–

pentru Comisia Europeană, de A. Katsimerou și H. Leupold, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 9 alineatul (4) al doilea paragraf, a articolului 14 alineatul (1), a articolului 15 alineatul (4) al doilea paragraf și a articolului 19 alineatul (2) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2011/51/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2011 (JO 2011, L 132, p. 1, denumită în continuare „Directiva 2003/109”).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între, în cauza C‑829/21, TE și RU, reprezentată legal de TE, doi resortisanți ghanezi, pe de o parte, și Stadt Frankfurt am Main (orașul Frankfurt am Main, Germania), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestuia de a reînnoi permisul de ședere al lui TE și de a-i elibera un permis de ședere lui RU și, în cauza C‑129/22, EF, un resortisant pakistanez, pe de o parte, și Stadt Offenbach am Main (orașul Offenbach am Main, Germania), pe de altă parte, cu privire la refuzul acestuia de a reînnoi permisul de ședere al lui EF, pentru motivul, în fiecare dintre aceste două litigii, că TE și EF și‑au pierdut dreptul la statutul de rezident pe termen lung acordat de Republica Italiană și atestat de un permis de ședere de rezident pe termen lung –UE pe durată nelimitată ca urmare a absenței lor de pe teritoriul italian timp de mai mult de șase ani.

3

Considerentele (4), (6), (10), (11), (17), (21) și (22) ale Directivei 2003/109 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

[…]

4

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul”, prevede:

„Prezenta directivă stabilește:

[…]”

5

Articolul 2 literele (b)-(d) și (g) din directiva menționată, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive:

[…]

[…]

6

Capitolul II din directiva menționată, care include articolele 4-13 din aceasta, cuprinde un ansamblu de norme aferente statutului de rezident pe termen lung într‑un stat membru, în special în materie de acordare și de pierdere a acestui statut.

7

Articolul 8 din această directivă, intitulat „Permisul de ședere [UE] al rezidentului pe termen lung”, prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   Statutul de rezident pe termen lung este permanent, sub rezerva articolului 9.

(2)   Statele membre eliberează rezidentului pe termen lung permisul de ședere [UE]. Permisul respectiv are o durată de validitate de cel puțin cinci ani; la expirarea sa, permisul se poate reînnoi de drept, la nevoie la cerere.”

8

Articolul 9 din aceeași directivă, intitulat „Retragerea sau pierderea statutului”, prevede:

„(1)   Rezidentul pe termen lung își pierde dreptul la statutul de rezident pe termen lung în următoarele cazuri:

[…]

[…]

(4)   Rezidentul pe termen lung care a avut reședința într‑un alt stat membru în conformitate cu capitolul III își pierde dreptul la statutul de rezident pe termen lung dobândit în primul stat membru, imediat ce statutul respectiv este acordat într‑un alt stat membru în temeiul articolului 23.

În toate situațiile, după șase ani de absență de pe teritoriul statului membru care i‑a acordat statutul de rezident pe termen lung, persoana în cauză își pierde dreptul la statutul de rezident pe termen lung în statul membru respectiv.

Prin derogare de la al doilea paragraf, statul membru în cauză poate prevedea că, în cazul unei absențe de peste șase ani pentru motive speciale, rezidentul pe termen lung își poate păstra statutul în statul membru respectiv.

(5)   Ținând seama de cazurile prevăzute la alineatul (1) litera (c) și la alineatul (4), statele membre care au acordat statutul prevăd o procedură simplificată de redobândire a statutului de rezident pe termen lung.

Procedura menționată anterior se aplică în special persoanelor care au avut reședința într‑un al doilea stat membru pentru efectuarea studiilor.

Condițiile și procedura de redobândire a statutului de rezident pe termen lung se stabilesc prin legislația internă.

(6)   Expirarea permisului de ședere [UE] al rezidentului pe termen lung nu determină în nicio situație retragerea sau pierderea statutului de rezident pe termen lung.

[…]”

9

Capitolul III din Directiva 2003/109, intitulat „Șederea în celelalte state membre”, cuprinde articolele 14-23 din aceasta.

10

Articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2003/109 prevede:

„Un rezident pe termen lung dobândește dreptul de ședere pe teritoriul altor state membre decât cel care i‑a acordat statutul de rezident pe termen lung, pentru o perioadă de peste trei luni, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute în prezentul capitol.”

11

Potrivit articolului 15 din această directivă, intitulat „Condiții de ședere într‑un al doilea stat membru”:

„(1)   În cel mai scurt timp și în cel mult trei luni de la intrarea sa pe teritoriul unui al doilea stat membru, rezidentul pe termen lung depune o cerere pentru permis de ședere la autoritățile competente din statul membru respectiv.

[…]

(2)   Statele membre pot solicita ca persoana în cauză să facă dovada că dispune:

[…]

4.   Cererea trebuie însoțită de acte justificative, stabilite de legislația internă, care să facă dovada că persoana în cauză îndeplinește condițiile aplicabile, precum și de permisul de lungă ședere și de un document de călătorie valid sau de copiile legalizate ale actelor respective.

Actele prevăzute la primul paragraf pot cuprinde, de asemenea, documente care să ateste posesia unei locuințe adecvate.

[…]”

12

Articolul 19 din Directiva 2003/109, intitulat „Examinarea cererii și eliberarea permisului de ședere”, prevede la alineatul (2):

„Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolele 14, 15 și 16 și sub rezerva dispozițiilor privind ordinea publică, securitatea publică și sănătatea publică prevăzute la articolele 17 și 18, cel de‑al doilea stat membru eliberează rezidentului pe termen lung un permis de ședere care se poate reînnoi. Permisul de ședere respectiv poate fi reînnoit, eventual la cerere, la expirarea acestuia. Cel de‑al doilea stat membru informează primul stat membru cu privire la decizia luată.”

13

Potrivit articolului 20 din aceeași directivă, intitulat „Garanții procedurale”:

„(1)   Orice decizie de respingere a cererii pentru permis de ședere trebuie motivată. Decizia respectivă se notifică resortisantului țării terțe în cauză în conformitate cu procedurile de notificare prevăzute de legislația internă în materie. Notificarea precizează căile de atac pe care le poate exercita, precum și termenul în care acesta le poate formula.

[…]

(2)   În caz de respingere a cererii pentru permis de ședere sau dacă permisul nu este reînnoit sau este retras, persoana în cauză are dreptul la o cale de atac jurisdicțională în statul membru în cauză.”

14

Articolul 22 din Directiva 2003/109, intitulat „Retragerea permisului de ședere și obligația de readmisie”, menționează la alineatul (1):

„Până în momentul în care resortisantul unei țări terțe obține statutul de rezident pe termen lung, cel de‑al doilea stat membru poate decide să refuze reînnoirea permisului de ședere sau să retragă permisul respectiv și să oblige persoana în cauză și pe membrii familiei acesteia, în conformitate cu procedurile din legislația internă, inclusiv de expulzare, prevăzute în legislația internă, să părăsească teritoriul respectiv, în următoarele cazuri:

[…]

[…]”

15

Articolul 2 din Gesetz über den Aufenthalt, die Erwerbstätigkeit und die Integration von Ausländern im Bundesgebiet (Legea privind șederea, exercitarea unei activități profesionale și integrarea străinilor pe teritoriul federal) din 30 iulie 2004 (BGBl. 2004 I, p. 1950), în versiunea aplicabilă în litigiile principale (denumită în continuare „AufenthG”), intitulat „Definiții”, prevede la alineatul (4):

„Cerința privind o locuință adecvată nu depășește ceea ce este suficient pentru a caza un solicitant de locuință într‑o locuință socială subvenționată de autoritățile publice. […]”

16

Articolul 5 alineatul (1) punctul 1 din AufenthG prevede că, în general, acordarea unui permis de ședere presupune ca mijloacele de subzistență să fie asigurate.

17

În conformitate cu articolul 9a alineatul (2) punctul 6 din această lege, un permis de ședere UE al rezidentului pe termen lung se acordă numai dacă străinul în cauză dispune de o locuință adecvată pentru el însuși și pentru membrii familiei sale care locuiesc în comunitate familială cu el.

18

Articolul 38a din legea respectivă, intitulat „Permisul de ședere pentru rezidenții pe termen lung în alte state membre ale Uniunii Europene”, prevede la alineatul (1):

„Un permis de ședere se eliberează unui străin care beneficiază de statutul de rezident pe termen lung într‑un alt stat membru al Uniunii Europene dacă acesta dorește să locuiască mai mult de 90 de zile pe teritoriul federal […]”

19

Articolul 51 alineatul (9) primul paragraf punctul 4 din aceeași lege prevede că permisul de ședere UE de rezident pe termen lung acordat de autoritățile germane expiră numai dacă străinul locuiește în afara teritoriului german pentru o perioadă de șase ani.

20

Articolul 52 alineatul (6) din AufenthG prevede că permisul de ședere eliberat în conformitate cu articolul 38a din aceeași lege trebuie, în principiu, să fie revocat în cazul în care străinul își pierde statutul de rezident pe termen lung într‑un alt stat membru al Uniunii Europene.

21

TE, resortisantă ghaneză, a intrat pe teritoriul german la 3 septembrie 2013, venind din Italia.

22

Ea deține un permis de ședere UE de rezident pe termen lung eliberat în Italia și care poartă mențiunile „illimitata” ([durată] nelimitată) și „Soggiornante di Lungo Periodo – [UE]” (rezident pe termen lung – [UE]).

23

În conformitate cu articolul 38a din AufenthG, Ausländerbehörde der Stadt Offenbach (Autoritatea pentru Străini a Orașului Offenbach, Germania), care era competentă la data respectivă, i‑a acordat, la 5 decembrie 2013, un permis de ședere valabil pentru o perioadă de un an.

24

La 5 august 2014, TE a născut‑o pe RU. Întrucât aceasta suferea de o malformație cardiacă foarte gravă, ce necesita operații și examinări ulterioare, TE a fost obligată să pună capăt activității sale profesionale. În fața acestei situații, ea a trebuit să recurgă la prestații sociale pentru a‑și întreține familia.

25

Prin deciziile Autorității pentru Străini a Orașului Offenbach din 30 ianuarie 2015, cererile lui TE și RU depuse la 12 noiembrie 2014 și având ca obiect reînnoirea și, respectiv, eliberarea unui permis de ședere au fost respinse pentru motivul că mijloacele lor de subzistență nu erau garantate, contrar cerințelor prevăzute la articolul 5 alineatul (1) punctul 1 din AufenthG. Acestea au fost invitate să părăsească teritoriul german și au fost amenințate cu îndepărtarea către Republica Italiană în ceea ce o privește pe TE și către Republica Ghana în ceea ce o privește pe RU.

26

Acțiunea introdusă împotriva acestor decizii a fost respinsă de Verwaltungsgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Administrativ din Frankfurt pe Main, Germania) prin hotărârea din 20 noiembrie 2015.

27

TE și RU au solicitat admiterea apelului formulat împotriva hotărârii respective la instanța de trimitere, Hessischer Verwaltungsgerichtshof (Tribunalul Administrativ Superior din Hessen, Germania).

28

Printr‑o decizie din 11 martie 2016, instanța menționată a admis apelul ca urmare a îndoielilor serioase pe care le avea cu privire la corectitudinea hotărârii pronunțate în primă instanță, având în vedere importanța îngrijirilor medicale de care avea nevoie RU, împrejurare care, potrivit acestei instanțe, ar fi putut constitui o excepție de la regula generală prevăzută la articolul 5 alineatul (1) punctul 1 din AufenthG.

29

Începând din 1 noiembrie 2017, procedura în fața instanței de trimitere a fost suspendată.

30

La 7 septembrie 2020, orașul Frankfurt am Main, devenit între timp pârât în această procedură, a relansat procedura, arătând că eliberarea unui permis de ședere pentru TE în temeiul articolului 38a din AufenthG nu mai era posibilă la data respectivă. Astfel, aceasta nu ar mai fi locuit în Italia de mai mult de șase ani și, prin urmare, nu ar mai beneficia de statutul de rezidentă pe termen lung. De asemenea, nu i s‑ar putea elibera lui TE un permis de ședere nici în temeiul articolului 9a din AufenthG, deoarece TE și RU ar ocupa un apartament finanțat de serviciile sociale, care nu ar constitui o „locuință adecvată” în sensul dispoziției menționate.

31

În aceste condiții, Hessischer Verwaltungsgerichtshof (Tribunalul Administrativ Superior din Hessen) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

32

EF, resortisant pakistanez, a intrat pe teritoriul german la 1 aprilie 2014, venind din Italia.

33

El deține un permis de ședere UE de rezident pe termen lung eliberat în Italia și care poartă mențiunile „illimitata” ([durată] nelimitată) și „Soggiornante di Lungo Periodo – [UE]” (rezident pe termen lung – [UE]).

34

În conformitate cu articolul 38a din AufenthG, Ausländerbehörde des Landkreises Offenbach (Autoritatea pentru Străini a Districtului Offenbach, Germania), care era competentă la momentul respectiv, i‑a acordat, la 10 iulie 2014, un permis de ședere valabil pentru o perioadă de un an.

35

Acest permis de ședere a fost ulterior reînnoit în mod continuu, cel mai recent la 28 mai 2019 de către orașul Offenbach pe Main, competent în prezent, până la 13 iulie 2021.

36

Cererea de reînnoire a permisului de ședere în temeiul articolului 38a din AufenthG, depusă de EF la 17 martie 2021, a fost însă respinsă prin decizia orașului Offenbach pe Main din 27 aprilie 2021, în esență pentru motivul că acesta își pierduse statutul de rezident pe termen lung, întrucât nu a locuit în Italia de mai mult de șase ani.

37

La 6 mai 2021, EF a introdus o acțiune împotriva deciziei respective la Verwaltungsgericht Darmstadt (Tribunalul Administrativ din Darmstadt, Germania), care este instanța de trimitere, solicitând printre altele obligarea orașului Offenbach pe Main să îi reînnoiască permisul de ședere în conformitate cu articolul 38a din AufenthG.

38

În aceste condiții, Verwaltungsgericht Darmstadt (Tribunalul Administrativ din Darmstadt) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări:

În cazul unui răspuns negativ la această întrebare:

În cazul unui răspuns negativ la această întrebare:

În cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare:

39

Prin decizia președintelui Curții din 8 noiembrie 2022, cauzele C‑829/21 și C‑129/22 au fost conexate pentru buna desfășurare a eventualei faze orale a procedurii și în vederea pronunțării hotărârii.

40

Prin intermediul primelor trei întrebări, care trebuie analizate împreună, instanțele de trimitere în cauzele C‑829/21 și C‑129/22 solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2003/109 trebuie interpretată în sensul că un stat membru poate refuza reînnoirea unui permis de ședere pe care l‑a acordat resortisantului unei țări terțe în temeiul dispozițiilor capitolului III din această directivă pentru motivul, prevăzut la articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf din aceasta, că, întrucât a fost absent de pe teritoriul statului membru care i‑a acordat statutul de rezident pe termen lung pentru o perioadă mai mare de șase ani, acest resortisant a pierdut dreptul la statutul respectiv în acest din urmă stat membru și, dacă aceasta este situația, căror condiții este subordonată o astfel de decizie de refuz.

41

În această privință, rezultă, în primul rând, din articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2003/109 că beneficiul dreptului la statutul de rezident pe termen lung în „primul stat membru”, în sensul articolului 2 litera (c) din această directivă, este o condiție care trebuie îndeplinită în prealabil de un resortisant al unei țări terțe care dorește să locuiască pe teritoriul celui de „al doilea stat membru”, în sensul articolului 2 litera (d) din aceeași directivă, pe baza unui permis de ședere acordat în temeiul dispozițiilor capitolului III din aceasta. Articolul 19 alineatul (2) din aceeași directivă confirmă existența unei astfel de condiții.

42

Articolul 22 din Directiva 2003/109 confirmă că această condiție trebuie îndeplinită și pentru ca persoana interesată să poată obține reînnoirea unui astfel de permis de ședere în al doilea stat membru, dat fiind că, în conformitate cu alineatul (1) litera (b) al aceluiași articol 22, acesta din urmă poate decide să refuze reînnoirea permisului menționat atunci când condițiile prevăzute la articolele 14-16 din această directivă nu mai sunt îndeplinite.

43

De altfel, reiese din articolul 15 din Directiva 2003/109 că, spre deosebire de celelalte condiții prevăzute de această dispoziție, statele membre nu pot deroga de la condiția menționată la punctul 41 din prezenta hotărâre.

44

Caracterul imperativ al acestei condiții decurge din faptul că, astfel cum a arătat și avocatul general la punctul 41 din concluziile sale, dreptul de ședere în al doilea stat membru este un drept derivat din dreptul la statutul de rezident pe termen lung în primul stat membru.

45

Rezultă că, în cazul în care al doilea stat membru, cu ocazia examinării unei cereri de reînnoire a unui permis de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din Directiva 2003/109, constată că resortisantul țării terțe în cauză și‑a pierdut dreptul la statutul de rezident pe termen lung în primul stat membru pentru motivul, astfel cum prevede articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2003/109, că a fost absent de pe teritoriul primului stat membru mai mult de șase ani, această constatare împiedică o asemenea reînnoire.

46

În al doilea rând, așa cum confirmă considerentul (21) al Directivei 2003/109, în sistemul instituit prin această directivă, revine celui de al doilea stat membru, în care resortisantul unei țări terțe dorește să locuiască în temeiul dreptului la statutul de rezident pe termen lung de care beneficiază în primul stat membru, sarcina de a verifica dacă acest resortisant îndeplinește condițiile pentru acordarea unui permis de ședere sau pentru reînnoirea acestuia, printre care condiția, prevăzută la articolul 14 alineatul (1) din directiva menționată, de a dispune efectiv de acest drept în primul stat membru.

47

Astfel, în cadrul unei asemenea verificări, al doilea stat membru poate fi determinat să examineze dacă resortisantul țării terțe în cauză nu a pierdut dreptul la statutul menționat printre altele ca urmare a motivului menționat la articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2003/109.

48

Deși o asemenea verificare poate, dacă este cazul, să determine al doilea stat membru să constate pierderea dreptului la statutul de rezident pe termen lung și, în consecință, în conformitate cu articolul 22 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2003/109, să refuze resortisantului țării terțe în cauză reînnoirea permisului său de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din directiva menționată, numai primul stat membru poate proceda la retragerea statutului menționat și a permisului de ședere de rezident pe termen lung UE sau, după caz, poate aplica procedura simplificată de redobândire a acestui statut, procedură care urmează să fie stabilită de statele membre în conformitate cu articolul 9 alineatul (5) din directiva menționată.

49

În al treilea rând, în ceea ce privește data relevantă pentru aprecierea de către al doilea stat membru a aspectului dacă este îndeplinită condiția prevăzută la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2003/109 pentru reînnoirea unui permis de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din această directivă, la prima vedere pot fi luate în considerare trei date.

50

Astfel, după cum a arătat de altfel în esență domnul avocat general la punctul 46 din concluzii, data relevantă ar putea fi fie data depunerii cererii de reînnoire a permisului de ședere, fie o dată ulterioară celei a deciziei administrative referitoare la această cerere, fie o dată chiar mai ulterioară, care se situează între data introducerii unei acțiuni în justiție împotriva deciziei administrative de respingere a cererii menționate și cea a adoptării deciziei judiciare, de exemplu, astfel cum sugerează instanța de trimitere în cauza C‑829/21, data ultimei ședințe.

51

Totuși, singura dată relevantă pentru aprecierea condiției prevăzute la articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2003/109 este cea a depunerii de către resortisantul țării terțe în cauză a cererii sale de reînnoire a permisului de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din această directivă.

52

Astfel, a admite că statele membre ar dispune, în vederea unei asemenea aprecieri, de posibilitatea de a reține o dată ulterioară, situată în cursul unei proceduri administrative sau judiciare, ar fi contrar principiilor egalității de tratament și securității juridice, în măsura în care admiterea unei astfel de cereri de reînnoire a permisului de ședere ar putea depinde de circumstanțe imputabile nu solicitantului însuși, ci în principal administrației sau instanțelor naționale, precum celeritatea mai mare sau mai mică cu care este examinată cererea sau se soluționează o acțiune îndreptată împotriva unei decizii de respingere a unei astfel de cereri [a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2020, État belge (Reîntregirea familiei – Copil minor), C‑133/19, C‑136/19 și C‑137/19, EU:C:2020:577, punctul 42].

53

În acest context, trebuie subliniat că, astfel cum reiese și din considerentul (10) al Directivei 2003/109, în cadrul normelor de procedură care reglementează examinarea cererii de dobândire a statutului de rezident pe termen lung, legiuitorul Uniunii a intenționat să garanteze resortisanților țărilor terțe în cauză un nivel adecvat de securitate juridică.

54

În aceste condiții, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 55 și 56 din concluzii, dacă al doilea stat membru apreciază că pierderea dreptului la statutul de rezident pe termen lung în primul stat membru ca urmare, de exemplu, a faptului că expirarea termenului de șase ani prevăzută la articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2003/109 a intervenit în cursul procedurii administrative sau judiciare privind cererea de reînnoire menționată, nimic nu îl împiedică să adopte în acest temei o nouă decizie de refuz al reînnoirii sau de retragere a acestui permis de ședere în temeiul articolului 22 din directiva menționată.

55

În al patrulea rând, în ceea ce privește sarcina probei în legătură cu faptul că condiția vizată la punctul 41 din prezenta hotărâre este verificată în vederea acordării sau a reînnoirii unui permis de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din Directiva 2003/109, în măsura în care resortisantul țării terțe în cauză dispune de dreptul la statutul de rezident pe termen lung în primul stat membru, această probă revine, în principiu, resortisantului respectiv.

56

Cu toate acestea, din articolul 15 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2003/109, interpretat în lumina considerentului (11) al acesteia, rezultă că, pentru a stabili că această condiție este îndeplinită, este suficient în principiu ca resortisantul menționat să prezinte celui de al doilea stat membru permisul său de ședere UE de rezident pe termen lung eliberat de primul stat membru, în conformitate cu articolul 8 alineatul (2) din această directivă, din moment ce un astfel de permis, dacă este valabil, permite aceluiași resortisant să își dovedească cu ușurință și imediat dreptul la statutul de rezident pe termen lung și continuitatea acestui drept. Prin urmare, un astfel de permis valabil permite să se prezume că resortisantul respectiv dispune încă de dreptul la statutul menționat.

57

În acest context, Curtea a statuat deja că reiese din coroborarea articolului 2 litera (b) cu articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2003/109 că un permis de ședere UE de rezident pe termen lung conferă în principiu titularului său dreptul de ședere pe teritoriul altor state membre decât cel care i‑a acordat statutul de rezident pe termen lung, pentru o perioadă de peste trei luni (Hotărârea din 17 iulie 2014, Tahir, C‑469/13, EU:C:2014:2094, punctul 42).

58

În plus, articolul 9 alineatul (6) din Directiva 2003/109 prevede că, dimpotrivă, expirarea permisului de ședere UE al rezidentului pe termen lung nu determină în nicio situație retragerea sau pierderea statutului de rezident pe termen lung, ceea ce ilustrează caracterul declarativ al unui astfel de permis de ședere.

59

În speță, este cert că TE și EF dețin fiecare, în primul stat membru, și anume în Italia, un permis de ședere UE de rezident pe termen lung pe durată nelimitată și, prin urmare, în curs de validitate, astfel încât trebuie să se prezume, în favoarea lor, că au în continuare dreptul la statutul de rezident pe termen lung în statul membru respectiv.

60

O astfel de prezumție, în măsura în care se impune celui de al doilea stat membru cu ocazia examinării unei cereri de permis de ședere sau a reînnoirii sale, se înscrie în spiritul încrederii reciproce între statele membre, care, așa cum se arată în considerentul (17) al Directivei 2003/109, este favorizată de armonizarea condițiilor de dobândire a statutului de rezident pe termen lung la care se referă această directivă.

61

În al cincilea rând, trebuie precizat că prezumția respectivă nu are însă un caracter irefragabil.

62

Într‑adevăr, ținând seama de caracterul declarativ al permisului de ședere de rezident UE pe termen lung deja arătat la punctul 58 din prezenta hotărâre, chiar dacă resortisantul țării terțe în cauză este în măsură să prezinte celui de al doilea stat membru un astfel de permis valabil, acest stat membru poate fi pus în situația, printre altele cu ocazia examinării unei cereri de reînnoire a unui permis de ședere acordat în temeiul dispozițiilor capitolului III din Directiva 2003/109, să examineze dacă perenitatea dreptului la statutul de rezident pe termen lung nu trebuie repusă în discuție în raport cu unul dintre motivele de pierdere a statutului de rezident pe termen lung menționate la articolul 9 din această directivă.

63

O asemenea repunere în discuție este totuși subordonată condiției constatării de către al doilea stat membru a existenței unor indicii suficient de concrete și concordante că unul dintre aceste motive se poate aplica în cazul care îi este prezentat.

64

În ceea ce privește în special motivul prevăzut la articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2003/109, constituie un indiciu al unei astfel de pierderi care poate justifica verificarea de către al doilea stat membru a perenității dreptului la statutul menționat faptul că, la data depunerii cererii sale, au trecut mai mult de șase ani de la sosirea persoanei interesate pe teritoriul acestui stat membru sau de la obținerea primului său permis de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din această directivă în același stat membru.

65

În al șaselea rând, în prezența unor astfel de indicii, al doilea stat membru este obligat să efectueze două tipuri de verificări suplimentare în ceea ce privește mai exact motivul de pierdere a dreptului la statutul de rezident pe termen lung prevăzut la articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2003/109.

66

Primo, pentru a stabili dacă se aplică această dispoziție, al doilea stat membru trebuie să țină seama de faptul că orice prezență fizică a persoanei interesate pe teritoriul primului stat membru în cursul perioadei de șase ani, chiar dacă nu depășește, în această perioadă, o durată totală de numai câteva zile, este suficientă pentru a împiedica pierderea dreptului său la statutul de rezident pe termen lung [a se vedea prin analogie, în ceea ce privește articolul 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2003/109, Hotărârea din 20 ianuarie 2022, Landeshauptmann von Wien (Pierderea statutului de rezident pe termen lung), C‑432/20, EU:C:2022:39, punctul 47].

67

O astfel de interpretare a articolului 9 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2003/109 se întemeiază printre altele pe necesitatea, deja subliniată la punctul 53 din prezenta hotărâre, de a garanta resortisanților țărilor terțe în cauză, în cadrul normelor de procedură care reglementează examinarea cererii de dobândire a statutului de rezident pe termen lung, un nivel adecvat de securitate juridică [a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 ianuarie 2022, Landeshauptmann von Wien (Pierderea statutului de rezident pe termen lung), C‑432/20, EU:C:2022:39, punctele 38-40].

68

Prin urmare, o prezență, chiar de foarte scurtă durată, a resortisantului țării terțe în cauză pe teritoriul primului stat membru în perioada de șase ani vizată de această dispoziție, are drept consecință că prescripția stabilită de aceasta din urmă este întreruptă și că un nou termen de șase ani începe să curgă de la data la care încetează fiecare prezență a acestui resortisant pe teritoriul primului stat membru.

69

În consecință, revine celui de al doilea stat membru, în cadrul examinării unei cereri de reînnoire a unui permis de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din Directiva 2003/109, să examineze el însuși dacă există elemente care să îi permită să deducă faptul că perioada de șase ani prevăzută la articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf din această directivă a expirat la data depunerii cererii persoanei interesate și, în cazul unui răspuns afirmativ, să îi comunice această împrejurare, informând‑o cu privire la faptul că acest termen poate să fi fost întrerupt și că este posibil ca un nou termen de șase ani să fi început să curgă, din moment ce între timp ar fi fost din nou prezentă pe teritoriul primului stat membru.

70

În acest context, al doilea stat membru trebuie să invite resortisantul țării terțe în cauză, dacă invocă o astfel de întrerupere, să furnizeze elemente de probă de natură să demonstreze o prezență pe teritoriul primului stat membru în cursul perioadei menționate de șase ani, chiar dacă o astfel de prezență nu ar fi durat decât câteva zile.

71

În al doilea rând, dacă din verificările efectuate de al doilea stat membru rezultă că resortisantul țării terțe în cauză a fost absent de pe teritoriul primului stat membru pentru o perioadă mai mare de șase ani, al doilea stat membru trebuie de asemenea să verifice, în conformitate cu articolul 9 alineatul (4) al treilea paragraf din Directiva 2003/109, dacă primul stat membru a făcut uz, în legislația sa, de posibilitatea prevăzută de această dispoziție de a prevedea, prin derogare de la articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf din această directivă, că, „pentru motive speciale”, rezidentul pe termen lung își menține statutul în statul membru menționat „în cazul unei absențe de peste șase ani” și, atunci când situația se prezintă astfel, dacă în speță un astfel de motiv special este dovedit.

72

În ceea ce privește aceste două tipuri de verificări, al doilea stat membru va trebui să contacteze primul stat membru pentru a‑i solicita asistența, din moment ce aceste verificări necesită recurgerea la informații de care poate dispune numai acest din urmă stat membru.

73

În această privință, trebuie amintit că, în raporturile dintre statele membre, trebuie să se țină seama de principiul cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, care obligă statele membre, în mod general și, așadar, printre altele în cadrul situațiilor reglementate de Directiva 2003/109, să se respecte și să se ajute reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.

74

În sfârșit, numai la finalul acestor verificări și având în vedere o apreciere a ansamblului elementelor relevante, al doilea stat membru poate eventual, numai în scopul procedurii de examinare a cererii de reînnoire a unui permis de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din Directiva 2003/109, să tragă concluzia că, la data depunerii acestei cereri, în conformitate cu articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf din directiva menționată, resortisantul țării terțe în cauză nu mai dispunea de dreptul la statutul de rezident pe termen lung în primul stat membru și poate, pentru acest motiv, să refuze reînnoirea permisului de ședere respectiv, în conformitate cu articolul 22 alineatul (1) litera (b) din aceeași directivă.

75

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la primele trei întrebări în cauzele C‑829/21 și C‑129/22 că Directiva 2003/109 și în special articolul 22 alineatul (1) litera (b) din aceasta trebuie interpretate în sensul că un stat membru poate refuza reînnoirea unui permis de ședere pe care l‑a acordat resortisantului unei țări terțe în temeiul dispozițiilor capitolului III din această directivă pentru motivul, prevăzut la articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf din directiva menționată, că, întrucât a fost absent de pe teritoriul statului membru care i‑a acordat statutul de rezident pe termen lung pentru o perioadă mai mare de șase ani, iar acest din urmă stat membru nu a făcut uz de posibilitatea prevăzută la articolul 9 alineatul (4) al treilea paragraf din aceeași directivă, resortisantul respectiv a pierdut dreptul la acest statut în același stat membru, cu condiția ca termenul de șase ani să fi fost expirat cel târziu la data depunerii cererii de reînnoire a permisului menționat și ca acest resortisant să fi fost invitat în prealabil să facă dovada unor eventuale prezențe pe teritoriul respectiv în cursul acestui termen.

76

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere în cauza C‑129/22 solicită în esență să se stabilească dacă articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf și articolul 22 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2003/109 trebuie interpretate în sensul că transpun în mod corespunzător aceste dispoziții în dreptul național al doilea stat membru care le pune în aplicare prin intermediul a două dispoziții distincte atunci când prima dispoziție reia motivul care determină pierderea dreptului la statutul de rezident pe termen lung prevăzut la articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf din această directivă și a doua dispoziție prevede că un permis de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din directiva menționată trebuie revocat dacă resortisantul țării terțe în cauză și‑a pierdut dreptul la statutul de rezident pe termen lung în statul membru care l‑a eliberat, fără ca această dispoziție să conțină o referire concretă la unul dintre motivele de pierdere a dreptului menționat prevăzute la articolul 9 din aceeași directivă.

77

În această privință, reiese din jurisprudența Curții că transpunerea în dreptul național a unor dispoziții ale dreptului Uniunii precum articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf și articolul 22 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2003/109 impune ca acestea să fie puse în aplicare prin dispoziții care au specificitatea, precizia și claritatea necesare pentru a îndeplini cerința securității juridice [a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 aprilie 2012, Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctul 87, precum și Hotărârea din 3 septembrie 2020, Subdelegación del Gobierno en Barcelona (Rezidenți pe termen lung), C‑503/19 și C‑592/19, EU:C:2020:629, punctele 36 și 37].

78

În ceea ce privește în special articolul 22 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2003/109, rezultă de asemenea din această jurisprudență că, dacă s‑ar dovedi că situația nu se prezintă astfel, statul membru în cauză nu ar putea invoca această dispoziție pentru a respinge o cerere a unui resortisant al unei țări terțe având ca obiect reînnoirea unui permis de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din Directiva 2003/109.

79

Or, transpune acest articol 22 alineatul (1) litera (b) în conformitate cu cerințele de specificitate, de precizie și de claritate prevăzute de jurisprudența amintită la punctul 77 din prezenta hotărâre o dispoziție națională precum articolul 52 alineatul (6) din AufenthG care prevede că un permis de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din această directivă trebuie revocat dacă resortisantul țării terțe în cauză pierde dreptul la statutul de rezident pe termen lung în alt stat membru, chiar dacă această dispoziție națională nu face referire în mod expres la motivele de pierdere a dreptului la statutul menționat prevăzut la articolul 9 din Directiva 2003/109.

80

Într‑adevăr, pe de o parte, reiese în mod univoc dintr‑o asemenea dispoziție națională că un astfel de permis de ședere este revocat de al doilea stat membru dacă persoana interesată a pierdut dreptul la statutul de rezident pe termen lung în statul membru care i‑a conferit acest drept.

81

Pe de altă parte, împrejurarea care figurează în această dispoziție națională ce permite celui de al doilea stat membru să fundamenteze o asemenea revocare, și anume faptul că resortisantul țării terțe în cauză a pierdut dreptul la statutul de rezident pe termen lung în primul stat membru, poate fi înțeleasă în sensul că se referă la diferitele motive de pierdere a dreptului la statutul respectiv prevăzute la articolul 9 din Directiva 2003/109, din moment ce statul membru care a acordat acest drept nu îl poate retrage decât pentru unul dintre motivele menționate.

82

În plus, transpune articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2003/109 în conformitate cu cerințele de specificitate, de precizie și de claritate prevăzute de jurisprudența amintită la punctul 77 din prezenta hotărâre o dispoziție de drept național a unui stat membru precum articolul 51 alineatul (9) prima teză punctul 4 din AufenthG, care prevede că un resortisant al unei țări terțe care beneficiază de dreptul la statutul de rezident pe termen lung în acest stat membru își pierde dreptul la acest statut în cazul în care este absent de pe teritoriul statului membru respectiv într‑o perioadă de șase ani.

83

Prin urmare, în temeiul dispoziției de drept național care transpune articolul 22 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2003/109, al doilea stat membru poate refuza să acorde resortisantului unei țări terțe un permis de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din directiva menționată sau poate refuza reînnoirea unui astfel de permis dacă acest stat membru constată că resortisantul menționat a pierdut dreptul la statutul de rezident pe termen lung în primul stat membru pentru motivul prevăzut la articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf din această directivă.

84

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a patra întrebare în cauza C‑129/22 că articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf și articolul 22 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2003/109 trebuie interpretate în sensul că transpune în mod corespunzător aceste dispoziții în dreptul național al doilea stat membru care le pune în aplicare prin intermediul a două dispoziții distincte atunci când prima dispoziție reia motivul care determină pierderea dreptului la statutul de rezident pe termen lung prevăzut la articolul 9 alineatul (4) al doilea paragraf din această directivă, iar a doua dispoziție prevede că un permis de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din directiva menționată trebuie revocat dacă resortisantul țării terțe în cauză și‑a pierdut dreptul la statutul de rezident pe termen lung în statul membru care l‑a eliberat, fără ca această dispoziție să conțină o trimitere concretă la unul dintre motivele de pierdere a dreptului menționat prevăzute la articolul 9 din aceeași directivă.

85

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere în cauza C‑829/21 solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2003/109 trebuie interpretat în sensul că statul membru în care resortisantul unei țări terțe a solicitat acordarea unui permis de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din această directivă sau reînnoirea unui astfel de permis poate respinge această cerere pentru motivul că resortisantul respectiv nu a anexat la cererea sa acte justificative care să dovedească faptul că dispune de o locuință adecvată, deși acest stat membru nu a pus în aplicare această dispoziție.

86

În această privință, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții deja amintită la punctele 77 și 78 din prezenta hotărâre, revine instanței de trimitere, care este singura competentă să interpreteze dreptul național în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, sarcina de a verifica dacă dreptul său național cuprinde o dispoziție care pune în aplicare articolul 15 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2003/109 cu specificitatea, cu precizia și cu claritatea necesare pentru a îndeplini cerința securității juridice. Dacă s‑ar dovedi că situația nu se prezintă astfel, al doilea stat membru nu ar putea invoca această dispoziție pentru a respinge o cerere a unui resortisant al unei țări terțe de a i se acorda un permis de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din această directivă sau reînnoirea unui astfel de permis.

87

Or, în speță, potrivit chiar textului celei de a patra întrebări, instanța de trimitere în cauza C‑829/21 consideră că „Republica Federală Germania nu a făcut uz de abilitarea prevăzută la articolul 15 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2003/109”.

88

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a patra întrebare în cauza C‑829/21 că articolul 15 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2003/109 trebuie interpretat în sensul că statul membru în care resortisantul unei țări terțe a solicitat acordarea unui permis de ședere în temeiul dispozițiilor capitolului III din această directivă sau reînnoirea unui astfel de permis nu poate respinge această cerere pentru motivul că acesta nu a anexat la cererea sa acte justificative care să dovedească faptul că dispune de o locuință adecvată din moment ce acest stat membru nu a pus în aplicare dispoziția respectivă.

89

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: