–

pentru Prokuratura Rejonowa w Mińsku Mazowieckim, de J. Ziarkiewicz, procuror supraregional din Lublin;

–

pentru Prokuratura Rejonowa Warszawa-Żoliborz w Warszawie, Prokuratura Rejonowa Warszawa‑Wola w Warszawie, Prokuratura Rejonowa w Pruszkowie și Prokuratura Rejonowa Warszawa‑Ursynów w Warszawie, de A. Szeliga și F. Wolski, procurori supraregionali din Varșovia;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de K. Herrmann, P. J. O. Van Nuffel, R. Troosters și H. Krämer, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, citit în lumina articolului 2 TUE, precum și a articolului 6 alineatele (1) și (2) din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 65, p. 1), citit în lumina considerentului (22) al acestei directive.

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor proceduri penale inițiate împotriva lui WB (C‑748/19), XA și YZ (C‑749/19), DT (C‑750/19), ZY (C‑751/19), AX (C‑752/19), BV (C‑753/19) și CU (C‑754/19).

3

Considerentul (22) al Directivei 2016/343 enunță:

„Pentru stabilirea vinovăției persoanelor suspectate sau acuzate, sarcina probei revine organelor de urmărire penală, iar orice îndoială ar trebui interpretată în favoarea persoanei suspectate sau acuzate. Prezumția de nevinovăție ar fi încălcată atunci când sarcina probei este inversată de la organele de urmărire penală la apărare, fără a se aduce însă atingere competențelor ex officio ale instanței de stabilire a faptelor, independenței autorităților judiciare atunci când evaluează vinovăția persoanei suspectate sau acuzate și utilizării prezumțiilor de fapt și de drept privind răspunderea penală a persoanei suspectate sau acuzate. Aceste prezumții ar trebui să se încadreze în limite rezonabile, ținând seama de importanța mizei și menținând dreptul la apărare, iar mijloacele folosite ar trebui să fie rezonabil proporționale cu scopul legitim urmărit. Prezumțiile ar trebui să fie relative și, în orice caz, acestea ar trebui să fie utilizate numai cu condiția ca dreptul la apărare să fie respectat.”

4

Articolul 6 din această directivă, intitulat „Sarcina probei”, prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că sarcina probei în ceea ce privește stabilirea vinovăției persoanelor suspectate și acuzate revine organelor de urmărire penală. Prin aceasta nu se aduce atingere niciunei obligații a judecătorului sau a instanței competente de a căuta atât probe incriminatoare, cât și dezincriminatoare și nici dreptului apărării de a prezenta probe în conformitate cu dreptul intern aplicabil.

(2)   Statele membre se asigură că orice dubiu cu privire la vinovăție este în favoarea persoanei suspectate sau acuzate, inclusiv atunci când instanța evaluează posibilitatea achitării persoanei respective.”

5

Conform articolului 1 alineatul 2 din ustawa Prawo o prokuraturze (Legea privind Ministerul Public) din 28 ianuarie 2016 (Dz. U. din 2016, poziția 177), în versiunea în vigoare la momentul litigiilor principale, procurorul general ocupă funcția cea mai înaltă în cadrul Ministerului Public, iar funcția de procuror general este ocupată de ministrul justiției.

6

Conform articolului 13 alineatul 2 din această lege, procurorul general are sub autoritatea sa procurorii de drept comun și procurorii din Instytut Pamięci Narodowej (Institutul Memoriei Naționale, Polonia).

7

Conform articolului 47a alineatul 1 din ustawa Prawo o ustroju sądów powszechnych (Legea privind organizarea instanțelor de drept comun) din 27 iulie 2001, în versiunea în vigoare la momentul litigiilor principale (Dz. U. din 2019, poziția 52) (denumită în continuare „Legea privind organizarea instanțelor de drept comun”), cauzele sunt atribuite judecătorilor și asesorilor prin tragere la sorți.

8

Potrivit articolului 47b alineatul 1 din această lege, modificarea compunerii unei instanțe nu poate fi admisă decât în cazul imposibilității de a soluționa cauza în compunerea sa actuală sau dacă există un obstacol durabil în calea examinării cauzei în compunerea sa actuală. Într‑un astfel de caz se aplică articolul 47a pentru reatribuirea cauzei. Articolul 47b alineatul 3 din legea menționată prevede că decizia de modificare a compunerii unei instanțe este luată de președintele instanței sau de un judecător autorizat de acesta.

9

Articolul 77 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun prevede:

„1.   Ministrul justiției poate detașa un judecător, cu consimțământul acestuia, în vederea exercitării unor atribuții judiciare sau a unor sarcini administrative:

[…]

4.   În cazul în care un judecător este detașat, în temeiul punctelor 2-2b ale alineatului 1 și în temeiul alineatului 2a, pentru o perioadă nedeterminată, detașarea judecătorului respectiv poate fi revocată sau persoana vizată poate demisiona din funcția în care a fost detașată, cu un preaviz de trei luni. În celelalte cazuri în care un judecător este detașat, această revocare sau demisie nu necesită preaviz.”

10

În temeiul articolului 112 alineatul 3 din această lege, ministrul justiției numește Rzecznik Dyscyplinarny Sędziów Sądów Powszechnych (agentul disciplinar pentru judecătorii din cadrul instanțelor de drept comun, Polonia) (denumit în continuare „agentul disciplinar”), precum și cei doi adjuncți ai acestuia pentru un mandat cu o durată de patru ani, care poate fi reînnoit. Dreptul polonez nu prevede criterii pe baza cărora trebuie să se facă aceste numiri.

11

Potrivit articolului 29 alineatul 1 din kodeks postępowania karnego (Codul de procedură penală):

„În ședința în apel și în recurs, instanța se pronunță în complet de trei judecători, cu excepția cazului în care legea prevede altfel.”

12

Conform articolului 519 din același cod, hotărârea definitivă a instanței de apel prin care se finalizează judecata poate face obiectul unui recurs.

13

Articolul 439 alineatul 1 din acest cod este formulat după cum urmează:

„Indiferent de limitele acțiunii și de motivele invocate, precum și de efectul încălcării asupra conținutului deciziei, instanța de apel anulează în ședință decizia atacată dacă:

[…]”

14

În temeiul articolului 523 alineatul 1 din Codul de procedură penală, un recurs poate fi introdus numai în temeiul încălcărilor indicate la articolul 439 din acesta sau al unei alte încălcări flagrante a legii atunci când aceasta a putut avea un impact semnificativ asupra conținutului deciziei.

15

Prezentele cereri de decizie preliminară au fost formulate de Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia) în cadrul examinării a șapte cauze penale atribuite Secției a X‑a penale de apel.

16

În primul rând, instanța de trimitere are îndoieli în ceea ce privește conformitatea compunerii completelor de judecată chemate să soluționeze aceste cauze cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, având în vedere prezența unui judecător detașat în temeiul unei decizii a ministrului justiției conform articolului 77 alineatul 1 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, acest judecător detașat putând chiar să provină, în unele dintre cauzele menționate, de la o judecătorie, cu alte cuvinte de la o instanță inferioară.

17

Instanța de trimitere explică faptul că normele referitoare la detașarea judecătorilor acordă ministrului justiției, care este de asemenea procurorul general sub autoritatea căruia sunt plasați în special procurorii de drept comun, mijloacele de a influența în mod semnificativ compunerea unei instanțe penale. Astfel, ministrul justiției ar repartiza prin detașare un judecător la o instanță superioară în temeiul unor criterii care nu sunt cunoscute în mod oficial și fără ca decizia de detașare să poată face obiectul unui control jurisdicțional și ar putea pune capăt acestei detașări în orice moment, fără ca o asemenea revocare să fie supusă unor criterii predefinite în drept și să trebuiască să fie motivată. Instanța de trimitere subliniază, în plus, că posibilitatea de a supune o asemenea revocare unui control jurisdicțional este incertă. Or, aceste elemente i‑ar permite ministrului justiției să exercite o dublă influență asupra judecătorilor detașați în cadrul unor complete de judecată precum cele chemate să soluționeze litigiile principale. Pe de o parte, prin detașarea unui judecător la o instanță superioară, ministrul justiției l‑ar putea „recompensa” pentru activitatea desfășurată în cadrul funcțiilor exercitate anterior sau chiar ar putea formula anumite așteptări în ceea ce privește modalitatea de a statua a acestui judecător în viitor, detașarea respectivă substituindu‑se în acest caz unei promovări. Pe de altă parte, prin revocarea detașării judecătorului detașat, ministrul justiției l‑ar putea „sancționa” pe acesta pentru că a pronunțat o hotărâre judecătorească care nu se bucură de aprobarea sa, instanța de trimitere subliniind în special, cu privire la acest aspect, riscul actual ridicat ca o asemenea sancțiune să intervină în cazul în care judecătorul în cauză a decis să adreseze Curții o cerere de decizie preliminară sau să înlăture aplicarea dreptului polonez contrar dreptului Uniunii. Un asemenea sistem ar încuraja, așadar, judecătorii detașați să statueze în conformitate cu voința ministrului justiției, chiar dacă această voință nu ar fi exprimată în mod explicit, ceea ce ar aduce în fond atingere dreptului persoanei acuzate la un proces echitabil, acest drept fiind una dintre expresiile principiului protecției jurisdicționale efective.

18

În al doilea rând, în ipoteza în care hotărârile care urmează să fie pronunțate în cauzele principale ar face obiectul unui recurs la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia), instanța de trimitere ridică problema compatibilității cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE a compunerii completelor de judecată ale Camerei penale a acestei din urmă instanțe.

19

În al treilea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă, ținând seama de acest context, reglementarea națională în discuție în litigiul principal aduce atingere prezumției de nevinovăție care decurge din Directiva 2016/343.

20

În aceste împrejurări, Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, formulate în mod aproape identic în fiecare dintre cauzele C‑748/19-C‑754/19:

21

Prin Decizia președintelui Curții din 25 octombrie 2019, cauzele C‑748/19-C‑754/19 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

22

La 30 iulie 2020, Curtea a transmis instanței de trimitere o cerere de informații privind cadrul factual și juridic al litigiilor principale. La 3 septembrie 2020, instanța de trimitere a răspuns la această cerere.

23

În deciziile sale de trimitere, instanța de trimitere a solicitat Curții ca prezentele cauze să fie judecate potrivit procedurii accelerate, în temeiul articolului 105 din Regulamentul de procedură al Curții. În susținerea cererilor sale, ea a invocat în esență aceleași motive pentru care a decis să sesizeze Curtea cu o trimitere preliminară.

24

Articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu, președintele Curții poate, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt, să decidă judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate.

25

Trebuie amintit în această privință că o astfel de procedură accelerată constituie un instrument procedural destinat să răspundă unei situații de urgență extraordinare [Hotărârea din 2 martie 2021, A.B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 48, precum și jurisprudența citată].

26

În speță, la 2 decembrie 2019, președintele Curții a decis, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, că nu era necesar să admită cererile de judecare a cauzelor potrivit procedurii accelerate. Astfel, pe de o parte, instanța de trimitere nu a prezentat motive specifice care ar fi necesitat statuarea în termen scurt cu privire la cererile de decizie preliminară. Pe de altă parte, faptul că respectivele cauze principale intră sub incidența dreptului penal nu justifica, în sine, examinarea accelerată a acestora.

27

Printr‑un înscris depus la grefa Curții la 30 iunie 2021, guvernul polonez a solicitat redeschiderea fazei orale a procedurii.

28

În susținerea cererii, guvernul polonez arată în esență că nu este de acord cu concluziile domnului avocat general, care ar fi dedus în mod eronat din modul de redactare a întrebărilor preliminare și din dispozițiile dreptului național că detașarea unui judecător la o instanță superioară presupune pentru acest judecător avantaje suplimentare sub forma unei promovări și a unui salariu mai ridicat. În plus, domnul avocat general nu ar fi indicat împrejurările juridice și factuale care i‑au permis să stabilească existența unei legături între, pe de o parte, detașarea unui judecător la o altă instanță și, pe de altă parte, perspective de carieră mai bune și un salariu mai ridicat. În orice caz, aceste elemente nu ar fi fost nici invocate de instanța de trimitere și nici nu ar fi făcut obiectul unor observații din partea părților, cu încălcarea principiului egalității armelor.

29

De asemenea, guvernul polonez susține că există o contradicție între, pe de o parte, punctul 178 din concluziile domnului avocat general, în care acesta a arătat că dreptul Uniunii nu împiedică un stat membru să recurgă la un sistem în care judecătorii pot fi detașați temporar în interes de serviciu de la o instanță la alta, fie de același grad, fie de grad superior, și, pe de altă parte, faptul că, în aceleași concluzii, domnul avocat general a efectuat o apreciere a reglementării poloneze în raport cu cerințele dreptului Uniunii referitoare la statul de drept, cu încălcarea principiului respectării identității naționale a statelor membre, enunțat la articolul 4 alineatul (2) TUE.

30

În această privință, trebuie amintit că, pe de o parte, Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură nu prevăd posibilitatea ca persoanele interesate menționate la articolul 23 din acest statut să prezinte observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 62 și jurisprudența citată].

31

Pe de altă parte, în temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general prezintă în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa. Nici concluziile acestuia, nici motivarea pe care se întemeiază avocatul general nu sunt obligatorii pentru Curte. În consecință, dezacordul unei persoane interesate față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care acesta le examinează în cadrul lor, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea procedurii orale [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 63 și jurisprudența citată].

32

Este adevărat că Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, conform articolului 83 din Regulamentul de procedură, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția persoanelor interesate.

33

Cu toate acestea, în speță, Curtea arată că dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța și că prezentele cauze nu trebuie soluționate pe baza unui argument care nu ar fi fost pus în discuția persoanelor interesate. În plus, cererea de redeschidere a fazei orale a procedurii nu conține niciun fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei pe care Curtea este chemată să o pronunțe în cauzele menționate. În aceste condiții, Curtea consideră, după ascultarea avocatului general, că nu este necesar să dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

34

Potrivit guvernului polonez, Prokuratura Regionalna w Lublinie (Parchetul Supraregional din Lublin, Polonia) și Prokuratura Regionalna w Warszawie (Parchetul Supraregional din Varșovia, Polonia), care au prezentat observații Curții în numele parchetelor districtuale aflate la originea urmăririlor penale în discuție în litigiul principal, contextele juridic și factual vizate de întrebările preliminare nu se încadrează în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. Astfel, elaborarea dispozițiilor dreptului național privind organizarea justiției, în special procedura de numire a judecătorilor, compunerea consiliilor magistraturii sau detașarea unor judecători la o altă instanță decât cea la care își exercită în mod obișnuit funcțiile, precum și efectele juridice ale hotărârilor instanțelor naționale, ar fi de competența exclusivă a fiecărui stat membru.

35

Parchetele Supraregionale din Lublin și Varșovia subliniază în special că Curtea nu are competența nici de a stabili condițiile în care poate fi permisă detașarea judecătorilor, nici de a aprecia efectivitatea numirii unei persoane pe postul de judecător și nici măcar de a decide cu privire la calitatea sa de judecător sau de a se pronunța cu privire la existența unei hotărâri a unei instanțe naționale. Prin urmare, Curtea nu ar fi competentă să răspundă la întrebările preliminare formulate în cauzele principale.

36

În această privință, trebuie amintit că, deși organizarea justiției în statele membre intră, desigur, în competența acestora din urmă, totuși, în exercitarea acestei competențe, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru acestea din dreptul Uniunii și că situația poate fi aceasta în special în ceea ce privește normele naționale referitoare la adoptarea deciziilor de numire a judecătorilor și, dacă este cazul, normele aferente privind controlul jurisdicțional aplicabil în contextul unor astfel de proceduri de numire [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 75, precum și jurisprudența citată]. Situația este aceeași în ceea ce privește normele naționale referitoare la adoptarea deciziilor de detașare a judecătorilor în scopul exercitării unor atribuții judiciare la altă instanță.

37

În plus, obiecțiile astfel invocate de guvernul polonez, de Parchetul Supraregional din Lublin și de Parchetul Supraregional din Varșovia au legătură în esență cu însăși întinderea dispozițiilor dreptului Uniunii vizate de întrebările adresate și, prin urmare, cu interpretarea acestor dispoziții. Or, o asemenea interpretare este în mod vădit de competența Curții în temeiul articolului 267 TFUE [a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 76, precum și jurisprudența citată].

38

Rezultă din ceea ce precedă că Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la prezentele cereri de decizie preliminară.

39

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, citit în lumina articolului 2 TUE, precum și articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva 2016/343 trebuie interpretate în sensul că se opun unor dispoziții naționale potrivit cărora ministrul justiției dintr‑un stat membru poate, pe baza unor criterii care nu sunt făcute publice, pe de o parte, să detașeze un judecător la o instanță penală superioară pentru o perioadă determinată sau nedeterminată și, pe de altă parte, în orice moment și printr‑o decizie care nu este motivată, să revoce această detașare, indiferent de perioada determinată sau nedeterminată a detașării menționate.

40

Guvernul polonez, Parchetul Supraregional din Lublin și Parchetul Supraregional din Varșovia consideră că întrebarea respectivă este inadmisibilă.

41

În această privință, în primul rând, Parchetul Supraregional din Lublin și Parchetul Supraregional din Varșovia arată că deciziile de sesizare a Curții cu prezentele cereri de decizie preliminară au fost adoptate de președinta completului de judecată, statuând fără participarea celorlalți doi membri ai completului. Or, potrivit articolului 29 alineatul 1 din Codul de procedură penală, o instanță de apel trebuie să se pronunțe în complet de trei judecători, cu excepția cazului în care legea prevede altfel, și nu ar exista, în cauzele principale, niciun element care să justifice recurgerea la un alt complet de judecată. Astfel, președinta completului de judecată nu ar avea nicio competență să se pronunțe singură cu privire la oricare aspect, nici cu titlu principal, nici cu titlu incidental, în consecință nu s‑ar putea considera că Curtea a fost sesizată de o „instanță” dintr‑un stat membru, în sensul articolului 267 TFUE.

42

În această privință, trebuie amintit mai întâi că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, pentru a aprecia dacă organul de trimitere în discuție are caracterul unei „instanțe” în sensul articolului 267 TFUE, aspect care ține doar de dreptul Uniunii, și, prin urmare, pentru a aprecia dacă cererea de decizie preliminară este admisibilă, Curtea ia în considerare un ansamblu de elemente precum originea legală a acestui organ, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către organ a normelor de drept, precum și independența acestuia (Hotărârea din 9 iulie 2020, Land Hessen, C‑272/19, EU:C:2020:535, punctul 43).

43

În speță, prezentele cereri de decizie preliminară au fost formulate de Secția a X‑a de apel a Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia), prin intermediul președintei completelor de judecată în cele șapte cauze principale. În plus, nu se contestă că Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia) îndeplinește cerințele amintite la punctul 42 din prezenta hotărâre.

44

Or, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, în cadrul unei proceduri preliminare prevăzute la articolul 267 TFUE, nu revine Curții, având în vedere repartizarea funcțiilor între aceasta și instanța națională, sarcina de a verifica dacă decizia de trimitere a fost luată în conformitate cu normele naționale de organizare judecătorească și de procedură judiciară. Prin urmare, Curtea trebuie să rămână fidelă deciziei de trimitere provenite de la o instanță a unui stat membru, atât timp cât nu a fost revocată în cadrul căilor de atac prevăzute eventual de dreptul național (Hotărârea din 14 ianuarie 1982, Reina, 65/81, EU:C:1982:6, punctul 7).

45

Astfel, niciunul dintre argumentele invocate de Parchetul Supraregional din Lublin și de Parchetul Supraregional din Varșovia, așa cum au fost prezentate la punctul 41 din prezenta hotărâre, nu sunt de natură să repună în discuție faptul că prima întrebare este adresată de o „instanță”, în sensul articolului 267 TFUE.

46

În al doilea rând, guvernul polonez subliniază că respectivele cauze principale țin de dreptul penal și de procedura penală, altfel spus de domenii care nu sunt armonizate de dreptul Uniunii. Legătura cu dreptul Uniunii pe care instanța de trimitere s‑ar strădui să o stabilească și care ar rezulta, în opinia sa, din faptul că este chemată să examineze cauze penale, că dreptul la apărare al oricărei persoane acuzate ar trebui să fie respectat și că acestea sunt de asemenea protejate în temeiul Directivei 2016/343 nu ar fi suficient de reală pentru a se putea considera că răspunsul la această întrebare este necesar pentru soluționarea litigiilor cu care este sesizată.

47

În această privință, trebuie să se constate că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle, chiar înainte ca acțiunile principale să fie examinate pe fond, dacă normele naționale pe baza cărora un judecător detașat face parte din completele de judecată chemate să soluționeze aceste cauze sunt compatibile cu principiul independenței judecătorilor.

48

Or, Curtea a subliniat deja că un răspuns la întrebări preliminare poate fi necesar pentru a putea furniza instanțelor de trimitere o interpretare a dreptului Uniunii care să le permită să soluționeze chestiuni procedurale de drept național înainte de a se putea pronunța pe fondul litigiilor cu care sunt sesizate [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 94 și jurisprudența citată].

49

În speță, prima întrebare preliminară privește interpretarea unor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și efectele lor, în special în lumina supremației acestui drept, asupra legalității compunerii completelor de judecată sesizate cu cauzele principale. Prin urmare, un răspuns dat de Curte se dovedește necesar pentru a permite instanței de trimitere să soluționeze o chestiune ridicată in limine litis, înainte ca respectivele complete de judecată să se pronunțe pe fond cu privire la litigiile principale.

50

În aceste condiții, obiecția guvernului polonez trebuie respinsă.

51

În al treilea rând, guvernul polonez susține că întrebarea preliminară este de natură ipotetică, în măsura în care răspunsul Curții la această întrebare nu poate avea nicio incidență asupra continuării procedurilor penale principale. Astfel, pe plan procedural, chiar dacă Curtea ar urma să considere că dispozițiile în cauză referitoare la detașarea judecătorilor sunt contrare dreptului Uniunii, președinta completului de judecată ar fi în imposibilitatea de a aplica o asemenea interpretare, întrucât nu ar fi autorizată să priveze un alt membru al completului respectiv de dreptul de a statua, inclusiv în temeiul dreptului Uniunii.

52

În această privință, trebuie subliniat că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre aceasta din urmă și instanțele naționale, instituită prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe [Hotărârea din 24 noiembrie 2020, Openbaar Ministerie (Fals în înscrisuri), C‑510/19, EU:C:2020:953, punctul 25 și jurisprudența citată].

53

În continuare, s‑a amintit la punctul 36 din prezenta hotărâre că, în exercitarea competenței lor în materie de organizare a justiției, statele membre sunt ținute, în special atunci când elaborează norme naționale referitoare la detașarea judecătorilor în scopul exercitării unor atribuții judiciare la o altă instanță sau chiar referitoare la controlul legalității completului de judecată, să respecte obligațiile care decurg pentru acestea din dreptul Uniunii.

54

În această privință, trebuie să se constate că argumentele invocate de guvernul polonez se referă în esență la domeniul de aplicare și, așadar, la interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii vizate de prima întrebare, precum și la efectele care pot decurge din aceste dispoziții, având în vedere în special supremația aferentă a acestui drept. Asemenea argumente, care privesc fondul întrebării adresate, nu pot conduce astfel, prin însăși esența lor, la o inadmisibilitate a acesteia [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 90 și jurisprudența citată].

55

În al patrulea și ultimul rând, guvernul polonez, Parchetul Supraregional din Lublin și Parchetul Supraregional din Varșovia susțin că cererile de decizie preliminară nu conțin informațiile prevăzute la articolul 94 din Regulamentul de procedură. Astfel, în aceste cereri, instanța de trimitere nu ar fi definit nici obiectul litigiilor principale, nici faptele pertinente și nici nu ar fi prezentat, cel puțin în mod sumar, circumstanțele factuale pe care se întemeiază întrebările preliminare.

56

În plus, cererile de decizie preliminară nu ar fi suficient de motivate în ceea ce privește în special rațiunile alegerii dispozițiilor de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată și dovada existenței unei legături între dispozițiile menționate și normele naționale aplicabile în procedurile principale. Instanța de trimitere s‑ar fi limitat să citeze dispoziții de drept al Uniunii și să expună în mod sumar interpretarea unora dintre ele, fără a examina nici interdependența lor, nici pertinența diferitor norme a căror interpretare este solicitată pentru soluționarea litigiilor principale.

57

În această privință, din elementele menționate la punctele 5-14 și 16-19 din prezenta hotărâre reiese că cererile de decizie preliminară, astfel cum au fost precizate de instanța de trimitere în răspunsul său la o cerere de informații care i‑a fost adresată de Curte, cuprind toate informațiile necesare, în special conținutul dispozițiilor naționale susceptibile să se aplice în speță, motivele care au determinat instanța de trimitere să solicite Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor menționate la punctul 39 din prezenta hotărâre, precum și legăturile stabilite de această instanță între dispozițiile menționate și normele naționale invocate, motiv pentru care Curtea este în măsură să statueze cu privire la prima întrebare.

58

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se constate că prima întrebare adresată este admisibilă.

59

Articolul 19 TUE, care concretizează valoarea statului de drept afirmată la articolul 2 TUE, încredințează instanțelor naționale și Curții obligația de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul menționat [Hotărârea din 2 martie 2021, A.B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 108, precum și jurisprudența citată].

60

În acest temei și astfel cum prevede articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, revine statelor membre sarcina să prevadă un sistem de căi de atac și de proceduri care să le asigure justițiabililor respectarea dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii [Hotărârea din 2 martie 2021, A.B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 109, precum și jurisprudența citată].

61

După cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, la care se referă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune statelor membre, care a fost consacrat la articolele 6 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și care, în prezent, este afirmat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) [Hotărârea din 2 martie 2021, A.B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 110, precum și jurisprudența citată].

62

În ceea ce privește domeniul de aplicare material al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, trebuie amintit că această dispoziție vizează „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, independent de situația în care statele membre pun în aplicare acest drept, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă [Hotărârea din 2 martie 2021, A.B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă – Căi de atac), C‑824/18, EU:C:2021:153, punctul 111, precum și jurisprudența citată].

63

În temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, orice stat membru trebuie să se asigure în special că organismele care, în calitate de „instanțe” în sensul definit de dreptul Uniunii, fac parte din sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii și care sunt, prin urmare, susceptibile să se pronunțe, în această calitate, asupra aplicării sau a interpretării dreptului Uniunii îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 104 și jurisprudența citată].

64

În speță, este cert că instanțele de drept comun poloneze, printre care figurează tribunalele regionale, precum Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia), pot fi chemate să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea dreptului Uniunii și că acestea fac parte, în calitate de „instanțe”, în sensul definit de acest drept, din sistemul polonez de căi de atac în „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, astfel încât aceste instanțe trebuie să îndeplinească cerințele unei protecții jurisdicționale efective [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 106 și jurisprudența citată].

65

Pentru a garanta că asemenea instanțe sunt în măsură să asigure protecția jurisdicțională efectivă impusă astfel în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, prezervarea independenței acestora este primordială, după cum se confirmă la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, care menționează accesul la o instanță judecătorească „independentă” printre cerințele legate de dreptul fundamental la o cale de atac efectivă [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 107 și jurisprudența citată].

66

Așa cum a subliniat Curtea în repetate rânduri, această cerință de independență a instanțelor, care este inerentă activității de judecată, ține de conținutul esențial al dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și al dreptului fundamental la un proces echitabil, care are o importanță esențială în calitate de garant al protecției ansamblului drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii și al menținerii valorilor comune ale statelor membre prevăzute la articolul 2 TUE, în special a valorii statului de drept [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 108 și jurisprudența citată].

67

Potrivit unei jurisprudențe constante, garanțiile de independență și de imparțialitate impuse în temeiul dreptului Uniunii postulează existența unor norme, în special în ceea ce privește compunerea instanței, numirea, durata funcției, precum și cauzele de abținere, de recuzare și de revocare a membrilor săi, care să permită înlăturarea oricărei îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea acestei instanțe în privința unor elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 109 și jurisprudența citată].

68

În special, conform principiului separării puterilor ce caracterizează funcționarea unui stat de drept, trebuie în special să fie garantată independența instanțelor față de puterile legislativă și executivă [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 127 și jurisprudența citată].

69

În această privință, este necesar ca judecătorii să se afle la adăpost de intervenții sau de presiuni exterioare care le pot pune în pericol independența. Normele aplicabile statutului judecătorilor și exercitării funcției lor de judecător trebuie în special să permită excluderea nu numai a oricărei influențe directe, sub formă de instrucțiuni, ci și a formelor de influență indirectă susceptibile să orienteze deciziile judecătorilor în discuție și să înlăture astfel o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a acestora de natură să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într‑o societate democratică și într‑un stat de drept [Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 110 și jurisprudența citată].

70

În speță, îndoielile instanței de trimitere privesc posibilitatea ca ministrul justiției dintr‑un stat membru, pe de o parte, pe baza unor criterii care nu sunt făcute publice, să detașeze un judecător la o altă instanță penală pentru o perioadă determinată sau nedeterminată și, pe de altă parte, în orice moment și printr‑o decizie care nu este motivată, să revoce această detașare, indiferent de perioada determinată sau nedeterminată a detașării menționate.

71

În această privință, așa cum s‑a amintit la punctul 67 din prezenta hotărâre, garanțiile de independență și de imparțialitate impuse, în temeiul dreptului Uniunii, instanțelor care se pot pronunța cu privire la aplicarea sau la interpretarea acestui drept postulează în special existența unor norme care încadrează compunerea instanței, numirea, durata funcției, precum și cauzele de revocare a membrilor săi, care permit înlăturarea oricărei îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea acestei instanțe în privința unor elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă. Or, astfel de norme le includ în mod necesar pe cele privind detașarea judecătorilor, întrucât, după cum este cazul dispozițiilor articolului 77 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, normele menționate pot afecta atât compunerea instanței care trebuie să soluționeze o cauză, cât și durata funcției judecătorilor astfel detașați și prevăd posibilitatea de a revoca detașarea unuia sau mai multora dintre membrii instanței respective.

72

Desigur, este adevărat că statele membre pot recurge la un sistem în temeiul căruia judecătorii pot fi detașați temporar în interes de serviciu de la o instanță la alta (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 25 octombrie 2011, Richert împotriva Poloniei, CE:ECHR:2011:1025JUD005480907, § 44, și 20 martie 2012, Dryzek împotriva Poloniei, CE:ECHR:2012:0320DEC001228509, § 49).

73

Cu toate acestea, respectarea cerinței de independență impune ca normele care reglementează detașarea judecătorilor să prezinte garanțiile de independență și de imparțialitate necesare pentru a evita orice risc de utilizare a acestei detașări ca instrument de control politic al conținutului deciziilor judiciare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația Forumul Judecătorilor din România și alții, C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, EU:C:2021:393, punctul 198, precum și jurisprudența citată).

74

Va reveni în cele din urmă instanței de trimitere sarcina de a se pronunța, în lumina tuturor principiilor amintite la punctele 59-73 din prezenta hotărâre și după ce a efectuat aprecierile necesare în acest scop, cu privire la aspectul dacă totalitatea condițiilor în care ministrul justiției poate să detașeze un judecător la o instanță superioară și să revoce această detașare sunt de natură să conducă la concluzia că, în perioada în care acești judecători sunt detașați, ei nu beneficiază de garanțiile de independență și de imparțialitate [a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctul 131].

75

Astfel, articolul 267 TFUE nu abilitează Curtea să aplice normele dreptului Uniunii la o speță determinată, ci numai să se pronunțe cu privire la interpretarea tratatelor și a actelor adoptate de instituțiile Uniunii, furnizând printre altele instanței de trimitere, plecând de la dosarul de care dispune, elementele de interpretare a dreptului Uniunii care ar putea să îi fie utile în aprecierea efectelor uneia sau alteia dintre dispozițiile acestui drept [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctele 132 și 133, precum și jurisprudența citată].

76

În această privință, este adevărat că împrejurarea potrivit căreia, în conformitate cu articolul 77 alineatul 1 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, ministrul justiției nu poate detașa un judecător la o altă instanță în scopul exercitării unor atribuții judiciare sau a unor sarcini administrative decât cu consimțământul acestuia constituie o protecție procedurală importantă.

77

Totuși, în ceea ce privește normele poloneze care reglementează detașarea judecătorilor și condițiile însele în care judecătorii au fost detașați la Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia), instanța de trimitere menționează o serie de elemente care, în opinia sa, permit ministrului justiției să influențeze acești judecători, astfel încât pot da naștere unor îndoieli cu privire la independența lor.

78

Astfel, în primul rând, după cum a arătat instanța de trimitere, criteriile aplicate de ministrul justiției în scopul detașării judecătorilor nu sunt făcute publice. În plus, ministrul justiției are competența de a pune capăt unor asemenea detașări în orice moment, fără ca criteriile care încadrează eventual această competență să fie cunoscute și fără ca o asemenea decizie să fie motivată.

79

Or, pentru a evita arbitrariul și riscul de manipulare, decizia privind detașarea unui judecător și decizia prin care se pune capăt acestei detașări, în special atunci când este vorba despre o detașare la o instanță superioară, trebuie să fie adoptate pe baza unor criterii cunoscute în prealabil și să fie motivate corespunzător.

80

În al doilea rând, reiese din cuprinsul articolului 77 alineatul 4 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun că ministrul justiției poate revoca detașarea unui judecător, indiferent de perioada determinată sau nedeterminată a acestei detașări, și că, în cazul particular în care judecătorul a fost detașat pentru o perioadă determinată, revocarea poate interveni chiar fără preaviz. Această dispoziție permite, așadar, ministrului justiției să decidă revocarea în orice moment a unui judecător detașat. În plus, dispoziția menționată nu prevede condiții specifice de reglementare a revocării detașării.

81

Astfel, posibilitatea de care dispune ministrul justiției de a revoca în orice moment detașarea unui judecător, în special în cazul unei detașări la o instanță superioară, ar putea da unui justițiabil impresia că aprecierea judecătorului detașat care trebuie să soluționeze cazul său este influențată de teama de a i se revoca detașarea.

82

În plus, această posibilitate de a revoca detașarea unui judecător în orice moment și fără vreun motiv cunoscut în mod public ar putea de asemenea să suscite judecătorului detașat sentimentul că trebuie să răspundă așteptărilor ministrului justiției, ceea ce ar putea da judecătorilor înșiși impresia că sunt „subordonați” ministrului justiției, în mod incompatibil cu principiul inamovibilității judecătorilor.

83

În sfârșit, întrucât revocarea detașării unui judecător fără consimțământul acestuia poate produce efecte analoge celor ale unei sancțiuni disciplinare, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune ca regimul aplicabil unei asemenea măsuri să prezinte toate garanțiile necesare pentru a evita orice risc de utilizare a unui astfel de regim ca instrument de control politic al conținutului deciziilor judiciare, ceea ce presupune în special ca măsura menționată să poată fi contestată în justiție, în conformitate cu o procedură care garantează pe deplin drepturile consacrate la articolele 47 și 48 din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Ż. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme – Numire), C‑487/19, EU:C:2021:798, punctele 115 și 118].

84

În al treilea rând, în timp ce ministrul justiției poate, astfel cum s‑a amintit la punctul 80 din prezenta hotărâre, prin revocarea detașării unui judecător, să ia o decizie care are incidență asupra compunerii unui complet de judecată, același ministru ocupă, de altfel, conform articolului 1 alineatul 2 din Legea privind Ministerul Public, funcția de procuror general și are, în această calitate, autoritate în special asupra procurorilor de drept comun, în temeiul articolului 13 alineatul 2 din legea menționată. Așadar, ministrul justiției dispune, într‑o anumită cauză penală, de autoritate atât asupra procurorului de drept comun, cât și asupra judecătorilor detașați, ceea ce este de natură să dea naștere unor îndoieli legitime în percepția justițiabililor cu privire la imparțialitatea judecătorilor detașați menționați atunci când se pronunță într‑o asemenea cauză.

85

În al patrulea rând, din indicațiile instanței de trimitere reiese că judecătorii detașați în complete de judecată chemate să se pronunțe în litigiile principale continuă să exercite în mod concomitent funcțiile pe care le exercitau înainte de detașarea lor, de adjuncți ai agentului disciplinar, acesta din urmă fiind organul însărcinat cu instrumentarea, dacă este cazul sub autoritatea ministrului justiției, a procedurilor disciplinare care pot fi inițiate împotriva judecătorilor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 233)].

86

Or, astfel cum a arătat în esență și domnul avocat general la punctul 190 din concluzii, cumulul de către aceeași persoană al funcțiilor de judecător detașat și al celei de adjunct al agentului disciplinar într‑un context în care, în temeiul articolului 112 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, adjuncții agentului disciplinar sunt de asemenea numiți de ministrul justiției este de natură să dea naștere unor îndoieli legitime în percepția justițiabililor cu privire la impenetrabilitatea celorlalți membri ai completelor de judecată în cauză în privința unor elemente exterioare, în sensul jurisprudenței amintite la punctele 67 și 68 din prezenta hotărâre, din moment ce acești membri se pot teme că judecătorul detașat participă la proceduri disciplinare împotriva lor.

87

Din ansamblul acestor elemente reiese că, privite împreună, împrejurările menționate la punctele 76-86 din prezenta hotărâre sunt, sub rezerva aprecierilor finale care revin în această privință instanței de trimitere, de natură să conducă la concluzia că ministrul justiției, care este de asemenea procurorul general, dispune, pe baza unor criterii care nu sunt cunoscute în mod oficial, de competența de a detașa judecători la instanțe superioare, precum și de a pune capăt detașării lor, în orice moment și fără a trebui să motiveze această decizie, ceea ce are ca efect faptul că, în perioada în care judecătorii respectivi sunt detașați, ei nu beneficiază de garanțiile și de independența de care în mod normal fiecare judecător ar trebui să beneficieze într‑un stat de drept. O astfel de competență nu poate fi considerată compatibilă cu obligația de respectare a cerinței de independență, conform jurisprudenței amintite la punctul 73 din prezenta hotărâre.

88

În plus, în ceea ce privește prezumția de nevinovăție, la care se referă considerentul (22) și articolul 6 din Directiva 2016/343, menționate de asemenea în prima întrebare preliminară, aceasta presupune ca instanța să nu fie afectată de părtinire și nici de prejudecăți atunci când examinează răspunderea penală a persoanei acuzate. Independența și imparțialitatea judecătorilor sunt, așadar, condiții esențiale pentru garantarea prezumției de nevinovăție.

89

Or, în speță, rezultă că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiile principale, descrise la punctul 87 din prezenta hotărâre, independența și imparțialitatea judecătorilor și, prin urmare, prezumția de nevinovăție pot fi compromise.

90

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, citit în lumina articolului 2 TUE, precum și articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva 2016/343 trebuie interpretate în sensul că se opun unor dispoziții naționale potrivit cărora ministrul justiției dintr‑un stat membru poate, pe baza unor criterii care nu sunt făcute publice, pe de o parte, să detașeze un judecător la o instanță penală superioară pentru o perioadă determinată sau nedeterminată și, pe de altă parte, în orice moment și printr‑o decizie care nu este motivată, să revoce această detașare, indiferent de perioada determinată sau nedeterminată a detașării menționate.

91

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă cerințele care decurg din protecția jurisdicțională efectivă, printre care figurează independența justiției, precum și cele care decurg din prezumția de nevinovăție sunt încălcate de faptul că, în eventualitatea în care hotărârile care urmează să fie pronunțate în cauzele principale ar face obiectul unor recursuri la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), aceste recursuri ar putea fi atribuite unui judecător numit la propunerea KRS. Prin intermediul celei de a treia întrebări, ea ridică în esență problema efectelor juridice ale acestor hotărâri care vor urma în cazul în care ar fi pronunțate de un complet de judecată din care fac parte unul sau mai mulți judecători detașați de ministrul justiției și, în eventualitatea unui recurs, cu privire la efectele juridice ale unei decizii a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) pronunțate cu participarea unui judecător numit la propunerea KRS. Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă împrejurarea că instanța în cauză s‑a pronunțat într‑un sens favorabil sau defavorabil persoanei acuzate poate avea vreo influență asupra răspunsului la a treia întrebare.

92

Întrucât admisibilitatea acestor întrebări este contestată de guvernul polonez, de Parchetul Supraregional din Lublin, de Parchetul Supraregional din Varșovia și de Comisia Europeană, trebuie amintit că refuzul Curții de a se pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a unei norme de drept a Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 10 decembrie 2018, Wightman și alții, C‑621/18, EU:C:2018:999, punctul 27, precum și jurisprudența citată).

93

În speță, întrebările a doua‑a patra adresate sunt pur ipotetice, în măsura în care presupun că Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) va fi sesizat cu un recurs împotriva hotărârilor care vor fi pronunțate în cauzele principale. În plus, în măsura în care a treia și a patra întrebare privesc efectele juridice ale acestor din urmă hotărâri, Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările menționate, întrucât instanța de trimitere a omis să precizeze eventuala relevanță a unui astfel de răspuns pentru deciziile care trebuie luate de aceasta în cauzele principale.

94

Rezultă că întrebările preliminare a doua‑a patra sunt inadmisibile.

95

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, citit în lumina articolului 2 TUE, precum și articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale trebuie interpretate în sensul că se opun unor dispoziții naționale potrivit cărora ministrul justiției dintr‑un stat membru poate, pe baza unor criterii care nu sunt făcute publice, pe de o parte, să detașeze un judecător la o instanță penală superioară pentru o perioadă determinată sau nedeterminată și, pe de altă parte, în orice moment și printr‑o decizie care nu este motivată, să revoce această detașare, indiferent de perioada determinată sau nedeterminată a detașării menționate.