–

pentru Ferrari SpA, de R. Pansch, S. Klopschinski, A. Sabellek, și H. Hilge, Rechtsanwälte;

–

pentru DU, de M. Krogmann, Rechtsanwalt;

–

pentru Comisia Europeană, de É. Gippini Fournier, W. Mölls și M. Šimerdová, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 2008, L 299, p. 25).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii între Ferrari SpA, pe de o parte, și DU, pe de altă parte, în legătură cu radierea, pentru lipsa utilizării serioase, a două mărci a căror titulară este Ferrari.

3

Considerentele (6) și (10) ale Directivei 2008/95 aveau următorul cuprins:

[…]

4

Articolul 7 din directiva menționată, intitulat „Epuizarea drepturilor conferite de o marcă”, prevedea la alineatul (1):

„Marca nu dă dreptul titularului său să interzică utilizarea acesteia pentru produsele care au fost introduse pe piața [Uniunii Europene] sub această marcă de către titular sau cu consimțământul acestuia.”

5

Articolul 10 din directiva menționată, intitulat „Utilizarea mărcii”, prevedea la alineatul (1) primul paragraf:

„Dacă, în termen de cinci ani de la data la care procedura de înregistrare s‑a încheiat, marca nu a fost utilizată efectiv de către titular în statul membru în cauză pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată sau dacă o astfel de utilizare a fost suspendată pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, marca este supusă sancțiunilor prevăzute în prezenta directivă, cu excepția cazului în care există un motiv întemeiat pentru a nu fi fost utilizată.”

6

Articolul 12 din aceeași directivă, intitulat „Motive de decădere”, prevedea la alineatul (1):

„Titularul unei mărci poate fi decăzut din drepturile sale dacă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, marca nu a fost utilizată în mod serios, în statul membru în cauză, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată și dacă nu există motive întemeiate pentru a nu fi fost utilizată.

Cu toate acestea, nici o persoană nu poate reclama decăderea din drepturi a titularului unei mărci dacă, între expirarea acestei perioade de cinci ani și prezentarea cererii de decădere, marca a început sau a reînceput să fie utilizată în mod serios.

Începerea sau reluarea utilizării, dacă are loc într‑un termen de trei luni înainte de prezentarea cererii de decădere, și cel mai devreme la expirarea perioadei neîntrerupte de cinci ani de neutilizare, nu este luată în considerare atunci când pregătirile pentru începerea sau reluarea utilizării intervin doar după ce titularul a luat la cunoștință că cererea de decădere ar putea fi prezentată.”

7

Articolul 13 din directivă, intitulat „Cauze de refuz, de decădere sau de nulitate numai pentru o parte a produselor sau a serviciilor”, prevedea:

„Atunci când există cauze pentru refuzul înregistrării, pentru decăderea din drepturi sau nulitatea unei mărci numai pentru o parte din produsele sau serviciile pentru care această marcă a fost solicitată sau înregistrată, refuzul înregistrării, decăderea sau nulitatea acoperă numai produsele sau serviciile în cauză.”

8

Articolul 26 din Gesetz über den Schutz von Marken und sonstigen Kennzeichen (Markengesetz) (Legea privind protecția mărcilor și a altor semne distinctive) din 25 octombrie 1994 (BGBl. 1994 I, p. 3082, denumită în continuare „Legea privind mărcile”), intitulat „Utilizarea mărcii”, prevede:

„(1)   În măsura în care exercitarea drepturilor conferite de o marcă înregistrată sau menținerea înregistrării este condiționată de utilizarea mărcii, titularul acesteia trebuie să o fi utilizat în mod serios pe teritoriul național pentru produsele sau serviciile pentru care este înregistrată, cu excepția cazului în care există motive întemeiate pentru a nu fi fost utilizată.

(2)   Utilizarea mărcii cu consimțământul titularului se consideră utilizare de către titularul acesteia.

(3)   Este considerată utilizare a unei mărci și folosirea mărcii sub o formă care diferă de cea sub care aceasta a fost înregistrată dacă diferențele nu alterează caracterul distinctiv al mărcii. Prima teză se aplică și în cazul în care marca a fost înregistrată și pentru forma în care a fost utilizată.

(4)   Constituie de asemenea utilizare pe teritoriul național și aplicarea mărcii pe produse sau pe ambalajul lor pe teritoriul național atunci când mărfurile sunt destinate exclusiv exportului.

(5)   În măsura în care este necesară utilizarea pentru o perioadă de cinci ani de la data înregistrării, în cazurile în care s‑a formulat opoziție la înregistrarea unei mărci, în locul datei înregistrării se va lua în considerare data încheierii procedurii de opoziție.”

9

Articolul 49 din Legea privind mărcile, intitulat „Decăderea”, prevede:

„(1)   La cerere, marca este radiată din registru pe motiv de decădere în cazul în care nu a fost utilizată în sensul articolului 26, după data înregistrării sale, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani. Decăderea din drepturi a titularului unei mărci nu poate fi însă invocată dacă, după încheierea perioadei menționate și înainte de depunerea cererii de decădere, marca a început sau a reînceput să fie utilizată în sensul articolului 26. Cu toate acestea, începerea sau reluarea utilizării într‑un termen de trei luni înainte de prezentarea cererii de decădere, acest termen începând să curgă după o perioadă neîntreruptă de cinci ani de neutilizare, nu este luată în considerare atunci când pregătirile pentru începerea sau pentru reluarea utilizării intervin doar după ce titularul mărcii a luat cunoștință de posibilitatea prezentării cererii de decădere. […]

[…]

(3)   În cazul în care cauza de decădere din drepturi nu se aplică decât unei părți dintre produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, titularul nu este declarat decăzut din drepturi decât pentru produsele sau serviciile respective.”

10

Articolul 115 din Legea privind mărcile, intitulat „Retragerea ulterioară a protecției”, are următorul cuprins:

(1)   În cazul mărcilor internaționale, cererea de radiere sau acțiunea în anularea înregistrării unei mărci pe motiv de decădere (articolul 49) […] este înlocuită cu cererea de anulare a protecției conferite de marcă sau de acțiunea în anularea protecției conferite de marcă.

(2)   În cazul depunerii unei cereri de retragere a protecției în temeiul articolului 49 alineatul (1), pentru lipsa utilizării, data înscrierii în registrul național este înlocuită cu:

11

Articolul 124 din Legea privind mărcile, intitulat „Aplicarea prin analogie a dispozițiilor privind efectul produs de mărcile înregistrate la nivel internațional în temeiul Aranjamentului de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor”, prevede:

„Articolele 112-117 se aplică mutatis mutandis mărcilor înregistrate la nivel internațional, a căror protecție s‑a extins și la teritoriul Republicii Federale Germania, în conformitate cu articolul 3 din Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid, cu mențiunea că în locul dispozițiilor articolelor 112-117 din Aranjamentul de la Madrid se vor aplica dispozițiile corespunzătoare ale Protocolului privind Aranjamentul de la Madrid.”

12

Articolul 5 alineatul (1) din Convenția dintre Elveția și Germania privind protejarea reciprocă a brevetelor, a desenelor, a modelelor industriale și a mărcilor, semnată la Berlin la 13 aprilie 1892, cu modificările ulterioare (denumită în continuare „Convenția din 1892”), prevede că consecințele prejudiciabile care, potrivit legislației părților contractante, rezultă din faptul că o marcă de fabrică sau de comerț nu a fost utilizată într‑un anumit termen nu se vor produce dacă utilizarea are loc pe teritoriul celeilalte părți.

13

Ferrari este titulara mărcii următoare:

14

Această marcă a fost înregistrată, la 22 iulie 1987, la Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, drept marca internațională cu nr. 515107, pentru următoarele produse, care fac parte din clasa 12, în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare:

„Vehicule; aparate de deplasare pe uscat, în aer sau pe apă, în special automobile și piese de schimb pentru automobile”.

15

Aceeași marcă a fost înregistrată, la 7 mai 1990, și la Deutsches Patent- und Markenamt (Oficiul German pentru Brevete și Mărci, Germania), drept marca cu nr. 11158448, pentru următoarele produse din clasa 12:

„Vehicule terestre, aeronave și motovehicule nautice, precum și părți ale acestora; motoare pentru vehicule terestre; părți componente ale unor autovehicule, și anume bare de remorcare, portbagaje, portschiuri, apărători de noroi, lanțuri de zăpadă, deflectoare de aer, dispozitive de reținere a capului, centuri de siguranță, scaune de siguranță pentru copii.”

16

Dat fiind că Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf, Germania) a dispus radierea, din cauza decăderii din drepturi, a celor două mărci Ferrari menționate la punctele 14 și 15 din prezenta hotărâre (denumite în continuare, împreună, „mărcile în litigiu”), pentru motivul că, într‑o perioadă neîntreruptă de cinci ani, Ferrari nu a utilizat în mod serios aceste mărci, în Germania și în Elveția, pentru produsele pentru care mărcile respective erau înregistrate, Ferrari a declarat apel împotriva deciziilor acestei instanțe la Oberlandesgericht Düssseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf, Germania).

17

Instanța de trimitere arată că, între anii 1984 și 1991, Ferrari a comercializat un model de autovehicul sport sub denumirea „Testarossa”, precum și, până în anul 1996, modelele 512 TR și F512 M, care i‑au succedat. În cursul anului 2014, Ferrari ar fi produs un singur exemplar din modelul „Ferrari F12 TRS”. Din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că în perioada relevantă pentru aprecierea utilizării mărcilor în litigiu Ferrari a utilizat mărcile respective pentru a identifica piese de schimb și accesorii ale autovehiculelor sport de lux foarte costisitoare comercializate anterior sub aceste mărci.

18

Întrucât a apreciat că, pentru a fi considerată serioasă, utilizarea unei mărci nu trebuie să fie întotdeauna importantă și ținând seama și de faptul că Ferrari a utilizat mărcile în litigiu pentru autovehicule sport costisitoare, care sunt produse în mod obișnuit doar în număr redus, instanța de trimitere nu împărtășește punctul de vedere al primei instanțe conform căruia întinderea utilizării invocate de Ferrari nu este suficientă pentru a demonstra o utilizare serioasă a acestor mărci.

19

Totuși, potrivit instanței de trimitere, această utilizare este îndoielnică dacă trebuie să se țină seama de asemenea particularități în cazul mărcilor în litigiu, în măsura în care ele nu au fost înregistrate pentru autovehicule sport de lux costisitoare, ci, în general, pentru automobile și piese de schimb ale acestora. Instanța de trimitere consideră că, în cazul în care ar trebui să se examineze dacă mărcile în litigiu au făcut obiectul unei utilizări serioase pe piața automobilelor și a pieselor de schimb ale acestora, ar trebui să se concluzioneze de la bun început în sensul lipsei unei astfel de utilizări.

20

Instanța de trimitere adaugă că Ferrari pretinde că a revândut, după inspecție, autovehicule second hand care poartă mărcile în litigiu. Instanța de prim grad ar fi considerat că aceasta nu constituia o nouă utilizare a mărcilor în litigiu odată ce, în urma primei introduceri pe piață a produselor care poartă aceste mărci, drepturile conferite societății Ferrari de mărcile respective ar fi fost epuizate, iar aceasta nu ar fi în măsură să interzică revânzarea produselor menționate.

21

Din moment ce noțiunea „utilizare de natură să asigure menținerea drepturilor aferente unei mărci” nu ar putea avea o întindere mai largă decât cea a unei utilizări care aduce atingere unei mărci, actele de utilizare care nu pot fi interzise unor terți de către titularul acestei mărci nu ar putea, potrivit instanței de prim grad de jurisdicție, să constituie o utilizare de natură să asigure menținerea drepturilor aferente mărcii respective. La rândul său, Ferrari ar fi susținut că vânzarea de autovehicule second hand care poartă mărcile în litigiu implica o nouă recunoaștere din partea sa a autovehiculului în cauză și constituia, prin urmare, o nouă utilizare de natură să asigure menținerea drepturilor aferente mărcilor în litigiu.

22

Instanța de trimitere adaugă că în cadrul litigiilor principale Ferrari a susținut că a furnizat piese de schimb și accesorii pentru autovehiculele care poartă mărcile în litigiu și că a propus servicii de întreținere pentru autovehiculele respective. Instanța de trimitere arată în această privință că instanța de prim grad a constatat că între anii 2011 și 2016 piesele de schimb comercializate efectiv de Ferrari pentru autovehiculele care purtau mărcile în litigiu au generat o cifră de afaceri de aproximativ 17000 de euro, ceea ce nu ar constitui o utilizare suficientă pentru menținerea drepturilor conferite de mărcile în litigiu. Desigur, în lume nu ar exista decât 7000 de exemplare de autovehicule care poartă mărcile în litigiu. Totuși, acest fapt nu ar explica, în sine, cantitățile mici de piese de schimb comercializate sub mărcile în litigiu.

23

Fiind conștientă de jurisprudența rezultată din Hotărârea din 11 martie 2003, Ansul (C‑40/01, EU:C:2003:145), instanța de trimitere subliniază, pe de o parte, că din „Ghidul privind examinarea mărcilor Uniunii Europene” (partea C, secțiunea 6, punctul 2.8) al Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) reiese că aplicarea acestei jurisprudențe ar trebui să rămână excepțională.

24

Pe de altă parte, instanța de trimitere consideră că litigiile principale prezintă o particularitate suplimentară, din moment ce mărcile în litigiu ar acoperi și părțile componente ale autovehiculelor, astfel încât aplicarea jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 11 martie 2003, Ansul (C‑40/01, EU:C:2003:145), ar avea drept consecință considerarea utilizării mărcilor în litigiu pentru părți componente de autovehicule drept o utilizare a acestor mărci pentru autovehicule, chiar dacă acestea din urmă nu ar mai fi comercializate sub mărcile respective de mai mult de 25 de ani. În plus, s‑ar pune întrebarea dacă o utilizare serioasă a unei mărci poate rezulta din faptul că titularul său continuă să ofere piese de schimb și să propună servicii pentru produsele comercializate anterior sub această marcă fără a o utiliza totuși pentru a desemna piesele sau serviciile respective.

25

În ceea ce privește întinderea teritorială a utilizării impuse la articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95, instanța de trimitere amintește că această dispoziție impune o utilizare efectuată „în statul membru în cauză”. Astfel, întemeindu‑se pe Hotărârea din 12 decembrie 2013, Rivella International/OAPI (C‑445/12 P, EU:C:2013:826, punctele 49 și 50), aceasta constată că Curtea a statuat că utilizarea unei mărci în Elveția nu face dovada unei utilizări serioase a unei mărci în Germania. Totuși, potrivit jurisprudenței Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), Convenția din 1892 ar rămâne în vigoare și ar trebui aplicată de instanțele germane, ținând seama de articolul 351 TFUE. O astfel de aplicare însă ar putea să suscite dificultăți în cazul unei mărci germane care, deși nu poate fi radiată în conformitate cu dreptul german, nu ar putea fi invocată nici în opoziție pentru a împiedica înregistrarea unei mărci a Uniunii.

26

În sfârșit, instanța de trimitere arată că în litigiile principale se ridică de asemenea problema părții care trebuie să suporte sarcina probei utilizării serioase a unei mărci. În conformitate cu jurisprudența germană, ar trebui să se aplice principiile generale ale procedurii civile, ceea ce ar însemna că, inclusiv în cazul unei cereri de decădere pentru neutilizarea unei mărci înregistrate, reclamantul ar fi cel care ar suporta sarcina probei faptelor pe care se întemeiază această cerere, chiar dacă este vorba despre fapte negative, precum lipsa utilizării unei mărci.

27

Pentru a ține seama de faptul că împrejurările exacte ale utilizării unei mărci sunt adesea necunoscute de partea care solicită decăderea, jurisprudența germană ar impune titularului mărcii în cauză sarcina secundară de a prezenta, în mod complet și detaliat, modul în care a utilizat marca. Odată îndeplinită această sarcină a titularului mărcii, ar reveni părții care solicită radierea mărcii respective sarcina de a respinge prezentarea menționată.

28

Aplicarea acestor principii în litigiile principale ar permite soluționarea lor fără a se dispune efectuarea unor cercetări judecătorești, din moment ce Ferrari ar fi prezentat în mod suficient de detaliat actele de utilizare pe care le‑ar fi efectuat și ar fi făcut de asemenea o propunere de probe, în timp ce DU s‑ar limita să conteste afirmațiile făcute de Ferrari, fără a prezenta el însuși probe. Prin urmare, ar trebui să se considere că acesta nu a îndeplinit sarcina probei. În schimb, dacă sarcina respectivă ar reveni societății Ferrari, în calitate de titulară a mărcilor în litigiu, ar fi necesar să se examineze elementele de probă prezentate de aceasta.

29

În aceste condiții, Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, identice în cele două cauze:

30

Prin intermediul primei și al celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 12 alineatul (1) și articolul 13 din Directiva 2008/95 trebuie interpretate în sensul că este necesar să se considere că o marcă înregistrată pentru o categorie de produse și de piese de schimb care le compun, precum autovehiculele și piesele acestora, a făcut obiectul unei „utilizări serioase”, în sensul articolului 12 alineatul (1) menționat, pentru toate produsele care intră în această categorie și pentru piesele de schimb care le compun chiar dacă aceasta a făcut obiectul unei astfel de utilizări numai pentru unele dintre produsele respective, precum autovehiculele sport de lux costisitoare, sau numai pentru piesele de schimb sau accesoriile anumitor produse.

31

În primul rând, trebuie amintit că, potrivit articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95, titularul unei mărci poate fi decăzut din drepturile sale dacă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, marca nu a fost utilizată în mod serios în statul membru în cauză pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată și dacă nu există motive întemeiate pentru a nu fi fost utilizată.

32

Curtea a statuat că articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95 trebuie interpretat în sensul că o marcă face obiectul unei „utilizări serioase” atunci când este utilizată în conformitate cu funcția sa esențială, care este aceea de a garanta identitatea originii produselor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată, în scopul de a crea sau de a păstra un debușeu pentru aceste produse și servicii, cu excluderea utilizărilor cu caracter simbolic având ca unic obiect menținerea drepturilor conferite de marcă (Hotărârea din 11 martie 2003, Ansul, C‑40/01, EU:C:2003:145, punctul 43).

33

Aprecierea caracterului serios al utilizării mărcii trebuie să se întemeieze pe toate faptele și împrejurările capabile să demonstreze exploatarea comercială reală a acesteia, în special utilizările considerate justificate în sectorul economic vizat pentru menținerea sau pentru crearea de cote de piață pentru produsele sau serviciile protejate prin marcă, natura acestor produse sau servicii, caracteristicile pieței, întinderea și frecvența utilizării mărcii respective (Hotărârea din 11 martie 2003, Ansul, C‑40/01, EU:C:2003:145, punctul 43).

34

Împrejurarea că utilizarea mărcii nu privește produse nou‑oferite pe piață, ci produse deja comercializate nu este de natură să priveze această utilizare de caracterul său serios dacă aceeași marcă este utilizată efectiv de titularul său pentru piese de schimb care intră în componența sau în structura acestor produse sau pentru produse sau servicii care se raportează direct la produsele deja comercializate și care urmăresc satisfacerea nevoilor clientelei acestora (Hotărârea din 11 martie 2003, Ansul, C‑40/01, EU:C:2003:145, punctul 43).

35

Din această jurisprudență reiese că utilizarea de către titularul său a unei mărci înregistrate pentru piese de schimb care fac parte integrantă din produsele acoperite de această marcă poate constitui o „utilizare serioasă” în sensul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95 nu numai pentru piesele de schimb înseși, ci și pentru produsele acoperite de marca respectivă. În această privință este irelevant faptul că înregistrarea mărcii menționate acoperă nu numai produsele întregi, ci și piesele lor de schimb.

36

În al doilea rând, din articolul 13 din Directiva 2008/95 reiese că, în cazul în care un motiv de decădere din drepturi precum cel prevăzut la articolul 12 alineatul (1) din această directivă există numai pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care este depusă sau înregistrată această marcă, decăderea se extinde numai la produsele sau serviciile în cauză.

37

În ceea ce privește noțiunea de „parte din produsele sau serviciile” prevăzută la articolul 13 din Directiva 2008/95, este necesar să se arate că consumatorul care dorește să cumpere un produs sau un serviciu care face parte dintr‑o categorie de produse sau servicii care a fost definită într‑un mod deosebit de precis și de restrictiv, dar în interiorul căreia nu este posibil să se opereze diviziuni semnificative va asocia cu o marcă înregistrată pentru această categorie de produse sau servicii toate produsele sau serviciile care aparțin acestei categorii, astfel încât această marcă își va îndeplini funcția esențială de a garanta originea pentru aceste produse sau servicii. În aceste împrejurări, este suficient să se impună titularului unei asemenea mărci să facă dovada utilizării serioase a mărcii sale pentru o parte dintre produsele sau serviciile care fac parte din această categorie omogenă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2020, ACTC/EUIPO, C‑714/18 P, EU:C:2020:573, punctul 42).

38

În schimb, în ceea ce privește produsele sau serviciile reunite în cadrul unei categorii largi, susceptibilă să fie subdivizată în mai multe subcategorii autonome, este necesar să se impună titularului unei mărci înregistrate pentru această categorie de produse sau servicii să facă dovada utilizării serioase a mărcii sale pentru fiecare dintre aceste subcategorii autonome, în caz contrar putând fi decăzut din drepturile sale asupra mărcii pentru subcategoriile autonome pentru care nu a prezentat o astfel de probă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2020, ACTC/EUIPO, C‑714/18 P, EU:C:2020:573, punctul 43).

39

Astfel, dacă titularul unei mărci și‑a înregistrat marca pentru o gamă largă de produse sau servicii pe care ar putea eventual să le comercializeze, însă nu le‑a comercializat de‑a lungul unei perioade neîntrerupte de cinci ani, interesul său de a beneficia de protecția mărcii sale pentru aceste produse sau servicii nu poate prevala asupra interesului concurenților de a utiliza un semn identic sau similar pentru respectivele produse sau servicii sau de a solicita înregistrarea acestui semn ca marcă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2020, ACTC/EUIPO, C‑714/18 P, EU:C:2020:573, punctul 43).

40

În ceea ce privește criteriul relevant sau criteriile relevante care trebuie aplicate în vederea identificării unei subcategorii coerente de produse sau servicii care pot fi avute în vedere în mod autonom, criteriul finalității și al destinației produselor sau serviciilor în cauză constituie criteriul esențial pentru definirea unei subcategorii autonome de produse (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2020, ACTC/EUIPO, C‑714/18 P, EU:C:2020:573, punctul 44).

41

Prin urmare, trebuie să se aprecieze în mod concret, în principal în raport cu produsele sau serviciile pentru care titularul unei mărci a făcut dovada utilizării mărcii sale, dacă acestea constituie o subcategorie autonomă în raport cu produsele și serviciile care fac parte din clasa de produse sau servicii vizate, astfel încât să se coreleze produsele sau serviciile pentru care a fost dovedită utilizarea serioasă a mărcii cu categoria produselor sau serviciilor acoperite de înregistrarea acestei mărci (Hotărârea din 16 iulie 2020, ACTC/EUIPO, C‑714/18 P, EU:C:2020:573, punctul 46).

42

Din considerațiile prezentate la punctele 37-41 din prezenta hotărâre reiese că noțiunea de „segment specific al pieței”, evocată de instanța de trimitere, nu este în sine relevantă pentru aprecierea aspectului dacă produsele sau serviciile pentru care titularul unei mărci a utilizat marca fac parte dintr‑o subcategorie autonomă a categoriei de produse sau de servicii pentru care a fost înregistrată această marcă.

43

Astfel, după cum rezultă din cuprinsul punctului 37 din prezenta hotărâre, prezintă importanță în această privință numai aspectul dacă consumatorul care dorește să achiziționeze un produs sau un serviciu care face parte din categoria de produse sau servicii vizată de marca în cauză va asocia cu această marcă toate produsele sau serviciile care aparțin categoriei respective.

44

Or, o asemenea ipoteză nu poate fi exclusă pentru simplul motiv că, potrivit unei analize economice, diferitele produse sau servicii incluse în categoria menționată țin de diferite piețe sau de diferite segmente ale unei piețe. Această situație se regăsește cu atât mai mult cu cât există un interes legitim al titularului unei mărci de a‑și extinde gama de produse sau de servicii pentru care este înregistrată marca sa (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2020, ACTC/EUIPO, C‑714/18 P, EU:C:2020:573, punctul 51).

45

În speță, în măsura în care instanța de trimitere arată că titularul mărcilor în discuție în litigiul principal a utilizat aceste mărci pentru piese de schimb și accesorii pentru „autovehicule sport de lux foarte costisitoare”, trebuie arătat, în primul rând, că din considerațiile prezentate la punctele 40 și 42-44 din prezenta hotărâre reiese că simplul fapt că produsele pentru care a fost utilizată o marcă sunt vândute la un preț deosebit de ridicat și, pe cale de consecință, aparțin unei piețe specifice nu este suficient pentru a se considera că acestea constituie o subcategorie autonomă de clasa de produse pentru care această marcă a fost înregistrată.

46

În al doilea rând, este adevărat că autovehiculele calificate drept autovehicule „sport” sunt performante și, prin urmare, pot fi utilizate în sportul automobilistic. Totuși, este vorba numai despre una dintre destinațiile posibile ale unor astfel de autovehicule, care pot fi de asemenea utilizate, la fel ca orice alt autoturism, pentru transportul rutier al persoanelor și al efectelor personale ale acestora.

47

Or, atunci când produsele vizate de o marcă au, cum se întâmplă des, mai multe finalități și destinații, nu se poate determina existența unei subcategorii distincte de produse luând în considerare în mod izolat fiecare dintre finalitățile pe care le pot avea aceste produse, întrucât o asemenea abordare nu ar permite identificarea coerentă a subcategoriilor autonome și ar avea drept consecință limitarea excesivă a drepturilor titularului mărcii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2020, ACTC/EUIPO, C‑714/18 P, EU:C:2020:573, punctul 51).

48

În consecință, simplul fapt că autovehiculele pentru care a fost utilizată o marcă sunt calificate drept autovehicule „sport” nu este suficient pentru a considera că ele fac parte dintr‑o subcategorie autonomă de autovehicule.

49

În sfârșit, în al treilea rând, noțiunea de „lux”, la care fac trimitere termenii „de lux”, utilizați de instanța de trimitere, ar putea fi relevantă pentru mai multe tipuri de autovehicule, astfel încât calificarea drept „autovehicule de lux” a autovehiculelor pentru care a fost utilizată o marcă nu este, nici ea, suficientă pentru a considera că acestea constituie o subcategorie autonomă de autovehicule.

50

Rezultă, prin urmare, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că faptul că societatea titulară a mărcilor în discuție în litigiul principal a utilizat aceste mărci pentru piese de schimb și accesorii ale „autovehiculelor sport de lux foarte costisitoare” nu este suficient pentru a concluziona că aceasta a utilizat mărcile respective numai pentru o parte dintre produsele vizate de acestea din urmă, în sensul articolului 13 din Directiva 2008/95.

51

Totuși, chiar dacă împrejurarea că o marcă a fost utilizată pentru produse calificate drept „foarte costisitoare” nu poate fi suficientă pentru a considera că produsele respective constituie o subcategorie autonomă a produselor pentru care a fost înregistrată această marcă, ea nu este mai puțin relevantă pentru aprecierea aspectului dacă marca menționată a făcut obiectul unei „utilizări serioase” în sensul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95.

52

Astfel, această împrejurare este susceptibilă să demonstreze că, în pofida numărului relativ scăzut de unități de produse vândute sub marca în cauză, utilizarea dată acestei mărci nu a fost pur simbolică, ci constituie o utilizare a mărcii respective în conformitate cu funcția sa esențială, utilizare care, potrivit jurisprudenței citate la punctul 32 din prezenta hotărâre, trebuie calificată drept „utilizare serioasă”, în sensul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95.

53

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima și la a treia întrebare că articolul 12 alineatul (1) și articolul 13 din Directiva 2008/95 trebuie interpretate în sensul că este necesar să se considere că o marcă înregistrată pentru o categorie de produse și de piese de schimb care le compun a făcut obiectul unei „utilizări serioase”, în sensul articolului 12 alineatul (1) menționat, pentru toate produsele care intră în această categorie și pentru piesele de schimb care le compun dacă ea nu a făcut obiectul unei astfel de utilizări decât pentru unele dintre aceste produse, precum autovehiculele sport de lux costisitoare, sau numai pentru piesele de schimb sau accesoriile care intră în componența unora dintre produsele menționate, cu excepția situației în care rezultă din elementele de fapt și de drept și din dovezi pertinente că consumatorul care dorește să achiziționeze aceleași produse le percepe ca constituind o subcategorie autonomă de categoria produselor pentru care marca vizată a fost înregistrată.

54

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95 trebuie interpretat în sensul că o marcă poate face obiectul unei utilizări serioase din partea titularului său cu ocazia revânzării de către acesta a unor produse de ocazie introduse pe piață sub această marcă.

55

Este necesar să se arate că, desigur, revânzarea, în sine, a unui produs second hand care poartă o marcă nu înseamnă că această marcă este „utilizată”, în sensul jurisprudenței citate la punctul 32 din prezenta hotărâre. Astfel, marca menționată a fost utilizată atunci când a fost aplicată de titularul său pe produsul nou, la momentul primei introduceri pe piață a acestui produs.

56

Totuși, dacă titularul mărcii în cauză utilizează efectiv această marcă în conformitate cu funcția sa esențială, care este aceea de a garanta identitatea originii produselor pentru care a fost înregistrată, cu ocazia revânzării unor produse second hand, o astfel de utilizare poate constitui o „utilizare serioasă” a mărcii respective, în sensul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95.

57

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2008/95, referitor la epuizarea drepturilor conferite de marcă, confirmă această interpretare.

58

Astfel, din această dispoziție reiese că marca nu dă dreptul titularului său să interzică utilizarea acesteia pentru produse deja introduse pe piața Uniunii sub această marcă de către acest titular sau cu consimțământul său.

59

Rezultă că o marcă poate face obiectul unei utilizări pentru produse deja introduse pe piață sub această marcă. Faptul că titularul mărcii nu poate interzice terților utilizarea mărcii sale pentru produse deja introduse pe piață sub marca respectivă nu înseamnă că nu poate să o utilizeze el însuși pentru astfel de produse.

60

Prin urmare, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95 trebuie interpretat în sensul că o marcă poate face obiectul unei utilizări serioase din partea titularului său cu ocazia revânzării de către acesta a unor produse second hand introduse pe piață sub această marcă.

61

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95 trebuie interpretat în sensul că o marcă face obiectul unei utilizări serioase din partea titularului său atunci când acesta furnizează anumite servicii referitoare la produsele comercializate anterior sub marca respectivă fără însă a o utiliza la momentul furnizării serviciilor menționate.

62

Astfel cum reiese din jurisprudența Curții citată la punctul 34 din prezenta hotărâre, utilizarea efectivă de către titularul său a unei mărci înregistrate pentru anumite produse pentru servicii care se raportează direct la produsele deja comercializate și care urmăresc să satisfacă nevoile clientelei acestor produse este susceptibilă să constituie o „utilizare serioasă” a mărcii menționate, în sensul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95.

63

Din aceeași jurisprudență reiese însă că o asemenea utilizare presupune utilizarea efectivă a mărcii în cauză la furnizarea serviciilor în discuție. Astfel, în lipsa utilizării mărcii respective, nu poate fi, în mod evident, vorba despre o „utilizare serioasă” a acesteia, în sensul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95.

64

În consecință, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95 trebuie interpretat în sensul că o marcă face obiectul unei utilizări serioase din partea titularului său atunci când el furnizează anumite servicii referitoare la produsele comercializate anterior sub marca respectivă cu condiția ca aceste servicii să fie furnizate sub marca menționată.

65

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 351 TFUE trebuie interpretat în sensul că permite unei instanțe dintr‑un stat membru să aplice o convenție încheiată anterior datei de 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele care au aderat la Uniune, anterior datei aderării lor, precum Convenția din 1892, care prevede că utilizarea unei mărci înregistrate în acest stat membru pe teritoriul statului terț parte contractantă la această convenție trebuie să fie luată în considerare pentru a stabili dacă această marcă a făcut obiectul unei „utilizări serioase”, în sensul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95.

66

Este necesar să se arate că, în măsura în care articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95 se referă la o utilizare serioasă a unei mărci „în statul membru în cauză”, acesta exclude luarea în considerare a unei utilizări efectuate într‑un stat terț precum Confederația Elvețiană.

67

Însă, din moment ce Convenția din 1892 este anterioară datei de 1 ianuarie 1958, articolul 351 TFUE este aplicabil. În conformitate cu cel de al doilea paragraf al acestei dispoziții, statele membre au obligația de a recurge la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilitățile existente între o convenție încheiată înainte de aderarea unui stat membru și Tratatul FUE.

68

Rezultă că revine instanței de trimitere sarcina să verifice dacă o eventuală incompatibilitate între dreptul Uniunii și Convenția din 1892 poate fi evitată dând acesteia, în măsura posibilului și cu respectarea dreptului internațional, o interpretare conformă cu dreptul Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 noiembrie 2003, Budějovický Budvar, C‑216/01, EU:C:2003:618, punctul 169).

69

În lipsa posibilității de a proceda la o interpretare conformă a Convenției din 1892, Republica Federală Germania ar fi obligată să ia măsurile necesare în vederea eliminării incompatibilității acestei convenții cu dreptul Uniunii, dacă este cazul procedând la denunțarea sa. Totuși, până la o asemenea eliminare, articolul 351 primul paragraf TFUE îi permite să aplice în continuare această convenție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 noiembrie 2003, Budějovický Budvar, C‑216/01, EU:C:2003:618, punctele 170-172).

70

Desigur, astfel cum subliniază instanța de trimitere, aplicarea Convenției din 1892 de către Republica Federală Germania poate genera dificultăți, în măsura în care o marcă înregistrată în Germania, deși poate fi totodată menținută în registru numai pe baza utilizării sale serioase pe teritoriul Confederației Elvețiene, nu ar putea fi invocată pentru a formula opoziție la înregistrarea unei mărci a Uniunii din moment ce, în ipoteza unei cereri privind dovada utilizării serioase a acestei mărci prezentate în cadrul procedurii de opoziție, titularul mărcii respective nu ar fi în măsură să facă o asemenea dovadă numai pentru teritoriul Uniunii.

71

Aceste dificultăți sunt însă consecința inevitabilă a incompatibilității Convenției din 1892 cu dreptul Uniunii și nu pot să dispară decât cu eliminarea acestei incompatibilități, pe care Republica Federală Germania este obligată să o efectueze, în conformitate cu articolul 351 al doilea paragraf TFUE.

72

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a cincea întrebare că articolul 351 primul paragraf TFUE trebuie interpretat în sensul că permite unei instanțe dintr‑un stat membru să aplice o convenție încheiată între un stat membru al Uniunii și un stat terț anterior datei de 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele care au aderat la Uniune, înainte de data aderării lor, cum este Convenția din 1892, care prevede că utilizarea unei mărci înregistrate în acest stat membru pe teritoriul statului terț respectiv trebuie să fie luată în considerare pentru a stabili dacă această marcă a făcut obiectul unei „utilizări serioase” în sensul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95, până când unul dintre motivele vizate la al doilea paragraf al acestei dispoziții va permite eliminarea unor eventuale incompatibilități între tratatul FUE și convenția menționată.

73

Prin intermediul celei de a șasea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95 trebuie interpretat în sensul că sarcina probei faptului că o marcă a făcut obiectul unei „utilizări serioase”, în sensul acestei dispoziții, revine titularului mărcii respective.

74

Instanța de trimitere precizează în această privință că, în conformitate cu principiile generale ale procedurii civile aplicabile în Germania, în ipoteza unei cereri de decădere din drepturile asupra unei mărci pentru neutilizare, sarcina probei privind neutilizarea mărcii vizate revine reclamantului, titularul acestei mărci fiind obligat doar să prezinte, în mod complet și detaliat, modul în care a utilizat marca, fără a furniza însă dovada acestuia.

75

Trebuie arătat că, desigur, considerentul (6) al Directivei 2008/95 enunță, printre altele, că statele membre ar trebui să își păstreze libertatea de a stabili dispozițiile de procedură privind decăderea din drepturile asupra mărcilor dobândite prin înregistrare.

76

Cu toate acestea, nu se poate deduce de aici că problema sarcinii probei utilizării serioase, în sensul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95, în cadrul unei proceduri privind decăderea din drepturile asupra unei mărci pentru neutilizare constituie o astfel de dispoziție de procedură care este de competența statelor membre (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 iunie 2014, Oberbank și alții, C‑217/13 și C‑218/13, EU:C:2014:2012, punctul 66).

77

Astfel, dacă problema sarcinii probei utilizării serioase a unei mărci în cadrul unei proceduri de decădere din drepturile asupra mărcii pentru neutilizare având ca obiect marca respectivă ar ține de dreptul național al statelor membre, aceasta ar putea determina pentru titularii mărcilor o protecție variabilă în funcție de legea în cauză, astfel încât obiectivul „[aceleiași protecții] în legislația tuturor statelor membre”, vizat de considerentul (10) al Directivei 2008/95 și calificat drept „esențial” de acesta, nu ar fi atins (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 iunie 2014, Oberbank și alții, C‑217/13 și C‑218/13, EU:C:2014:2012, punctul 67, precum și jurisprudența citată).

78

Trebuie amintit de asemenea că, în Hotărârea din 26 septembrie 2013, Centrotherm Systemtechnik/OAPI și centrotherm Clean Solutions (C‑610/11 P, EU:C:2013:593, punctul 61), Curtea a statuat, în ceea ce privește decăderea din drepturile asupra unei mărci a Uniunii, că principiul potrivit căruia revine titularului mărcii sarcina de a prezenta proba utilizării serioase a acesteia se limitează în realitate la ceea ce presupun bunul simț și un imperativ elementar al eficienței procedurii.

79

Curtea a dedus de aici că revine în principiu titularului mărcii Uniunii vizate de o cerere de decădere sarcina de a dovedi utilizarea serioasă a acestei mărci (Hotărârea din 26 septembrie 2013, Centrotherm Systemtechnik/OAPI și centrotherm Clean Solutions, C‑610/11 P, EU:C:2013:593, punctul 63).

80

Or, aceste considerații sunt valabile de asemenea în ceea ce privește dovada utilizării serioase, în sensul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95, a unei mărci înregistrate într‑un stat membru.

81

Astfel, trebuie să se constate că titularul mărcii contestate este cel mai în măsură să facă dovada actelor concrete care permit susținerea afirmației potrivit căreia marca sa a făcut obiectul unei utilizări serioase (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 iunie 2014, Oberbank și alții, C‑217/13 și C‑218/13, EU:C:2014:2012, punctul 70).

82

În consecință, este necesar să se răspundă la a șasea întrebare că articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2008/95 trebuie interpretat în sensul că sarcina probei faptului că o marcă a făcut obiectul unei „utilizări serioase”, în sensul acestei dispoziții, revine titularului mărcii respective.

83

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară: