Ediție provizorie
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 16 iunie 2022(1)
Cauza C‑265/21
AB,
AB‑CD
împotriva
Z EF
[cerere de decizie preliminară formulată de cour d’appel de Bruxelles (Curtea de Apel din Bruxelles, Belgia)]
„Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Articolul 5 punctul 1 – Competența în materie contractuală – Noțiunea de «materie contractuală» – Acțiune având ca obiect constatarea unui titlu de proprietate întemeiat pe două contracte succesive – Contract care trebuie luat în considerare pentru determinarea locului obligației care constituie temeiul cererii – Legea aplicabilă obligațiilor contractuale – Regulamentul (CE) nr. 593/2008”
I. Introducere
1. Întrebările adresate de cour d’appel de Bruxelles (Curtea de Apel din Bruxelles, Belgia) privesc în esență interpretarea articolului 5 punctul 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001(2) și a articolului 4 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008(3).
2. Prima dintre aceste dispoziții, a cărei interpretare se află în centrul prezentei cereri de decizie preliminară, prevede normele de competență specială în materie contractuală care, în anumite situații, permit reclamantului să acționeze în justiție pârâtul în fața instanțelor dintr‑un alt stat membru decât cel în care se află domiciliul său, prin derogare de la norma generală prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001.
3. În prezenta cauză, trebuie să se stabilească dacă această dispoziție se aplică într‑un litigiu referitor la o acțiune, întemeiată pe două contracte, în constatarea unui drept de proprietate privind 20 de opere de artă, în pofida lipsei unei legături contractuale directe între părțile din litigiu, care sunt descendenții părților la primul contract.
4. În acest context, instanța de trimitere ridică problema în fața Curții în esență a amplorii evoluției jurisprudenței sale în materie. Prin urmare, prezenta trimitere preliminară va determina Curtea să analizeze din nou noțiunea de „materie contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. În speță, va trebui să se furnizeze instanței de trimitere elementele care îi vor permite să aprecieze dacă trebuie să se considere că hotărârile recente ale Curții(4) efectuează un reviriment în raport cu jurisprudența anterioară referitoare la interpretarea acestei dispoziții.
5. Astfel cum vom arăta în detaliu, considerăm că articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 are vocația de a se aplica într‑o situație precum cea în discuție în cauza principală.
II. Cadrul juridic
A. Regulamentul nr. 44/2001
6. În cadrul secțiunii 1 din capitolul II din Regulamentul nr. 44/2001, intitulată „Dispoziții generale”, articolul 2 alineatul (1) din acesta prevede:
„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.”
7. În cadrul secțiunii 2 din capitolul II din acest regulament, intitulată „Competențe speciale”, articolul 5 punctul 1 din acesta prevede:
„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:
1. (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată;
(b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:
– în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;
– în cazul prestării de servicii, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;
(c) în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a);”
B. Regulamentul nr. 593/2008
8. Articolul 4 din Regulamentul nr. 593/2008, care privește legea aplicabilă în lipsa alegerii de către părți, prevede:
„(1) În măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă în conformitate cu articolul 3 și fără a aduce atingere articolelor 5-8, legea aplicabilă contractului se determină după cum urmează:
(a) contractul de vânzare‑cumpărare de bunuri este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită vânzătorul;
(b) contractul de prestări servicii este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită prestatorul de servicii;
[…]
(2) În cazul în care contractului nu i se aplică alineatul (1) sau în care elementelor contractului li s‑ar aplica mai multe dintre literele (a)-(h) de la alineatul (1), contractul este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită partea contractantă care efectuează prestația caracteristică.
(3) În cazul în care din ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată la alineatul (1) sau (2), se aplică legea din acea altă țară.
(4) În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul alineatului (1) sau (2), contractul este reglementat de legea țării cu care are cele mai strânse legături.”
III. Situația de fapt din litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții
9. Soții X EF și Y EF, părinții lui Z EF, intimatul din litigiul principal, erau artiști germani care realizaseră printre altele 20 de panouri tipologii (denumite în continuare „operele de artă”) care au făcut parte dintr‑o expoziție internațională care a avut loc în cursul anului 1977.
10. CD, soacra lui AB și mama lui AB‑CD, apelanții din litigiul principal, administra o galerie de artă din Liège (Belgia). La sfârșitul anului 1980 sau la începutul anului 1981, operele de artă au fost predate către CD și, ulterior, și certificatele de autenticitate ale acestor opere.
11. Printr‑o convenție din 26 ianuarie 2007, apelanții din litigiul principal au cumpărat operele de artă de la CD. Aceasta din urmă a decedat la 24 noiembrie 2007 și, în același an, a decedat și Y EF.
12. În luna august 2013, AB a încredințat operele de artă societății Christie's în vederea vânzării lor la licitație. În cursul anului 2014, această societate a contactat‑o pe X EF, care a afirmat că este proprietara operelor respective. Vânzarea la licitație a operelor de artă a fost suspendată.
13. Apelanții din litigiul principal afirmă că aceste opere au fost cumpărate de CD, în timp ce intimatul din litigiul principal susține că acestea au fost depozitate la galeria administrată de CD pentru a fi prezentate publicului în vederea vânzării lor.
14. La 20 iunie 2014, apelanții din litigiul principal au introdus prezenta procedură pentru a se constata în esență că ei erau singurii proprietari ai operelor de artă și pentru a i se interzice lui X EF să se prevaleze de un titlu de proprietate în privința lor.
15. Întrucât X EF a fost citată în fața tribunal de première instance francophone de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță Francofon din Bruxelles, Belgia), ea a ridicat, cu titlu principal și întemeindu‑se pe Regulamentul nr. 44/2001, o excepție de necompetență a instanței ca urmare a faptului că domiciliul său se afla în Germania. Cu titlu subsidiar, ea a solicitat să se declare inadmisibilitatea sau lipsa de temei a cererii îndreptate împotriva sa, pretinzând în același timp restituirea operelor de artă. La 10 octombrie 2015, X EF a decedat, iar intimatul din litigiul principal a preluat procedura.
16. Prin hotărârea din 22 noiembrie 2016, tribunal de première instance francophone de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță Francofon din Bruxelles) s‑a declarat necompetent din punct de vedere teritorial. În această privință, el a statuat că competența sa nu poate fi stabilită în temeiul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, ca urmare a faptului că nu exista nicio legătură contractuală între părțile în cauză.
17. Apelanții din litigiul principal au declarat apel împotriva acestei hotărâri la Cour d’appel de Bruxelles (Curtea de Apel din Bruxelles). Aceștia susțin că CD a dobândit operele de artă printr‑un contract de vânzare, că acțiunea trebuia calificată drept „contractuală” și că, întrucât locul de executare se situează în Belgia, sunt competente instanțele belgiene. În schimb, intimatul din litigiul principal afirmă că operele de artă au făcut obiectul unui contract de depozit și că, în ceea ce privește, în opinia sa, o acțiune în „revendicare” a proprietății, determinarea instanței competente intră sub incidența articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, care atribuie competența instanțelor germane.
18. În ceea ce privește problema dacă acțiunea apelanților din litigiul principal se încadrează în „materia contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, instanța de trimitere constată că nu există nicio legătură contractuală directă între cele două părți din litigiu. Totuși, această instanță apreciază, ținând seama de hotărârile recente ale Curții în materie(5), că este posibil ca cerința de a stabili o obligație liber consimțită să nu mai presupună, astfel cum se întâmpla începând de la Hotărârea Handte(6), ca această obligație să fi fost consimțită între părțile din litigiu, ci să presupună numai ca reclamantul să întemeieze acțiunea pe care o îndreaptă împotriva pârâtului pe o obligație juridică liber consimțită de către o persoană față de altă persoană(7). Astfel, potrivit instanței menționate, Curtea nu doar a precizat că materia contractuală include toate obligațiile care își au originea în contractul a cărui neexecutare este invocată în susținerea acțiunii reclamantului(8), ci a considerat de asemenea că, la fel ca o acțiune pauliană, o acțiune în despăgubire(9) se încadrează în noțiunea de „materie contractuală” din moment ce cauza acțiunii este ea însăși un angajament asumat în mod liber(10).
19. Aceeași instanță apreciază că, deși este vorba despre situații punctuale dincolo de care o astfel de interpretare nu poate fi admisă, Curtea a afirmat totuși că norma de competență specială în materie contractuală, prevăzută la articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, nu se întemeiază pe identitatea părților, ci pe cauza acțiunii(11).
20. În aceste condiții, cour d’appel de Bruxelles (Curtea de Apel din Bruxelles) a hotărât, prin decizia din 1 aprilie 2021, primită la grefa Curții la 26 aprilie 2021, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Noțiunea de «materie contractuală» în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 […]:
trebuie interpretată în sensul că impune stabilirea unei obligații juridice liber consimțite de către o persoană în raport cu alta și pe care se întemeiază acțiunea reclamantului, chiar dacă obligația nu a fost liber consimțită de pârât și/sau în raport cu reclamantul?
În cazul unui răspuns afirmativ, care ar trebui să fie gradul de legătură dintre obligația juridică asumată în mod liber și reclamant și/sau pârât?
2) Noțiunea de «acțiune» pe care «se întemeiază» reclamantul implică, la fel ca și criteriul utilizat pentru a distinge dacă o acțiune se încadrează în materia contractuală în sensul articolului 5 punctul 1 din [Regulamentul nr. 44/2001] sau în «materia delictuală și cvasidelictuală» în sensul articolului 5 punctul 3 din același regulament ([Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Wikingerhof, C‑59/19, denumită în continuare «Hotărârea Wikingerhof», EU:C:2020:950,] punctul 32), să se verifice dacă interpretarea obligației juridice asumate în mod liber este indispensabilă pentru aprecierea temeiului acțiunii?
3) Acțiunea în justiție prin care un reclamant solicită să se declare că este proprietarul unui bun aflat în posesia sa în temeiul unui dublu contract de vânzare, primul încheiat de coproprietarul inițial al acestui bun (soțul pârâtului, de asemenea coproprietar inițial) cu vânzătorul reclamantului, și un al doilea încheiat între aceștia din urmă, se încadrează în materia contractuală în sensul articolului 5 punctul 1 din [Regulamentul nr. 44/2001]?
a) Răspunsul este diferit în cazul în care pârâtul invocă faptul că primul contract nu era un contract de vânzare, ci un contract de depozit?
b) În cazul în care una dintre aceste situații se încadrează în materia contractuală, ce contract trebuie luat în considerare pentru a stabili locul obligației care constituie temeiul cererii?
4) Articolul 4 din [Regulamentul nr. 593/2008] trebuie interpretat în sensul că se aplică situației vizate de a treia întrebare preliminară și, în acest caz, care dintre contracte trebuie luat în considerare?”
21. Părțile din litigiul principal, guvernul belgian, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Nu a avut loc o ședință.
IV. Analiză
A. Cu privire la admisibilitatea celei de a patra întrebări preliminare
22. Fără a invoca în mod formal inadmisibilitatea celei de a patra întrebări preliminare, Comisia arată că instanța de trimitere nu indică motivele care au determinat‑o să ridice problema aplicării articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 593/2008 în cazul contractelor în discuție în litigiul principal.
23. Trebuie amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante, care este reflectată în prezent la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă instanței naționale impune definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual și normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări. În plus, decizia de trimitere trebuie să indice motivele exacte care au determinat instanța națională să ridice problema interpretării dreptului Uniunii și să considere necesar să adreseze Curții o întrebare preliminară(12).
24. În speță, este necesar să se constate că instanța de trimitere nu a expus motivele care au determinat‑o să adreseze cea de a patra întrebare și că, în consecință, nu s‑a conformat cerinței prevăzute la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții.
25. Propunem ca a patra întrebare să fie declarată inadmisibilă.
B. Cu privire la fond
26. Primele trei întrebări preliminare vizează în esență interpretarea noțiunii de „materie contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, astfel cum reiese din jurisprudența Curții.
27. Îndoielile instanței de trimitere, care privesc în esență amploarea evoluției jurisprudenței bogate dezvoltate de Curte în cursul ultimilor 30 de ani, țin, pe de o parte, de faptul că interpretarea dată de Curte noțiunii de „materie contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, nu ar fi uniformă și, pe de altă parte, de revirimentul jurisprudenței pe care l‑ar fi efectuat Curtea prin renunțarea la interpretarea restrictivă a acestei noțiuni.
28. În prezentele concluzii, vom prezenta pe scurt, mai întâi, câteva considerații introductive referitoare în special la sistemul, la obiectivele și la istoricul legislativ al Regulamentului nr. 44/2001 (titlul 1). Vom examina, în continuare, jurisprudența relevantă a Curții referitoare la noțiunea autonomă de „materie contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din acest regulament, pentru a clarifica amploarea evoluției sale și pentru a propune un răspuns la prima întrebare preliminară (titlul 2), și, în sfârșit, vom analiza a doua și a treia întrebare preliminară (titlurile 3 și 4).
1. Considerații introductive
29. În primul rând, trebuie amintit că Regulamentul nr. 44/2001, care a înlocuit Convenția din 27 septembrie 1968(13), se inspiră din această convenție și se înscrie în continuarea sa(14). Prin urmare și astfel cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, interpretarea dată de Curte în privința dispozițiilor convenției menționate este valabilă și pentru dispozițiile acestui regulament atunci când dispozițiile acestor instrumente pot fi calificate ca fiind „echivalente”(15). Aceasta este situația articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles și a articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, care sunt redactate aproape identic. Aceasta este de asemenea situația noțiunii de „materie contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din acest regulament, atât timp cât modificările aduse acestei dispoziții nu privesc decât factorul de legătură reținut pentru a determina instanța competentă cu privire la contractele de vânzare de mărfuri și de prestare de servicii, păstrând în rest neschimbată substanța dispoziției corespunzătoare din Convenția de la Bruxelles(16). În măsura în care instanța de trimitere ridică în fața Curții problema evoluției jurisprudenței sale recente referitoare la această noțiune, ne vom referi, în prezentele concluzii, și la jurisprudența relevantă referitoare la articolul 7 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, care a înlocuit Regulamentul nr. 44/2001.
30. În al doilea rând, trebuie să se sublinieze că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în lumina istoricului legislativ, a obiectivelor și a sistemului acestui regulament(17). Mai precis, în ceea ce privește noțiunea de „materie contractuală”, în sensul acestei dispoziții, trebuie amintit că, începând de la Hotărârea Peters Bauunternehmung(18), privind interpretarea Convenției de la Bruxelles, Curtea a statuat în repetate rânduri că această noțiune nu poate fi înțeleasă în sensul că ar face trimitere la calificarea pe care legea națională aplicabilă o dă raportului juridic în discuție în fața instanței naționale. Dimpotrivă, noțiunea menționată trebuie interpretată în mod autonom, prin raportare la sistemul și la obiectivele Regulamentului nr. 44/2001, pentru a se garanta aplicarea sa uniformă în toate statele membre(19). Astfel, deși Curtea nu dă o definiție generală și abstractă a noțiunii de „materie contractuală”, ea a trasat totuși contururile acestei noțiuni de la caz la caz, luând în considerare modificările legislative și indicând dacă exista sau nu o obligație contractuală.
31. În această privință, Curtea încearcă, și în prezent, să definească sistemul și obiectivele Regulamentului nr. 44/2001 de la „nașterea” acestui regulament sub forma Convenției de la Bruxelles. Considerăm că este important să amintim pe scurt, pe de o parte, conținutul condițiilor de aplicare a articolului 5 punctul 1 din regulamentul menționat și, pe de altă parte, dificultățile pe care le creează această dispoziție în contextul unei jurisprudențe deosebit de bogate(20).
32. În ceea ce privește, mai întâi, sistemul Regulamentului nr. 44/2001, trebuie amintit că în Hotărârea Peters Bauunternehmung(21)Curtea s‑a pronunțat pentru prima dată cu privire la corelația dintre norma generală de competență a instanțelor din statul membru în care se află domiciliul pârâtului, prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din acest regulament, și competența specială în „materie contractuală”, prevăzută la articolul 5 punctul 1 din regulamentul menționat. În această hotărâre, Curtea a statuat că „articolul 5 din [Convenția de la Bruxelles] prevede atribuirea unor competențe speciale a căror alegere depinde de o opțiune a reclamantului, prin derogare de la norma de competență generală prevăzută la articolul 2 paragraful 1 din [această] convenție”(22). Această apreciere a fost amintită în mod repetat de Curte în jurisprudența sa(23).
33. În ceea ce privește, în continuare, obiectivele Regulamentului nr. 44/2001, trebuie să se arate că, potrivit considerentului (11) al acestui regulament, normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului și că, astfel, trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură. În plus, considerentul (12) al Regulamentului nr. 44/2001 menționează că în afară de instanța domiciliului pârâtului trebuie să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și litigiu sau în scopul bunei administrări a justiției.
34. În sfârșit, trebuie să amintim de asemenea că istoricul legislativ al articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 evidențiază că normele de competență specială se întemeiază pe considerația potrivit căreia „există o legătură strânsă între contestație și instanța chemată să se pronunțe asupra acesteia”(24). Prin urmare, opțiunile deschise reclamantului de această dispoziție răspund cerințelor principiului proximității(25).
35. În lumina acestor considerații introductive vom analiza în continuare întrebările adresate de instanța de trimitere.
2. Cu privire la prima întrebare preliminară
36. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că aplicarea sa presupune determinarea unei obligații juridice liber consimțite de către o persoană în raport cu alta și pe care se întemeiază acțiunea reclamantului, chiar și atunci când această obligație nu leagă în mod direct părțile din litigiu. În cazul unui răspuns afirmativ, această instanță solicită să se stabilească gradul de legătură care trebuie să existe între obligația contractuală și aceste părți. Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să confirme interpretarea noțiunii de „materie contractuală”, astfel cum reiese din jurisprudența recentă a Curții.
37. În ceea ce privește, în primul rând, particularitățile prezentei cauze, apelanții din litigiul principal își întemeiază acțiunea în constatarea dreptului de proprietate pe un contract de vânzare încheiat între mama unuia dintre aceștia, o administratoare de galerie care ar fi dobândit operele de artă ale unui cuplu de artiști, părinții intimatului din litigiul principal. Acesta din urmă susține că contractul în cauză nu era un contract de vânzare, ci un contract de depozit.
38. Astfel cum constată instanța de trimitere, contractul în cauză nu a fost încheiat de părțile din litigiul principal, care nu sunt, așadar, legate în mod direct pe cale contractuală.
39. În ceea ce privește, în al doilea rând, observațiile scrise prezentate de părți, apelanții din litigiul principal și guvernul belgian apreciază că noțiunea de „materie contractuală” trebuie să primească o interpretare largă, care să permită de asemenea terților să invoce articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. Cu toate acestea, guvernul belgian susține că criteriul enunțat în Hotărârea flightright nu trebuie aplicat în situațiile în care se ridică problema cine este proprietarul unui bun, astfel cum este cazul în speță, ci numai în situațiile în care cererea se întemeiază pe însăși obligația contractuală. Potrivit acestui guvern, jurisprudența recentă a Curții tinde să conducă la un „forum shopping”, în detrimentul securității juridice.
40. Intimatul din litigiul principal și Comisia arată printre altele că, pentru a califica acțiunea drept „contractuală”, trebuie să existe o legătură contractuală între părțile în cauză. În această privință, intimatul din litigiul principal amintește că competențele speciale sunt de strictă interpretare pentru a garanta realizarea obiectivului previzibilității și securității juridice al Regulamentului nr. 44/2001. În ceea ce privește Comisia, aceasta susține că, ținând seama de jurisprudența stabilită de Curte în Hotărârea Handte(26), într‑o situație în care reclamantul își întemeiază acțiunea pe mai multe contracte succesive, competența specială în materie contractuală nu se aplică, reclamantul și pârâtul nefiind părți la același contract. Prin urmare, aceasta consideră că trebuie să se aplice norma generală de competență a instanțelor din statul membru în care se află domiciliul pârâtului.
41. Ținând seama de formularea primei întrebări preliminare și de observațiile părților, considerăm că este necesar să analizăm jurisprudența relevantă a Curții.
a) Jurisprudența relevantă a Curții referitoare la noțiunea de „materie contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001
42. Articolul 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 prevede că o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru, în materie contractuală, în fața instanțelor „de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată”. Pentru a determina competența judiciară în temeiul acestei dispoziții și pentru a răspunde la întrebarea dacă un litigiu poate fi calificat drept litigiu „în materie contractuală”, Curtea a dat o interpretare autonomă noțiunii de „materie contractuală” orientându‑se, într‑o primă etapă, către o interpretare restrictivă a acestei noțiuni și ulterior, într‑o a doua etapă, către o interpretare mai largă a acesteia. Aceste două abordări determină în mod diferit obligația care constituie temeiul cererii și, prin urmare, locul de executare a acestei obligații. Desigur, Curtea a statuat că „obligația al cărei loc de executare determină competența judiciară în temeiul articolului 5 punctul 1 [din Regulamentul nr. 44/2001] este cea care decurge din contract și a cărei neexecutare este invocată pentru a justifica acțiunea în justiție”(27). Totuși, în pofida clarității acestui enunț, identificarea acestei obligații nu este întotdeauna evidentă, astfel cum o demonstrează dificultățile întâmpinate în cadrul interpretării noțiunii de „materie contractuală”(28).
43. În acest context, se pune întrebarea dacă Curtea a renunțat la interpretarea restrictivă în favoarea unei interpretări mai largi, efectuând astfel un reviriment în raport cu jurisprudența sa anterioară. Această întrebare se află în centrul îndoielilor care sunt la originea prezentelor întrebări preliminare. Pentru a înțelege mai bine conținutul acestei jurisprudențe și pentru a fi în măsură să propunem un răspuns util, considerăm că este necesar să identificăm în jurisprudența amintită aceste două linii de interpretare și evoluția lor, precum și obiectivele previzibilității și/sau al proximității ale Regulamentului nr. 44/2001 pe care Curtea s‑a întemeiat pentru a reține una dintre aceste interpretări.
1) Cu privire la interpretarea restrictivă a noțiunii de „materie contractuală”: cerința existenței unui contract între părțile din litigiu
44. Noțiunea de „materie contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, constituie o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, care contribuie la delimitarea domeniului de aplicare al acestei dispoziții(29).
45. Pentru a trasa contururile acestei noțiuni autonome, Curtea a reținut, la începutul anilor ’80, o interpretare restrictivă a normei speciale de competență deschise reclamantului în materie contractuală (denumită în continuare „interpretarea restrictivă”). Hotărârile Peters Bauunternehmung și Handte sunt la originea acestei linii jurisprudențiale.
46. În Hotărârea Peters Bauunternehmung(30), Curtea s‑a pronunțat cu privire la corelația dintre normele speciale și norma generală de competență(31). Doctrina a considerat că, în această hotărâre, Curtea s‑a pronunțat „în favoarea unei interpretări restrictive a tot ceea ce este o excepție de la articolul 2 din Convenția de la Bruxelles”(32).
47. Curtea a afirmat în continuare, în Hotărârea Kalfelis(33), că normele de competență specială, ca derogări de la principiul general, sunt de strictă interpretare(34), precizând ulterior că acestea „nu pot face obiectul unei interpretări dincolo de ipotezele avute în vedere de Convenția [de la Bruxelles]”(35). Deși această abordare nu a avut, în opinia noastră, ca obiectiv limitarea domeniului de aplicare al „materiei contractuale”(36) prin reținerea unei interpretări stricte a noțiunii de „obligație contractuală”, Curtea a reținut totuși, în hotărârile ulterioare, o interpretare restrictivă a acestei din urmă noțiuni întemeindu‑se pe faptul că era vorba despre una dintre excepțiile de la norma generală de competență.
48. În Hotărârea Handte(37), Curtea s‑a pronunțat, pentru prima dată, cu privire la noțiunea de „materie contractuală” în sensul articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles afirmând că această noțiune „nu poate fi înțeleasă în sensul că vizează o situație în care nu există niciun angajament asumat în mod liber de o parte față de cealaltă”. Astfel, întemeindu‑se pe principiul previzibilității instanței la care reclamantul trebuie să introducă cererea(38), Curtea a statuat că „articolul 5 punctul 1 din această convenție trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unui litigiu între subdobânditorul unui bun și fabricant, care nu este vânzător, ca urmare a defectelor bunului sau a caracterului impropriu al acestuia pentru utilizarea pentru care este destinat”(39).
49. Începând de la această hotărâre, a devenit clar că interpretarea restrictivă reținută de Curte limita noțiunea de „materie contractuală” în sensul că această dispoziție nu era aplicabilă decât relațiilor dintre părțile contractante ale contractului în cauză, cu alte cuvinte numai litigiilor dintre părțile la contracte. Astfel, pentru a califica acțiunea, elementul decisiv luat în considerare de Curte era raportul contractual dintre părțile din litigiu.
50. În această privință, considerăm că este important să se sublinieze că, în această linie jurisprudențială(40), atunci când a interpretat articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles sau Regulamentul nr. 44/2001 în lumina obiectivelor și a sistemului acestei convenții sau ale acestui regulament, Curtea a întemeiat noțiunea autonomă de „materie contractuală” în principal pe obiectivul previzibilității(41).
51. Deși această interpretare restrictivă a articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 și, prin urmare, a noțiunii de „materie contractuală”, reluată mult timp în jurisprudență(42), a fost admisă de o parte a doctrinei(43), totuși aceasta a făcut totodată obiectul criticilor anumitor autori în ceea ce privește nu numai abordarea strictă referitoare la corelația dintre norma generală și normele speciale, ci și definiția restrictivă a noțiunii de „materie contractuală” și, prin urmare, de „obligație contractuală” dată de Curte în jurisprudența sa.
52. În primul rând, în ceea ce privește sistemul Regulamentului nr. 44/2001, autorii care se opun acestei abordări consideră că simpla existență a normei generale de la articolul 2 din acest regulament nu trebuie să conducă la prevalența unei interpretări stricte sau chiar restrictive a articolului 5 din acesta și că o astfel de interpretare nu poate fi stabilită în detrimentul coerenței globale a regulamentului menționat(44), și anume asigurarea în măsura posibilului a egalității și a uniformității drepturilor și obligațiilor care decurg din acesta(45). În special, anumiți autori subliniază că este vorba numai despre a evita, astfel cum a statuat Curtea, „o interpretare dincolo de ipotezele avute în vedere” de sistemul Regulamentului nr. 44/2001(46) și că, prin urmare, ar fi eronat să se deducă din formularea articolului 5 punctul 1 din acest regulament că această dispoziție este o excepție care trebuie aplicată mai puțin frecvent decât articolul 2 din regulamentul menționat(47). Astfel, simpla existență a normelor speciale de competență, ca atare, consolidează posibilitatea ca pârâtul să fie acționat în justiție în fața instanței dintr‑un alt stat membru decât cea din statul membru în care se află domiciliul acestuia. Această posibilitate permite garantarea unui echilibru între interesele reclamantului și cele ale pârâtului(48).
53. Împărtășim această opinie. O astfel de abordare reiese în mod clar din Hotărârea Peters Bauunternehmung, în care Curtea precizase deja că „faptul că articolul 5 din Convenția de la Bruxelles prevede atribuirea unor competențe speciale a căror alegere depinde de reclamant se datorează existenței, în anumite ipoteze bine determinate, a unei legături deosebit de strânse între o contestație și instanța care poate fi chemată să o soluționeze în vederea organizării utile a unui proces”(49). Reiese de aici în mod clar că Curtea interpretează această dispoziție raportându‑se în special la obiectivul proximității.
54. Acest lucru ne determină să amintim, în al doilea rând, că definiția noțiunii de „materie contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, astfel cum a fost stabilită de Curte în Hotărârea Handte(50), a făcut de asemenea obiectul unor critici. Astfel, mai mulți autori au considerat că această abordare restrictivă acorda un rol prea redus instanței competente potrivit contractului în special în detrimentul principiului proximității(51) și că trebuia să se dea „o interpretare mai largă adaptată implicațiilor economice subiacente”(52).
55. Prin urmare, pentru motivele expuse la punctele precedente(53), considerăm că interpretarea strictă a corelației dintre norma generală și normele speciale nu trebuie să conducă la o interpretare restrictivă a noțiunii de „materie contractuală” și nici, în consecință, a celei de „obligație contractuală”(54). O interpretare mai largă a noțiunii de „materie contractuală” permite să se ia în considerare obiectivul proximității și al bunei administrări a justiției(55). Astfel cum a subliniat doctrina recent, o interpretare prea dogmatică și care privilegiază în mod excesiv securitatea juridică și, prin urmare, obiectivul previzibilității în raport cu buna administrare a justiției și cu obiectivul proximității riscă să cauzeze o disfuncționalitate a sistemului(56). Astfel, în opinia noastră, coerența globală a Regulamentului nr. 44/2001 implică luarea în considerare, în cadrul interpretării articolului 5 punctul 1 din acest regulament, a echilibrului dintre obiectivul proximității și al bunei administrări a justiției și obiectivul previzibilității și al securității juridice(57). Acest echilibru între obiectivele regulamentului menționat permite garantarea unui echilibru între interesele reclamantului și cele ale pârâtului. Este suficient să se amintească, în această privință, că din jurisprudența constantă a Curții reiese că noțiunea autonomă de „materie contractuală” trebuie să se refere la sistemul și la obiectivele aceluiași regulament, pentru a se asigura aplicarea sa uniformă în toate statele membre(58). În orice caz, interpretarea articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 nu trebuie să golească de conținut această dispoziție și trebuie să permită normei de competență specială prevăzută de aceasta să își producă efectul util(59). În acest stadiu, problema este dacă orientarea jurisprudenței Curții către o interpretare mai largă a acestei dispoziții permite acest lucru. Considerăm că răspunsul este afirmativ.
2) Cu privire la evoluția jurisprudenței Curții către o interpretare mai largă: cerința identificării unei obligații juridice liber consimțite de către o persoană în raport cu alta și pe care se întemeiază acțiunea reclamantului
56. Trebuie amintit că, în primele hotărâri privind interpretarea articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles, Curtea a statuat că această dispoziție era aplicabilă „chiar dacă formarea contractului care se află la originea acțiunii este în litigiu între părți”(60). Din această considerație reiese deja, astfel cum va arăta mai târziu avocatul general Jacobs(61), că Curtea nu apreciase că domeniul de aplicare al acestei dispoziții trebuie definit în mod strict. În concluziile sale, acesta a amintit că Curtea statuase deja că domeniul de aplicare al dispoziției menționate se extinde la „legăturile strânse de același tip cu cele care se stabilesc între părțile la un contract”, inclusiv legătura creată între asociați prin aderarea la o asociație(62). În opinia sa, o asemenea abordare pare să reflecte intenția implicită a termenilor utilizați în diferitele versiuni lingvistice ale acestei dispoziții(63).
57. Câțiva ani mai târziu, în Hotărârea Tacconi(64), Curtea a afirmat clar că „articolul 5 punctul 1 din [Regulamentul nr. 44/2001] nu impune încheierea unui contract”(65), precizând că „identificarea unei obligații este totuși indispensabilă pentru ca această dispoziție să poată fi aplicată, dat fiind că competența instanței naționale este stabilită, în materie contractuală, în funcție de locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată”(66). Totuși, această hotărâre pare să limiteze încă aplicabilitatea articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 la situațiile în care există un angajament asumat în mod liber de către o parte față de cealaltă parte, cu alte cuvinte o obligație care leagă părțile în litigiu.
58. O astfel de limitare a fost abandonată în Hotărârea Engler(67), în care Curtea a confirmat că articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 nu impune încheierea unui contract(68). Curtea a indicat în mod clar, având în vedere jurisprudența sa anterioară(69), că aplicarea normei de competență specială prevăzute în materie contractuală la această dispoziție „nu este interpretată în mod strict de Curte”(70). Ea a statuat că aplicarea acestei dispoziții „presupune determinarea unei obligații juridice liber consimțite de către o persoană în raport cu alta și pe care se întemeiază acțiunea reclamantului”(71). Această definiție mai largă a noțiunii de „materie contractuală” este în prezent constantă în jurisprudența Curții(72). Definiția menționată impune îndeplinirea a două condiții cumulative pentru ca o cerere să se încadreze în această materie: ea trebuie, pe de o parte, să privească o obligație juridică liber consimțită de către o persoană în raport cu alta și, pe de altă parte, să se întemeieze pe această obligație.
i) Cu privire la prima condiție: cererea trebuie să privească o obligație juridică liber consimțită de către o persoană față de altă persoană
59. Din jurisprudența Curții reiese că această primă condiție privește mai multe tipuri de obligații juridice(73). Mai întâi, în Hotărârea Kareda(74), Curtea a precizat această primă condiție în lumina jurisprudenței sale anterioare(75). În cadrul unei interpretări mai largi a noțiunii de „materie contractuală”, ea a statuat că obligațiile contractuale includ toate obligațiile care își au originea într‑un contract(76).
60. În continuare, ea a inclus de asemenea obligațiile care își au temeiul în „legături strânse de același tip cu cele care se stabilesc între părțile la un contract”(77).
61. În sfârșit, din moment ce, pentru ca o acțiune să se încadreze în materia contractuală, trebuie să se identifice obligația care formează obiectul cererii fără să se impună existența unui contract(78), Curtea a considerat printre altele că obligațiile care se impun nu ca urmare a unui acord de voință, ci a unui angajament unilateral voluntar al unei persoane față de altă persoană(79), precum și raporturile contractuale tacite(80) se încadrează în „materia contractuală”.
62. Cu toate acestea, întrucât cele două condiții în cauză sunt cumulative, aplicarea articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 nu depinde numai de identificarea unei obligații. În plus cererea trebuie să fie întemeiată pe această obligație.
ii) Cu privire la a doua condiție: cererea trebuie să fie întemeiată pe această obligație
63. În Hotărârea flightright(81), Curtea a precizat că norma de competență specială în materie contractuală prevăzută la articolul 5 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 și la articolul 7 punctul 1 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012 nu se întemeiază pe identitatea părților, ci pe cauza acțiunii(82).
64. În această privință, astfel cum a arătat avocatul general Saugmandsgaard Øe, „[p]rin condiția respectivă, Curtea rezervă […] aplicarea normei de competență în „materie contractuală” în cazul cererilor care sunt de natură contractuală, cu alte cuvinte al celor care ridică, pe fond, în principal chestiuni de drept al contractelor – sau, astfel spus, chestiuni care intră în domeniul legii contractului (denumită «lex contractus»), în sensul Regulamentului [nr. 593/2008]. Curtea garantează astfel că instanța competentă în materie contractuală, în acord cu obiectivul de proximitate care stă la baza acestei dispoziții, se va pronunța în esență cu privire la asemenea chestiuni”(83). Acesta a subliniat că, dat fiind că aceste dispoziții referitoare la norma de competență specială în materie contractuală nu se aplică doar contractelor, el avea în vedere „toate normele de drept care impun obligații ca urmare a unui angajament voluntar al unei persoane față de altă persoană”(84).
b) Concluzie intermediară
65. Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se constate, în primul rând, că jurisprudența Curții referitoare la interpretarea noțiunii de „materie contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, nu poate fi considerată uniformă, ceea ce explică dificultățile întâmpinate de instanțele naționale pentru a stabili, și în prezent, dacă litigiile se încadrează sau nu în această materie(85).
66. Astfel, inițial, Curtea s‑a orientat către o interpretare restrictivă a noțiunii de „materie contractuală”, considerând că numai litigiile care își au originea într‑un contract între părțile în litigiu se încadrează în această materie(86). În cadrul acestei interpretări, Curtea s‑a referit în esență la obiectivul previzibilității și securității juridice al Convenției de la Bruxelles sau al Regulamentului nr. 44/2001(87).
67. Curtea s‑a orientat ulterior către o interpretare mai largă a noțiunii de „materie contractuală”, considerând că un litigiu se încadrează în această noțiune atunci când reclamantul își întemeiază acțiunea pe care o îndreptă împotriva pârâtului pe o obligație juridică liber consimțită de o persoană față de altă persoană. În Hotărârea Engler(88)Curtea a indicat pentru prima dată în mod clar că ea „nu interpretează [articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001] în mod strict”. Ulterior, în Hotărârile Kareda(89) și flightright(90), confirmate în jurisprudența ulterioară(91), ea a abandonat definitiv interpretarea restrictivă a acestei dispoziții întemeiată pe abordarea „personalistă” a materiei contractuale(92), rezultată din Hotărârea Handte(93), pentru a adopta o interpretare mai largă.
68. În al doilea rând, din această interpretare mai largă reiese că acțiunea unui reclamant, chiar introdusă împotriva unui terț, trebuie calificată drept „contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, din moment ce se întemeiază pe o obligație juridică consimțită de către o persoană în raport cu alta(94). În consecință, împrejurarea că, în speță, cele două părți în litigiu nu sunt legate în mod direct printr‑un contract nu poate repune în discuție calificarea acestei acțiuni ca încadrându‑se în „materia contractuală”. Astfel, este relevant numai faptul că obligația juridică de care se prevalează apelanții din litigiul principal s‑a născut dintr‑un contract, înțeles ca un acord între două persoane, sau dintr‑un raport juridic care poate fi asimilat unui contract în măsura în care creează „legături strânse de același tip cu cele care se stabilesc între părțile la un contract”(95).
69. În cadrul acestei interpretări mai largi, din Hotărârile Kareda și flightright reiese că Curtea s‑a referit nu numai la obiectivul previzibilității și al securității juridice, ci și la cel al proximității și al bunei administrări a justiției(96).
70. Astfel, atunci când a fost identificată obligația contractuală pe care se întemeiază acțiunea reclamantului, trebuie să se stabilească dacă există o legătură deosebit de strânsă între cerere și instanța care poate fi chemată să o soluționeze sau dacă aplicarea articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 permite facilitarea bunei administrări a justiției(97). În opinia noastră, este necesar, așadar, să se asigure respectarea echilibrului dintre obiectivul previzibilității și al securității juridice și cel al proximității și al bunei administrări a justiției ale acestui regulament(98).
71. În această privință, amintim că Curtea a statuat, pe de o parte, că este indispensabil să se evite, în măsura în care este posibil, existența mai multor instanțe competente în raport cu același contract, în scopul prevenirii riscului de a exista contradicții între hotărâri și, în consecință, în scopul facilitării recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești în afara statului în care au fost pronunțate(99). Astfel, motivele care au determinat adoptarea normei de competență prevăzute la articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles sunt cele legate de buna administrare a justiției și de desfășurarea eficientă a procedurilor, instanța locului în care trebuie să fie executată obligația stipulată în contract și care stă la baza acțiunii fiind în mod normal cea mai în măsură să statueze, în special pentru motive de proximitate a litigiului și de facilitare a administrării probelor(100).
72. Curtea a statuat de asemenea, pe de altă parte, că principiul securității juridice impune ca normele de competență care derogă de la principiul general prevăzut la articolul 2 din Regulamentul nr. 44/2001, precum cea prevăzută la articolul 5 punctul 1 din acest regulament, să fie interpretate astfel încât să permită unui pârât normal informat să prevadă în mod rezonabil în fața cărei instanțe, alta decât instanța statului de domiciliu, ar putea fi acționat în judecată(101).
73. În speță, argumentul intimatului din litigiul principal potrivit căruia nu putea să prevadă o acțiune în justiție în fața instanței de trimitere, care este instanța de la locul de executare a obligațiilor în care operele de artă s‑au aflat timp de peste 30 de ani, nu poate fi admis.
74. Această apreciere este conformă cu principiul proximității și securității juridice și garantează echilibrul dintre interesele reclamantului și cele ale pârâtului. În plus, o asemenea soluție permite ca norma de competență prevăzută la articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 să își producă efectul util.
75. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că aplicarea sa presupune determinarea unei obligații juridice liber consimțite de către o persoană în raport cu alta și pe care se întemeiază acțiunea reclamantului, chiar și atunci când această obligație nu leagă în mod direct părțile din litigiu. În cadrul interpretării acestei dispoziții, instanța națională trebuie să asigure respectarea echilibrului dintre obiectivul previzibilității și al securității juridice și cel al proximității și al bunei administrări a justiției.
3. Cu privire la a doua întrebare preliminară
76. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă o acțiune se încadrează în „materia contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, atunci când este indispensabilă examinarea obligației contractuale sau, după caz, a conținutului contractului sau al contractelor în cauză în scopul de a aprecia temeiul acțiunii reclamantului pentru a stabili natura juridică a acestei obligații. Prin intermediul acestei întrebări, ea solicită Curții să confirme dacă criteriul enunțat de Curte la punctul 32 din Hotărârea Wikingerhof se poate aplica prin analogie pentru a aprecia temeiul unei acțiuni în constatarea unui drept de proprietate, precum cea în discuție în litigiul principal. Totuși, ținând seama de faptul că, în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, reclamantul invoca în cererea sa introductivă încălcarea unei obligații impuse de lege, mai precis de dreptul concurenței(102), considerăm că acest criteriu nu este aplicabil în speță. Pentru aceste motive, apreciem că este necesar să se reformuleze întrebarea menționată pentru a permite Curții să dea un răspuns util la aceasta.
77. În consecință, considerăm că a doua întrebare adresată de instanța de trimitere trebuie reformulată astfel încât, prin intermediul acestei întrebări, această instanță urmărește să afle dacă, în stadiul verificării competenței, în vederea aprecierii temeiului unei acțiuni a reclamantului pentru a stabili dacă această acțiune se încadrează în „materia contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, instanța sesizată este obligată să examineze obligația contractuală sau, după caz, conținutul contractului sau al contractelor în cauză.
78. Apreciem că jurisprudența oferă răspunsul la această întrebare. Astfel, Curtea a decis că obiectivul securității juridice impune ca instanța națională sesizată să se poată pronunța cu ușurință asupra propriei competențe, fără a fi constrânsă să efectueze o examinare pe fond a cauzei(103). În ceea ce privește aplicarea acestei cerințe în cadrul competenței speciale, precum cea în discuție în cauza principală, Curtea a considerat, pe de o parte, că instanța care trebuie să soluționeze un litigiu izvorât dintr‑un contract poate să verifice, chiar din oficiu, condițiile esențiale ale competenței sale, având în vedere elemente concludente și relevante furnizate de partea interesată care stabilesc existența sau inexistența contractului(104). Pe de altă parte, ea a precizat că, în stadiul verificării competenței, instanța sesizată nu apreciază nici admisibilitatea, nici temeinicia cererii potrivit normelor dreptului național, ci identifică numai criteriile de legătură cu statul instanței respective care justifică competența sa, în temeiul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. Astfel, această instanță poate considera stabilite, exclusiv în vederea verificării competenței sale în temeiul acestei dispoziții, susținerile relevante ale reclamantului cu privire la natura juridică a obligațiilor pe care se întemeiază acțiunea sa(105). Curtea a mai precizat că, în cadrul verificării competenței potrivit Regulamentului nr. 44/2001, instanța sesizată cu un litigiu trebuie să aprecieze toate elementele de care dispune, inclusiv, dacă este cazul, obiecțiile formulate de pârât(106).
79. Împrejurarea că acțiunea în discuție în litigiul principal este o acțiune în constatarea unui drept de proprietate este irelevantă pentru faptul că această acțiune se încadrează în „materia contractuală” și, prin urmare, pentru aplicarea articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. Astfel, este relevant numai faptul că obligația juridică pe care se întemeiază acțiunea apelanților din litigiul principal s‑a născut dintr‑un contract original, astfel cum am indicat la punctul 68 din prezentele concluzii. Arătăm de asemenea că acțiunea introdusă de apelanții din litigiul principal se întemeiază pe afirmația potrivit căreia CD ar fi dobândit, prin acest prim contract, dreptul de proprietate asupra operelor de artă.
80. În consecință, propunem să se răspundă la această întrebare că, în vederea aprecierii temeiului unei acțiuni a reclamantului pentru a stabili dacă această acțiune se încadrează în „materia contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, instanța sesizată nu este obligată să examineze, în stadiul verificării competenței, obligația contractuală sau, după caz, conținutul contractului sau al contractelor în cauză. Pentru a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile esențiale privind competența sa, această instanță identifică numai punctele de legătură cu statul instanței care justifică competența sa în temeiul acestei dispoziții și apreciază toate elementele de care dispune, în special afirmațiile relevante ale reclamantului cu privire la natura obligațiilor pe care se întemeiază acțiunea sa și, dacă este cazul, obiecțiile formulate de pârât. Împrejurarea că acțiunea în discuție în litigiul principal este o acțiune în constatarea unui drept de proprietate este irelevantă pentru faptul că această acțiune se încadrează în „materia contractuală” și, prin urmare, pentru aplicarea articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001.
4. Cu privire la a treia întrebare preliminară
81. Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că o acțiune în constatarea unui drept de proprietate privind un bun mobil, atunci când se întemeiază pe două contracte care nu obligă, niciunul dintre acestea, părțile din litigiu, se încadrează în „materia contractuală”, în sensul acestei dispoziții, și, dacă este cazul, care dintre aceste contracte trebuie luat în considerare pentru a determina locul obligației care constituie temeiul cererii.
82. În speță, prin acțiunea lor, apelanții din litigiul principal urmăresc constatarea dreptului lor de proprietate asupra operelor de artă. Astfel cum am arătat deja, particularitățile acestei cauze țin de faptul că acțiunea lor în constatarea dreptului lor de proprietate se întemeiază pe două contracte, în pofida lipsei unei legături contractuale directe între aceștia și intimatul din litigiul principal.
83. În ceea ce privește, în primul rând, aspectul dacă o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care contractele pe care se întemeiază acțiunea reclamantului nu obligă părțile în litigiu, se încadrează în „materia contractuală”, considerăm, astfel cum reiese din propunerea noastră de răspuns la prima întrebare, că aceasta este situația. În plus, din argumentația dezvoltată de instanța de trimitere rezultă că este posibil să se identifice o obligație juridică liber consimțită între două persoane, și anume CD și cuplul de artiști, pe care se întemeiază acțiunea apelanților din litigiul principal. Această obligație există independent de tipul de contract (contract de vânzare sau de depozit) încheiat între CD(107) și cuplul de artiști. În consecință, natura juridică a contractului original care ar fi fost încheiat între aceste două părți este lipsită de importanță atunci când trebuie să se stabilească dacă instanța de trimitere poate identifica o obligație contractuală, în sensul jurisprudenței Curții.
84. În ceea ce privește, în al doilea rând, problema privind contractul care trebuie luat în considerare pentru a determina locul obligației care formează obiectul cererii, trebuie amintit că litigiul principal își are originea în primul contract, a cărui calificare este aspectul central al litigiului. Cu alte cuvinte, acest prim contract este sursa originală a drepturilor și obligațiilor în litigiu. Deși calificarea acestui contract, drept „contract de vânzare” sau drept „contract de depozit”, este esențială pentru a stabili dacă proprietatea asupra operelor de artă a fost transferată către CD, sarcina de a efectua această calificare nu revine Curții, ci instanței de trimitere. Astfel, analiza acestui contract în scopul stabilirii naturii sale juridice ține de fondul cauzei.
85. Desigur, nu este necesar să se stabilească dacă primul contract este un contract de vânzare sau un contract de depozit pentru a răspunde la întrebarea dacă litigiul principal intră în domeniul de aplicare al articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. Cu toate acestea, calificarea acestui contract se dovedește indispensabilă pentru a stabili care dispoziție se aplică în speță, articolul 5 punctul 1 litera (a) sau articolul 5 punctul 1 litera (b) din acest regulament, această din urmă dispoziție privind numai vânzarea de mărfuri și prestarea de servicii. În plus, distincția dintre cele două dispoziții nu este lipsită de efecte în ceea ce privește stabilirea instanțelor competente în materie contractuală(108).
86. Instanța de trimitere nu a abordat în mod specific problema aplicabilității, în speță, a dispozițiilor menționate și nici nu a solicitat Curții să clarifice acest aspect. Nici părțile nu au analizat această problemă, care nu a făcut obiectul unor dezbateri între ele. Prin urmare, ne vom limita să formulăm următoarele remarci.
87. Mai întâi, observăm că, pentru a stabili dacă articolul 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001 are vocația de a se aplica în litigiul principal, instanța de trimitere trebuie să aprecieze dacă, în speță, acest prim contract poate fi calificat drept „contract de vânzare de mărfuri” sau drept „contract de prestare de servicii”. În cazul unui răspuns afirmativ, ea trebuie să determine locul unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile(109) sau, după caz, unde au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile(110). În această privință, amintim că această dispoziție definește în mod autonom factorii de legătură pentru contractele de vânzare de mărfuri și de prestare de servicii(111).
88. Dacă instanța de trimitere consideră că articolul 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001 nu are vocația de a se aplica litigiului principal(112), aceasta va trebui să aplice articolul 5 punctul 1 litera (a) din acest regulament, care privește toate tipurile de contracte, cu excepția celor prevăzute la articolul 5 punctul 1 litera (b) din regulamentul menționat. În acest caz, pentru a determina locul de executare a obligației în cauză, în sensul articolului 5 punctul 1 litera (a) din același regulament, această instanță va trebui să aplice principiul rezultat din Hotărârea Industrie Tessili Italiana Como(113), potrivit căruia, pe de o parte, o acțiune poate fi introdusă la instanța de la locul de executare a obligației pe care se întemeiază această acțiune și, pe de altă parte, acest loc trebuie determinat conform legii care reglementează această obligație contractuală în litigiu potrivit normelor de conflict ale instanței sesizate(114).
89. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la a treia întrebare preliminară că o acțiune în constatarea unui drept de proprietate privind un bun mobil, atunci când se întemeiază pe două contracte care nu leagă în mod direct părțile din litigiu, se încadrează în „materia contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. Contractul care trebuie luat în considerare pentru a determina locul obligației care constituie temeiul cererii este contractul original care face obiectul litigiului.
V. Concluzie
90. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de cour d’appel de Bruxelles (Curtea de Apel din Bruxelles, Belgia) după cum urmează:
1) Articolul 5 punctul 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că aplicarea sa presupune determinarea unei obligații juridice liber consimțite de către o persoană în raport cu alta și pe care se întemeiază acțiunea reclamantului, chiar și atunci când această obligație nu leagă în mod direct părțile în litigiu. În cadrul interpretării acestei dispoziții, instanța națională trebuie să asigure respectarea echilibrului dintre obiectivul previzibilității și al securității juridice și cel al proximității și al bunei administrări a justiției.
2) În vederea aprecierii temeiului unei acțiuni pentru a stabili dacă aceasta se încadrează în „materia contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, instanța sesizată nu este obligată să examineze, în stadiul verificării competenței, obligația contractuală sau, după caz, conținutul contractului sau al contractelor în cauză. Pentru a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile esențiale privind competența sa, această instanță identifică numai punctele de legătură cu statul instanței care justifică competența sa în temeiul acestei dispoziții și apreciază toate elementele de care dispune, în special afirmațiile relevante ale reclamantului cu privire la natura obligațiilor pe care se întemeiază acțiunea sa și, dacă este cazul, obiecțiile formulate de pârât. Împrejurarea că acțiunea în discuție în litigiul principal este o acțiune în constatarea unui drept de proprietate nu are incidență asupra faptului că această acțiune se încadrează în „materia contractuală” și, prin urmare, asupra aplicării articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001.
3) Acțiunea în constatarea unui drept de proprietate privind un bun mobil, atunci când se întemeiază pe două contracte care nu leagă în mod direct părțile în litigiu, se încadrează în „materia contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. Contractul care trebuie luat în considerare pentru a determina locul obligației care constituie temeiul cererii este contractul original care face obiectul litigiului.
1 Limba originală: franceza.
2 Regulamentul Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74). Regulamentul nr. 44/2001 a fost abrogat prin Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1). Sub rezerva anumitor excepții, Regulamentul nr. 1215/2012 nu se aplică, în conformitate cu articolul 81 din acesta, decât începând cu 10 ianuarie 2015. Ținând seama de data introducerii litigiului principal, acesta continuă să fie guvernat de Regulamentul nr. 44/2001.
3 Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO 2008, L 177, p. 6).
4 Hotărârea din 15 iunie 2017, Kareda (C‑249/16, denumită în continuare „Hotărârea Kareda”, EU:C:2017:472), Hotărârea din 7 martie 2018, flightright și alții (C‑274/16, C‑447/16 și C‑448/16, denumită în continuare „Hotărârea flightright”, EU:C:2018:160), Hotărârea din 4 octombrie 2018, Feniks (C‑337/17, denumită în continuare „Hotărârea Feniks”, EU:C:2018:805), și Hotărârea din 26 martie 2020, Primera Air Scandinavia (C‑215/18, denumită în continuare „Hotărârea Primera Air Scandinavia”, EU:C:2020:235).
5 Hotărârea din 8 mai 2019, Kerr (C‑25/18, EU:C:2019:376, punctul 24 și jurisprudența citată).
6 Hotărârea din 17 iunie 1992, (C‑26/91, denumită în continuare „Hotărârea Handte”, EU:C:1992:268, punctul 15).
7 Hotărârea din 8 mai 2019, Kerr (C‑25/18, EU:C:2019:376, punctul 25 și jurisprudența citată).
8 Hotărârea Kareda (punctele 30 și 31).
9 Hotărârea flightright (punctele 57-63).
10 Hotărârea Feniks (punctele 42 și 43).
11 Hotărârea flightright (punctul 61) și Hotărârea Primera Air Scandinavia (punctul 44).
12 A se vedea în special Hotărârea din 25 martie 2021, Obala i lučice (C‑307/19, EU:C:2021:236, punctul 49), și Hotărârea din 24 februarie 2022, Suzlon Wind Energy Portugal (C‑605/20, EU:C:2022:116, punctul 31 și jurisprudența citată).
13 Convenție încheiată între statele membre în temeiul articolului 220 a patra liniuță din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (devenit articolul 293 a patra liniuță CE) privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), care a fost modificată ulterior prin convențiile succesive de aderare a noilor state membre la această convenție (denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”).
14 A se vedea considerentul (19) al Regulamentului nr. 44/2001.
15 Hotărârea din 14 martie 2013, Česká spořitelna (C‑419/11, EU:C:2013:165, punctul 27).
16 Hotărârea din 7 februarie 2013, Refcomp (C‑543/10, EU:C:2013:62, punctul 20 și jurisprudența citată).
17 A se vedea în special Hotărârea din 3 mai 2007, Color Drack (C‑386/05, EU:C:2007:262, punctul 18).
18 Hotărârea din 22 martie 1983 (34/82, denumită în continuare „Hotărârea Peters Bauunternehmung”, EU:C:1983:87, punctele 9 și 10).
19 A se vedea în special Hotărârea Handte (punctul 10), Hotărârea din 14 martie 2013, Česká spořitelna (C‑419/11, EU:C:2013:165, punctul 27), și Hotărârea Feniks (punctul 38 și jurisprudența citată).
20 Jurisprudența bogată a Curții referitoare la articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles și din Regulamentul nr. 44/2001 arată complexitatea acestei dispoziții și dificultățile legate de punerea sa în aplicare. A se vedea în special Raportul explicativ al profesorului Fausto Pocar referitor la Convenția privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, semnată la Lugano la 30 octombrie 2007 (JO 2009, C 319, p. 1, denumit în continuare „raportul Pocar”), punctul 44 și următoarele și în special punctul 46 din acest raport, potrivit căruia, „[f]ără a ține seama de interpretarea oferită de jurisprudență, care a netezit unele dificultăți, normele descrise anterior au fost considerate de mulți ca fiind nesatisfăcătoare”.
21 Punctul 10 din această hotărâre. Cauza în care s‑a pronunțat hotărârea citată privea o acțiune în recuperarea sumelor imputate unei societăți germane, membră a unei asociații neerlandeze, în temeiul unei norme interne adoptate de organele acestei asociații și obligatorii pentru membrii acesteia.
22 Hotărârea Peters Bauunternehmung (punctul 7).
23 A se vedea recent Hotărârea Wikingerhof (punctul 26).
24 A se vedea raportul domnului P. Jenard privind Convenția de la Bruxelles din 1968 (JO 1979, C 59, p. 1), în special p. 22.
25 A se vedea în această privință Gaudemet‑Tallon, H., Compétence et exécution des jugements en Europe. Règlement 44/2001. Convention de Bruxelles (1968) et de Lugano (1988 et 2007), ediția a patra, LGDJ, Paris, 2010, p. 159 și 160: „Prin urmare, noțiunea de proximitate (proximitate teritorială sau procedurală, după caz) este cea care explică opțiunile deschise de text.”
26 Punctul 15 din această hotărâre.
27 A se vedea în special Hotărârea din 14 decembrie 1977, de Bloos (59/77, EU:C:1977:207, punctele 14 și 15), și Hotărârea din 19 februarie 2002, Besix (C‑256/00, EU:C:2002:99, punctul 44).
28 A se vedea în special raportul Pocar, punctul 42.
29 A se vedea în special Hotărârea Peters Bauunternehmung (punctul 10), Hotărârea din 8 martie 1988, Arcado (9/87, EU:C:1988:127, punctul 10), și recent Hotărârea Wikingerhof (punctul 25).
30 Punctul 11 din această hotărâre: „Faptul că articolul 5 din Convenția [de la Bruxelles] prevede atribuirea unor competențe speciale a căror alegere depinde de o opțiune a reclamantului se datorează existenței, în anumite ipoteze bine determinate, a unei legături deosebit de strânse între contestație și instanța care poate fi chemată să o soluționeze în vederea organizării utile a unui proces.”
31 A se vedea punctul 32 din prezentele concluzii.
32 A se vedea în special Gaudemet‑Tallon, H., op. cit., p. 161.
33 Hotărârea din 27 septembrie 1988 (189/87, EU:C:1988:459, punctul 19).
34 Hotărârea Kalfelis privea noțiunea de „materie delictuală”, dar Curtea a aplicat ulterior această afirmație prin analogie în hotărâri privind noțiunea de „materie contractuală”. A se vedea în special Hotărârea din 14 iulie 2016, Granarolo (C‑196/15, EU:C:2016:559, punctul 18), și Hotărârea Feniks (punctul 37).
35 Hotărârea Handte (punctul 14), Hotărârea din 27 octombrie 1998, Réunion européenne și alții (C‑51/97, EU:C:1998:509, punctul 16), precum și Hotărârea din 5 februarie 2004, Frahuil (C‑265/02, EU:C:2004:77, punctul 23).
36 A se vedea în această privință Hotărârea Peters Bauunternehmung (punctul 13): „[…], rezultă că aderarea la o asociație creează între asociați legături strânse de același tip cu cele care se stabilesc între părțile la un contract și că, prin urmare, este legitim să se considere drept obligații contractuale, în sensul articolului 5 paragraful 1 din convenție, obligațiile la care se referă instanța de trimitere.” Sublinierea noastră. A se vedea în această privință punctele 52-55 din prezentele concluzii.
37 Punctul 15 din această hotărâre. Cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre privea o acțiune introdusă de subdobânditorul unei mărfi cumpărate de la un vânzător intermediar împotriva fabricantului în vederea obținerii reparării prejudiciului rezultat din neconformitatea bunului. Era vorba, așadar, despre o serie de contracte internaționale de mărfuri în care obligațiile contractuale ale părților variau de la un contract la altul (punctul 17 din hotărârea menționată).
38 A se vedea considerentul (11) al Regulamentului nr. 44/2001.
39 Hotărârea Handte (punctul 21).
40 Curtea a afirmat că „obiectivul protecției juridice a persoanelor stabilite în Comunitate, pe care Convenția [de la Bruxelles] urmărește, printre altele, să îl realizeze, impune ca normele de competență care derogă de la principiul general al acestei convenții să fie interpretate astfel încât să permită unui pârât normal informat să prevadă în mod rezonabil în fața cărei instanțe, alta decât cea din statul de domiciliu, ar putea fi acționat în justiție. Or, trebuie să se constate că […] aplicarea normei de competență specială […] în cazul litigiului dintre subdobânditorul unui bun și fabricant nu este previzibilă pentru acesta din urmă și este, prin urmare, incompatibilă cu principiul securității juridice” (Hotărârea Handte, punctele 18 și 19). Sublinierea noastră.
41 A se vedea în special în această privință Hotărârea din 27 octombrie 1998, Réunion européenne și alții (C‑51/97, EU:C:1998:509, punctele 34 și 36), precum și Hotărârea din 17 septembrie 2002, Tacconi (C‑334/00, EU:C:2002:499), al cărei punct 20 face trimitere la punctele 25 și 26 din Hotărârea din 19 februarie 2002, Besix (C‑256/00, EU:C:2002:99), care privesc obiectivul previzibilității, dar nu menționează punctul 27 referitor la obiectivul proximității și al bunei administrări a justiției.
42 A se vedea în special Hotărârea din 27 octombrie 1998, Réunion européenne și alții (C‑51/97, EU:C:1998:509, punctul 17), Hotărârea din 17 septembrie 2002, Tacconi (C‑334/00, EU:C:2002:499, punctul 23), Hotărârea din 5 februarie 2004, Frahuil (C‑265/02, EU:C:2004:77, punctul 24). A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Cosmas prezentate în cauza Réunion européenne și alții (C‑51/97, EU:C:1998:45, punctul 24).
43 A se vedea în special Gaudemet‑Tallon, H., op. cit., p. 161 și 170.
44 A se vedea în această privință Mankowski, P., în Brussels Ibis Regulation – Commentary, Magnus, U., și Mankowski, P. (ed.), Otto Schmidt, Köln, 2016, p. 155, punctul 26.
45 A se vedea în special jurisprudența citată la nota de subsol 20 din prezentele concluzii.
46 A se vedea în special Hotărârea din 27 octombrie 1998, Réunion européenne și alții (C‑51/97, EU:C:1998:509, punctul 16).
47 Lehmann, M., „Special jurisdiction”, în The Brussels I Regulation Recast, Dickinson, A. și Lein, E. (ed.), Oxford University Press, 2015, p. 140, punctul 4.25.
48 A se vedea Mankowski, P., în Brussels Ibis Regulation – Commentary, op. cit., p. 155 și în special punctul 26 .
49 Punctul 11. Sublinierea noastră.
50 Punctul 15 din această hotărâre.
51 A se vedea recent Pretelli, I., „La bonne foi dans la pondération de la proximité et la fonction résiduelle du for spécial en matière contractuelle dans le règlement Bruxelles I”, Revue critique de droit international privé, nr. 1, Dalloz, 2020, p. 80-82: „Importanța proximității în raport cu securitatea juridică absolută […] este revelată de împrejurarea că, în sistemul Bruxelles I, instanța de la domiciliul pârâtului și instanțele speciale sunt pe picior de egalitate și urmăresc împreună să asigure buna administrare a justiției pe teritoriul european. […] Judecătorul cel mai apropiat este cel cu privire la care se poate presupune că va face dreptate cel mai bine. Această inteligibilitate sporită a contenciosului formează temeiul axiologic al competențelor de proximitate.”
52 A se vedea în special Mankowski, P., în Brussels Ibis Regulation – Commentary, op. cit., p. 164, punctul 43. A se vedea de asemenea Concluziile noastre prezentate în cauza Kolassa (C‑375/13, EU:C:2014:2135, punctul 49).
53 A se vedea punctul 52 și următoarele din prezentele concluzii
54 A se vedea în special prin analogie Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în cauza Gabriel (C‑96/00, EU:C:2001:690, punctele 44-47): „O excepție legală, la fel ca orice altă dispoziție legislativă, trebuie să primească o semnificație proprie, determinată în lumina obiectului său și a modului său de redactare, precum și a economiei generale și a obiectului instrumentului din care face parte. ”
55 În favoarea unei interpretări suple a noțiunii de „obligație contractuală”, a se vedea Concluziile avocatului general Saugmandsgaard Øe prezentate în cauza Wikingerhof (C‑59/19, EU:C:2020:688, punctul 38): „Așadar, este posibilă și, în viziunea noastră, justificată interpretarea categoriei reprezentate de «materi[a] contractuală» astfel încât să includă în categoria respectivă instituții vecine contractelor, dintr‑o preocupare pentru buna administrare a contenciosului internațional.” A se vedea de asemenea Minois, M., Recherche sur la qualification en droit international privé des obligations, LGDJ, Paris, 2020, p. 174-180.
56 A se vedea în acest sens Pretelli, I., op. cit., p. 80-82.
57 Vom reveni asupra acestui aspect ulterior în analiza noastră pentru a determina abordarea privind interpretarea relevantă pentru atingerea acestui echilibru între diferitele obiective ale Regulamentului nr. 44/2001. A se vedea punctele 73 și 74 din prezentele concluzii. În această privință, doctrina a considerat recent că lipsa unei ierarhii între diferitele obiective ale Regulamentului nr. 1215/2012 nu permite prevalența uneia dintre interpretări. Rezultă că fiecare interpretare, restrictivă sau largă, a noțiunii de „materie contractuală” poate respinge punctul de vedere al celeilalte interpretări în mod dialectic. A se vedea în această privință Pousen, M., „From Mirages to Aspirations – The Periphery of Matters Relating to a Contract in Regulation (EU) Nº 1215/2012”, Yearbook of Private International Law, vol. 22, Otto Schmidt, 2021, p. 511-545, în special p. 518 și doctrina citată la notele de subsol 34 și 35.
58 A se vedea în special Hotărârea Handte (punctul 10), Hotărârea din 14 martie 2013, Česká spořitelna (C‑419/11, EU:C:2013:165, punctul 27), și Hotărârea Feniks (punctul 38 și jurisprudența citată).
59 A se vedea prin analogie în special Hotărârea din 16 iulie 2009, Zuid‑Chemie (C‑189/08, EU:C:2009:475, punctul 31). A se vedea în această privință Lehmann, M., „Special Jurisdiction”, în The Brussels I Regulation Recast, op. cit., p. 140, punctul 4.25, precum și Mankowski, P., în Brussels I bis Regulation – Commentary, op. cit., p. 156, punctul 27.
60 Hotărârea din 4 martie 1982, Effer (38/81, EU:C:1982:79, punctele 7 și 8).
61 A se vedea Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în cauza Engler (C‑27/02, EU:C:2004:414, punctul 38).
62 Hotărârea Peters Bauunternehmung (punctul 13). A se vedea de asemenea punctul 58 din prezentele concluzii. În ceea ce privește raporturile dintre acționarii unei societăți, precum și cele dintre acționari și societatea pe care o creează, a se vedea în special Hotărârea din 10 martie 1992, Powell Duffryn (C‑214/89, EU:C:1992:115, punctul 16). În ceea ce privește relația dintre un administrator de societate și societatea pe care o conduce, astfel cum este prevăzută în dreptul societăților, a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2015, Holterman Ferho Exploitatie și alții (C‑47/14, EU:C:2015:574, punctele 53 și 54). În ceea ce privește obligațiile pe care coproprietarii unui imobil și le asumă, conform legii, față de asociația de proprietari, a se vedea Hotărârea din 8 mai 2019, Kerr (C‑25/18, EU:C:2019:376, punctele 27-29).
63 A se vedea Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în cauza Engler (C‑27/02, EU:C:2004:414, punctul 38).
64 Hotărârea din 17 septembrie 2002 (C‑334/00, EU:C:2002:499, punctul 22). Amintim că cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre privea o acțiune prin care se urmărea invocarea răspunderii precontractuale a pârâtului. Prin urmare, Curtea a statuat că această acțiune nu se încadra în „materia contractuală”.
65 Sublinierea noastră.
66 Hotărârea din 17 septembrie 2002, Tacconi (C‑334/00, EU:C:2002:499, punctul 22). În această linie, în Hotărârea din 5 februarie 2004, Frahuil (C‑265/02, EU:C:2004:77, punctul 26), Curtea a confirmat în mod mai nuanțat lipsa cerinței unui contract care să lege părțile. Astfel, aceasta a statuat că „nu se încadrează în «materia contractuală» obligația al cărei garant, care a achitat taxele vamale în temeiul unui contract de garanție încheiat cu întreprinderea de transport, solicită executarea, în calitate de subrogat în drepturile administrației vamale, în cadrul unei acțiuni în regres exercitate împotriva proprietarului mărfurilor, deși acesta din urmă, care nu este parte la contractul de garanție, nu a autorizat încheierea contractului menționat” (sublinierea noastră). Astfel, după cum a remarcat doctrina, dacă proprietarul ar fi autorizat încheierea contractului de garanție, deși nu era parte la acest contract, acțiunea în regres intentată de garant împotriva sa s‑ar fi încadrat în noțiunea de „materie contractuală”. A se vedea Gaudemet‑Tallon, H., op. cit., p. 170.
67 Hotărârea din 20 ianuarie 2005 (C‑27/02, denumită în continuare „Hotărârea Engler”, EU:C:2005:33, punctele 45 și 50). Cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre privea promisiunea unui câștig făcută de un profesionist față de un consumator.
68 A se vedea de asemenea în această privință Hotărârea din 14 martie 2013, Česká spořitelna (C‑419/11, EU:C:2013:165, punctul 46).
69 Hotărârea Handte (punctul 15), Hotărârea din 27 octombrie 1998, Réunion européenne și alții (C‑51/97, EU:C:1998:509, punctul 17), Hotărârea din 17 septembrie 2002, Tacconi (C‑334/00, EU:C:2002:499, punctul 23), precum și Hotărârea din 5 februarie 2004, Frahuil (C‑265/02, EU:C:2004:77, punctul 24).
70 Hotărârea Engler (punctul 48). A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în această cauză (C‑27/02, EU:C:2004:414, punctul 38). A se vedea de asemenea punctul 56 din prezentele concluzii.
71 Hotărârea Engler (punctul 51). Sublinierea noastră. A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în această cauză (C‑27/02, EU:C:2004:414, punctul 38). A se vedea recent Hotărârea Feniks (punctul 48) și Hotărârea Primera Air Scandinavia (punctul 44).
72 A se vedea în special Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa (C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 39), Hotărârea flightright (punctul 60), Hotărârea Feniks (punctul 39), precum și Hotărârea Wikingerhof (punctul 23).
73 Obligațiile juridice vizate de această primă condiție, astfel cum reies din jurisprudența Curții, au fost enunțate succint de avocatul general Saugmandsgaard Øe în Concluziile prezentate în cauza Wikingerhof (C‑59/19, EU:C:2020:688, punctul 37).
74 Punctul 30 din această hotărâre. Cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre privea o acțiune în regres între codebitorii solidari ai unui contract de credit.
75 În ceea ce privește o acțiune în despăgubire în cazul încălcării unui contract de concesiune exclusivă, a se vedea Hotărârea din 6 octombrie 1976, De Bloos (14/76, EU:C:1976:134, punctele 16 și 17). În ceea ce privește un litigiu referitor la rezilierea abuzivă a unui contract de agenție comercială autonomă și la plata comisioanelor datorate în executarea acestui contract, a se vedea Hotărârea din 8 martie 1988, Arcado (9/87, EU:C:1988:127, punctul 13).
76 A se vedea de asemenea Hotărârea flightright (punctul 59). În această privință, trebuie amintit că Curtea definește un contract, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, ca fiind un acord de voință încheiat între două persoane. A se vedea în special jurisprudența citată la punctul 58 din prezentele concluzii. A se vedea de asemenea Hotărârea din 11 iulie 2002, Gabriel (C‑96/00, EU:C:2002:436, punctul 49).
77 Hotărârea Engler (punctul 47). A se vedea jurisprudența citată la nota de subsol 64 din prezentele concluzii.
78 A se vedea punctul 56 și urm. din prezentele concluzii.
79 În ceea ce privește în special obligațiile avalistului unui bilet la ordin față de beneficiarul acestui bilet, a se vedea Hotărârea din 14 martie 2013, Česká spořitelna (C‑419/11, EU:C:2013:165, punctele 48 și 49).
80 A se vedea Hotărârea din 14 iulie 2016, Granarolo (C‑196/15, EU:C:2016:559, punctele 24-27).
81 Punctul 59 din această hotărâre. Amintim că cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre privea o acțiune în despăgubire a pasagerilor aerieni pentru întârzierea prelungită a unui zbor cu legătură împotriva unui operator efectiv de transport aerian care nu era cocontractantul pasagerilor în cauză A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauzele conexate flightright și alții (C‑274/16, C‑447/16 și C‑448/16, EU:C:2017:787, punctul 54).
82 A se vedea în special Hotărârea Feniks (punctul 44). A se vedea de asemenea Hotărârea din 14 decembrie 1977, de Bloos (59/77, EU:C:1977:207, punctele 11, 13, 15 și dispozitivul).
83 Concluziile avocatului general Saugmandsgaard Øe prezentate în cauza Wikingerhof (C‑59/19, EU:C:2020:688, punctul 40). Sublinierea noastră. A se vedea articolul 12 din Regulamentul nr. 593/2008.
84 Concluziile avocatului general Saugmandsgaard Øe prezentate în cauza Wikingerhof (C‑59/19, EU:C:2020:688, nota de subsol 52).
85 A se vedea nota de subsol 21 din prezentele concluzii.
86 A se vedea jurisprudența citată la punctul 48 și urm. din prezentele concluzii.
87 A se vedea jurisprudența citată la punctele 48 și 50 din prezentele concluzii. Acestea fiind spuse, în anumite hotărâri, dorința de a asigura echilibrul între diferitele obiective ale Regulamentului nr. 44/2001 pare să ghideze interpretarea acestei noțiuni. A se vedea în această privință Hotărârea din 19 februarie 2002, Besix (C‑256/00, EU:C:2002:99, punctele 26, 27, 31 și jurisprudența citată).
88 Punctele 48 și 51 din această hotărâre.
89 Punctele 31 și 33 din această hotărâre.
90 Punctele 59 și 61 din această hotărâre.
91 A se vedea Hotărârea Feniks (punctele 39 și 48) și Hotărârea Primera Air Scandinavia (punctul 44).
92 A se vedea în această privință Haftel, B., „Revirement et extension du champ de la “matière contractuelle” dans les relations à trois personnes”, Revue des contrats, vol. 5, nr. 115, 2019, p. 85: „După două hotărâri, orice criteriu personalist pare să fi dispărut complet.”
93 Punctul 15 din această hotărâre.
94 Hotărârea Engler (punctele 45 și 50). A se vedea de asemenea punctul 58 din prezentele concluzii.
95 A se vedea Hotărârea Peters Bauunternehmung (punctul 13).
96 În cadrul interpretării articolului 7 punctul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012, a se vedea Hotărârea Kareda (punctul 44), Hotărârea flightright (punctele 74 și 75), și Hotărârea Feniks (punctele 34, 36, 44 și 47). Cu toate acestea, Curtea s‑a referit uneori fie numai la acest prim obiectiv (Hotărârea Primera Air Scandinavia, punctele 62 și 63), fie numai la al doilea (Hotărârea Wikingerhof, punctele 28 și 37).
97 A se vedea în acest sens Hotărârea Feniks (punctul 36) și Hotărârea Wikingerhof (punctul 28). Amintim în această privință că aplicabilitatea articolului 5 punctul 1 din Regulamentul 44/2001 depinde, pe de o parte, de opțiunea reclamantului de a invoca această normă de competență specială și, pe de altă parte, de examinarea de către instanța sesizată a condițiilor specifice prevăzute de această dispoziție, a se vedea Hotărârea Wikingerhof (punctul 29).
98 Astfel, în opinia noastră, din jurisprudența Curții reiese că un asemenea echilibru pare să fi avut, cel puțin într‑o serie de hotărâri, un rol determinant în cadrul interpretării suple către care s‑a orientat Curtea în jurisprudența sa. Anumiți autori consideră totuși că Curtea nu indică în mod clar motivele care o determină să aleagă o interpretare mai degrabă decât pe cealaltă. A se vedea în special Poesen, M., op. cit., p. 523 și doctrina citată la nota de subsol 64: „S‑a dovedit imposibil să se explice motivul pentru care [Curtea] preferă o interpretare în locul celeilalte.”
99 A se vedea în acest sens în special Hotărârea din 19 februarie 2002, Besix (C‑256/00, EU:C:2002:99, punctul 27 și jurisprudența citată).
100 A se vedea în acest sens în special Hotărârea din 19 februarie 2002, Besix (C‑256/00, EU:C:2002:99, punctul 31 și jurisprudența citată). A se vedea de asemenea Hotărârea din 14 iulie 2016, Granarolo (C‑196/15, EU:C:2016:559, punctul 16), și Hotărârea Feniks (punctul 34). A se vedea în această privință Pretelli, I., loc. cit., p. 61-82.
101 A se vedea în acest sens în special Hotărârea din 19 februarie 2002, Besix (C‑256/00, EU:C:2002:99, punctul 26 și jurisprudența citată).
102 A se vedea în această privință Poesen, M., „Regressing into the right direction: Non‑contractual Claims in Proceedings between Contracting Parties under Article 7 of the Brussels Ia Regulation”, Maastricht Journal of European and Comparative Law, vol. 28, nr. 3, 2021, p. 390-398, în special p. 394-395.
103 A se vedea Hotărârea din 3 iulie 1997, Benincasa (C‑269/95, EU:C:1997:337, punctul 27), și Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa (C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 61).
104 A se vedea Hotărârea din 4 martie 1982, Effer (38/81, EU:C:1982:79, punctele 7 și 8), și Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa (C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 61), precum și Concluziile noastre prezentate în această cauză (C‑375/13, EU:C:2014:2135, punctul 74). A se vedea de asemenea punctul 56 din prezentele concluzii.
105 A se vedea prin analogie Hotărârea din 28 ianuarie 2015 Kolassa (C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 62).
106 Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa (C‑375/13, EU:C:2015:37, punctele 64 și 65), și Hotărârea din 16 iunie 2016, Universal Music International Holding (C‑12/15, EU:C:2016:449, punctele 45 și 46).
107 Fie cu titlu individual, fie în calitate de administratoare de galerie.
108 A se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza Ellmes Property Services (C‑433/19, EU:C:2020:482, punctul 74).
109 A se vedea în această privință Hotărârea din 25 februarie 2010, Car Trim (C‑381/08, EU:C:2010:90, punctele 54-60).
110 A se vedea în această privință Hotărârea din 8 mai 2019, Kerr (C‑25/18, EU:C:2019:376, punctul 39 și jurisprudența citată).
111 A se vedea Hotărârea din 23 aprilie 2009, Falco Privatstiftung și Rabitsch (C‑533/07, EU:C:2009:257, punctul 54) potrivit căreia „[r]eiese atât din lucrările pregătitoare ale Regulamentului nr. 44/2001, cât și din structura articolului 5 punctul 1 că legiuitorul [Uniunii] a dorit ca numai în ceea ce privește contractele de vânzare de mărfuri și de prestare de servicii, pe de o parte, să nu mai ia în considerare obligația în litigiu, ci obligația caracteristică a acestor contracte, iar pe de altă parte, să definească în mod autonom locul de executare drept factor de legătură cu instanța competentă în materie contractuală”. Sublinierea noastră.
112 În special dacă se dovedește dificil sau imposibil pentru instanța de trimitere să determine locul de livrare a operelor de artă sau cel al prestării serviciilor de către galerie în cadrul primului contract încheiat. Amintim, pe de o parte, că Curtea a statuat deja că „locul unde au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile în temeiul contractului trebuie determinat având în vedere dispozițiile acestui contract. În cazul în care nu este posibilă determinarea locului de livrare în acest temei, fără referire la dreptul material aplicabil contractului, acest loc este cel al predării materiale a mărfurilor prin care cumpărătorul a dobândit sau ar fi trebuit să dobândească puterea de a dispune în mod efectiv de aceste mărfuri la destinația finală a operațiunii de vânzare” (Hotărârea din 25 februarie 2010, Car Trim, C‑381/08, EU:C:2010:90, punctul 62 și dispozitivul; sublinierea noastră). Pe de altă parte, noțiunea de „servicii” presupune, potrivit unei jurisprudențe constante, ca partea care le prestează să efectueze o activitate determinată în schimbul unei remunerații: elementul care se referă la remunerație nu trebuie să lipsească pentru a putea aplica articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din Regulamentul nr. 44/2001. În aceste condiții, recunoaștem că avem îndoieli în ceea ce privește faptul că litigiul principal privește vânzarea de mărfuri sau prestarea de servicii.
113 Hotărârea din 6 octombrie 1976 (12/76, EU:C:1976:133).
114 Hotărârea din 23 aprilie 2009, Falco Privatstiftung și Rabitsch (C‑533/07, EU:C:2009:257, punctele 46-57).