1.

Instrumentele financiare derivate pe rata dobânzii în euro (Euro Interest Rate Derivatives, denumite în continuare „EIRD”) sunt adesea utilizate ca acoperiri de către bănci, investitori instituționali, societăți și persoane fizice pentru a se proteja împotriva modificărilor ratelor dobânzii de pe piață. Ratele dobânzii interbancare oferite la operațiunile în euro (Euro Interbank Offered Rates, denumite în continuare „Euribor”) sunt importante deoarece furnizează criteriul de referință pentru prețul ratelor dobânzilor aplicate tuturor tipurilor de produse financiare, cum ar fi swapurile pe rata dobânzii, contractele futures pe rata dobânzii, conturile de economii și creditele ipotecare. Pe de altă parte, rata medie a dobânzii overnight la operațiunile în euro (Euro Over‑Night Index Average, denumită în continuare „EONIA”) servea drept rată de referință a dobânzii overnight la operațiunile interbancare efectuate în euro. De la 3 ianuarie 2022, EONIA nu mai este utilizată.

2.

În cadrul prezentului recurs, anumite societăți aparținând grupului bancar HSBC solicită Curții anularea hotărârii Tribunalului ( 2 ) prin care s‑a respins în parte acțiunea formulată de acestea în anularea unei decizii a Comisiei prin care li s‑a aplicat o amendă pentru faptul că în perioada 12 februarie-27 martie 2007 au participat la o înțelegere pe piața EIRD legate de Euribor și/sau de EONIA ( 3 ).

3.

Acest recurs ridică o serie de probleme de procedură și de fond privind dreptul Uniunii în materie de concurență. Printre aceste probleme, de o deosebită importanță sunt obligația Comisiei de a acționa imparțial și de a respecta principiul prezumției de nevinovăție a părților care nu au participat la procedura de tranzacționare atunci când aceasta desfășoară proceduri hibride ( 4 ), precum și noțiunea de „încălcare prin obiect”.

4.

Situația de fapt și contextul juridic al prezentei cauze, astfel cum sunt acestea prezentate în hotărârea atacată ( 5 ), pot fi sintetizate după cum urmează.

5.

La 14 iunie 2011, grupul bancar Barclays (denumit în continuare „Barclays”) a sesizat Comisia cu o cerere de acordare a unui număr de ordine în temeiul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri ( 6 ), informând‑o totodată cu privire la existența unui înțelegeri în sectorul EIRD și exprimându‑și dorința de a coopera. La 14 octombrie 2011, Comisia a acordat Barclays imunitate condiționată.

6.

La 5 martie și la 29 octombrie 2013, în temeiul articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia a inițiat o acțiune în constatarea unei încălcări împotriva HSBC Holdings plc, a HSBC Bank plc și a HSBC Continental Europe (fostă HSBC France) (denumite în continuare, împreună, „HSBC” sau „recurentele”), precum și împotriva Barclays, a Crédit Agricole SA și a Crédit agricole Corporate and Investment Bank (denumite în continuare, împreună, „Crédit agricole”), a Deutsche Bank AG, a Deutsche Bank Services (Jersey) Ltd și a DB Group Services (UK) Ltd (denumite în continuare, împreună, „Deutsche Bank”), a JP Morgan Chase & Co., a JP Morgan Chase Bank National Association și a JP Morgan Services LLP (denumite în continuare, împreună, „JP Morgan”), a Royal Bank of Scotland plc și a Royal Bank of Scotland Group plc (denumite în continuare, împreună, „RBS”) și a Société Générale.

7.

Barclays, Deutsche Bank, Société Générale și RBS au dorit să participe la o procedură de tranzacționare în temeiul articolului 10a din Regulamentul nr. 773/2004. Recurentele, Crédit Agricole și JP Morgan au decis să nu participe la această procedură de tranzacționare.

8.

La 4 decembrie 2013, Comisia a adoptat în privința Barclays, a Deutsche Bank, a Société Générale și a RBS Decizia C(2013) 8512 final referitoare la o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE [Cazul AT.39914, Euro Interest Rate Derivatives (EIRD) (Settlement)] (denumită în continuare „decizia de tranzacție”), prin care a concluzionat că aceste întreprinderi au încălcat articolul 101 TFUE și articolul 53 din Acordul privind SEE prin participarea la o încălcare unică și continuă care a avut ca obiect modificarea cursului normal de stabilire a prețurilor pe piață pentru EIRD.

9.

La 19 martie 2014, Comisia a adresat recurentelor, precum și Crédit Agricole și JP Morgan o comunicare privind obiecțiunile.

10.

Recurentele au putut consulta părțile accesibile din dosarul Comisiei, iar reprezentanții lor legali au beneficiat de un acces suplimentar la dosar în incintele Comisiei. Ele au avut de asemenea acces la comunicarea privind obiecțiunile adresată părților care au încheiat tranzacția, la răspunsurile acestor părți, precum și la decizia de tranzacție.

11.

La 14 noiembrie 2014, recurentele și‑au prezentat observațiile scrise ca urmare a comunicării privind obiecțiunile, iar la audierile care au avut loc între 15 iunie și 17 iunie 2015 și‑au susținut poziția.

12.

La 7 decembrie 2016, în temeiul articolelor 7 și 23 din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia a adoptat decizia în litigiu.

13.

Articolul 1 din decizia în litigiu prevedea printre altele că recurentele au încălcat articolul 101 TFUE și articolul 53 din Acordul privind SEE prin participarea, în perioada cuprinsă între 12 februarie 2007 și 27 martie 2007, „la o încălcare unică și continuă privind instrumente financiare derivate pe rata dobânzii în euro. Această încălcare, ce se întindea pe întregul SEE, a constat în acorduri și/sau practici concertate având ca obiect denaturarea cursului normal al componentelor de stabilire a prețului în sectorul [EIRD] […]”.

14.

Articolul 2 din decizia în litigiu a impus recurentelor o amendă, pentru care acestea erau răspunzătoare în solidar, în valoare de 33606000 de euro.

15.

Prin acțiunea pe care au formulat‑o în temeiul articolului 263 TFUE, introdusă la 17 februarie 2017, recurentele au solicitat în esență Tribunalului anularea deciziei în litigiu sau, în subsidiar, modificarea cuantumului amenzii.

16.

În hotărârea pronunțată la 24 septembrie 2019, Tribunalul a respins motivele recurentelor care vizau: (i) constatarea de către Comisie a existenței unei încălcări prin obiect, (ii) constatarea de către Comisie a existenței unei încălcări unice și continue și (iii) existența unei pretinse erori de drept și încălcarea unor norme fundamentale de procedură în cursul procedurii administrative. Cu toate acestea, Tribunalul a constatat că decizia în litigiu era viciată de o motivare insuficientă în ceea ce privește stabilirea cuantumului amenzii.

17.

Prin urmare, Tribunalul a anulat în parte (punctul 1 din dispozitiv) și a admis în parte (punctul 2 din dispozitiv) decizia în litigiu, obligând atât recurentele, cât și Comisia la suportarea propriilor cheltuieli de judecată (punctele 3 și 4 din dispozitiv).

18.

În recursul cu care au sesizat Curtea, formulat la 3 decembrie 2019, recurentele solicită Curții: (i) anularea punctului 2 din dispozitivul hotărârii atacate, (ii) anularea articolului 1 litera (b) din decizia în litigiu sau, în subsidiar, anularea articolului 1 litera (b) în măsura în care acesta se referă la participarea HSBC la o încălcare unică și continuă ulterior datei de 19 martie 2007 și (iii) obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

19.

La rândul său, Comisia solicită Curții respingerea acțiunii și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

20.

Prin ordonanțele președintelui Curții din 16 iulie 2020, băncilor Crédit Agricole și JP Morgan (denumite în continuare „intervenientele”) li s‑a admis cererea de intervenție în susținerea concluziilor formulate de recurente.

21.

Prin decizia din 28 iunie 2021, Comisia a modificat și a readoptat decizia în litigiu în scopul de a remedia motivarea insuficientă în ceea ce privește amenda impusă recurentelor (denumită în continuare „decizia din 2021”) ( 7 ).

22.

La 7 septembrie 2021, printr‑o măsură de organizare a procedurii adoptată în temeiul articolului 62 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, s‑a solicitat Comisiei să prezinte o copie a deciziei din 2021 și să răspundă la trei întrebări referitoare la efectele acestei decizii față de decizia (inițială) care face obiectul hotărârii atacate. Prin scrisoarea din 16 septembrie 2021, Comisia a informat Curtea că decizia din 2021 a modificat doar considerentele și dispozitivul deciziei în litigiu referitoare la cuantumul amenzii impuse recurentelor. În schimb, decizia din 2021 nu a modificat părțile din decizia în litigiu care fac obiectul prezentei proceduri de recurs.

23.

Recurentele, intervenientele și Comisia și‑au prezentat punctele de vedere în cadrul ședinței desfășurate în fața Curții la 26 ianuarie 2022.

24.

Prezentele concluzii vor aborda fiecare dintre cele șase motive de recurs în ordinea în care acestea au fost prezentate de recurente și vor analiza împreună motivele care privesc același aspect.

25.

Prin urmare, vom aborda în primul rând acuzațiile referitoare la încălcarea de către Comisie a unor drepturi și garanții procedurale ale recurentelor (A). În al doilea rând vom analiza motivele de recurs invocate de recurente privind calificarea de către Tribunal a comportamentului recurentelor drept încălcare „prin obiect” în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE (B). În al treilea și ultimul rând vom examina argumentele recurentelor în legătură cu concluziile Tribunalului potrivit cărora acestea au participat la o „încălcare unică și continuă” (C).

26.

Având în vedere numărul și importanța aspectelor abordate în prezentul recurs, în concluziile de față le vom analiza mai detaliat pe acelea care par să ridice noi chestiuni de drept sau, în orice caz, care par să aibă un anumit grad de complexitate. În schimb, vom aborda mai concis restul chestiunilor, întrucât, în opinia noastră, este posibil să fie soluționate pe baza unei jurisprudențe consacrate.

27.

Prin intermediul primului motiv de recurs, îndreptat împotriva punctelor 287-292 din hotărârea atacată, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în aprecierea motivelor invocate de ele privind încălcarea de către Comisie a principiului prezumției de nevinovăție, a dreptului lor la o bună administrare și a respectării dreptului lor la apărare.

28.

Recurentele arată că, prin adoptarea unei proceduri hibride decalate ( 8 ), Comisia le‑a prejudiciat în mod iremediabil poziția înainte ca decizia în litigiu să fi fost efectiv adoptată, încălcând astfel principiul prezumției de nevinovăție. Într‑adevăr, deși nu era adresată HSBC, decizia de tranzacție a stabilit că HSBC era parte împreună cu o altă bancă la practici bilaterale care aveau ca obiect restrângerea concurenței. În opinia recurentelor, această constatare nu putea fi anulată în cadrul procedurii ulterioare (ordinare) care viza părțile care nu au participat la procedura de tranzacționare, inclusiv recurentele.

29.

Recurentele invocă de asemenea încălcarea de către Comisie a dreptului lor la bună administrare prin faptul că nu a acționat în mod imparțial atunci când a examinat cazul lor. Potrivit recurentelor, această omisiune a fost confirmată de Ombudsmanul European. În anul 2015, Ombudsmanul a constatat că, în anii 2012 și 2014, comisarul responsabil în materie de concurență (denumit în continuare „comisarul responsabil la acea dată”) a făcut unele declarații publice care puteau fi percepute în mod rezonabil ca sugerând că Comisia (sau comisarul însuși) decisese deja rezultatul investigației în curs de desfășurare și că acest aspect constituia un caz de administrare defectuoasă ( 9 ).

30.

Recurentele susțin că, în examinarea argumentelor invocate cu privire la prezumția de nevinovăție și la dreptul la bună administrare, Tribunalul a adoptat criteriul juridic greșit atunci când le‑a solicitat să furnizeze elemente de probă potrivit cărora, în lipsa neregularității, decizia ar fi avut un conținut diferit ( 10 ) (denumit în continuare „criteriul Suiker Unie” ( 11 )). În opinia recurentelor, criteriul juridic corect care ar fi trebuit adoptat este cel dacă exista „o șansă, fie și redusă” ca decizia relevantă să fi putut fi diferită ( 12 ).

31.

Intervenientele invocă argumente similare în ceea ce privește acest aspect. Mai precis, Crédit Agricole consideră că, în cazul în care respectarea principiului prezumției de nevinovăție a părților care nu au participat la procedura de tranzacționare nu poate fi pe deplin garantată într‑o decizie de tranzacție, Comisia ar trebui să adopte diferitele decizii (și anume decizia de tranzacție și deciziile ordinare) în același timp. În ceea ce privește obligația de imparțialitate a Comisiei, Crédit Agricole susține că hotărârea atacată este viciată de o motivare insuficientă, întrucât se referă la pretinsa încălcare a imparțialității obiective, iar nu la cea a imparțialității subiective. JP Morgan consideră că, prin aplicarea criteriului Suiker Unie, Tribunalul a plasat asupra recurentelor o sarcină a probei imposibilă, ceea ce ar avea astfel drept rezultat o încălcare a dreptului lor la o cale de atac eficientă, prevăzut de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

32.

La rândul său, Comisia respinge critica adusă de recurente hotărârii atacate. Comisia arată că a respectat atât obligația de imparțialitate obiectivă care îi revenea, cât și principiul prezumției de nevinovăție atunci când a adoptat decizia de tranzacție anterior deciziei în litigiu. În acest sens, Comisia subliniază că o procedură de soluționare hibridă decalată nu este interzisă nici de legislația relevantă ( 13 ), nici de jurisprudența instanțelor Uniunii ( 14 ). Comisia consideră că Tribunalul a statuat în mod corect că decizia de tranzacție (i) nu conținea nicio constatare referitoare la răspundere și nicio concluzie negativă împotriva HSBC și (ii) cuprindea doar câteva referiri la HSBC, care se limitau la ceea ce era strict necesar pentru descrierea și soluționarea cauzei în raport cu părțile care au participat la procedura de tranzacționare.

33.

În plus, Comisia afirmă că, adoptând criteriul Suiker Unie, Tribunalul a respectat în mod corespunzător jurisprudența potrivit căreia orice neregularitate privind imparțialitatea obiectivă a Comisiei (sau a unui membru al personalului acesteia) ar conduce la anularea deciziei relevante dacă se stabilește că conținutul acelei decizii ar fi fost diferit în lipsa acestei neregularități ( 15 ). În opinia Comisiei, criteriul sugerat de recurente vizează o altă eroare de procedură (încălcarea dreptului la apărare al unei întreprinderi), care este diferită de cea invocată în prezenta cauză (lipsa de imparțialitate).

34.

Argumentele invocate de recurente se rezumă în esență la două aspecte, pe care le vom analiza pe rând în cele ce urmează.

35.

În hotărârea atacată, Tribunalul a respins motivele recurentelor referitoare la principiul prezumției de nevinovăție și la dreptul la bună administrare ca inoperante. Tribunalul a precizat că, chiar dacă ar fi avut loc o încălcare în acest sens, neregularitatea de procedură săvârșită de Comisie ar conduce la anularea deciziei în litigiu doar dacă ar fi îndeplinit criteriul Suiker Unie. Însă, în măsura în care constatase deja că decizia în litigiu stabilea la un standard juridic corespunzător participarea HSBC la comportamentul anticoncurențial în cauză, Tribunalul a considerat că criteriul nu era îndeplinit.

36.

Recurentele critică acest raționament susținând că Tribunalul a adoptat criteriul juridic greșit în ceea ce privește consecințele care decurg din încălcările Comisiei.

37.

Suntem de acord cu acest punct de vedere.

38.

Pentru a explica de ce suntem de această părere poate fi utilă o succintă prezentare a jurisprudenței referitoare la consecințele posibilelor erori de procedură săvârșite de Comisie în desfășurarea procedurilor în domeniul concurenței. Într‑adevăr, Uniunea Europeană nu deține, până la acest moment, o legislație cuprinzătoare care să stabilească consecințele erorilor de procedură săvârșite de Comisie în cursul procesului administrativ ( 16 ). Nici Regulamentul nr. 1/2003 nu prevede un set de norme specifice în acest sens. Revine, prin urmare, instanțelor Uniunii obligația de a acoperi această lacună.

39.

La prima vedere, jurisprudența poate părea foarte diversificată, ca nu să spunem oarecum neclară ( 17 ). Desigur, motivele pentru care instanțele Uniunii au adoptat, de exemplu, criterii juridice diferite pentru a stabili consecințele care decurg din erorile de procedură și/sau au urmat principii diferite în ceea ce privește sarcina probei și standardul în materie de probațiune în acest sens nu sunt imediat evidente.

40.

Dacă ne‑am aventura însă dincolo de simpla terminologie a diferitelor hotărâri pronunțate în acest domeniu, care se întind pe mai multe decenii de activitate judiciară, și chiar dacă nu toate hotărârile se încadrează în mod clar în anumite categorii definite, s‑ar putea identifica două corpuri principale de jurisprudență.

41.

În cadrul unui prim corp de jurisprudență, instanțele Uniunii au anulat, fără prea mare dificultate, deciziile adoptate în urma unei proceduri în care Comisia a încălcat o „normă fundamentală de procedură”. În acele cauze, Curtea a considerat că nu este necesar ca întreprinderile care invocau o eroare de procedură să demonstreze că o astfel de eroare a putut influența în defavoarea lor derularea procedurii și conținutul deciziilor în litigiu ( 18 ).

42.

În opinia noastră, o abordare riguroasă în cazurile în care Comisia nu respectă normele fundamentale de procedură – și anume dispozițiile esențiale de natură procedurală prevăzute în dreptul primar sau secundar al Uniunii – este pe deplin justificată. În asemenea cazuri, Comisia acționează în esență în afara cadrului juridic prevăzut în tratate, cu încălcarea principiilor legalității și atribuirii competențelor ( 19 ).

43.

În acest sens trebuie amintit că, în temeiul articolului 13 alineatul (2) TUE, instituțiile Uniunii trebuie „[să] acțione[ze] în limitele atribuțiilor care [le] sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea” ( 20 ). În plus, în conformitate cu articolul 296 al doilea paragraf TFUE, „[a]ctele juridice [ale Uniunii] se motivează”. Prin urmare, atunci când adoptă acte care au efecte juridice obligatorii, instituțiile Uniunii nu pot să nu țină seama de normele fundamentale de procedură, în special prin desfășurarea unor proceduri sui generis ( 21 ) sau prin adoptarea unor acte care, nefiind susținute de o motivare adecvată, fac imposibil controlul jurisdicțional ( 22 ).

44.

În consecință, atunci când Comisia nu respectă normele fundamentale de procedură, există un interes public clar (și imperativ) de a elimina din ordinea juridică a Uniunii actele viciate de astfel de motive grave de nulitate. Acest interes public justifică anularea imediată a actelor în cauză, indiferent dacă acest interes coexistă (și coincide) cu interesul privat al unor întreprinderi ale căror drepturi procedurale au fost încălcate. Acesta este motivul pentru care întreprinderile care invocă o încălcare a unei norme fundamentale de procedură nu trebuie să facă dovada existenței unui efect advers suferit ca urmare a acestei nulități: simpla constatare a neregularității atrage anularea deciziei în cauză.

45.

În cadrul unui al doilea corp de jurisprudență, instanțele Uniunii s‑au pronunțat asupra unor neregularități procedurale în raport cu care nu poate fi identificat niciun interes public prevalent în anularea actului în cauză. În respectivele cauze, este obligația întreprinderilor în cauză să invoce încălcarea, să îi dovedească existența la standardul corespunzător și – de regulă – să explice posibilele consecințe care decurg din aceasta. De fapt, în aceste cauze, instanțele Uniunii au adoptat în general – împrumutând un termen inventat în Statele Unite ale Americii – ceea ce ar putea fi denumit criteriul „erorii inofensive”. Cu alte cuvinte, o neregularitate procedurală conduce la anularea actului contestat doar dacă această neregularitate a influențat sau ar fi putut influența rezultatul procedurii.

46.

Însă formularea concretă a criteriului erorii inofensive în diversele decizii a fost diferită, variind – în funcție de împrejurările specifice fiecărei cauze – între o formă mai permisivă și una mai strictă. În plus, în unele cauze, Curtea pare să fi utilizat o prezumție în acest sens. Așadar, în cadrul corpului de jurisprudență care avea ca obiect neregularități ce afectează în principal drepturile justițiabililor se pot distinge trei categorii distincte de hotărâri.

47.

În prima categorie de hotărâri, Curtea a adoptat cea mai strictă formă a criteriului erorii inofensive, care, după cum s‑a menționat mai sus, a fost formulat pentru prima dată, cel puțin în domeniul dreptului concurenței, în Hotărârea Suiker Unie ( 23 ). Acesta este de asemenea criteriul care a fost aplicat de Tribunal în hotărârea atacată. Potrivit respectivei formulări a criteriului, o eroare de procedură conduce la anularea deciziei Comisiei doar atunci când reclamantul poate dovedi că, în lipsa neregularității, rezultatul procedurii ar fi fost diferit. Potrivit acestui criteriu, sarcina de a dovedi scenariul de tipul „ce ar fi fost dacă” revine reclamantului, iar limita care declanșează anularea deciziei atacate este una care implică „aproape o certitudine” sau cel puțin o „mare probabilitate”.

48.

Ulterior, în a doua categorie de hotărâri, criteriul erorii inofensive pare să fi evoluat într‑o formă mai permisivă. Astfel, în mai multe cauze, instanțele Uniunii au statuat că deciziile atacate trebuiau să fie anulate dacă reclamanții dovedeau că, în lipsa neregularității procedurale, rezultatul procedurii ar fi putut avea un conținut diferit ( 24 ). Și în respectivele cauze îi revine reclamantului, cel puțin la început, sarcina probei. Dar standardul în materie de probațiune necesar este mai permisiv (o simplă „posibilitate” este în mod normal suficientă), consecința fiind faptul că, odată ce este îndeplinită de către reclamant, sarcina probei trece asupra Comisiei.

49.

În sfârșit, în a treia categorie de hotărâri, după ce a constatat existența unei neregularități de procedură care a avut drept rezultat încălcarea gravă și vădită a unui anumit drept procedural al întreprinderilor în cauză, Curtea a prezumat că această neregularitate a afectat sau este posibil să fi afectat rezultatul procedurii. Prin urmare, Curtea nu a impus întreprinderilor în cauză să furnizeze niciun fel de elemente de probă în acest sens ( 25 ).

50.

Care este motivul pentru care aceste trei forme ale criteriului erorii inofensive coexistă în jurisprudență și căror tipuri de erori de procedură li se aplică acestea?

51.

Pentru a răspunde la aceste întrebări ar putea fi util să analizăm motivul care stă la baza criteriului erorii inofensive.

52.

Adoptarea unui asemenea criteriu de către instanțele Uniunii se datorează faptului că nu orice neregularitate procedurală determină ipso facto o încălcare a drepturilor unei întreprinderi. Unele erori de procedură pur și simplu nu afectează (și nu pot afecta) interesele juridice protejate de dispozițiile Uniunii care conferă anumite drepturi părților care fac obiectul unei investigații. O abordare draconică a neregularităților procedurale ar da naștere, inter alia, la formalism și la „birocrație” în procedurile administrative, în detrimentul urmăririi eficiente a interesului general ( 26 ).

53.

În această privință trebuie să se rețină că – după cum a susținut în mod constant Curtea – aplicarea efectivă a politicii în materie de concurență constituie un obiectiv de interes general recunoscut de Uniunea Europeană. Astfel, dispozițiile tratatului privind dreptul concurenței constituie dispoziții fundamentale care sunt esențiale pentru îndeplinirea misiunilor încredințate Uniunii Europene și în special pentru funcționarea pieței interne ( 27 ). Prin urmare, aplicarea normelor în materie de concurență trebuie să respecte drepturile fundamentale ale întreprinderilor în cauză, însă, la rândul lor, și drepturile fundamentale trebuie să fie interpretate și aplicate în așa fel încât să nu aducă atingere punerii efective în aplicare a normelor în materie de concurență ( 28 ).

54.

În plus, nici chiar atunci când Comisia încalcă în cursul procedurii administrative un anumit drept procedural al unei întreprinderi nu este evident că cel mai adecvat remediu constă întotdeauna în anularea deciziei în cauză. În cazul în care este evident că, în pofida încălcării drepturilor întreprinderii, neregularitatea procedurală în cauză nu ar fi putut avea niciun efect asupra rezultatului litigiului, anularea deciziei pare a fi atât inadecvată (deoarece nu remediază încălcarea săvârșită) ( 29 ), cât și disproporționată (întrucât sancțiunea nu este proporțională cu eroarea) ( 30 ). Întreprinderile în cauză pot avea la dispoziție și alte remedii legale, care sunt mult mai adecvate circumstanțelor ( 31 ).

55.

Această logică se aplică și atunci când drepturile încălcate au statutul de drepturi fundamentale. Având în vedere domeniul amplu de aplicare conferit atât de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”), cât și de instanțele Uniunii multora dintre aceste drepturi, este evident că nu toate încălcările pot fi comparate. Unele încălcări sunt în mod evident mai grave și mai substanțiale decât altele.

56.

Acestea fiind spuse, considerăm că este logic că criteriul erorii inofensive ar putea să îmbrace diferite forme în diverse cauze, în funcție mai ales de gravitatea încălcării și de probabilitatea ca o asemenea încălcare să poată influența rezultatul procedurii. Mai precis, cu cât gradul de probabilitate este mai mare, cu atât limita care trebuie respectată de reclamant este mai permisivă și invers ( 32 ). În plus, în ceea ce privește standardul în materie de probațiune impus reclamantului, trebuie să ia în considerare și capacitatea acestui reclamant de a obține și de a prezenta (unele) elemente de probă în susținerea afirmațiilor sale. Acesta este motivul pentru care, atunci când alocarea sarcinii probei (în parte sau în totalitate) care revine întreprinderilor în cauză ar putea echivala cu solicitarea unei probatio diabolica din partea lor, se poate prezuma existența unei erori cauzatoare de prejudicii ( 33 ).

57.

În lumina celei mai recente jurisprudențe a instanțelor Uniunii, considerăm că mai permisivul criteriu al erorii inofensive a devenit criteriul „standard”, cel puțin atunci când în cauză este vorba despre aspectul drepturilor fundamentale reale. Considerăm că acest lucru este rezonabil, în principal pentru două motive. În primul rând, este bine stabilit faptul că obligația de a dovedi o încălcare a normelor de concurență revine Comisiei, iar de orice fel de îndoială rezonabilă trebuie să beneficieze întreprinderile care fac obiectul investigației ( 34 ). În al doilea rând, ar putea fi adesea deosebit de dificil pentru o întreprindere să furnizeze elemente de probă pozitive în legătură cu un scenariu alternativ și ipotetic (rezultatul procedurii în lipsa neregularității procedurale), în special în lumina puterii discreționare pe care normele Uniunii în materie de concurență o acordă Comisiei atunci când aceasta monitorizează respectarea și aplicarea acestor norme.

58.

Forma strictă a criteriului (și anume forma criteriului Suiker Unie) trebuie, așadar, să fie rezervată situațiilor în care erorile de procedură invocate par să privească neregularități de natură mai puțin gravă.

59.

În sfârșit, există cu siguranță cazuri în care pot fi prezumate consecințele ce decurg dintr‑o neregularitate asupra corectitudinii și a echității generale a procedurii. Acestea sunt erorile de procedură care nu numai că sunt deosebit de grave, ci au și o natură structurală: erori care afectează cadrul în care se desfășoară procedura, iar nu doar erori care survin în cadrul unei proceduri care altfel se desfășoară în mod corespunzător ( 35 ).

60.

În acest context, suntem de acord cu recurentele că Tribunalul a săvârșit o eroare în hotărârea atacată atunci când a supus afirmațiile acestora referitoare la încălcarea obligației de imparțialitate și a principiului prezumției de nevinovăție unui criteriu riguros al erorii inofensive (criteriul Suiker Unie), solicitând astfel din partea lor elemente de probă concrete potrivit cărora conținutul deciziei în litigiu ar fi fost diferit dacă nu ar fi avut loc acea neregularitate.

61.

Nerespectarea obligației Comisiei de a acționa în calitate de administrație publică imparțială atunci când examinează un anumit caz – ca urmare a faptului că a fost părtinitoare sau a avut o idee preconcepută în ceea ce privește vinovăția întreprinderilor supuse investigației – ar constitui o încălcare gravă a atribuțiilor sale, care este susceptibilă să aibă consecințe asupra rezultatului procedurii.

62.

Desigur, o asemenea eroare nu poate fi comparată cu formalitățile sau cu detaliile aferente procedurii ori considerată comparabilă cu tipul de erori a căror gravitate este susceptibilă să aibă o influență redusă asupra deciziei finale. Prin urmare, în ceea ce privește astfel de erori, ar trebui să fie suficient ca întreprinderile în cauză să furnizeze elemente de probă care să demonstreze că aceste erori ar fi putut avea o influență asupra rezultatului procedurii.

63.

Având în vedere cele de mai sus, concluzionăm că Tribunalul a săvârșit o eroare prin aplicarea unui criteriu juridic greșit atunci când a examinat susținerile recurentelor referitoare la nerespectarea de către Comisie a obligației sale de imparțialitate și a principiului prezumției de nevinovăție.

64.

În al doilea rând, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât nu a verificat dacă procedura de tranzacționare cuprindea o exprimare explicită sau implicită a vinovăției lor.

65.

Suntem de acord cu recurentele și în ceea ce privește acest aspect. Într‑adevăr, considerăm că această concluzie rezultă din recenta Hotărâre a Curții în cauza Pometon.

66.

În Hotărârea Pometon, Curtea a reamintit mai întâi jurisprudența sa (și pe cea a Curții EDO) referitoare la prezumția de nevinovăție, potrivit căreia, în procedurile penale complexe în care există mai mulți suspecți care nu pot fi judecați împreună, „se întâmplă ca […] să trebuiască să menționeze în mod obligatoriu, pentru a aprecia vinovăția persoanelor trimise în judecată, participarea unor terți care vor fi probabil judecați separat ulterior. Totuși, în cazul în care trebuie prezentate fapte referitoare la implicarea terților, instanța în cauză ar trebui să evite să comunice mai multe informații decât este necesar pentru analiza răspunderii juridice a persoanelor trimise în judecată în fața sa. În plus, motivarea deciziilor judiciare trebuie să fie formulată în termeni care sunt de natură să evite o eventuală apreciere prematură referitoare la vinovăția persoanelor terțe vizate, susceptibilă să compromită examinarea echitabilă a acuzațiilor reținute împotriva acestora în cadrul unei proceduri distincte” ( 36 ).

67.

Curtea a continuat prin a statua că aceste principii sunt relevante, mutatis mutandis, și atunci când Comisia urmează în legătură cu una și aceeași înțelegere o procedură hibridă decalată care implică două decizii distincte. În contextul unei asemenea proceduri, poate fi necesar în mod obiectiv ca, în decizia de tranzacție, Comisia să abordeze anumite fapte și comportamente referitoare la participanții la pretinsa înțelegere care fac obiectul procedurii ordinare. În acest caz însă, Comisia trebuie să se asigure în decizia de tranzacție că este apărată „prezumți[a] de nevinovăție a întreprinderilor care au refuzat să încheie o tranzacție și care fac obiectul unei proceduri ordinare” ( 37 ).

68.

În sfârșit, Curtea a statuat totodată că, „[p]entru a controla respectarea prezumției de nevinovăție de către Comisie, revine instanței Uniunii sarcina de a analiza o decizie de încheiere a procedurii de tranzacție și motivarea acesteia în ansamblul său și în lumina împrejurărilor speciale în care aceasta a fost adoptată. Astfel, orice referire explicită, în anumite pasaje ale acestei decizii, la lipsa răspunderii celorlalți participanți la pretinsa înțelegere ar fi lipsită de sens dacă alte pasaje din decizia menționată ar fi susceptibile să fie înțelese ca o expresie prematură a răspunderii lor” ( 38 ).

69.

Este de necontestat că în hotărârea atacată nu a fost efectuată nicio analiză precum cea impusă de Curte în Hotărârea Pometon.

70.

Comisia susține însă că, deși Tribunalul nu a respectat „litera” Hotărârii Pometon – întrucât această hotărâre a fost pronunțată ulterior pronunțării hotărârii atacate –, a respectat „spiritul” acesteia. În opinia sa, Tribunalul a constatat de facto că nu a existat nicio încălcare a principiului prezumției de nevinovăție în ceea ce privește recurentele.

71.

Nu împărtășim acest punct de vedere.

72.

Tribunalul nu s‑a angajat în nicio asemenea formă de control, nici în mod explicit, nici în mod implicit. Așa cum s‑a menționat la punctul 35 de mai sus, această instanță nu a examinat temeinicia motivelor invocate de recurente cu privire la acest aspect întrucât motivele respective au fost considerate inoperante.

73.

Prin urmare, lăsând la o parte problema referitoare la corectitudinea criteriului juridic aplicat de Tribunal în acest context, este foarte clar că, în hotărârea atacată, Tribunalul nu a analizat în niciun caz textul deciziei de tranzacție pentru a verifica dacă aceasta respecta principiul prezumției de nevinovăție a HSBC.

74.

Pe această bază, considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a examinat obiecțiile recurentelor cu privire la efectele deciziei de tranzacție asupra poziției lor.

75.

În lumina celor de mai sus, considerăm că primul motiv de recurs invocat de recurente este, în principiu, întemeiat.

76.

Al doilea și al treilea motiv de recurs invocate de recurente privesc noțiunea de „încălcare prin obiect” și modul în care Tribunalul a ajuns la concluzia că comportamentul acestora a dat naștere unei astfel de încălcări.

77.

Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin aplicarea greșită a articolului 101 TFUE în descrierea pe care acesta a efectuat‑o în ceea ce privește obiectivul manipulării Euribor din 19 martie 2007 și/sau prin denaturarea elementelor de probă relevante.

78.

Recurentele – sprijinite de interveniente – invocă în special că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a concluzionat, la punctele 101 și 102 din hotărârea atacată, că simpla posibilitate ca părțile la manipulare să propună condiții mai bune decât concurenții lor (din cauza unei asimetrii de informare în legătură cu nivelurile Euribor) demonstrează un grad suficient de prejudiciu adus concurenței, care a dat naștere unei încălcări „prin obiect”. Tribunalul ar fi trebuit să critice Comisia pentru că nu a analizat aspectul esențial dacă cunoașterea manipulării din 19 martie 2007 a stimulat operatorii economici să propună rate mai competitive decât concurenții lor. În acest sens, HSBC a prezentat Tribunalului un raport de expertiză potrivit căruia operatorii economici participanți nu au fost stimulați să propună rate mai competitive deoarece un asemenea demers le‑ar fi redus profiturile. Potrivit recurentelor, constatarea Tribunalului de la punctul 101 din hotărârea atacată, potrivit căreia acest raport „cuprindea numai considerații generale”, reprezintă o denaturare vădită a acestui element de probă.

79.

În plus, prin intermediul celui de al treilea motiv de recurs, recurentele – susținute din nou de interveniente – afirmă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a concluzionat că cele două discuții privind prețurile mediane ( 39 ) reprezentau încălcări „prin obiect”. Mai precis, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a afirmat că natura proconcurențială a acestor discuții putea fi luată în considerare numai în cadrul fie al restricțiilor accesorii unei operațiuni principale, fie al unei aprecieri în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE. Mai precis, la punctele 149-160 din hotărârea atacată, Tribunalul a aplicat doctrina „restricțiilor accesorii” pentru a aprecia argumentul invocat de recurente potrivit căruia schimbul de informații cu privire la prețurile mediane nu poate fi considerat dăunător prin însăși natura sa pentru funcționarea corespunzătoare a concurenței normale.

80.

Potrivit recurentelor, procedând astfel, Tribunalul nu a abordat argumentul propriu‑zis pe care ele l‑au invocat în primă instanță. În fața acestei instanțe, recurentele au susținut că, dacă sunt apreciate în contextul economic și juridic corespunzător, discuțiile privind prețurile mediane sunt în realitate favorabile concurenței. În opinia recurentelor, discuțiile respective au redus incertitudinea în ceea ce privește nivelul prețurilor mediane de pe piață, permițând operatorilor economici să stabilească o marjă mai redusă între prețurile de cumpărare și cele de vânzare în beneficiul clienților lor. Prin urmare, nu se poate considera că comportamentul în litigiu încalcă articolul 101 alineatul (1) TFUE și cu atât mai puțin că acesta constituie o încălcare „prin obiect”.

81.

Comisia apără motivarea cuprinsă în hotărârea atacată. În opinia sa, critica formulată de recurente se axează doar pe o parte dintre constatările efectuate de Tribunal, fără a contesta aspectul mai important care constă în faptul că comportamentul în cauză a modificat structura concurenței pe piață. Comisia susține de asemenea afirmația potrivit căreia Tribunalul a denaturat sensul clar al raportului de expertiză prezentat de recurente în primă instanță. În opinia sa, Tribunalul a considerat pur și simplu că acest raport este neconvingător.

82.

Începem prin a arăta că nu ne conving argumentele recurentelor invocate în contextul celui de al doilea motiv de recurs.

83.

În primul rând, noțiunea de restrângere a concurenței „prin obiect”, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, se referă, potrivit unei jurisprudențe constante, la anumite tipuri de comportamente coluzive care sunt considerate a fi prin însăși natura lor dăunătoare pentru funcționarea corespunzătoare a unei concurențe normale, astfel încât s‑ar putea aprecia ca inutil să se demonstreze că ele au efecte reale asupra pieței ( 40 ). Prin urmare, în cazul în care, după examinarea prevederilor și obiectivelor unui acord, precum și a contextului economic și juridic în care respectivul acord a fost aprobat și pus în aplicare, o autoritate în materie de concurență ajunge la concluzia că un asemenea acord aparține unei categorii de acorduri al căror caracter prejudiciabil este, în lumina experienței, general acceptat și ușor de identificat, această autoritate nu trebuie să verifice dacă respectivul acord a denaturat efectiv concurența.

84.

Autoritatea trebuie doar să excludă posibilitatea ca acordul în cauză, „deși este conform unei categorii de acorduri care sunt considerate în mod obișnuit anticoncurențiale, [să fie] totuși, ca urmare a unor circumstanțe specifice, absolut incapabil să producă vreun efect dăunător pe piață sau [să fie] chiar favorabil concurenței” ( 41 ). Cu alte cuvinte, fiind confruntată cu o formă de comportament care este în mod intrinsec anticoncurențial, autoritatea este obligată doar să verifice, în fiecare caz în parte, „dacă există vreo circumstanță de fapt sau de drept care împiedică acordul sau practica în cauză să restrângă concurența” ( 42 ).

85.

Prin urmare, elementele care țin de informarea întreprinderilor în cauză și de voința lor de a restrânge concurența sau de interesul economic de a acționa în acest fel au în mod normal o importanță redusă pentru aprecierea de către o autoritate de concurență a aspectului dacă comportamentul lor poate fi calificat drept o restrângere a concurenței prin „obiect” ( 43 ). În acest scop, o examinare a posibilității comportamentului de a restrânge concurența este în general suficientă în sine.

86.

În acest context, am dori să reamintim și că, potrivit unei jurisprudențe constante, trebuie să se prezume, sub rezerva probei contrare, ce revine operatorilor interesați, că întreprinderile participante la concertare care rămân active pe piață țin seama de schimbul de informații cu concurenții lor pentru a determina propriul comportament pe această piață. Așadar, pentru a stabili o încălcare a articolului 101 alineatul (1) TFUE, nu este necesar să se demonstreze că un astfel de schimb de informații confidențiale a afectat efectiv concurența pe piață ( 44 ).

87.

Pentru aceste motive, nu identificăm nicio eroare de drept în cuprinsul punctelor 101 și 102 din hotărârea atacată. În opinia noastră, Tribunalul a considerat în mod întemeiat că, în scopul calificării comportamentului în cauză drept restrângere prin obiect, pretinsa lipsă de voință și/sau de stimulare a operatorilor economici implicați de a propune rate mai avantajoase nu era determinantă.

88.

În al doilea rând, în lumina considerațiilor prezentate anterior, argumentul recurentelor referitor la o pretinsă denaturare de către Tribunal a sensului clar al elementelor de probă în ceea ce privește raportul de expertiză economică depus în primă instanță poate fi respins ca inoperant. Într‑adevăr, chiar dacă acest raport ar conține, după cum susțin recurentele, „dovezi economice concrete care analizează în detaliu stimulentele operatorilor economici care au participat la manipulare”, acest lucru nu ar avea niciun impact asupra calificării comportamentului în cauză drept restrângere prin obiect.

89.

Pentru asigurarea caracterului complet al analizei, am dori să adăugăm că, în orice caz, suntem de acord cu Comisia cu privire la faptul că Tribunalul pare să fi considerat pur și simplu raportul ca fiind neconvingător. Aceasta nu reprezintă o constatare ce să poată face obiectul unui recurs. Nu identificăm nicio eroare de drept în declarația (regretabil de scurtă) a Tribunalului pe care să o conteste recurentele.

90.

În schimb, suntem de acord cu argumentele invocate de recurente în al treilea motiv de recurs. Astfel, considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a evaluat acuzațiile recurentelor referitoare la caracterul favorabil concurenței al comportamentului în cauză.

91.

La punctul 154 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat mai întâi că, „cu excepția restricțiilor accesorii la o operațiune principală […], numai în cadrul aprecierii articolului 101 alineatul (3) TFUE eventualele efecte proconcurențiale pot fi luate în considerare”. Tribunalul a continuat prin a explica faptul că articolul 101 alineatul (1) TFUE nu cuprinde nicio „regulă a bunului simț” care să permită punerea în balanță a efectelor pro și anticoncurențiale ale unui acord în scopul de a stabili dacă respectivul acord trebuie să fie calificat drept „restrângere a concurenței”.

92.

Această poziție este însă invalidată de jurisprudența recentă. Mai precis, așa cum a arătat Curtea în Hotărârea Generics (UK), atunci când părțile la un acord invocă efecte favorabile concurenței aferente acestuia, efectele respective, ca elemente ale contextului acordului menționat, trebuie să fie luate în considerare în mod corespunzător în scopul calificării acestuia ca „restrângere prin obiect” în temeiul articolului 101 alineatul (1) TFUE, întrucât pot repune în discuție aprecierea globală a gradului suficient de nociv pentru concurență al practicii coluzorii în cauză ( 45 ).

93.

După cum a explicat Curtea, evaluarea pretinselor efecte favorabile concurenței ale unui acord nu echivalează cu un criteriu al caracterului rezonabil, ci are ca obiect doar aprecierea gravității obiective a practicii în cauză. Astfel, atunci când întreprinderile în cauză dovedesc că aceste efecte favorabile sunt pertinente, proprii acordului în cauză și suficient de importante, aceasta permite apariția „unor îndoieli cu privire la caracterul suficient de nociv pentru concurență al acordului […] în cauză și, prin urmare, la obiectul său anticoncurențial” ( 46 ).

94.

Este foarte clar că Tribunalul nu a efectuat nicio asemenea apreciere, întrucât a examinat doar aspectul dacă schimburile de informații cu privire la prețurile mediane puteau fi justificate în temeiul doctrinei „restricțiilor accesorii”. Această doctrină se referă însă la un alt tip de analiză, care are ca scop verificarea aspectului dacă anumite restricții privind comportamentul părților la un acord, care nu constituie obiectul acordului, pot fi justificate, chiar dacă restrâng concurența, întrucât sunt „direct legate și necesare pentru” punerea în aplicare a unui acord fără caracter anticoncurențial ( 47 ).

95.

Rezultă că, în ceea ce privește acest aspect, hotărârea atacată este viciată de o eroare de drept deoarece Tribunalul a adoptat un criteriu juridic greșit pentru a aprecia și apoi pentru a respinge argumentele recurentelor.

96.

Prin urmare, concluzionăm că al doilea motiv de recurs trebuie să fie respins, în timp ce al treilea motiv de recurs trebuie să fie admis.

97.

Al patrulea, al cincilea și al șaselea motiv de recurs privesc constatarea Tribunalului potrivit căreia recurentele au participat la o „încălcare unică și continuă”.

98.

Recurentele, susținute de interveniente, invocă faptul că constatarea referitoare la participarea lor la o încălcare unică și continuă se întemeiază pe mai multe erori.

99.

Pentru început, prin intermediul celui de al patrulea motiv de recurs, recurentele susțin că Tribunalul a denaturat în mod vădit faptele și elementele de probă în ceea ce privește discuțiile din 12 februarie 2007. Recurentele arată că în acea zi au existat două discuții distincte și fără legătură una cu cealaltă între aceiași operatori economici. Însă, spre deosebire de ceea ce se menționează în hotărârea atacată, prima dintre aceste discuții nu viza nicio manipulare a Euribor. Doar a doua discuție – afirmă recurentele – se referea la manipularea planificată a Euribor din 19 martie 2007.

100.

Recurentele adaugă că Tribunalul a săvârșit o eroare similară în ceea ce privește discuțiile care au avut loc la 16 februarie 2007. Și în ziua respectivă au avut loc două discuții distincte între operatorii economici. Doar prima discuție s‑a referit la prețurile medii, în timp ce a doua a vizat o tranzacție istorică unică. Tribunalul – susțin recurentele – a denaturat astfel elementele de probă atunci când a calificat a doua discuție drept „același comportament” ca acela anterior. În opinia lor, prima discuție nu a dat naștere niciunei încălcări a articolului 101 alineatul (1) TFUE.

101.

În plus, prin intermediul celui de al cincilea motiv de recurs, recurentele critică Tribunalul pentru că a concluzionat, la punctele 214-229 din hotărârea atacată, că diferitele forme de comportament identificate în decizia în litigiu urmăreau un singur obiectiv. În opinia lor, Tribunalul și‑a întemeiat această concluzie pe o serie de aprecieri eronate.

102.

În sfârșit, în cuprinsul celui de al șaselea motiv de recurs, recurentele critică concluzia Tribunalului din cuprinsul punctelor 255-262 din hotărârea atacată, potrivit căreia HSBC avea cunoștință despre faptul că participa la o încălcare unică și continuă care cuprindea nu doar manipularea din 19 martie 2007, ci și discuțiile cu privire la posibilitatea repetării acestei manipulări, care au avut loc la 19 și la 27 martie 2007. Recurentele consideră că, în acest sens, hotărârea atacată a depășit cadrul constatărilor cuprinse în decizia în litigiu.

103.

Comisia consideră că al patrulea, al cincilea și al șaselea motiv de recurs sunt inadmisibile sau ineficiente și, în orice caz, nefondate.

104.

În ceea ce privește al patrulea motiv de recurs, Comisia consideră că Tribunalul a apreciat în mod corect obiectul discuțiilor din 12 și din 16 februarie 2007. În opinia acesteia, încercările HSBC de a scinda aceste conversații în dialoguri distincte, fiecare având un obiect diferit, sunt artificiale. Comisia adaugă că acest motiv de recurs este, în orice caz, ineficient, în măsura în care, chiar dacă argumentele recurentelor ar fi admise, constatările Tribunalului referitoare la discuțiile cu caracter anticoncurențial din perioada cuprinsă între 12 februarie și 27 martie 2007 ar rămâne întemeiate.

105.

Comisia susține de asemenea că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare atunci când a confirmat analiza efectuată de acesta potrivit căreia diferitele forme de comportament identificate în decizia în litigiu urmăreau un singur obiectiv. Acest obiectiv a fost explicat în considerentul (445) al deciziei în litigiu, care nu este repus în discuție de hotărârea atacată, și anume: „reducerea fluxurilor de numerar [pe care părțile la înțelegere] le‑ar avea de plătit (sau creșterea celor de care ar beneficia) și, prin urmare, creșterea valorii EIRD deținute în portofoliul lor, în detrimentul contrapărților la aceste EIRD”. Comisia adaugă că, în orice caz, argumentele recurentelor cu privire la acest aspect sunt inadmisibile întrucât nu fac decât să conteste unele aprecieri de fapt efectuate de Tribunal.

106.

În plus, al șaselea motiv de recurs este – în opinia Comisiei – atât inadmisibil, cât și nefondat. Ea arată că, și în ceea ce privește acest aspect, recurentele contestă aprecierea efectuată de Tribunal a faptelor și a elementelor de probă referitoare la cunoașterea de către HSBC a participării altor bănci la comportamentul în cauză. În orice caz, Comisia susține că aprecierea efectuată de Tribunal a fost întemeiată și pe deplin conformă cu constatările cuprinse în decizia în litigiu.

107.

Nu ne conving argumentele invocate de recurente și de interveniente pentru a contesta temeinicia aprecierii efectuate de Tribunal în ceea ce privește participarea HSBC la o încălcare unică și continuă.

108.

În acest sens, am dori să amintim că din articolul 256 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că Tribunalul are în principiu competența exclusivă de a constata faptele și de a aprecia aceste fapte. Doar o denaturare a elementelor de probă de către Tribunal constituie o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții ( 48 ).

109.

Recurentele invocă o denaturare a elementelor de probă doar în contextul celui de al patrulea motiv de recurs formulat de ele. Nicio astfel de afirmație nu este formulată în ceea ce privește al cincilea și al șaselea motiv de recurs, deși aceste motive nu ridică nicio chestiune concretă de drept.

110.

Recurentele și intervenientele nu critică nici interpretarea dată de Tribunal noțiunii de încălcare „unică și continuă” (sau elementelor sale constitutive, precum „obiectivul unic”), nici, cu titlu mai general, cadrul juridic aplicat în hotărârea atacată. În esență, acestea contestă constatările specifice efectuate de Tribunal în ceea ce privește obiectul, natura și contextul unei serii de discuții între operatorii economici.

111.

Prin urmare, după cum a susținut Comisia în mod întemeiat, recurentele și intervenientele solicită de fapt Curții să efectueze o nouă apreciere a faptelor și a elementelor de probă în ceea ce privește aspectul dacă recurentele au participat la o încălcare unică și continuă. Acest lucru este însă inadmisibil în cadrul recursului.

112.

Așadar, al cincilea și al șaselea motiv de recurs trebuie să fie declarate inadmisibile. În plus, în ceea ce privește al patrulea motiv de recurs, considerăm că acesta trebuie să fie respins ca nefondat.

113.

În acest sens, am dori să subliniem că, potrivit unei jurisprudențe constante, denaturarea trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile din dosar, fără a mai fi necesară efectuarea unei noi aprecieri a faptelor și a elementelor de probă ( 49 ). Susținerea unei interpretări a elementelor de probă care diferă de cea adoptată de Tribunal nu este suficientă pentru a se demonstra că respectivele elemente de probă au fost denaturate ( 50 ).

114.

În cazul de față, stabilirea conținutului „real” și a semnificației „reale” a conversațiilor din 12 și din 16 februarie 2007 nu este, desigur, o sarcină ușoară. Este nevoie de descifrarea mesajelor scrise schimbate între operatorii economici și de luarea în considerare a faptului că schimbul respectivelor mesaje a fost întrerupt de intervale în care operatorii economici vorbeau la telefon.

115.

Recurentele oferă în legătură cu aceste conversații o explicație diferită de cea reținută de Tribunal. Cu toate acestea, nu considerăm nicidecum că punctul de vedere al recurentelor este mai credibil sau mai probabil decât cel al Tribunalului și cu atât mai puțin că este capabil să demonstreze o eroare semnificativă în aprecierea faptelor și a elementelor de probă efectuată de Tribunal, care ar fi necesară pentru a dovedi existența unei denaturări.

116.

În lumina celor de mai sus, al patrulea, al cincilea și al șaselea motiv de recurs trebuie să fie, în opinia noastră, respinse.

117.

În prezentele concluzii am ajuns la concluzia că primul și al treilea motiv de recurs sunt întemeiate.

118.

Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, în ipoteza în care motivele unei decizii a Tribunalului revelează o încălcare a dreptului Uniunii, însă dispozitivul acesteia apare ca fiind întemeiat pentru alte motive de drept, o astfel de încălcare nu este de natură să determine anularea acestei hotărâri și se impune efectuarea unei substituiri a motivelor ( 51 ). În asemenea cazuri, recursul trebuie respins ( 52 ).

119.

Pentru motivele pe care le vom explica în cele ce urmează, această situație se regăsește în speță.

120.

Pentru început, trebuie amintit că dreptul la bună administrare este consacrat la articolul 41 din cartă, potrivit căruia „[o]rice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii” ( 53 ). După cum a precizat Tribunalul în hotărârea atacată, această cerință de imparțialitate privește, pe de o parte, imparțialitatea subiectivă, în sensul că niciunul dintre membrii instituției în cauză care este însărcinat cu soluționarea cauzei nu trebuie să fie părtinitor sau să aibă prejudecăți, și, pe de altă parte, imparțialitatea obiectivă, în sensul că instituția trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice bănuială legitimă ( 54 ).

121.

La rândul său, principiul prezumției de nevinovăție este prevăzut la articolul 48 din cartă, care, reiterând articolul 6 alineatul (2) din CEDO, prevede că „[o]rice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea”. Este consacrat faptul că, având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum și natura și gradul de severitate al sancțiunilor care urmează să fie aplicate, acest principiu se aplică și procedurilor referitoare la încălcări ale normelor de concurență de către întreprinderi care pot duce la aplicarea de amenzi sau penalități de întârziere ( 55 ).

122.

În sfârșit, Curtea a statuat în mod constant că principiul respectării dreptului la apărare constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii. Faptul de a întemeia o decizie jurisdicțională pe fapte și pe documente de care părțile însele sau una dintre acestea nu au putut lua cunoștință și cu privire la care nu au fost, așadar, în măsură să își exprime opinia ar constitui o încălcare a acestui principiu ( 56 ).

123.

Recurentele – sprijinite de interveniente – susțin că Comisia a încălcat în esență aceste drepturi în două moduri. În primul rând, recurentele afirmă că Comisia s‑a făcut vinovată de această încălcare prin faptul că a urmat o procedură hibridă decalată și prin faptul că a adoptat o decizie de tranzacție prin care se stabilea de fapt că HSBC era răspunzătoare pentru încălcarea articolului 101 TFUE. În al doilea rând, recurentele contestă anumite afirmații pe care comisarul responsabil la acea dată de politica în materie de concurență le‑a făcut înainte de adoptarea deciziei în litigiu.

124.

În opinia noastră, niciunul dintre aceste argumente nu este convingător. După cum vom explica mai jos, nu a existat nicio încălcare a acestor principii și drepturi. În orice caz, recurentele nu au furnizat niciun element care să fi putut sugera că, în ipoteza în care pretinsele neregularități nu ar fi avut loc, decizia în litigiu ar fi putut avea un conținut diferit.

125.

În esență, recurentele susțin că, prin adoptarea unei proceduri hibride decalate, Comisia le‑a prejudiciat în mod iremediabil poziția înainte de adoptarea efectivă a deciziei în litigiu. Decizia de tranzacție, deși nu le era adresată, cuprindea mai multe referiri inutile la HSBC, astfel încât răspunderea HSBC fusese, de facto, deja stabilită.

126.

Nu ne conving argumentele invocate de recurente.

127.

În primul rând, trebuie să amintim că Curtea a constatase anterior că nimic nu împiedică folosirea de către Comisie a unei proceduri hibride decalate în legătură cu diferiți participanți la o înțelegere ( 57 ). A obliga Comisia să adopte în același timp atât decizia de tranzacție, cât și deciziile ordinare aferente ar fi contrar obiectivului procedurii de tranzacționare, care este acela de a simplifica și de a accelera procedurile administrative, precum și de a reduce numărul de acțiuni introduse la instanțele Uniunii, permițând astfel Comisiei să soluționeze mai multe cauze cu aceleași resurse ( 58 ).

128.

Crédit Agricole susține însă că Comisia ar trebui să facă acest lucru atunci când nu există suficiente garanții că prezumția de nevinovăție a părților care nu au participat la procedura de tranzacționare ar fi respectată în cadrul unei proceduri hibride decalate.

129.

Deși am putea înclina să fim teoretic de acord cu o astfel de ipoteză, în practică întâmpinăm dificultăți în a ne imagina împrejurările în care adoptarea unei decizii de tranzacție de către Comisie ar conduce inevitabil – chiar dacă s‑ar adopta toate garanțiile și măsurile de precauție posibile – la stabilirea răspunderii părților care nu au participat la procedura de tranzacționare.

130.

Astfel, după cum a afirmat în mod întemeiat Tribunalul într‑o hotărâre recentă, în contextul unei proceduri reglementate de dispozițiile Regulamentului nr. 1/2003, atât întreprinderile în cauză, cât și Comisia se află, în raport cu o procedură anterioară de tranzacție, într‑o situație de tabula rasa, în care răspunderile nu au fost încă stabilite. În cadrul acestei proceduri, Comisia este ținută numai de comunicarea privind obiecțiunile adresată întreprinderilor în cauză și – nu mai este nevoie să subliniem – trebuie să ofere acelor întreprinderi toate posibilitățile de a fi ascultate, luând în considerare în mod corespunzător elementele de drept și de fapt furnizate de acestea ( 59 ).

131.

Nimic nu împiedică Comisia ca, deși a făcut constatări diferite de fapt și de drept în decizia de tranzacție, să ajungă la o altă concluzie în decizia ordinară ulterioară, atunci când îi sunt prezentate argumente sau probe noi. Cu alte cuvinte, în decizia ulterioară, Comisia nu se poate întemeia pur și simplu pe constatările formulate în decizia de tranzacție. Orice decizie adoptată de Comisie în temeiul dispozițiilor Regulamentului nr. 1/2003 trebuie să fie, în principiu, o decizie autonomă în care concluziile autorităților sunt justificate și motivate în mod adecvat și independent ( 60 ).

132.

Revenind acum la principalul argument invocat de recurente, trebuie să precizăm de la bun început că nu înțelegem cum s‑ar putea considera că trimiterile la HSBC cuprinse în decizia de tranzacție au prejudiciat iremediabil poziția recurentelor în cadrul procedurii paralele.

133.

La nivel formal, părțile nu contestă că decizia de tranzacție nu are drept scop și nu poate să producă, cel puțin nu în mod direct, vreun efect juridic în raport cu recurentele dat fiind că acestea nu sunt destinatarele deciziei respective ( 61 ) și nu sunt menționate în dispozitivul ei.

134.

În plus, considerentul (3) al deciziei de tranzacție prevede fără echivoc că această decizie se întemeiază doar pe fapte acceptate de părțile care au participat la procedura de tranzacționare și „nu stabilește nicio răspundere a părților care nu au participat la procedura de tranzacționare pentru orice participare la o încălcare a dreptului Uniunii în materie de concurență în acest caz”. Acest considerent include și o notă de subsol (nota de subsol 4) în care se precizează că comportamentul menționat în această decizie „care implică părțile care nu au participat la procedura de tranzacționare este utilizat exclusiv pentru a stabili răspunderea părților care au participat la procedura de tranzacționare […]”.

135.

Este adevărat că existența acestor „clauze de exonerare de răspundere” nu este suficientă pentru a exclude încălcarea pretinsă de recurente, întrucât, așa cum rezultă din Hotărârea Pometon, într‑o decizie de tranzacție, Comisia trebuie să evite să dea mai multe informații decât cele necesare pentru aprecierea răspunderii juridice a întreprinderilor care nu participă la respectiva procedură. În plus, motivarea deciziilor de tranzacție trebuie să fie formulată în așa fel încât să se evite o posibilă prejudecată în ceea ce privește vinovăția părților care nu au participat la procedura de tranzacționare, aspect care trebuie să formeze obiectul unei proceduri distincte.

136.

Prin urmare, decizia de tranzacție în speță trebuie examinată în integralitatea sa pentru a se verifica dacă – în pofida elementelor menționate la punctele 133 și 134 de mai sus – referirile la HSBC cuprinse în ea pot fi înțelese de facto ca exprimări premature ale vinovăției acesteia. Cu alte cuvinte, utilizând expresiile folosite de recurente în cererea lor, decizia de tranzacție „cristalizează” poziția HSBC în asemenea măsură încât acest aspect nu ar putea fi „rectificat” în cadrul procedurii ulterioare?

137.

În acest sens, recurentele contestă că, la nota de subsol 4 din decizia de tranzacție, Comisia a definit noțiunea de „părți” ca însemnând „toate întreprinderile care formează obiectul procedurii”, definiție care include, așadar, și părțile care nu au participat la procedura de tranzacționare. Ulterior, Comisia a descris practicile în cauză (în secțiunea 4 din decizia de tranzacție) și le‑a atribuit „părților” ( 62 ). În acel context, Comisia a făcut referire și la contactele bilaterale care au avut loc între Barclays și, printre altele, HSBC ( 63 ). În plus, în cadrul aprecierii caracterului restrictiv al practicilor în cauză, decizia de tranzacție face trimitere la cele descrise în secțiunea 4 din aceasta.

138.

Niciuna dintre aceste referiri, fie singură, fie în combinație cu altele, nu ni se pare însă problematică.

139.

În primul rând, referirile în decizia de tranzacție la părțile care nu au participat la procedura de tranzacționare sunt foarte puține și niciuna nu este inclusă în partea din aceasta privind „aprecierea juridică” ( 64 ). În al doilea rând și mai ales, toate aceste referiri au un caracter descriptiv și nu implică – în mod explicit sau implicit – o apreciere a poziției juridice a HSBC.

140.

Desigur, în partea din decizia de tranzacție referitoare la aprecierea juridică, Comisia face unele referiri încrucișate la partea descriptivă a acesteia, în care HSBC este menționată fie direct, fie indirect.

141.

Cu toate acestea, în măsura în care comportamentul părților care au participat la procedura de tranzacționare, care constituie obiectul deciziei de tranzacție, a inclus contacte cu părțile care nu au participat la procedura de tranzacționare și în măsura în care aceste contacte au o anumită importanță în economia deciziei, Comisiei nu i se putea pretinde să omită aceste informații. Interesul HSBC în acest sens trebuie pus în balanță cu obligația Comisiei de a adopta o decizie care să fie, pe cât posibil, completă și transparentă și care să includă o motivare adecvată atât în fapt, cât și în drept. Așadar, referirile menționate sunt „în mod obiectiv necesare” pentru a stabili răspunderea părților care au participat la procedura de tranzacționare, în sensul Hotărârii Pometon.

142.

Prin urmare, considerăm că în decizia de tranzacție nu există nicio apreciere disimulată sau accidentală a răspunderii HSBC. De asemenea, în această decizie nu există nicio referire la HSBC care pare să fie inutilă sau redundantă.

143.

Examinarea deciziei în litigiu confirmă concluzia noastră. Într‑adevăr, referirile la decizia de tranzacție se limitează – din nou – la partea descriptivă a deciziei în litigiu. Aprecierea juridică a comportamentului în cauză, precum și răspunderea, în acest sens, a părților care nu au participat la procedura de tranzacționare se bazează pe o analiză independentă care nu se întemeiază în niciun moment pe constatările expuse în decizia de tranzacție. Întreaga apreciere este efectuată ex novo, ținând cont de argumentele și de elementele de probă furnizate de destinatarul deciziei în litigiu. Prin urmare, constatările Comisiei sunt justificate și motivate în mod independent.

144.

Având în vedere cele de mai sus, nu observăm niciun argument convingător care să ne facă să credem că răspunderea recurentelor a fost stabilită, de iure sau de facto, în decizia de tranzacție, astfel încât Comisia să nu fi fost în măsură, pentru toate considerentele practice, să își modifice constatările în decizia ulterioară. Prin urmare, argumentele întemeiate pe o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție, care decurge din adoptarea unei proceduri hibride decalate, trebuie respinse.

145.

Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul prezumției de nevinovăție impune, în primul rând și înainte de toate, ca, în exercitarea atribuțiilor lor, membrii instanței să nu pornească de la ideea preconcepută că învinuitul a săvârșit actul incriminat și ca sarcina probei să revină acuzării, orice îndoială în acest sens fiind în beneficiul învinuitului ( 65 ).

146.

În plus, conform unei jurisprudențe constante a Curții EDO, principiul prezumției de nevinovăție exclude și declarațiile premature făcute de autoritățile publice prin care acestea își exprimă opinia potrivit căreia persoana acuzată de săvârșirea unei infracțiuni este vinovată înainte ca acest lucru să fie dovedit conform legii. În fapt, aceste declarații pot încuraja publicul să creadă în vinovăția persoanei respective, afectându‑i astfel acesteia reputația și demnitatea și pot aduce atingere aprecierii netulburate și imparțiale a cauzei de către autoritățile competente ( 66 ).

147.

Printre autoritățile publice respective se numără nu doar judecătorii, ci și alți funcționari publici (cum ar fi, de exemplu, autoritățile de investigare și alți reprezentanți ai statului) ( 67 ). Dar declarațiile făcute de aceștia din urmă sunt supuse unei forme mai puțin riguroase de control decât cea utilizată în raport cu declarațiile autorităților judiciare ( 68 ).

148.

În plus, Curtea EDO a constatat că, în lumina libertății de exprimare – și, am dori să adăugăm, a obligațiilor de deschidere și de transparență ale administrației publice ( 69 ) –, principiul prezumției de nevinovăție nu poate fi înțeles în sensul că împiedică autoritățile publice să informeze publicul în legătură cu investigațiile în curs. Condiția este însă ca autoritățile să facă acest lucru cu discreția și cu circumspecția necesare ( 70 ).

149.

O distincție esențială a fost făcută în mod constant în jurisprudență între, pe de o parte, declarațiile potrivit cărora o persoană este doar suspectată de săvârșirea unei infracțiuni și, pe de altă parte, declarațiile certe – în lipsa unei condamnări definitive – potrivit cărora o persoană a săvârșit într‑adevăr infracțiunea în cauză. Cele dintâi au fost în general considerate legitime, pe când cele din urmă încalcă principiul prezumției de nevinovăție ( 71 ).

150.

Alegerea limbajului utilizat de autorități pentru a‑și formula declarațiile este, în mod evident, de o importanță majoră în acest sens ( 72 ). Cu toate acestea, ceea ce contează cel mai mult, mai ales în situațiile aflate la „limită”, este semnificația concretă a declarațiilor făcute de autorități, iar nu forma lor literală ( 73 ).

151.

În anumite circumstanțe, utilizarea unui limbaj neadecvat, care ar putea fi supus criticii, a fost considerată de Curtea EDO decisivă în ceea ce privește pretinsele încălcări ale prezumției de nevinovăție ( 74 ). Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, aspectul dacă declarația unei autorități publice constituie o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție trebuie soluționat în contextul circumstanțelor specifice în care este formulată această declarație ( 75 ).

152.

În acest context, a existat o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție în ceea ce privește recurentele ca urmare a declarațiilor formulate în anii 2012 și 2014 de către comisarul responsabil la acea dată?

153.

Deși manifestăm o oarecare înțelegere în ceea ce privește argumentele invocate de recurente, considerăm că nu a avut loc nicio asemenea încălcare.

154.

Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că comisarul responsabil la acea dată era membru al unei instituții administrative (Comisia) care a acționat în speță în calitate de autoritate de investigare. Prin urmare, criteriul care trebuie aplicat în raport cu declarațiile sale nu este la fel de strict precum ar fi fost dacă comisarul ar fi făcut parte din sistemul judiciar.

155.

Acestea fiind spuse, trebuie să recunoaștem că aceste declarații, din cauza cuvintelor utilizate și a modului în care au fost formulate, trasează o graniță fragilă între declarațiile de simplă suspiciune și cele premature de vinovăție. Având în vedere o serie de elemente, suntem totuși înclinați să considerăm că aceste declarații sunt neadecvate, însă relativ „inofensive”.

156.

În primul rând, în ceea ce privește conținutul declarațiilor în litigiu, este adevărat că o serie de remarci făcute au fost ambigue și că unele dintre acestea ar fi putut fi percepute de o parte a audienței drept o insinuare că (unele sau toate) întreprinderile care erau investigate ar fi săvârșit o încălcare a normelor Uniunii în materie de concurență ( 76 ). Nu se poate însă nega că aceste declarații au rămas mai degrabă vagi și generice și nu au declarat vinovăția întreprinderilor care au făcut obiectul investigației. În aceste declarații nu s‑a utilizat nici un limbaj peiorativ sau caustic în legătură cu întreprinderile supuse investigației. Acestea nici nu s‑au referit la una sau la mai multe întreprinderi anume, nici nu au oferit vreun detaliu concret care să fi putut permite identificarea uneia sau mai multe întreprinderi specifice și nici nu au dezvăluit vreo informație confidențială sau vreun secret de afaceri care ar fi putut dăuna respectivelor întreprinderi.

157.

În al doilea rând, în ceea ce privește contextul în care au fost făcute declarațiile în litigiu, considerăm că „locul”, „motivul” și „momentul” sunt deosebit de relevante. Aceste declarații au fost făcute (i) în Parlamentul European, (ii) în Senatul francez și, respectiv, (iii) în cadrul unui interviu acordat presei de specialitate. Scopul declarațiilor în litigiu a fost acela de a informa alte instituții (ale Uniunii sau naționale) și operatorii din sectoarele respective în legătură cu stadiul unei investigații aflate în desfășurare. Într‑o lume care încă se redresează în urma efectelor devastatoare ale crizei financiare din anii 2007-2008 (ale cărei rădăcini se găsesc în comportamentul iresponsabil al mai multor instituții financiare de nivel global) și în care Uniunea Europeană trece printr‑o reformă semnificativă a sectorului serviciilor financiare, astfel de informații prezentau în mod evident un interes deosebit pentru public. În plus, declarațiile au fost făcute după ce existența unei investigații în sectorul EIRD fusese deja făcută publică ( 77 ).

158.

În al treilea rând, în ceea ce privește posibilele consecințe ale declarațiilor în litigiu, nu înțelegem – și nici recurentele nu au încercat să explice mai detaliat – modul în care aceste declarații ar fi putut afecta reputația și demnitatea recurentelor sau ar fi putut aduce atingere aprecierii netulburate și imparțiale a cauzei de către Comisie ( 78 ).

159.

Mai precis, recurentele nu contestă că (i) în cadrul procedurii administrative au beneficiat de toate garanțiile procedurale prevăzute de legislația Uniunii, că (ii) atât decizia de tranzacție, cât și decizia în litigiu sunt acte adoptate de Comisie (și anume de Colegiul comisarilor), iar nu de comisarul responsabil cu politica în domeniul concurenței, și că (iii) la momentul adoptării deciziei în litigiu persoana care făcuse declarațiile în litigiu nu mai era comisar însărcinat cu politica în domeniul concurenței.

160.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că declarațiile în litigiu – care, într‑adevăr, pot fi criticabile, după cum a afirmat Ombudsmanul – nu sunt de o asemenea natură și gravitate încât să pună la îndoială gradul de imparțialitate cu care Comisia și‑a desfășurat investigația și cu care a apreciat poziția lor în decizia în litigiu.

161.

În orice caz, considerăm că, chiar dacă Curtea ar considera că declarațiile în litigiu au dat naștere unei încălcări a principiului prezumției de nevinovăție, recurentele nu au furnizat niciun element care să demonstreze că aceste declarații ar fi putut avea o influență asupra rezultatului procedurii.

162.

În sfârșit, am dori să adăugăm doar că acuzațiile suplimentare formulate în acest context de recurente în legătură cu încălcarea dreptului lor la apărare nu ridică niciun fel de probleme suplimentare față de cele abordate mai sus. Așadar, nu este necesară examinarea acestor acuzații în mod distinct.

163.

Prin urmare, în opinia noastră, acuzațiile formulate de recurente cu privire la încălcarea principiului prezumției de nevinovăție, a dreptului la bună administrare și a dreptului la apărare trebuie respinse.

164.

În esență, recurentele susțin că, prin reducerea incertitudinii operatorilor economici în ceea ce privește nivelul prețurilor mediane de pe piață, schimbul de informații în cauză le‑a permis acestora să stabilească o marjă mai mică între prețurile de cumpărare și cele de vânzare, în beneficiul clienților, ceea ce ar avea drept rezultat creșterea concurenței pe piața relevantă.

165.

În opinia noastră, nici acest argument nu este convingător. Jurisprudența în această privință este relativ clară și, prin urmare, ne vom limita analiza la câteva scurte observații.

166.

Pentru început, ne exprimăm îndoiala că, din cauza efectului său, comportamentul în litigiu poate fi considerat favorabil concurenței. În acest sens, menționăm că informațiile referitoare la prețurile mediane sunt, cel puțin în ceea ce privește anumite instrumente derivate, în general confidențiale și nu sunt disponibile în mod public. HSBC și JP Morgan au confirmat ele însele în cursul investigației lipsa de transparență pe piața EIRD ( 79 ). În plus – și mai important –, informațiile referitoare la prețurile mediane sunt deosebit de relevante pentru stabilirea prețurilor în sectorul EIRD. Un operator economic care are cunoștință de prețurile mediane ale concurenților săi se află într‑o poziție mai bună pentru a stabili cu mai multă acuratețe prețurile finale de cumpărare sau de vânzare ale acelor concurenți ( 80 ).

167.

Nu percepem niciun aspect favorabil concurenței în acest comportament. Schimbul de informații confidențiale cu privire la prețurile mediane nu a permis băncilor în cauză să ofere – ca să dăm câteva exemple de efecte favorabile concurenței – servicii noi sau îmbunătățite, să intre pe noi piețe, să deschidă piața pentru noi clienți sau, în sens mai general, să îmbunătățească funcționarea pieței ori să corecteze deficiențele acesteia. Prin schimbul de informații în cauză, unele bănci au eliminat incertitudinea privind viitorul lor comportament în materie de prețuri, în beneficiul băncilor care au participat la înțelegere și în detrimentul băncilor/celor care nu participat la aceasta ( 81 ).

168.

Mai mult, faptul că este posibil ca băncile în cauză să fi transferat o parte din beneficii clienților lor nu exclude caracterul anticoncurențial al comportamentului în litigiu. Este consacrat faptul că dreptul Uniunii în materie de concurență urmărește să protejeze nu numai interesele directe ale consumatorilor, ci și structura pieței ( 82 ). Aceasta înseamnă că, atunci când sunt îndeplinite condițiile corespunzătoare prevăzute la articolul 101 TFUE și/sau la articolul 102 TFUE, comportamentul care poate să afecteze totodată interesul și capacitatea unor concurenți (la fel de eficienți) de a concura pe piață poate fi considerat anticoncurențial.

169.

Prin urmare, constatarea existenței obiectului anticoncurențial al unui anumit comportament nu depinde de existența unei legături imediate și directe între acesta și o creștere a prețului de consum ( 83 ). Chiar și un comportament care poate da naștere unei anumite reduceri a prețului produselor sau serviciilor în cauză poate fi considerat în anumite circumstanțe inerent anticoncurențial ( 84 ).

170.

În lumina celor de mai sus, considerăm că motivul recurentelor întemeiat pe caracterul favorabil concurenței al schimbului de informații privind prețurile mediane, care ar exclude caracterizarea acestuia ca încălcare prin obiect a articolului 101 TFUE, trebuie respins.

171.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

172.

Întrucât Comisia a solicitat plata cheltuielilor de judecată, iar recurentele au căzut în pretenții, se impune, în principiu, obligarea acestora din urmă la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei proceduri de recurs. Cu toate acestea, având în vedere că recurentele au contestat cu succes o serie de erori de drept cuprinse în hotărârea atacată, considerăm că, în temeiul articolului 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, se dovedește a fi justificată obligarea recurentelor și a Comisiei la suportarea propriilor cheltuieli de judecată aferente prezentei proceduri de recurs.

173.

În prezenta cauză se dovedește de asemenea justificată aplicarea articolului 140 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, care este aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, potrivit căruia Curtea poate decide ca persoanele de drept privat care intervin în procedura de recurs să suporte propriile cheltuieli de judecată.

174.

În sfârșit, nu vedem niciun motiv care să justifice modificarea deciziei Tribunalului în ceea ce privește cheltuielile de judecată aferente procedurii în primă instanță.

175.

Având în vedere cele de mai sus, propunem Curții: