare formulate în fața instanței engleze nu erau aceleași și nu aveau aceeași cauză precum cele formulate în fața sa, astfel încât nu le putea fi opusă nicio autoritate de lucru judecat. Aceasta a obligat BNP Paribas la plata unor daune interese pentru concediere fără o cauză reală și serioasă, a unei indemnizații compensatorii pentru preaviz, a unei indemnizații de concediere, precum și a bonusurilor și a primelor, în temeiul dreptului francez și al contractului de muncă în discuție în litigiul principal.

24

BNP Paribas a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), care este instanța de trimitere în prezenta procedură. Ea invocă în special articolul 33 din Regulamentul nr. 44/2001 pentru a susține că, având în vedere hotărârea britanică, instanțele franceze nu aveau posibilitatea de a examina cererile formulate de salariatul în cauză. În acest sens, în primul rând, ea consideră că excepția de lucru judecat ar fi trebuit să fie apreciată în raport cu autoritatea și cu eficacitatea de care se bucura hotărârea străină în statul membru în care a fost pronunțată și că ar fi trebuit să se cerceteze dacă această hotărâre împiedica instanțele din alt stat membru să se pronunțe cu privire la cereri care ar fi putut fi formulate în cadrul acțiunii introduse în acest prim stat. În al doilea rând, ea arată că, în litigiul principal, cererile introduse în Franța de salariat au același obiect, și anume despăgubirea pentru concediere, și aceeași cauză, și anume contractul de muncă semnat la 2 aprilie 2009, ca și cele cu care fusese deja sesizată instanța engleză, astfel încât ar intra sub incidența autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate de aceasta din urmă și, prin urmare, ar fi inadmisibile.

25

În această privință, Cour de cassation (Curtea de Casație) ridică, primo, problema dacă, în raport cu articolele 33 și 36 din Regulamentul nr. 44/2001, recunoașterea unei hotărâri pronunțate de o instanță dintr‑un stat membru poate determina inadmisibilitatea unei acțiuni între aceleași părți și întemeiate pe același contract, care a fost formulată ulterior în alt stat membru pentru a se statua cu privire la cereri neformulate în fața instanței străine menționate, în condițiile în care dreptul statului membru de origine, și anume primul stat, prevede o normă privind concentrarea cererilor sau unicitatea acțiunii și, eventual, dreptul statului membru solicitat, și anume al doilea stat, prevede o normă similară.

26

Potrivit instanței de trimitere, în speță, în ceea ce privește dreptul Regatului Unit, BNP Paribas invocă regula „abuse of process” rezultată din decizia din 20 iulie 1843, Henderson v. Henderson, a Court of Chancery (England and Wales) [Curtea Chancery (Anglia și Țara Galilor), Regatul Unit], care „ar impune părților, atunci când problema lor devine obiectul unui litigiu în fața unei instanțe competente, să o sesizeze pe aceasta din urmă cu cauza lor în ansamblu pentru ca toate aspectele acestei probleme să poată fi soluționate, sub rezerva apelului, pentru totdeauna”. Instanța de trimitere adaugă că, în ceea ce privește dreptul francez, regula denumită „unicitatea acțiunii” enunțată la articolul R. 1452‑6 din Codul muncii, care prevede că toate cererile legate de un contract de muncă între aceleași părți trebuie, în principiu, să facă obiectul unei singure acțiuni, era încă în vigoare la momentul sesizării conseil de prud’hommes de Paris (Tribunalul pentru Litigii de Muncă).

27

Secundo, în ipoteza în care s‑ar considera că inadmisibilitatea nu decurge din efectele unei hotărâri străine, în sensul articolului 36 din Regulamentul nr. 44/2001, în astfel de împrejurări, instanța de trimitere ridică problema incidenței unei eventuale identități de „cauză” și de „obiect” în scopul aplicării articolelor 33 și 36 din acest regulament, în special având în vedere cererile specifice care au fost formulate, în speță, în fața instanței engleze și, respectiv, în fața instanțelor franceze.

28

În acest sens, pe de o parte, instanța de trimitere ar dori să afle dacă trebuie calificate ca având „același obiect” toate cererile care au ca scop sancționarea pecuniară a neexecutării unor obligații născute din același contract de muncă sau dacă trebuie să se distingă între aceste cereri după cum se raportează fie la obligații inerente executării acestui contract, fie la obligații proprii încetării acestuia.

29

Pe de altă parte, această instanță ridică în special problema dacă există o identitate de „obiect” între, pe de o parte, o indemnizație compensatorie datorată în caz de concediere abuzivă, precum cea prevăzută în dreptul Regatului Unit de ERA 1996, și, pe de altă parte, o indemnizație datorată în caz de concediere fără o cauză reală și serioasă, precum cea prevăzută în dreptul francez la articolul L. 1235‑3 din Codul muncii sau, eventual, o indemnizație compensatorie de preaviz și o indemnizație de concediere, precum cele prevăzute la articolul L. 1234‑5 primul paragraf și, respectiv, la articolul L. 1234‑9 primul paragraf din acest cod.

30

Tertio și în sfârșit, instanța de trimitere urmărește să afle dacă o acțiune precum cea referitoare la concedierea abuzivă existentă în Regatul Unit și o acțiune în vederea plății bonusurilor sau a primelor prevăzute de un contract de muncă trebuie considerate ca având „aceeași cauză” și „același obiect” atunci când aceste două acțiuni sunt întemeiate pe același raport contractual între părți.

31

În aceste împrejurări, Cour de cassation (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

32

În primul rând, în ceea ce privește aplicabilitatea ratione temporis a Regulamentului nr. 44/2001, este necesar să se observe că acesta a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul nr. 1215/2012, dar că, în temeiul articolului 66 alineatul (2) din acesta din urmă, primul regulament continuă să se aplice hotărârilor pronunțate în acțiunile judiciare intentate înainte de 10 ianuarie 2015.

33

Astfel, în cadrul unei cereri de recunoaștere sau de executare a unei hotărâri pronunțate în alt stat membru, pentru a determina care dintre aceste două regulamente este aplicabil ratione temporis, trebuie să se aibă în vedere data introducerii acțiunii care a condus la hotărârea a cărei recunoaștere sau executare se solicită (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 iunie 2019, Weil,C‑361/18, EU:C:2019:473, punctul 24).

34

În speță, acțiunea care a condus la hotărârea a cărei recunoaștere este în discuție în litigiul principal a fost introdusă la 20 decembrie 2013 în fața instanței engleze. Rezultă că Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabil ratione temporis litigiului cu care este sesizată instanța de trimitere.

35

În al doilea rând, în ceea ce privește aplicabilitatea ratione loci a Regulamentului nr. 44/2001 în pofida retragerii Regatului Unit din Uniunea Europeană, trebuie arătat că, în conformitate cu articolul 67 alineatul (2) litera (a) din Acordul de retragere coroborat cu articolele 126 și 127 din acesta, Regulamentul nr. 1215/2012 se aplică, în Regatul Unit, precum și în statele membre în situații care implică Regatul Unit, pentru recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate în cadrul unor acțiuni judiciare intentate înainte de încheierea perioadei de tranziție, și anume la 31 decembrie 2020.

36

Rezultă că dispozițiile referitoare la recunoaștere și la executare din cuprinsul Regulamentului nr. 44/2001, care fusese deja abrogat și înlocuit prin Regulamentul nr. 1215/2012 la momentul adoptării Acordului de retragere, rămân și ele aplicabile în aceleași condiții.

37

În speță, dat fiind că hotărârea britanică a cărei recunoaștere se solicită în Franța a fost pronunțată în cadrul unei acțiuni judiciare intentate la 20 decembrie 2013, Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabil ratione loci litigiului principal.

38

În al treilea rând, în ceea ce privește interpretarea Regulamentului nr. 44/2001, trebuie amintit că, astfel cum rezultă din considerentul (19) al acestuia și în măsura în care acest regulament înlocuiește, în raporturile dintre statele membre, Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive privind aderările noilor state membre la această convenție (denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”), interpretarea dată de Curte dispozițiilor convenției menționate este valabilă și pentru dispozițiile regulamentului amintit atunci când dispozițiile acestor instrumente pot fi calificate ca fiind echivalente (Hotărârea din 14 septembrie 2017, Nogueira și alții, C‑168/16 și C‑169/16, EU:C:2017:688, punctul 45 și jurisprudența citată).

39

Având în vedere dispozițiile vizate în mod special de prezenta cerere de decizie preliminară, trebuie remarcat că o astfel de echivalență există între articolele 26 și 29 din Convenția de la Bruxelles, pe de o parte, și articolele 33 și 36 din Regulamentul nr. 44/2001, pe de altă parte, deoarece textul primelor articole menționate a fost preluat în esență în cele din urmă articole. Prin urmare, interpretarea dată deja de Curte în ceea ce privește primele articole menționate este valabilă și pentru acestea.

40

În al patrulea și ultimul rând, în ceea ce privește conținutul întrebărilor adresate în prezenta cauză, este necesar să se precizeze, pe de o parte, că situația în discuție în litigiul principal corespunde ipotezei vizate la articolul 33 alineatul (3) din Regulamentul nr. 44/2001, și anume cea în care recunoașterea unei hotărâri pronunțate într‑un stat membru, denumit „stat membru de origine”, este invocată pe cale incidentală în fața unei instanțe dintr‑un alt stat membru, denumit „stat membru solicitat”. Pe de altă parte, din Raportul privind Convenția de la Bruxelles, elaborat de domnul P. Jenard (JO 1979, C 59, p. 44), reiese că articolul 26 al treilea paragraf din această convenție, care este echivalent cu articolul 33 alineatul (3) din acest regulament, „privește cazurile în care recunoașterea este invocată pe cale incidentală, cu alte cuvinte ca excepție de lucru judecat în cursul unei alte proceduri”, pentru a împiedica repunerea în discuție a unei hotărâri prin introducerea în acest alt stat membru a unor cereri privind aspecte identice cu cele soluționate prin această hotărâre.

41

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 33 din Regulamentul nr. 44/2001 coroborat cu articolul 36 din acest regulament trebuie interpretat în sensul că se opune ca recunoașterea în statul membru solicitat a unei hotărâri privind un contract de muncă, pronunțată în statul membru de origine, să aibă drept consecință declararea inadmisibilității cererilor formulate în fața unei instanțe din statul membru solicitat pentru motivul că legislația statului membru de origine prevede o normă procedurală privind concentrarea tuturor cererilor referitoare la acest contract de muncă.

42

În această privință, este necesar să se arate, astfel cum a procedat domnul avocat general la punctul 37 din concluzii, că noțiunea de „recunoaștere” nu este definită în Regulamentul nr. 44/2001, care prevede, la articolul 33 alineatul (1), numai faptul că o hotărâre pronunțată într‑un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială și, la articolul 36, că hotărârea străină nu poate face în nicio situație obiectul unei revizuiri pe fond.

43

Potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001 trebuie interpretate în mod autonom, prin referire la sistemul și la obiectivele acestuia (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Gothaer Allgemeine Versicherung și alții, C‑456/11, EU:C:2012:719, punctul 25, precum și Hotărârea din 7 martie 2018, E.ON Czech Holding,C‑560/16, EU:C:2018:167, punctul 25 și jurisprudența citată).

44

În ceea ce privește obiectivele Regulamentului nr. 44/2001, din cuprinsul considerentelor (2), (6) și (16) ale acestuia reiese că regulamentul menționat urmărește în special să asigure libera circulație a hotărârilor în materie civilă și comercială pronunțate în statele membre cărora li se aplică acest regulament, prin unificarea normelor privind competența judiciară, precum și prin simplificarea formalităților necesare în vederea recunoașterii și executării acestor hotărâri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 octombrie 2018, Società Immobiliare Al Bosco,C‑379/17, EU:C:2018:806, punctul 45 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 12 decembrie 2019, Aktiva Finants,C‑433/18, EU:C:2019:1074, punctul 25).

45

În ceea ce privește sistemul instituit prin Regulamentul nr. 44/2001, considerentul (16) al acestuia subliniază importanța încrederii reciproce în administrarea justiției la nivelul Uniunii, cu atât mai mult atunci când instanțele din statele membre sunt chemate să aplice norme comune de competență. Această încredere reciprocă justifică recunoașterea de plin drept a hotărârilor pronunțate într‑un stat membru, astfel cum prevede articolul 33 alineatul (1) din acest regulament, și implică faptul că nu ar trebui să existe o revizuire pe fond a unor astfel de hotărâri, după cum impune articolul 36 din regulamentul menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Gothaer Allgemeine Versicherung și alții, C‑456/11, EU:C:2012:719, punctele 28, 35 și 37, Hotărârea din 26 septembrie 2013, Salzgitter Mannesmann Handel,C‑157/12, EU:C:2013:597, punctele 31 și 32, precum și Hotărârea din 16 iulie 2015, Diageo Brands,C‑681/13, EU:C:2015:471, punctul 40).

46

Această încredere presupune de asemenea ca dispozițiile referitoare la principiul recunoașterii unei astfel de hotărâri, precum cele care figurează la articolul 33 din Regulamentul nr. 44/2001, să nu fie interpretate în mod restrictiv, în timp ce dispozițiile care prevăd excepții de la acest principiu trebuie să fie interpretate în mod strict (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Gothaer Allgemeine Versicherung și alții, C‑456/11, EU:C:2012:719, punctele 28 și 30, Hotărârea din 16 iulie 2015, Diageo Brands,C‑681/13, EU:C:2015:471, punctul 41, precum și Hotărârea din 20 iunie 2022, London Steam‑Ship Owners’ Mutual Insurance Association, C‑700/20, EU:C:2022:488, punctul 77 și jurisprudența citată).

47

În acest context, astfel cum a amintit Curtea deja citând raportul domnului P. Jenard menționat la punctul 40 din prezenta hotărâre, recunoașterea trebuie „să aibă drept efect să atribuie hotărârilor autoritatea și eficacitatea de care se bucură în statul în care au fost pronunțate”. În consecință, o hotărâre străină recunoscută în temeiul articolului 33 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie să producă, în principiu, în statul membru solicitat aceleași efecte precum cele pe care le are în statul de origine (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Gothaer Allgemeine Versicherung și alții, C‑456/11, EU:C:2012:719, punctul 34, precum și jurisprudența citată).

48

După cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 42-52 din concluzii, din această jurisprudență rezultă că, atunci când se invocă recunoașterea unei hotărâri pronunțate într‑un stat membru în temeiul Regulamentului nr. 44/2001, trebuie în principiu, pe de o parte, să se facă referire numai la normele de drept ale statului membru de origine pentru a determina efectele pe care această hotărâre trebuie să le producă în statul membru solicitat și, pe de altă parte, să se atribuie unei astfel de hotărâri autoritatea și eficacitatea de care beneficiază ea în statul membru de origine.

49

În speță, din decizia de trimitere reiese că dreptul statului membru de origine impune părților să își concentreze toate cererile referitoare la același raport juridic în cadrul unei singure acțiuni, sub sancțiunea inadmisibilității. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă o astfel de normă procedurală ține de autoritatea și de eficacitatea unei hotărâri pronunțate în statul membru de origine atunci când aceasta este recunoscută în statul membru solicitat, astfel încât ar fi inadmisibile noi cereri formulate ulterior în fața unei instanțe din statul membru solicitat, între aceleași părți și în temeiul aceluiași raport juridic.

50

În această privință, trebuie arătat că o astfel de normă de drept intern privind concentrarea cererilor este de natură procedurală și este menită să împiedice ca cererile legate de unul și același raport juridic dintre părți să dea naștere unei multitudini de acțiuni, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și în interesul părților implicate. Or, o astfel de normă nu are vocația de a reglementa autoritatea și eficacitatea de care beneficiază o hotărâre în statul membru în care a fost pronunțată, în sensul jurisprudenței citate la punctul 47 din prezenta hotărâre. Prin urmare, norma menționată nu are vocația de a se aplica în vederea determinării efectelor unei hotărâri a cărei recunoaștere este invocată pentru a se opune admisibilității unei acțiuni între aceleași părți și privind același raport juridic și care a fost introdusă într‑un alt stat membru ulterior acestei hotărâri.

51

După cum a subliniat în esență domnul avocat general la punctele 58-62 din concluzii, o interpretare contrară ar risca să repună în discuție aplicarea dispozițiilor referitoare la recunoaștere, care figurează în capitolul III din acest regulament, și ar putea totodată să compromită punerea în aplicare a dispozițiilor care stabilesc în mod unificat competența instanțelor din statele membre, care figurează în capitolul II din regulamentul menționat, întrucât ar putea avea drept consecință împiedicarea unei părți să sesizeze cu noi cereri o instanță desemnată totuși ca fiind competentă prin același regulament.

52

În orice caz, Curtea a amintit că, deși efectul recunoașterii trebuie să fie, în principiu, acela că sunt atribuite hotărârilor străine autoritatea și eficacitatea de care acestea se bucură în statul membru în care au fost pronunțate, situația este diferită în stadiul executării, deoarece, în cadrul acesteia, nu există niciun motiv pentru a acorda hotărârii respective, drepturi care nu îi aparțin în statul membru de origine sau efecte pe care nu le‑ar produce o hotărâre de același tip pronunțată direct în statul membru solicitat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2009, Apostolides,C‑420/07, EU:C:2009:271, punctul 66, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2018, Società Immobiliare Al Bosco,C‑379/17, EU:C:2018:806, punctul 40 și jurisprudența citată).

53

De asemenea, atunci când o hotărâre străină este recunoscută în statul membru solicitat, aceasta este integrată în ordinea juridică a statului membru respectiv și se aplică normele procedurale ale acestui stat.

54

Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili care sunt normele procedurale aplicabile în urma recunoașterii hotărârii pronunțate în statul membru de origine și ce consecințe procedurale pot avea în ceea ce privește cererile formulate ulterior.

55

Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 33 din Regulamentul nr. 44/2001 coroborat cu articolul 36 din acest regulament trebuie interpretat în sensul că se opune ca recunoașterea în statul membru solicitat a unei hotărâri privind un contract de muncă, pronunțată în statul membru de origine, să aibă drept consecință declararea inadmisibilității cererilor formulate în fața unei instanțe din statul membru solicitat pentru motivul că legislația statului membru de origine prevede o normă procedurală privind concentrarea tuturor cererilor referitoare la acest contract de muncă, fără a aduce atingere normelor procedurale ale statului membru solicitat susceptibile să se aplice odată efectuată această recunoaștere.

56

Ținând seama de răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare.

57

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Articolul 33 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială coroborat cu articolul 36 din acest regulament

trebuie interpretat în sensul că

se opune ca recunoașterea în statul membru solicitat a unei hotărâri privind un contract de muncă, pronunțată în statul membru de origine, să aibă drept consecință declararea inadmisibilității cererilor formulate în fața unei instanțe din statul membru solicitat pentru motivul că legislația statului membru de origine prevede o normă procedurală privind concentrarea tuturor cererilor referitoare la acest contract de muncă, fără a aduce atingere normelor procedurale ale statului membru solicitat susceptibile să se aplice odată efectuată această recunoaștere.