–

pentru HP, de E. Yordanov, advokat;

–

pentru guvernul german, de J. Möller și M. Hellmann, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér, precum și de R. Kissné Berta și M. Tátrai, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, inițial de Y. Marinova și de R. Troosters și ulterior de Y. Marinova și de M. Wasmeier, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 litera (c) punctul (i) din Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală (JO 2014, L 130, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva HP, în cursul căreia patru ordine europene de anchetă au fost emise de Ministerul Public bulgar în vederea strângerii de probe în Belgia, în Germania, în Austria și în Suedia.

3

Potrivit articolului 2 literele (b) și (c) din Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice) (JO 2002, L 201, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 36, p. 63):

„Cu excepția cazurilor în care se precizează altfel, se aplică definițiile din Directiva 95/46/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (JO 1995, L 281, p. 31, Ediție specială, 13/vol. 17, p. 10)] și din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru) [(JO 2002, L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195)].

Se aplică de asemenea următoarele definiții:

[…]

4

Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58 prevede:

„Statele membre pot adopta măsuri legislative pentru a restrânge sfera de aplicare a drepturilor și obligațiilor prevăzute la articolul 5, articolul 6, articolul 8 alineatele (1), (2), (3) și (4) și articolul 9 ale prezentei directive, în cazul în care restrângerea lor constituie o măsură necesară, corespunzătoare și proporțională în cadrul unei societăți democratice pentru a proteja securitatea națională (de exemplu siguranța statului), apărarea, siguranța publică sau pentru prevenirea, investigarea, detectarea și urmărirea penală a unor fapte penale sau a folosirii neautorizate a sistemelor de comunicații electronice, în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) al Directivei [95/46]. În acest scop, statele membre pot adopta, inter alia, măsuri legislative care să permită reținerea de date, pe perioadă limitată, pentru motivele arătate anterior în acest alineat. Toate măsurile menționate în acest alineat trebuie să fie conforme cu principiile generale ale legislației [Uniunii], inclusiv cu cele menționate la articolul 6 alineatele (1) și (2) al Tratatului [UE].”

5

Considerentele (5)-(8), (10), (11), (19), (30) și (32) ale Directivei 2014/41 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

[…]

6

Sub titlul „Ordinul european de anchetă și obligația de executare a acestuia”, articolul 1 din această directivă prevede:

„(1)   Ordinul european de anchetă reprezintă o decizie judiciară emisă sau validată de o autoritate judiciară a unui stat membru (denumit în continuare «statul emitent») pentru a pune în aplicare una sau mai multe măsuri de investigare specifice într‑un alt stat membru (denumit în continuare «statul executant») în vederea obținerii de probe în conformitate cu prezenta directivă.

Ordinul european de anchetă poate fi emis și pentru obținerea de probe care se află deja în posesia autorităților competente ale statului executant.

(2)   Statele membre execută ordinul european de anchetă pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu prezenta directivă.

(3)   Emiterea unui ordin european de anchetă poate fi solicitată de o persoană suspectată sau acuzată, sau de un avocat în numele său, în cadrul drepturilor de apărare aplicabile în conformitate cu procedura penală internă.

(4)   Prezenta directivă nu are ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice astfel cum sunt consacrate la articolul 6 [UE], inclusiv dreptul la apărare al persoanelor care fac obiectul unor proceduri penale, și nu aduce atingere obligațiilor care revin autorităților judiciare în această privință.”

7

Potrivit articolului 2 litera (c) din directiva menționată:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

8

La articolul 6 din aceeași directivă, care privește „Condițiile pentru emiterea și transmiterea unui ordin european de anchetă”, se prevede:

„(1)   Autoritatea emitentă poate emite un ordin european de anchetă numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

(2)   Condițiile menționate la alineatul (1) sunt evaluate, în fiecare caz, de către autoritatea emitentă.

(3)   În cazul în care o autoritate executantă are motive să creadă că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul (1), aceasta poate consulta autoritatea emitentă cu privire la importanța executării ordinului european de anchetă. După această consultare, autoritatea emitentă poate decide să retragă ordinul european de anchetă.”

9

Articolul 9 din Directiva 2014/41, intitulat „Recunoașterea și executarea”, prevede, la alineatele (1)-(3):

„(1)   Autoritatea executantă recunoaște un ordin european de anchetă, transmis în conformitate cu prezenta directivă, fără a fi necesară nicio altă formalitate, și asigură executarea sa în același mod și cu aceleași mijloace ca în situația în care măsura de anchetă în cauză ar fi fost dispusă de către o autoritate a statului executant, cu excepția cazului în care această autoritate hotărăște să invoce unul dintre motivele de nerecunoaștere sau de neexecutare sau unul dintre motivele de amânare prevăzute în prezenta directivă.

(2)   Autoritatea executantă respectă formalitățile și procedurile indicate în mod expres de autoritatea emitentă, cu excepția cazului în care se prevede altfel în prezenta directivă și cu condiția ca aceste formalități și proceduri să nu contravină principiilor fundamentale de drept ale statului executant.

(3)   Atunci când o autoritate executantă primește un ordin european de anchetă care nu a fost emis de o autoritate judiciară, astfel cum este specificat la articolul 2 litera (c), autoritatea executantă returnează ordinul european de anchetă statului emitent.”

10

Articolul 11 din această directivă enumeră motivele pentru care recunoașterea sau executarea unui ordin european de anchetă poate fi refuzată în statul de executare.

11

Capitolul IV al directivei menționate, intitulat „Dispoziții specifice pentru anumite măsuri de investigare”, cuprinde articolele 22-29.

12

Articolul 26 din aceeași directivă, intitulat „Informații privind conturile bancare și alte conturi financiare”, precizează la alineatul (5):

„În ordinul european de anchetă, autoritatea emitentă indică motivele pentru care consideră că informațiile solicitate pot avea o valoare substanțială în cadrul procedurilor penale în cauză și motivele pentru care presupune că băncile de pe teritoriul statului executant dețin conturile respective și, în măsura posibilă, care bănci pot fi implicate. De asemenea, aceasta include în ordinul european de anchetă orice informații disponibile care pot facilita executarea acestuia.”

13

Articolul 27 din Directiva 2014/41, intitulat „Informații privind operațiunile bancare și alte operațiuni financiare”, prevede la alineatul (4):

„Autoritatea emitentă indică în ordinul european de anchetă motivele pentru care consideră informațiile solicitate relevante în scopul procedurilor penale în cauză.”

14

Articolul 28 din această directivă, intitulat „Măsuri de investigare care presupun colectarea de probe în timp real, în mod continuu și într‑o anumită perioadă de timp”, prevede la alineatul (3):

„Autoritatea emitentă precizează în ordinul european de anchetă motivele pentru care consideră că informațiile solicitate sunt relevante în scopul procedurilor penale în cauză.”

15

Ordinul european de anchetă este prevăzut în formularul care figurează în anexa A la directiva menționată. Antetul acestui formular este redactat astfel:

„Prezentul ordin de anchetă a fost emis de o autoritate competentă. Autoritatea emitentă certifică faptul că emiterea prezentului ordin european de anchetă este necesară și proporțională față de scopul procedurilor specificate în cadrul acestuia, ținând cont de drepturile persoanei suspectate sau acuzate, și că măsurile de investigare solicitate ar fi putut fi dispuse în același condiții într‑o cauză internă similară. Solicit ca măsura sau măsurile de investigare precizate mai jos să fie aplicate ținând seama în mod corespunzător de confidențialitatea anchetei, iar probele obținute ca rezultat al executării ordinului european de anchetă să fie transferate.”

16

Directiva 2014/41 a fost transpusă în dreptul bulgar prin zakon za evropeyskata zapoved za razsledvane (Legea privind ordinul european de anchetă) (DV nr. 16 din 20 februarie 2018). Conform articolului 5 alineatul (1) punctul 1 din această lege (denumită în continuare „ZEZR”), în cursul fazei preliminare a procedurii penale, în Bulgaria, procurorul este autoritatea competentă să emită un ordin european de anchetă.

17

Articolul 159a din Nakazatelno‑protsesualen kodeks (Codul de procedură penală), în versiunea aplicabilă în litigiul principal, intitulat „Furnizarea de date de către întreprinderile furnizoare de rețele și/sau de servicii publice de comunicații electronice” prevede:

„(1)   La solicitarea instanței, în cadrul unei proceduri judiciare sau pe baza mandatului motivat al unui judecător al instanței de prim grad emis în cadrul fazei preliminare a procedurii penale la cererea procurorului care conduce ancheta, operatorii care oferă acces la rețele și/sau la servicii publice de comunicații electronice comunică datele care le parvin în cadrul activității lor și care sunt necesare pentru:

(2)   Datele sunt colectate în conformitate cu alineatul (1), dacă acest lucru se dovedește necesar pentru cercetarea infracțiunilor grave săvârșite cu intenție.

(3)   Cererea procurorului care conduce ancheta trebuie să fie motivată în conformitate cu alineatul (1) și să conțină următoarele elemente:

(4)   În mandatul menționat la alineatul (1), Tribunalul indică:

(5)   Perioada pentru care sunt solicitate informațiile și pentru care se dispune comunicarea datelor menționate în conformitate cu alineatul (1) nu poate depăși 6 luni.

(6)   Atunci când raportul conține informații care nu au legătură cu împrejurările cauzei și care nu contribuie la clarificarea acestora, instanța care a emis decizia de investigare trebuie să dispună distrugerea lor pe baza unei propuneri scrise motivate a procurorului însărcinat cu supravegherea. Distrugerea se efectuează în conformitate cu procedura stabilită de procurorul‑șef. În termen de șapte zile de la primirea ordonanței, întreprinderile menționate la alineatul (1) și procurorul însărcinat cu supravegherea trebuie să prezinte instanței care a emis ordonanța rapoartele de distrugere a datelor.”

18

La 23 februarie 2018, a fost inițiată o procedură penală pentru suspiciuni de colectare și de punere la dispoziție, pe teritoriul bulgar și în afara acestui teritoriu, a unor mijloace financiare care ar fi utilizate pentru comiterea unor acte de terorism. În cursul anchetei desfășurate în cadrul acestei proceduri, au fost strânse probe cu privire la activitatea lui HP.

19

La 15 august 2018, în temeiul articolului 159a alineatul (1) din Codul de procedură penală, Ministerul Public bulgar a emis patru ordine europene de anchetă în vederea colectării datelor de transfer și a datelor de localizare legate de telecomunicații (denumite în continuare „cele patru ordine europene de anchetă”). Aceste ordine, care precizau că această cerere provenea de la un procuror al parchetului specializat, au fost adresate autorităților belgiene, germane, austriece și suedeze. Toate indicau că HP era suspectat că finanțează activități teroriste și că, în cadrul acestei activități, ar fi realizat convorbiri telefonice cu persoane care aveau reședința pe teritoriul Regatului Belgiei, al Republicii Federale Germania, al Republicii Austria și al Regatului Suediei.

20

Din decizia de trimitere reiese că răspunsurile autorităților din aceste state membre la cele patru ordine europene de anchetă menționează informații referitoare la comunicațiile telefonice efectuate de la telefonul lui HP și că aceste informații au o anumită importanță pentru a aprecia dacă HP a săvârșit o infracțiune.

21

Autoritățile germane, austriece și suedeze competente nu au transmis nicio decizie de recunoaștere a ordinelor europene de anchetă. În schimb, un judecător de instrucție belgian a transmis o decizie de recunoaștere a ordinului european de anchetă care fusese adresat autorităților belgiene.

22

La 18 ianuarie 2019, pe baza elementelor de probă colectate, printre care se numărau și răspunsurile statelor membre vizate la cele patru ordine europene de anchetă, s‑a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui HP și a altor cinci persoane, având ca obiect finanțarea ilicită a activității teroriste, precum și afilierea la o organizație criminală în vederea finanțării acestei activități. Rechizitoriul împotriva lui HP a fost prezentat instanței de trimitere la 12 septembrie 2019.

23

Pentru a aprecia dacă această punere sub acuzare este întemeiată, instanța de trimitere ridică problema dacă este legal să se solicite colectarea datelor de transfer și a datelor de localizare legate de telecomunicații prin intermediul celor patru ordine europene de anchetă și dacă, prin urmare, poate, în scopul stabilirii infracțiunii de care este acuzat HP, să utilizeze probele colectate prin intermediul acestor ordine.

24

În primul rând, instanța de trimitere constată că articolul 2 litera (c) din Directiva 2014/41 face trimitere la dreptul național pentru a desemna autoritatea emitentă competentă. În dreptul bulgar, în temeiul articolului 5 alineatul (1) punctul 1 din ZEZR, ar fi vorba despre procuror. Cu toate acestea, instanța de trimitere arată că, în cadrul unei proceduri naționale similare, autoritatea competentă să dispună obținerea datelor de transfer și a datelor de localizare legate de telecomunicații este o instanță de prim grad competentă să judece cauza respectivă, iar procurorul nu are, într‑o asemenea situație, decât competența de a adresa acestei instanțe o cerere motivată. Astfel, această instanță ridică problema dacă, având în vedere în special principiul echivalenței, competența de emitere a ordinului european de anchetă poate fi reglementată de actul național de transpunere a Directivei 2014/41 sau dacă articolul 2 litera (c) din această directivă atribuie această competență autorității care este competentă să dispună obținerea unor astfel de date în cadrul unei proceduri naționale similare.

25

În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema dacă decizia de recunoaștere, adoptată de autoritatea competentă a statului de executare în temeiul Directivei 2014/41 și necesară pentru a obliga un operator de telecomunicații din acest stat membru să divulge date de transfer și de localizare legate de telecomunicații, se poate substitui în mod valabil deciziei care ar fi trebuit luată de instanța din statul emitent pentru a garanta principiile legalității și inviolabilității vieții private. Aceasta ridică în special problema dacă o astfel de soluție ar fi compatibilă mai ales cu articolul 6 și cu articolul 9 alineatele (1) și (3) din această directivă.

26

În aceste condiții, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul Penal Specializat, Bulgaria) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

27

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 litera (c) punctul (i) din Directiva 2014/41 trebuie interpretat în sensul că se opune ca un procuror să fie competent să emită, în faza preliminară a procedurii penale, un ordin european de anchetă, în sensul acestei directive, prin care se urmărește obținerea unor date de transfer și de localizare legate de telecomunicații atunci când, în cadrul unei proceduri naționale similare, adoptarea unei măsuri de anchetă care vizează accesul la astfel de date este de competența exclusivă a instanței.

28

Articolul 2 litera (c) din Directiva 2014/41 definește, în sensul acestei directive, noțiunea „autoritate emitentă”. Astfel, acest articol prevede că o asemenea autoritate poate fi fie, potrivit punctului (i), „un judecător, o instanță judecătorească, un judecător de instrucție sau un procuror competent pentru cauza vizată”, fie, potrivit punctului (ii), „orice altă autoritate competentă, astfel cum este definită de către statul emitent, care acționează, în cazul respectiv, în calitate de autoritate de anchetă în cadrul procedurilor penale, care are competența să dispună strângerea de probe în conformitate cu dreptul intern”.

29

Reiese astfel din modul de redactare a acestei dispoziții că autoritatea emitentă trebuie, în toate ipotezele acoperite de dispoziția menționată, să fie competentă în cauza respectivă, fie în calitate de judecător, de instanță judecătorească, de judecător de instrucție sau de procuror, fie, atunci când nu este o autoritate judiciară, în calitate de autoritate însărcinată cu efectuarea anchetelor.

30

În schimb, analiza modului de redactare a dispoziției menționate nu permite, prin ea însăși, să se stabilească dacă expresia „competent[ă] în cauza vizată” are aceeași semnificație precum expresia „competentă să dispună obținerea de probe în conformitate cu dreptul național” și, prin urmare, dacă un procuror poate fi competent să emită un ordin european de anchetă prin care se urmărește obținerea unor date de transfer și de localizare legate de telecomunicații atunci când, în cadrul unei proceduri naționale similare, o măsură de anchetă care vizează accesul la astfel de date ține de competența exclusivă a instanței.

31

Prin urmare, articolul 2 litera (c) punctul (i) din Directiva 2014/41 trebuie interpretat ținând seama de contextul său, precum și de obiectivele acestei directive.

32

În această privință, în ceea ce privește contextul în care se înscrie această dispoziție, trebuie să se constate, în primul rând, că articolul 6 alineatul (1) litera (a) din această directivă coroborat cu considerentul (11), precum și cu anexa A la aceasta impune autorității emitente o obligație de a verifica caracterul necesar și proporțional al măsurii de anchetă care face obiectul ordinului european de anchetă, în raport cu finalitățile procedurii în cadrul căreia a fost emisă această decizie și ținând seama de drepturile persoanei suspectate sau acuzate.

33

De asemenea, este necesar să se observe că, în cadrul anumitor măsuri de investigare specifice, autoritatea emitentă trebuie să furnizeze anumite justificări suplimentare. Astfel, articolul 26 alineatul (5) din directiva menționată impune, în ceea ce privește informațiile referitoare la conturile bancare și la celelalte conturi financiare, ca autoritatea emitentă să indice motivele pentru care consideră că informațiile solicitate pot avea o valoare substanțială în cadrul procedurilor penale în cauză. Articolul 27 alineatul (4) și articolul 28 alineatul (3) din aceeași directivă prevăd de asemenea, în ceea ce privește informațiile privind operațiunile bancare și alte operațiuni financiare și, respectiv, măsurile de investigare care presupun colectarea de probe în timp real, în mod continuu și într‑o anumită perioadă de timp, că această autoritate indică motivele pentru care consideră informațiile solicitate relevante în scopul procedurilor penale în cauză.

34

Or, rezultă că, atât pentru a verifica caracterul necesar și proporțional al unei măsuri de investigare, cât și pentru a furniza justificările suplimentare menționate la punctul anterior, autoritatea emitentă trebuie să fie autoritatea însărcinată cu ancheta în cadrul procedurii penale în cauză, care este astfel competentă să dispună obținerea de probe în conformitate cu dreptul național.

35

În al doilea rând, reiese din articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2014/41 că autoritatea emitentă poate emite un ordin european de anchetă numai dacă măsura sau măsurile de investigare indicate în ordinul european de anchetă ar putea fi dispuse în același condiții într‑o cauză internă similară. În consecință, numai o autoritate care este competentă să dispună o astfel de măsură de anchetă în temeiul dreptului național al statului emitent poate fi competentă să emită un ordin european de anchetă.

36

În ceea ce privește obiectivele Directivei 2014/41, această directivă are ca obiect, astfel cum reiese din considerentele (5)-(8) ale acesteia, înlocuirea cadrului fragmentar și complex existent în materie de obținere de probe în cauzele penale care au o dimensiune transfrontalieră și urmărește, prin instituirea unui sistem simplificat și mai eficient întemeiat pe un instrument unic denumit „ordinul european de anchetă”, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară pentru a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul de încredere ridicat care trebuie să existe între statele membre [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 decembrie 2020, Staatsanwaltschaft Wien (Ordine de virament falsificate) (C‑584/19, EU:C:2020:1002, punctul 39)].

37

Din această perspectivă, considerentul (10) al directivei menționate identifică autoritatea emitentă ca fiind cea mai în măsură să decidă ce măsură de investigare urmează să fie utilizată, pe baza cunoașterii detaliilor anchetei respective.

38

Prin urmare, analiza articolului 2 litera (c) punctul (i) din Directiva 2014/41, citit în lumina considerentelor (5)-(8) și (10) ale acestei directive, conduce de asemenea la identificarea autorității emitente ca fiind cea însărcinată cu ancheta în cadrul procedurii penale în cauză și cea care este astfel competentă să dispună obținerea de probe în conformitate cu dreptul național. Astfel, în cadrul unei anchete penale, o eventuală distincție între autoritatea emitentă a ordinului european de anchetă și autoritatea competentă să dispună măsuri de anchetă în cadrul acestei proceduri penale ar risca să complice sistemul de cooperare și, astfel, să compromită instituirea unui sistem simplificat și eficient.

39

Rezultă că, atunci când, în dreptul național, procurorul nu este competent să dispună o măsură de anchetă în scopul obținerii de date de transfer și de localizare legate de telecomunicații, acesta nu poate fi considerat o autoritate emitentă, în sensul articolului 2 litera (c) punctul (i) din Directiva 2014/41, competentă să emită un ordin european de anchetă în vederea obținerii acestor date.

40

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că, deși dreptul bulgar desemnează procurorul ca fiind autoritatea competentă să emită un ordin european de anchetă în cadrul unei proceduri penale, acesta nu este competent să dispună obținerea de date de transfer și de localizare legate de telecomunicații în cadrul unei proceduri naționale similare. Astfel, instanța de trimitere arată că, în conformitate cu dreptul bulgar, autoritatea competentă pentru a dispune obținerea unor astfel de date este o instanță de prim grad competentă să judece cauza respectivă, iar procurorul nu are decât competența de a adresa acestei instanțe o cerere motivată.

41

Prin urmare, într‑o astfel de situație, procurorul nu poate fi competent să emită un ordin european de anchetă în vederea obținerii unor astfel de date.

42

În plus, pentru a oferi instanței de trimitere un răspuns complet, trebuie să se adauge că, în Hotărârea din 2 martie 2021, Prokuratuur (Conditions d’accès aux données relatives aux communications électroniques) (C‑746/18, EU:C:2021:152, punctul 59), Curtea a statuat că articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58, interpretat în lumina articolelor 7, 8 și 11, precum și a articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care conferă competență Ministerului Public, a cărui misiune este de a conduce procedura de urmărire penală și de a exercita, dacă este cazul, acțiunea publică în cadrul unei proceduri ulterioare, pentru a autoriza accesul unei autorități publice la datele de transfer și la datele de localizare în scopul desfășurării unei urmăriri penale.

43

Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 40 din concluzii, trebuie să se deducă de aici că un ordin european de anchetă prin care se urmărește obținerea de date de transfer și de localizare legate de telecomunicații nu poate fi emis de un procuror atunci când acesta nu numai că conduce procedura de urmărire penală, ci exercită și acțiunea penală în cadrul unei proceduri penale ulterioare.

44

Astfel, dacă această situație se regăsește în speță, condiția enunțată la articolul 6 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2014/41, potrivit căreia autoritatea emitentă poate emite un ordin european de anchetă numai dacă măsura sau măsurile de anchetă indicate în ordinul european de anchetă ar putea fi dispuse în aceleași condiții într‑o cauză internă similară, nu ar fi îndeplinită.

45

În lumina ansamblului considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 2 litera (c) punctul (i) din Directiva 2014/41 trebuie interpretat în sensul că se opune ca un procuror să fie competent să emită, în faza preliminară a procedurii penale, un ordin european de anchetă, în sensul acestei directive, prin care se urmărește obținerea unor date de transfer și de localizare legate de telecomunicații atunci când, în cadrul unei proceduri naționale similare, adoptarea unei măsuri de anchetă care vizează accesul la astfel de date este de competența exclusivă a instanței.

46

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 și articolul 9 alineatele (1) și (3) din Directiva 2014/41 trebuie interpretate în sensul că recunoașterea de către autoritatea executantă a unui ordin european de anchetă emis în vederea obținerii de date de transfer și de localizare legate de telecomunicații se poate substitui cerințelor aplicabile în statul emitent atunci când această decizie a fost emisă în mod nejustificat de un procuror, în condițiile în care, în cadrul unei proceduri naționale similare, adoptarea unei măsuri de anchetă prin care se urmărește obținerea unor astfel de date este de competența exclusivă a unei instanțe judecătorești.

47

În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că articolul 6 alineatul (1) din această directivă stabilește condițiile de emitere și de transmitere a unui ordin european de anchetă. Alineatul (3) al acestui articol precizează că, în cazul în care o autoritate executantă are motive să creadă că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul (1) din articolul menționat, aceasta poate consulta autoritatea emitentă cu privire la importanța executării ordinului european de anchetă. După această consultare, autoritatea emitentă poate decide să retragă ordinul european de anchetă.

48

Pe de altă parte, articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2014/41 prevede că autoritatea executantă recunoaște un ordin european de anchetă, transmis în conformitate cu această directivă, fără a fi necesară nicio altă formalitate și asigură executarea sa în același mod și cu aceleași mijloace ca în situația în care măsura de anchetă în cauză ar fi fost dispusă de către o autoritate a statului executant, cu excepția cazului în care această autoritate hotărăște să invoce unul dintre motivele de nerecunoaștere sau de neexecutare sau unul dintre motivele de amânare prevăzute de directiva menționată.

49

Motivele de nerecunoaștere sau neexecutare sunt limitativ enumerate la articolul 11 din aceeași directivă.

50

Rezultă astfel din coroborarea acestor dispoziții că autoritatea executantă nu poate remedia o eventuală încălcare a condițiilor prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2014/41.

51

Această interpretare este confirmată de obiectivele urmărite de Directiva 2014/41. Astfel, reiese în special din considerentele (2), (6) și (19) ale directivei menționate că ordinul european de anchetă este un instrument care ține de cooperarea judiciară în materie penală vizată la articolul 82 alineatul (1) TFUE, care se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare. Acest principiu, care constituie „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală, este el însuși întemeiat pe încrederea reciprocă, precum și pe prezumția refragabilă că celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale [Hotărârea din 8 decembrie 2020, Staatsanwaltschaft Wien (Ordine de virament falsificate), C‑584/19, EU:C:2020:1002, punctul 40].

52

Din această perspectivă, considerentul (11) al directivei menționate precizează că executarea unui ordin european de anchetă nu ar trebui refuzată din alte motive decât cele menționate în aceeași directivă și că autoritatea executantă ar trebui să aibă dreptul de a opta pentru o măsură de investigare mai puțin intruzivă decât cea indicată în ordinul european de anchetă vizat dacă aceasta permite obținerea unor rezultate similare.

53

Astfel, această repartizare a competențelor între autoritatea emitentă și autoritatea executantă constituie un element esențial al încrederii reciproce care trebuie să guverneze raporturile dintre statele membre care participă la o procedură de anchetă europeană prevăzută de Directiva 2014/41. Dacă autoritatea executantă ar putea, printr‑o decizie de recunoaștere, să remedieze nerespectarea condițiilor de emitere a unui ordin european de anchetă enunțate la articolul 6 alineatul (1) din această directivă, echilibrul sistemului ordinelor europene de anchetă întemeiat pe încredere reciprocă ar fi repus în discuție, întrucât aceasta ar echivala cu recunoașterea unei puteri a autorității executante de a controla condițiile de fond ale emiterii unui astfel de ordin.

54

În schimb, conform articolului 9 alineatul (3) din directiva menționată, autoritatea executantă returnează ordinul european de anchetă statului emitent atunci când primește un ordin european de anchetă care nu a fost emis de o autoritate emitentă astfel cum este definită la articolul 2 litera (c) din aceeași directivă.

55

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 6 și articolul 9 alineatele (1) și (3) din Directiva 2014/41 trebuie interpretate în sensul că recunoașterea de către autoritatea executantă a unui ordin european de anchetă emis în vederea obținerii de date de transfer și de date de localizare legate de telecomunicații nu se poate substitui cerințelor aplicabile în statul emitent atunci când această decizie a fost emisă în mod nejustificat de un procuror, în condițiile în care, în cadrul unei proceduri naționale similare, adoptarea unei măsuri de anchetă prin care se urmărește obținerea unor astfel de date este de competența exclusivă a unei instanțe judecătorești.

56

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară: