HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

4 octombrie 2018 ( *1 )

„Trimitere preliminară – Politica comună în domeniul dreptului de azil și al protecției subsidiare – Standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională – Directiva 2011/95/UE – Articolele 3, 4, 10 și 23 – Cereri de protecție internațională depuse separat de membrii aceleiași familii – Evaluare individuală – Luare în considerare a amenințărilor cu care se confruntă un membru de familie în cadrul evaluării individuale a cererii unui alt membru de familie – Standarde mai favorabile care pot fi menținute sau adoptate de statele membre pentru a extinde azilul sau protecția subsidiară la membrii de familie ai beneficiarului unei protecții internaționale – Evaluarea motivelor persecuției – Participarea unui resortisant azer la introducerea unei acțiuni împotriva țării sale la Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Standarde comune de procedură – Directiva 2013/32/UE – Articolul 46 – Dreptul la o cale de atac efectivă – Examinare deplină și ex nunc – Motivele persecuției sau elementele de fapt trecute sub tăcere în fața autorității decizionale, dar invocate în cadrul acțiunii introduse împotriva deciziei luate de această autoritate”

În cauza C‑652/16,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia, Bulgaria), prin decizia din 5 decembrie 2016, primită de Curte la 19 decembrie 2016, în procedura

Nigyar Rauf Kaza Ahmedbekova,

Rauf Emin Ogla Ahmedbekov

împotriva

Zamestnik‑predsedatel na Darzhavna agentsia za bezhantsite,

CURTEA (Camera a doua),

compusă din domnul M. Ilešič (raportor), președinte de cameră, domnul A. Rosas, doamnele C. Toader și A. Prechal și domnul E. Jarašiūnas, judecători,

avocat general: domnul P. Mengozzi,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–	pentru guvernul ceh, de M. Smolek și de J. Vláčil, în calitate de agenți;

–	pentru guvernul elen, de M. Michelogiannaki, în calitate de agent;

–	pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér, de G. Koós și de M. M. Tátrai, în calitate de agenți;

–	pentru guvernul Regatului Unit, de R. Fadoju și de C. Crane, în calitate de agenți, asistate de D. Blundell, barrister;

–	pentru Comisia Europeană, de V. Soloveytchik și de M. Condou‑Durande, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 28 iunie 2018,

pronunță prezenta

Hotărâre

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9), precum și a Directivei 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60).

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Nigyar Rauf Kaza Ahmedbekova și fiul său, Rauf Emin Ogla Ahmedbekov, pe de o parte, și Zamestnik‑predsedatel na Darzhavna agentsia za bezhantsite (directorul adjunct al Agenției Naționale pentru Refugiați, Bulgaria), pe de altă parte, în legătură cu respingerea de către acesta din urmă a cererii de protecție internațională depuse de doamna Ahmedbekova.

Cadrul juridic

Dreptul internațional

Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], a intrat în vigoare la 22 aprilie 1954 și a fost completată și amendată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967, el însuși intrat în vigoare la 4 octombrie 1967 (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”).

4	Articolul 1 secțiunea A din Convenția de la Geneva definește termenul „refugiat” referindu‑se printre altele la riscul de persecuție.

Dreptul Uniunii

Directiva 2011/95

Directiva 2011/95 a fost adoptată în temeiul articolului 78 alineatul (2) literele (a) și (b) TFUE, care prevede:

„În înțelesul [dezvoltării unei politici comune în domeniul dreptului de azil, al protecției subsidiare și al protecției temporare, cu scopul de a oferi un statut corespunzător oricărui resortisant dintr‑o țară terță care are nevoie de protecție internațională și de a asigura respectarea principiului nereturnării], Parlamentul European și Consiliul [Uniunii Europene], hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile referitoare la un sistem european comun de azil, care cuprinde:

(a)	un regim unitar de azil în favoarea resortisanților țărilor terțe, valabil în toată Uniunea [Europeană];

(b)	un regim unitar de protecție subsidiară pentru resortisanții țărilor terțe care, fără să obțină azil european, au nevoie de protecție internațională”.

Considerentele (14), (16), (18), (24) și (36) ale acestei directive au următorul cuprins:

„(14)

Statele membre ar trebui să aibă competența de a prevedea sau de a menține dispoziții mai favorabile pentru resortisanții țărilor terțe sau apatrizii care solicită unui stat membru protecție internațională decât standardele stabilite în prezenta directivă atunci când se consideră că o astfel de solicitare se realizează ca urmare a faptului că persoana în cauză este un refugiat în sensul articolului 1 secțiunea A din Convenția de la Geneva sau este o persoană eligibilă pentru obținerea de protecție subsidiară.

[…]

(16)

Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale, precum și principiile recunoscute în special de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Prezenta directivă urmărește, în special, garantarea deplinei respectări a demnității umane și a dreptului de azil ale solicitanților de azil și ale membrilor de familie care îi însoțesc și promovarea aplicării articolelor 1, 7, 11, 14, 15, 16, 18, 21, 24, 34 și 35 din respectiva cartă și ar trebui, prin urmare, pusă în aplicare în mod corespunzător.

[…]

(18)

Atunci când pun în aplicare prezenta directivă, statele membre ar trebui să țină seama, în primul rând, de «interesul superior al copilului», în concordanță cu Convenția din 1989 a Organizației Națiunilor Unite privind drepturile copilului. Atunci când evaluează interesul superior al copilului, statele membre ar trebui să țină seama în mod corespunzător de principiul unității familiei, de bunăstarea și dezvoltarea socială a minorului, de considerații privind siguranța și securitatea și de opiniile minorului, în conformitate cu vârsta și maturitatea sa.

[…]

(24)	Este necesară adoptarea unor criterii comune privind recunoașterea statutului de refugiat al solicitanților de azil în sensul articolului 1 din Convenția de la Geneva.

[…]

(36)	Membrii de familie, numai din cauza legăturii cu refugiatul, riscă, în general, să fie expuși la acte de persecuție care pot justifica acordarea statutului de refugiat.”

Articolul 2 din directiva menționată prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

(a)	«protecție internațională» înseamnă statutul de refugiat și statutul conferit prin protecție subsidiară, definite la literele (e) și (g);

[…]

(d)

«refugiat» înseamnă orice resortisant al unei țări terțe care, ca urmare a unei temeri bine fondate de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, a naționalității, a opiniilor politice sau a apartenenței la un anumit grup social, se află în afara țării al cărei cetățean este și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să solicite protecția respectivei țări sau orice apatrid care, aflându‑se din motivele menționate anterior în afara țării în care avea reședința obișnuită, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să se întoarcă în respectiva țară și care nu intră în domeniul de aplicare a articolului 12;

(e)	«statut de refugiat» înseamnă recunoașterea, de către un stat membru, a calității de refugiat a oricărui resortisant al unei țări terțe sau a oricărui apatrid;

(f)

«persoană eligibilă pentru obținerea de protecție subsidiară» înseamnă orice resortisant al unei țări terțe sau orice apatrid care nu poate fi considerat refugiat, dar în privința căruia există motive serioase și întemeiate de a crede că, în cazul în care ar fi trimis în țara sa de origine sau, în cazul unui apatrid, în țara în care avea reședința obișnuită, ar fi supus unui risc real de a suferi vătămările grave definite la articolul 15 și căruia nu i se aplică articolul 17 alineatele (1) și (2) și nu poate sau, ca urmare a acestui risc, nu dorește protecția respectivei țări;

(g)	«statut conferit prin protecție subsidiară» înseamnă recunoașterea, de către un stat membru, a unui resortisant al unei țări terțe sau a unui apatrid ca persoană eligibilă pentru obținerea de protecție subsidiară;

(h)

«cerere de protecție internațională» înseamnă cererea de protecție prezentată unui stat membru de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid, care poate fi înțeleasă ca urmărind să obțină statutul de refugiat sau statutul conferit prin protecție subsidiară, care nu solicită în mod explicit un alt tip de protecție în afara domeniului de aplicare a prezentei directive și care poate face obiectul unei cereri separate;

(i)	«solicitant» înseamnă un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care a introdus o cerere de protecție internațională în privința căreia nu s‑a luat încă o decizie definitivă;

(j)

«membri de familie» înseamnă, în măsura în care familia exista deja în țara de origine, următorii membri ai familiei beneficiarului de protecție internațională care sunt prezenți în același stat membru ca urmare a cererii de protecție internațională:

–

soțul/soția beneficiarului de protecție internațională sau partenerul/partenera său/sa necăsătorit(ă) cu care se află într‑o relație stabilă, în cazul în care legislația sau practica în vigoare în statul membru în cauză tratează cuplurile necăsătorite în mod similar celor căsătorite în temeiul dreptului său privind resortisanții din țările terțe;

–	copiii [minori ai] cuplurilor menționate la prima liniuță sau ai beneficiarului de protecție internațională, cu condiția să nu fie căsătoriți, fără a se ține seama de faptul că sunt legitimi, născuți în afara căsătoriei sau adoptați în conformitate cu prevederile legislației interne;

–	tatăl, mama sau un alt adult responsabil pentru beneficiarul de protecție internațională, fie prin lege, fie prin practica statului membru în cauză, în cazul în care beneficiarul respectiv este minor și necăsătorit;

(k)	«minor» înseamnă un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid cu vârsta sub 18 ani;

[…]”

Articolul 3 din aceeași directivă prevede:

„Statele membre pot adopta sau menține standarde mai favorabile pentru a decide care sunt persoanele care îndeplinesc condițiile de acordare a statutului de refugiat sau care sunt persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară, precum și pentru a stabili conținutul protecției internaționale, în măsura în care respectivele standarde sunt compatibile cu prezenta directivă.”

Articolul 4 din Directiva 2011/95, care poartă titlul „Evaluarea faptelor și circumstanțelor” și care face parte din capitolul II din această directivă, intitulat „Evaluarea cererilor de protecție internațională”, prevede la alineatele (1)-(4):

„(1) Statele membre pot considera că este obligația solicitantului să prezinte, de îndată ce este posibil, toate elementele necesare în sprijinul cererii sale de protecție internațională. Statele membre au obligația de a evalua, în cooperare cu solicitantul, elementele relevante ale cererii.

(2) Elementele menționate la alineatul (1) înseamnă informațiile furnizate de solicitant și toate documentele de care acesta dispune privind vârsta sa, trecutul său, inclusiv al rudelor relevante, identitatea, cetățenia sau cetățeniile, țara sau țările, precum și localitatea sau localitățile în care a avut reședința anterioară, cererile anterioare de azil, itinerarul, documentele de călătorie, precum și motivele care justifică cererea de protecție internațională.

(3) Evaluarea unei cereri de protecție internațională se efectuează la nivel individual, luându‑se în considerare următoarele elemente:

(a)	toate faptele pertinente privind țara de origine în momentul luării unei decizii privind cererea, inclusiv actele cu putere de lege și actele administrative ale țării de origine și modul lor de aplicare;

(b)	informațiile și documentele relevante prezentate de solicitant, inclusiv informațiile care permit să se stabilească dacă solicitantul a făcut sau ar putea face obiectul unei persecuții sau al unor vătămări grave;

(c)

statutul individual și situația personală a solicitantului, inclusiv factori precum trecutul, sexul și vârsta acestuia, pentru a se stabili dacă, ținând seama de situația personală a solicitantului, actele la care solicitantul a fost sau riscă să fie expus ar putea fi considerate o persecuție sau o vătămare gravă;

[…]

(4) Faptul că solicitantul a fost deja persecutat, a suferit deja vătămări grave sau a făcut deja obiectul amenințării directe a unei astfel de persecuții sau a unor astfel de vătămări reprezintă un indiciu serios al temerilor fondate ale solicitantului de a fi persecutat sau al riscului real de a suferi vătămări grave, cu excepția cazului în care există motive întemeiate de a crede că respectiva persecuție sau respectivele vătămări grave nu se vor mai repeta.”

Potrivit articolului 10 din această directivă, care este intitulat „Motivele persecuției” și care figurează în capitolul III din aceasta, intitulat „Condiții pentru a fi considerat refugiat”:

„(1) Atunci când evaluează motivele persecuției, statele membre țin seama de următoarele elemente:

(a)	noțiunea de rasă […]

(b)	noțiunea de religie […]

(c)	noțiunea de naționalitate […]

(d)

un grup este considerat un anumit grup social în special atunci când:

–	membrii săi împărtășesc o caracteristică înnăscută sau o istorie comună ce nu poate fi modificată sau o caracteristică sau o credință atât de fundamentală pentru identitate sau conștiință încât nu ar trebui să i se ceară unei persoane să renunțe la aceasta, precum și

–

respectivul grup are o identitate proprie în țara în cauză, fiind perceput ca diferit de societatea înconjurătoare.

În funcție de condițiile predominante din țara de origine, un grup social specific poate fi un grup ai cărui membri au drept caracteristică comună orientarea sexuală. Orientarea sexuală nu se poate înțelege ca incluzând acte considerate delicte în conformitate cu legislația internă a statelor membre. Aspectelor legate de egalitatea de gen, inclusiv identității de gen, li se acordă atenția corespunzătoare, în vederea stabilirii apartenenței la un anumit grup social sau a identificării caracteristicilor unui astfel de grup;

(e)

noțiunea de opinii politice include, în special, opiniile, ideile sau credințele într‑un domeniu legat de potențialii agenți de persecuție menționați la articolul 6, precum și de politicile și metodele acestora, indiferent dacă respectivele opinii, idei sau credințe se traduc sau nu prin acte întreprinse de solicitant.

(2) Atunci când se evaluează dacă un solicitant este îndreptățit să se teamă că va fi persecutat, este indiferent dacă posedă efectiv caracteristica legată de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice care stau la originea persecuției, atât timp cât o astfel de caracteristică îi este atribuită de agentul de persecuție.”

Articolul 12 din directiva menționată prevede:

„(1) Orice resortisant al unei țări terțe sau orice apatrid este exclus de la recunoașterea statutului de refugiat în cazul în care:

(a)	intră în domeniul de aplicare al articolului 1 secțiunea D din Convenția de la Geneva […];

[…]

(2) Orice resortisant al unei țări terțe sau orice apatrid este exclus de la recunoașterea statutului de refugiat atunci când există motive întemeiate pentru a crede că:

(a)	a comis o infracțiune împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanității în sensul instrumentelor internaționale elaborate pentru a prevedea dispoziții privind astfel de infracțiuni;

(b)

a comis o infracțiune gravă de drept comun în afara țării de refugiere înainte de a fi admis ca refugiat, și anume înainte de data obținerii permisului de ședere eliberat pe baza statutului de refugiat; acțiunile deosebit de crude, chiar dacă sunt comise într‑un scop pretins politic, pot primi calificativul de infracțiuni grave de drept comun;

(c)	s‑a făcut vinovat de acte contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite prevăzute de preambul și la articolele 1 și 2 din Carta Organizației Națiunilor Unite.

(3) Alineatul (2) se aplică persoanelor care instigă sau participă în orice fel la infracțiunile sau actele prevăzute de respectivul alineat.”

12	Articolul 13 din aceeași directivă prevede: „Statele membre acordă statutul de refugiat oricărui resortisant al unei țări terțe sau oricărui apatrid care îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerat refugiat în conformitate cu capitolele II și III.”

Potrivit articolului 15 din Directiva 2011/95, care este intitulat „Vătămări grave” și care figurează în capitolul V din aceasta, intitulat „Condiții pentru obținerea de protecție subsidiară”:

„Vătămările grave sunt:

(a)	pedeapsa cu moartea sau execuția sau

(b)	tortura sau tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante aplicate unui solicitant în țara de origine;

(c)	amenințările grave și individuale la adresa vieții sau a persoanei unui civil ca urmare a violenței generalizate în caz de conflict armat intern sau internațional.”

14	Articolul 18 din această directivă prevede: „Statele membre acordă statutul conferit prin protecție subsidiară unui resortisant al unei țări terțe sau unui apatrid eligibil pentru obținerea de protecție subsidiară în conformitate cu capitolele II și V.”

Articolul 23 din directiva menționată, intitulat „Menținerea unității familiei”, prevede:

„(1) Statele membre se asigură că unitatea familiei poate fi menținută.

(2) Statele membre se asigură că membrii de familie ai beneficiarului de protecție internațională care, în mod individual, nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a obține această protecție pot pretinde beneficiile prevăzute la articolele 24-35, în conformitate cu procedurile de drept intern și în măsura în care aceasta este compatibilă cu statutul juridic personal al membrului de familie.

(3) Alineatele (1) și (2) nu sunt aplicabile atunci când membrul de familie este sau urmează să fie exclus de la protecție internațională în temeiul capitolelor III și V.

(4) Fără a aduce atingere alineatelor (1) și (2), statele membre pot refuza, limita sau retrage beneficiile prevăzute de respectivele alineate din motive de siguranță națională sau de ordine publică.

[…]”

Directiva 2013/32

16	Directiva 2013/32 a fost adoptată în temeiul articolului 78 alineatul (2) litera (d) TFUE. Această dispoziție prevede instituirea unor proceduri comune de acordare și de retragere a regimului unitar de azil sau de protecție subsidiară.

Considerentele (12) și (60) ale acestei directive au următorul cuprins:

„(12)

Obiectivul principal al prezentei directive este de a dezvolta în continuare standarde pentru procedurile din statele membre de acordare și retragere a protecției internaționale, în vederea instituirii unei proceduri comune de azil în Uniune.

[…]

(60)

Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de [Carta drepturilor fundamentale]. În special, prezenta directivă urmărește să asigure respectarea deplină a demnității umane și promovarea aplicării articolelor 1, 4, 18, 19, 21, 23, 24 și 47 din carta [menționată] și trebuie pusă în aplicare în mod corespunzător.”

18	Articolul 1 din directiva menționată prevede: „Scopul prezentei directive este de a stabili proceduri comune de acordare și retragere a protecției internaționale în temeiul Directivei [2011/95].”

Potrivit articolului 2 din aceeași directivă:

„În sensul prezentei directive:

[…]

(c)	«solicitant» înseamnă un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care a depus o cerere de protecție internațională cu privire la care nu a fost adoptată încă o decizie finală;

[…]

(f)	«autoritate decizională» înseamnă orice organism cvasijudiciar sau administrativ dintr‑un stat membru responsabil de examinarea cererilor de protecție internațională și având competența de a hotărî în primă instanță în astfel de cazuri;

(g)	«refugiat» înseamnă un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care îndeplinește cerințele menționate la articolul 2 litera (d) din Directiva [2011/95];

[…]

(l)	«minor» înseamnă un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid care nu a împlinit vârsta de 18 ani;

[…]”

Articolul 7 din Directiva 2013/32 prevede:

„(1) Statele membre iau măsuri pentru ca fiecare persoană majoră având capacitate juridică să aibă dreptul de a depune o cerere de protecție internațională în nume propriu.

(2) Statele membre pot prevedea că o cerere se poate depune de un solicitant în numele persoanelor aflate în întreținerea sa. În astfel de cazuri, statele membre se asigură că persoanele majore aflate în întreținerea solicitantului își dau consimțământul ca cererea să fie depusă în numele lor, în caz contrar aceste persoane având posibilitatea de a depune o cerere în nume propriu.

Consimțământul trebuie să fie dat la momentul depunerii cererii sau cel târziu la momentul intervievării persoanei majore aflate în întreținerea solicitantului. Înainte de solicitarea consimțământului, fiecare persoană majoră aflată în întreținere este informată în mod individual cu privire la consecințele procedurale ale depunerii cererii în numele ei și la dreptul său de a depune o cerere separată de protecție internațională.

(3) Statele membre se asigură că un minor are dreptul să depună o cerere de protecție internațională fie în nume propriu, în cazul în care are capacitatea juridică de a acționa în cadrul procedurilor conform legislației statului membru în cauză, fie prin intermediul părinților săi, al altor persoane majore care sunt membri ai familiei sale sau al altei persoane majore care este responsabilă pentru el, în temeiul legii sau al practicilor naționale din statul membru în cauză, fie prin intermediul unui reprezentant.

[…]”

Potrivit articolului 9 alineatul (1) din această directivă:

„Solicitanților li se permite să rămână în statul membru, numai în scopul procedurii, până la adoptarea unei decizii de către autoritatea decizională în conformitate cu procedurile în primă instanță prevăzute la capitolul III. Prezentul drept de a rămâne în statul membru nu constituie un drept de a primi permis de ședere.”

Articolul 10 alineatul (2) din directiva menționată prevede:

„Atunci când examinează cererile de protecție internațională, autoritatea decizională determină mai întâi dacă solicitanții îndeplinesc condițiile pentru a obține statutul de refugiat și, în caz contrar, dacă solicitanții sunt eligibili pentru protecție subsidiară.”

23	Articolul 13 alineatul (1) din aceeași directivă prevede: „Statele membre impun solicitanților obligația de a coopera cu autoritățile competente pentru stabilirea identității lor și a altor elemente menționate la articolul 4 alineatul (2) din Directiva [2011/95]. […]”

Potrivit articolului 31 din Directiva 2013/32:

„(1) Statele membre prelucrează cererile de protecție internațională în cadrul unei proceduri de examinare în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale din capitolul II.

(2) Statele membre se asigură că procedura de examinare se încheie cât mai repede posibil, fără a aduce atingere unei examinări corespunzătoare și complete.

[…]”

Articolul 33 alineatul (2) din această directivă prevede:

„Statele membre pot considera o cerere de protecție internațională ca inadmisibilă […] în cazul în care:

[…]

(e)

o persoană aflată în întreținerea solicitantului depune o cerere, după ce, în conformitate cu articolul 7 alineatul (2), și‑a dat consimțământul astfel încât cazul său să fie tratat în cadrul unei cereri făcute în numele său și nu există elemente de fapt referitoare la situația persoanei aflate în întreținere care să justifice o cerere separată.”

Potrivit articolului 40 alineatul (1) din directiva menționată:

„În cazul în care o persoană care a depus o cerere de protecție internațională într‑un stat membru face declarații noi sau depune o cerere ulterioară în același stat membru, statul membru respectiv examinează aceste noi declarații sau elementele cererii ulterioare în cadrul examinării cererii anterioare sau în cadrul examinării deciziei care face obiectul unei căi de atac judiciare sau administrative, în măsura în care, în acest cadru, autoritățile competente pot lua în considerare și ține seama de toate elementele care stau la baza noilor declarații sau cererii ulterioare.

[…]”

Articolul 46 din aceeași directivă prevede:

„(1) Statele membre se asigură că solicitanții de protecție internațională au dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, împotriva:

(a)

unei decizii luate cu privire la cererea lor de protecție internațională, inclusiv o decizie:

(i)	de a considera nefondată o cerere cu privire la statutul de refugiat și/sau de protecție subsidiară;

(ii)	de a considera inadmisibilă o cerere în temeiul articolului 33 alineatul (2);

[…]

(3) Pentru a se conforma alineatului (1), statele membre se asigură că o cale de atac efectivă prevede examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept, inclusiv, după caz, o examinare a necesităților de protecție internațională în temeiul Directivei [2011/95], cel puțin în cazul procedurilor privind căile de atac în fața unei instanțe de fond.

[…]”

Directiva 2013/33/UE

Considerentele (9), (11) și (35) ale Directivei 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională (JO 2013, L 180, p. 96) au următorul cuprins:

„(9)

În aplicarea prezentei directive, statele membre ar trebui să depună eforturi pentru a asigura deplina conformitate cu principiile apărării interesului superior al copilului și unității familiei, în conformitate cu dispozițiile [Cartei drepturilor fundamentale], ale Convenției Organizației Națiunilor Unite privind drepturile copilului din 1989 și, respectiv, ale Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

[…]

(11)	Este necesară adoptarea unor standarde pentru primirea solicitanților care să fie suficiente pentru a le garanta un nivel de trai demn și condiții de viață comparabile în toate statele membre.

[…]

(35)

Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special de [Carta drepturilor fundamentale]. Prezenta directivă urmărește, în special, garantarea respectării depline a demnității umane și promovarea aplicării articolelor 1, 4, 6, 7, 18, 21, 24 și 47 din [această] cartă și trebuie să fie pusă în aplicare în mod corespunzător.”

Articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Statele membre se asigură că solicitanții primesc, într‑un termen de trei zile de la depunerea unei cereri de protecție internațională, un document emis pe numele lor, care să ateste statutul acestora de solicitant sau care să ateste că sunt autorizați să rămână pe teritoriul statului membru cât timp cererea lor este în așteptare sau în curs de examinare.

[…]”

Potrivit articolului 12 din directiva menționată:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a menține, pe cât posibil, unitatea familiei care este prezentă pe teritoriul lor, în cazul în care solicitanții primesc locuință de la statul membru respectiv. Astfel de măsuri se pun în aplicare cu acordul solicitantului.”

Dreptul bulgar

31	În Bulgaria, examinarea cererilor de protecție internațională este reglementată de Zakon za ubezhishteto i bezhantsite (Legea privind azilul și refugiații, denumită în continuare „ZUB”).

32	Articolele 8 și 9 din ZUB reiau în esență condițiile de acordare a protecției internaționale prevăzute în Directiva 2011/95.

Potrivit articolului 8 alineatul 9 din ZUB:

„Se consideră că sunt refugiați […] membrii de familie ai unui străin căruia i s‑a acordat statutul de refugiat, în măsura în care acest aspect este compatibil cu statutul lor personal și dacă nu există circumstanțele menționate la articolul 12 alineatul 1.”

34	Articolul 12 alineatele 1 și 2 din ZUB enumeră circumstanțele care se opun acordării protecției internaționale, printre care existența unei amenințări pentru siguranța națională.

Articolul 32, intitulat „Proceduri conexate”, din Administrativnoprotsesualen kodeks (Codul de procedură administrativă) prevede:

„În cazul procedurilor în cadrul cărora drepturile și obligațiile părților rezultă dintr‑o situație de fapt unică și în care una și aceeași autoritate administrativă este competentă, este posibil să se inițieze și să se desfășoare o procedură unică privind mai multe părți.”

Litigiul principal și întrebările preliminare

36	Doamna Ahmedbekova și fiul său, Rauf Emin Ogla Ahmedbekov, născuți la 12 mai 1975 și, respectiv, la 5 octombrie 2007, sunt resortisanți azeri.

La 19 noiembrie 2014, domnul Emin Ahmedbekov (denumit în continuare „domnul Ahmedbekov”), soțul doamnei Ahmedbekova și tatăl lui Rauf Emin Ogla Ahmedbekov, a depus o cerere de protecție internațională la Darzhavna agentsia za bezhantsite (Agenția Națională pentru Refugiați, Bulgaria) (denumită în continuare „DAB”), care a fost respinsă de directorul adjunct al acesteia prin decizia din 12 mai 2015. Domnul Ahmedbekov a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia, Bulgaria), care a respins‑o la 2 noiembrie 2015. În plus, acesta a formulat recurs la Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria), care, astfel cum rezultă din răspunsul instanței de trimitere la o cerere de clarificare din partea Curții, a fost respins la 25 ianuarie 2017.

La 25 noiembrie 2014, doamna Ahmedbekova a depus la DAB o cerere de protecție internațională pentru ea și fiul său. Această cerere a fost respinsă prin decizia din 12 mai 2015 de către directorul adjunct al DAB pentru motivul că nu erau îndeplinite condițiile de acordare a unei protecții internaționale, prevăzute la articolele 8 și 9 din ZUB.

39	Doamna Ahmedbekova a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la instanța de trimitere, Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia).

40	În cadrul acțiunii, ea invocă atât persecuțiile a căror victimă ar fi soțul său din partea autorităților azere, cât și circumstanțe care o privesc în mod individual.

În această ultimă privință, doamna Ahmedbekova invocă riscul de a fi persecutată ca urmare a opiniilor sale politice, precum și probleme de hărțuire sexuală la locul său de muncă în Azerbaidjan. Doamna Ahmedbekova consideră că riscul de persecuție ca urmare a opiniilor sale politice este demonstrat în special de participarea sa la introducerea unei acțiuni împotriva Azerbaidjanului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum și de participarea sa la apărarea persoanelor care au fost deja persecutate de autoritățile azere ca urmare a activităților lor în domeniul apărării drepturilor fundamentale. Ea ar fi, în plus, activă în cadrul furnizorului de servicii mass‑media audiovizuale „Azerbaydzhanski chas”, care ar desfășura o campanie de opoziție față de regimul aflat la putere în Azerbaidjan.

Instanța de trimitere solicită în special să se stabilească modul în care trebuie prelucrate cererile de protecție internațională depuse separat de membrii aceleiași familii. Aceasta ridică de asemenea problema dacă împrejurarea că solicitantul de protecție internațională a participat la introducerea unei acțiuni împotriva țării sale de origine la Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un element relevant pentru a stabili dacă trebuie să se acorde protecția internațională.

În aceste condiții, Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)

Din dispozițiile articolului 78 alineatul (1) și alineatul (2) literele (a), (d) și (f) [TFUE], precum și din considerentul (12) al Directivei [2013/32] și din articolul 1 din această directivă rezultă că motivul de inadmisibilitate a cererilor de protecție internațională prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (e) din respectiva directivă este o dispoziție care produce efecte directe, pe care statele membre nu o pot lăsa neaplicată, aplicând în schimb dispoziții mai favorabile din dreptul național, potrivit cărora, astfel cum impune articolul 10 alineatul (2) din directivă, prima cerere de protecție internațională trebuie examinată, în primul rând, din perspectiva îndeplinirii de către solicitant a condițiilor pentru a obține statutul de refugiat și, în al doilea rând, din perspectiva aspectului dacă solicitantul este eligibil pentru protecție subsidiară?

Din dispozițiile articolului 33 alineatul (2) litera (e) din Directiva [2013/32] coroborat cu articolul 7 alineatul (3) și cu articolul 2 literele (a), (c) și (g), precum și cu considerentul (60) al acestei directive rezultă că, în împrejurările din procedura principală, cererea de protecție internațională depusă de un părinte în numele unui minor însoțit este inadmisibilă atunci când se întemeiază pe faptul că acest copil este un membru de familie al persoanei care și‑a motivat cererea de protecție internațională susținând că este refugiat în sensul articolului 1 secțiunea A din Convenția de la Geneva?

Din dispozițiile articolului 33 alineatul (2) litera (e) din Directiva [2013/32] coroborat cu articolul 7 alineatul (1) și cu articolul 2 literele (a), (c) și (g), precum și cu considerentul (60) al acestei directive rezultă că, în împrejurările din procedura principală, cererea de protecție internațională depusă în numele unui copil major este inadmisibilă atunci când, în cadrul procedurii desfășurate la autoritatea administrativă competentă, cererea se întemeiază exclusiv pe faptul că solicitantul este un membru de familie al persoanei care și‑a motivat cererea de protecție internațională susținând că este refugiat în sensul articolului 1 secțiunea A din Convenția de la Geneva, iar la data introducerii cererii solicitantul nu avea dreptul de a exercita o activitate profesională?

Potrivit articolului 4 alineatul (4) din Directiva [2011/95] coroborat cu considerentul (36) al acestei directive, este necesar ca aprecierea existenței unei temeri fondate a solicitantului de a fi persecutat sau a riscului real al unei vătămări grave să se întemeieze numai pe fapte și circumstanțe care se referă la solicitant?

În temeiul articolului 4 din Directiva [2011/95] coroborat cu considerentul (36) al directivei și cu articolul 31 alineatul (1) din Directiva [2013/32], este admisibilă jurisprudența națională a unui stat membru potrivit căreia:

a)	autoritatea competentă are obligația să examineze în procedură comună cererile de protecție internațională introduse de membrii aceleiași familii, atunci când acestea au fost motivate cu aceleași elemente de fapt, mai precis cu afirmația că numai unul dintre membrii de familie este refugiat;

autoritatea competentă are obligația să suspende procedura de soluționare a cererilor de protecție internațională formulate de membrii de familie care nu îndeplinesc personal condițiile pentru acordarea unei asemenea protecții până la finalizarea procedurii referitoare la cererea membrului de familie motivată prin susținerea că persoana în cauză este refugiat în sensul articolului 1 secțiunea A din Convenția de la Geneva?

Această jurisprudență este admisibilă și în lumina unor considerații legate de interesul superior al copilului, menținerea unității familiei și respectarea vieții private și de familie, precum și de dreptul de a rămâne în statul membru în timpul examinării cererii, cu alte cuvinte în temeiul articolelor 7, 18 și 47 din [Carta drepturilor fundamentale], al considerentelor (12) și (60) ale Directivei [2013/32], precum și al articolului 9 din această directivă, al considerentelor (16), (18) și (36) ale Directivei [2011/95], precum și al articolului 23 din această directivă, al considerentelor (9), (11) și (35) ale Directivei [2013/33], precum și al articolelor 6 și 12 din această directivă?

Din considerentele (16), (18) și (36) ale Directivei [2011/95] și din articolul 3 din aceasta coroborate cu considerentul (24) al directivei și cu articolul 2 literele (d) și (j) din aceeași directivă, precum și cu articolul 13 și cu articolul 23 alineatele (1) și (2) din aceeași directivă rezultă că este admisibilă o dispoziție națională precum cea în discuție în procedura principală, articolul 8 alineatul 9 din [ZUB], pe baza căreia se consideră că sunt refugiați și membrii de familie ai unui străin căruia i s‑a acordat statutul de refugiat, în măsura în care acest aspect este compatibil cu statutul lor personal și dacă nu există motive prevăzute în dreptul național care să excludă recunoașterea statutului de refugiat?

Din reglementarea privind motivele persecuției prevăzută la articolul 10 din Directiva [2011/95] rezultă că introducerea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei acțiuni îndreptate împotriva țării de origine a persoanei în cauză implică apartenența acesteia la un anumit grup social, în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) din această directivă, sau că introducerea acțiunii trebuie considerată o opinie politică, în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (e) din aceeași directivă?

Din articolul 46 alineatul (3) din Directiva [2013/32] rezultă că instanța are obligația să examineze pe fond noile motive de protecție internațională care au fost prezentate în cursul procedurii judiciare, dar care nu au fost menționate în acțiunea introdusă împotriva deciziei de refuz al acordării protecției internaționale?

Din articolul 46 alineatul (3) din Directiva [2013/32] rezultă că, în cadrul procedurii jurisdicționale privind calea de atac împotriva deciziei de refuz al acordării protecției internaționale, instanța are obligația să aprecieze admisibilitatea cererii de protecție internațională pe baza articolului 33 alineatul (2) litera (e) din această directivă, în măsura în care, potrivit dispozițiilor articolului 10 alineatul (2) din aceasta, în cadrul deciziei atacate, cererea a fost evaluată în primul rând din perspectiva îndeplinirii de către solicitant a condițiilor pentru a obține statutul de refugiat și apoi din perspectiva aspectului dacă solicitantul este eligibil pentru protecție subsidiară?”

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la a patra întrebare

44	Cea de a patra întrebare, care trebuie analizată în primul rând, se referă la aspectul dacă evaluarea unei cereri de protecție internațională trebuie să se întemeieze „numai pe fapte și circumstanțe care se referă la solicitant”.

45	Astfel cum reiese din decizia de trimitere, această întrebare este adresată ca urmare a faptului că doamna Ahmedbekova se prevalează în special de amenințări de persecuție și de vătămări grave cu care s‑ar confrunta soțul său.

Prin urmare, prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că este necesar, în cadrul evaluării individuale a unei cereri de protecție internațională, să se țină seama de amenințările de persecuție și de vătămări grave cu care se confruntă un membru de familie al solicitantului.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie, mai întâi, amintit că reiese din articolele 13 și 18 din Directiva 2011/95 coroborate cu definițiile termenilor „refugiat” și „persoană eligibilă pentru obținerea de protecție subsidiară”, cuprinse la articolul 2 literele (d) și (f) din aceasta, că protecția internațională prevăzută de această directivă trebuie, în principiu, să fie acordată oricărui resortisant al unei țări terțe și apatrid care are o temere bine fondată de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, a naționalității, a opiniilor politice sau a apartenenței la un anumit grup social sau care este supus unui risc real de a suferi vătămări grave, în sensul articolului 15 din directiva menționată.

Directiva 2011/95 nu prevede acordarea statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară altor resortisanți din țări terțe sau apatrizi decât cei menționați la punctul precedent. Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, orice decizie privind acordarea statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară trebuie să se întemeieze pe o evaluare individuală (Hotărârea din 25 ianuarie 2018, F., C‑473/16, EU:C:2018:36, punctul 41 și jurisprudența citată), care urmărește să stabilească dacă, ținând seama de situația personală a solicitantului, sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea unui asemenea statut (Hotărârea din 5 septembrie 2012, Y și Z, C‑71/11 și C‑99/11, EU:C:2012:518, punctul 68).

Din regimul de acordare a statutului uniform de azil sau de protecție subsidiară stabilit de legiuitorul Uniunii rezultă astfel că evaluarea cererii de protecție internațională, impusă de articolul 4 din Directiva 2011/95, are ca obiect să stabilească dacă solicitantul – sau, dacă este cazul, persoana în numele căreia depune cererea – are o temere bine fondată de a fi personal persecutat sau este personal supus unui risc real de vătămări grave.

Deși din ceea ce precedă rezultă că o cerere de protecție internațională nu poate fi admisă ca atare pentru motivul că un membru de familie al solicitantului are o temere fondată de a fi persecutat sau este supus unui risc real de vătămări grave, trebuie, în schimb, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 32 din concluzii, să se țină seama de asemenea amenințări cu care se confruntă un membru de familie al solicitantului pentru a stabili dacă solicitantul este el însuși expus unor amenințări de persecuție sau de vătămări grave din cauza legăturii sale de familie cu respectiva persoană amenințată. În această privință și după cum subliniază considerentul (36) al Directivei 2011/95, membrii de familie ai unei persoane amenințate riscă, în general, să se afle și ei într‑o situație vulnerabilă.

Prin urmare, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că articolul 4 din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că este necesar, în cadrul evaluării individuale a unei cereri de protecție internațională, să se țină seama de amenințările de persecuție și de vătămări grave cu care se confruntă un membru de familie al solicitantului pentru a stabili dacă acesta din urmă este el însuși expus unor asemenea amenințări din cauza legăturii sale de familie cu respectiva persoană amenințată.

Cu privire la a cincea întrebare

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directivele 2011/95 și 2013/32 coroborate cu articolele 7, 18 și 47 din Carta drepturilor fundamentale și ținând seama de interesul superior al copilului trebuie interpretate în sensul că se opun ca cererile de protecție internațională depuse separat de membri ai aceleiași familii să fie examinate în cadrul unei proceduri comune sau ca evaluarea uneia dintre aceste cereri să fie suspendată până la încheierea procedurii de examinare referitoare la o alta dintre aceste cereri.

Potrivit articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2013/32, fiecare persoană majoră care are capacitate juridică trebuie să fie autorizată să depună o cerere de protecție internațională în nume propriu. În înțelesul acestei dispoziții, termenii „persoană majoră” trebuie interpretați, având în vedere definiția noțiunii „minor”, care figurează la articolul 2 litera (l) din această directivă, în sensul că vizează resortisanții țărilor terțe și apatrizii care au împlinit vârsta de 18 ani.

În ceea ce privește minorii, articolul 7 alineatul (3) din Directiva 2013/32 prevede că aceștia trebuie să fie autorizați să depună o cerere de protecție internațională în nume propriu în statele membre care acordă minorilor capacitatea juridică de a acționa în cadrul procedurilor și că aceștia trebuie să fie autorizați, în ansamblul statelor membre care au obligații în temeiul acestei directive, să depună o cerere de protecție internațională prin intermediul unui reprezentant major, precum un părinte sau o altă persoană majoră care este membră a familiei.

Din aceste dispoziții rezultă că reglementarea Uniunii nu se opune nici ca mai mulți membri ai unei familii, precum, în speță, doamna Ahmedbekova și domnul Ahmedbekov, să depună fiecare o cerere de protecție internațională, nici ca unul dintre ei să prezinte cererea și în numele unui membru de familie minor, precum Rauf Emin Ogla Ahmedbekov.

Directivele 2011/95 și 2013/32 nu precizează modul în care trebuie gestionată eventuala conexitate dintre asemenea cereri de protecție internațională, care pot să se refere în parte la fapte sau la circumstanțe identice. În lipsa unor dispoziții specifice, statele membre dispun de o marjă de manevră în această privință.

Cu toate acestea, trebuie amintit, în primul rând, că articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2011/95 impune o evaluare individuală a fiecărei cereri, în al doilea rând, că, potrivit articolului 23 alineatul (1) din această directivă, statele membre se asigură că unitatea familiei poate fi menținută și, în al treilea rând, că articolul 31 alineatul (2) din Directiva 2013/32 prevede că fiecare stat membru se asigură că autoritatea decizională efectuează și încheie cât mai repede posibil o examinare corespunzătoare și completă.

Din cerințele unei evaluări individuale și ale unei examinări complete a cererilor de protecție internațională rezultă ca cererile depuse separat de membri ai aceleiași familii, deși pot fi supuse unor măsuri de gestionare a oricărei eventuale conexități, trebuie să facă obiectul unei examinări a situației fiecărei persoane în cauză. În consecință, aceste cereri nu pot să facă obiectul unei evaluări comune.

În ceea ce privește în special aspectul dacă este necesar să se asigure avansarea simultană a procedurilor de examinare referitoare la cererile de protecție internațională depuse separat de membri ai aceleiași familii sau dacă, dimpotrivă, este posibil ca autoritatea decizională să suspende evaluarea unei cereri până la încheierea procedurii de examinare referitoare la o alta dintre aceste cereri, este necesar să se considere, pe de o parte, că, într‑un caz precum cel în discuție în litigiul principal, în care unul dintre membrii de familie se prevalează în special de amenințările cu care s‑ar confrunta un alt membru de familie, poate fi oportun să se examineze în primul rând, în cadrul evaluării cererii acestuia din urmă, dacă aceste amenințări sunt dovedite și să se examineze în al doilea rând, în măsura în care este necesar, dacă soțul și copilul respectivei persoane amenințate suferă și ei, ca urmare a existenței legăturii de familie, o amenințare de persecuție sau de vătămări grave.

Pe de altă parte, având în vedere norma enunțată la articolul 31 alineatul (2) din Directiva 2013/32, potrivit căreia orice examinare a unei cereri de protecție internațională trebuie încheiată cât mai repede posibil, precum și finalitatea acestei directive, care constă în a asigura faptul că cererile de protecție internațională fac obiectul unei prelucrări cât de repede posibil (Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 109), examinarea cererii unuia dintre membrii de familie nu ar trebui să conducă la o suspendare a examinării cererii unui alt membru al acestei familii, care să fie de așa natură încât această din urmă examinare să nu poată fi inițiată decât în momentul în care procedura de examinare referitoare la cererea anterioară s‑a încheiat deja prin adoptarea unei decizii a autorității decizionale. Dimpotrivă, pentru realizarea obiectivului celerității și pentru a facilita menținerea unității familiei, este necesar ca deciziile privind cererile care provin de la membrii aceleiași familii și care prezintă o conexitate să fie adoptate într‑un interval redus de timp.

Este necesar să se considere în această privință că, în ipoteza în care autoritatea decizională constată că o persoană are o temere fondată de a fi persecutată sau este supusă unui risc real de vătămări grave, ea trebuie, în principiu, să fie capabilă să evalueze în termen scurt dacă membrii de familie ai persoanei respective suferă și ei sau nu o asemenea amenințare ca urmare a legăturii de familie care îi unește. Această evaluare ar trebui să fie efectuată sau, cel puțin, să fie inițiată înainte de adoptarea deciziei de a acorda protecția internațională persoanei menționate.

În ipoteza în care autoritatea decizională constată că niciun membru de familie nu are o temere fondată de a fi persecutat sau nu este supus unui risc real de a suferi vătămări grave, aceasta trebuie, în principiu, să fie în măsură să își adopte deciziile de respingere a cererilor de protecție internațională în aceeași zi.

Rezultă că, în speță, nu i se poate reproșa directorului adjunct al DAB că și‑a adoptat deciziile privind cererea depusă de doamna Ahmedbekova și cea depusă de domnul Ahmedbekov în aceeași zi, cu condiția ca aceste cereri să nu fi făcut obiectul unei evaluări comune, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

În ceea ce privește, în sfârșit, problema ridicată de instanța de trimitere cu privire la incidența interesului superior al copilului și a articolelor 7, 18 și 47 din Carta drepturilor fundamentale, este suficient să se arate că drepturile fundamentale recunoscute de această cartă trebuie, desigur, să fie respectate la punerea în aplicare a Directivelor 2011/95 și 2013/32, însă nu oferă, în cadrul răspunsului care trebuie dat la prezenta întrebare preliminară, învățăminte specifice suplimentare.

Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la a cincea întrebare că Directivele 2011/95 și 2013/32 trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca cererile de protecție internațională depuse separat de membri ai aceleiași familii să facă obiectul unor măsuri de gestionare a oricărei eventuale conexități, însă se opun ca aceste cereri să facă obiectul unei evaluări comune. Acestea se opun de asemenea ca evaluarea uneia dintre cererile menționate să fie suspendată până la încheierea procedurii de examinare referitoare la o alta dintre aceste cereri.

Cu privire la a șasea întrebare

Prin intermediul celei de a șasea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că permite unui stat membru să prevadă, în cazul în care se acordă protecție internațională unui membru al unei familii, extinderea beneficiului acestei protecții la alți membri ai acestei familii.

Din decizia de trimitere reiese că articolul 8 alineatul 9 din ZUB prevede o asemenea extindere. Nu se poate exclude ca această dispoziție să se aplice în speță lui Rauf Emin Ogla Ahmedbekov, precum și domnului Ahmedbekov. Astfel, dacă instanța de trimitere ar constata că doamna Ahmedbekova are, ca urmare a unor circumstanțe care o privesc în mod individual, precum cele menționate la punctul 41 din prezenta hotărâre, o temere fondată de a fi persecutată, această constatare ar trebui să conducă, în principiu, la acordarea statutului de refugiat doamnei Ahmedbekova. Prin urmare, în temeiul articolului 8 alineatul 9 din ZUB, acest statut ar fi, în principiu, extins la membrii săi de familie fără a fi necesar să se examineze dacă există o temere fondată a acestora din urmă de a fi persecutați.

Este necesar să se arate că Directiva 2011/95 nu prevede o asemenea extindere a statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară la membrii de familie ai persoanei căreia îi este acordat acest statut. Din articolul 23 din directiva respectivă rezultă astfel că aceasta se limitează la a impune statelor membre să își adapteze dreptul național astfel încât membrii de familie, în sensul prevăzut la articolul 2 litera (j) din directiva menționată, ai beneficiarului unui asemenea statut, dacă nu îndeplinesc individual condițiile pentru acordarea aceluiași statut, să poată pretinde anumite beneficii, care includ printre altele eliberarea unui permis de ședere, accesul la locuri muncă sau accesul la educație și care au ca obiect menținerea unității familiei.

Este necesar, prin urmare, să se examineze dacă menținerea în vigoare a unei dispoziții precum articolul 8 alineatul 9 din ZUB este autorizată prin articolul 3 din Directiva 2011/95, care permite statelor membre să adopte sau să mențină „standarde mai favorabile pentru a decide care sunt persoanele care îndeplinesc condițiile de acordare a statutului de refugiat sau care sunt persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară, precum și pentru a stabili conținutul protecției internaționale, în măsura în care respectivele standarde sunt compatibile cu prezenta directivă”.

Reiese din acest text coroborat cu considerentul (14) al Directivei 2011/95 că standardele mai favorabile prevăzute la articolul 3 din această directivă pot consta printre altele într‑o flexibilizare a condițiilor în care un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid poate beneficia de statutul de refugiat sau de statutul conferit prin protecție subsidiară.

Curtea a arătat deja că precizarea cuprinsă în articolul 3 menționat, potrivit căreia orice standard mai favorabil trebuie să fie compatibil cu Directiva 2011/95, înseamnă că acest standard nu trebuie să aducă atingere economiei generale sau obiectivelor acestei directive. Sunt interzise în special standardele care vizează recunoașterea statutului de refugiat sau statutul conferit prin protecție subsidiară unor resortisanți din țări terțe sau unor apatrizi aflați în situații fără nicio legătură cu logica protecției internaționale (a se vedea în această privință Hotărârea din 18 decembrie 2014, M’Bodj, C‑542/13, EU:C:2014:2452, punctele 42 și 44). Acest lucru este valabil în special pentru standarde care recunosc un asemenea statut persoanelor care intră sub incidența unei cauze de excludere prevăzute la articolul 12 din această directivă (Hotărârea din 9 noiembrie 2010, B și D, C‑57/09 și C‑101/09, EU:C:2010:661, punctul 115).

Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 58 din concluzii, recunoașterea automată, în temeiul dreptului național, a statutului de refugiat membrilor de familie ai unei persoane căreia i‑a fost acordat acest statut în temeiul regimului instituit prin Directiva 2011/95 nu este a priori fără nicio legătură cu logica protecției internaționale.

În această privință, este necesar să se constate că, în speță, eventuala acordare a statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară fiului și soțului doamnei Ahmedbekova ca urmare a recunoașterii unui asemenea statut în beneficiul acesteia din urmă ar prezenta, datorită necesității de menținere a unității familiei persoanelor interesate, o legătură cu logica protecției internaționale care a condus la această din urmă recunoaștere.

Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la a șasea întrebare că articolul 3 din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că permite unui stat membru să prevadă, în cazul în care se acordă protecție internațională, în temeiul regimului instituit prin această directivă, unui membru al unei familii, extinderea beneficiului acestei protecții la alți membri ai acestei familii, cu condiția ca aceștia să nu intre sub incidența unei cauze de excludere prevăzute la articolul 12 din aceeași directivă și ca situația lor să prezinte, datorită necesității de menținere a unității familiei, o legătură cu logica protecției internaționale.

Cu privire la a doua și la a treia întrebare

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, la care trebuie să se răspundă împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2013/32 acoperă o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care o persoană majoră depune, pentru ea și pentru copilul său minor, o cerere de protecție internațională care se întemeiază în special pe existența unei legături de familie cu o altă persoană, care a depus separat o cerere de protecție internațională.

76	Astfel cum s‑a arătat la punctele 53-55 din prezenta hotărâre, din articolul 7 alineatele (1) și (3) din Directiva 2013/32 rezultă că membrii unei familii pot să depună separat cereri de protecție internațională și să includă un minor care aparține acestei familii în una dintre aceste cereri.

Motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2013/32 privește situația specifică în care o persoană care se află în întreținerea unei alte persoane își dă mai întâi consimțământul, în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) din această directivă, ca o cerere de protecție internațională să fie depusă în numele său și depune apoi ea însăși o cerere de protecție internațională.

Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, din descrierea litigiului principal furnizată de aceasta rezultă că nici doamna Ahmedbekova, nici Rauf Emin Ogla Ahmedbekov nu se încadrează în această situație specifică. De altfel, se pare că situația este aceeași în ceea ce îl privește pe domnul Ahmedbekov.

79	În aceste condiții, motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2013/32 nu se poate aplica.

Această concluzie nu este infirmată de împrejurarea că unul dintre membrii de familie se prevalează de legătura de familie și se referă, în cererea sa, la anumite fapte care sunt de asemenea descrise în cererea depusă de către un alt membru al acestei familii. O asemenea situație nu se încadrează în cea menționată la articolul 33 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2013/32, ci trebuie examinată în lumina principiilor care au fost amintite și precizate în răspunsul la a patra și la a cincea întrebare.

Rezultă că trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2013/32 nu acoperă o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care o persoană majoră depune, pentru ea și pentru copilul său minor, o cerere de protecție internațională care se întemeiază în special pe existența unei legături de familie cu o altă persoană, care a depus separat o cerere de protecție internațională.

Cu privire la prima și la a noua întrebare

82	Având în vedere răspunsurile date la a doua și la a treia întrebare, nu este necesar să se răspundă la prima și la a noua întrebare.

Astfel, prin intermediul primei și al celei de a noua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 33 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2013/32 are efect direct și poate fi aplicat de către instanța sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii referitoare la o cerere de protecție internațională, chiar dacă autorul acestei decizii nu a examinat aplicabilitatea acestei dispoziții. Or, astfel cum rezultă din răspunsul la a doua și la a treia întrebare, articolul 33 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2013/32 nu se poate aplica în niciun caz într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal.

Cu privire la a șaptea întrebare

Prin intermediul celei de a șaptea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă participarea solicitantului de protecție internațională la introducerea unei acțiuni împotriva țării sale de origine la Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie să fie considerată, în cadrul evaluării motivelor de persecuție, prevăzută la articolul 10 din Directiva 2011/95, ca dovedind apartenența acestui solicitant la un „anumit grup social”, în sensul alineatului (1) litera (d) al acestui articol, sau ca fiind un motiv de persecuție în temeiul „opiniilor politice”, în sensul alineatului (1) litera (e) al articolului menționat.

În această privință, este necesar să se arate că articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2011/95 trebuie coroborat cu alineatul (2) al aceluiași articol. Potrivit acestui alineat (2), atunci când se evaluează dacă un solicitant este îndreptățit să se teamă că va fi persecutat, este indiferent dacă posedă efectiv caracteristica legată de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice care stau la originea persecuției, atât timp cât o astfel de caracteristică îi este atribuită de agentul de persecuție.

Prin urmare, independent de aspectul dacă participarea unui resortisant al Azerbaidjanului la introducerea unei acțiuni împotriva acestei țări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a se constata o încălcare a libertăților fundamentale de către regimul care se află la putere traduce o „opinie politică” din partea acestui resortisant, trebuie să se examineze, în cadrul evaluării motivelor de persecuție invocate în cererea de protecție internațională depusă de resortisantul menționat, dacă există motive întemeiate de a se teme că participarea menționată este percepută de regimul menționat ca un act de dizidență politică împotriva căruia acesta ar putea preconiza exercitarea unor represalii.

Atunci când există motive întemeiate de a se teme că aceasta este situația, trebuie să se concluzioneze că solicitantul suferă o amenințare gravă și dovedită de persecuție ca urmare a exprimării de către acesta a opiniilor sale cu privire la politicile și la metodele țării sale de origine. Astfel cum rezultă din chiar modul de redactare a articolului 10 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2011/95, noțiunea „opinii politice” care figurează în această dispoziție include o asemenea situație.

În schimb, grupul de persoane din care face eventual parte solicitantul de protecție internațională atunci când participă la introducerea unei acțiuni la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate în principiu să fie calificat drept „grup social” în sensul articolului 10 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2011/95.

Astfel, pentru ca existența unui „grup social”, în sensul acestei dispoziții, să poată fi constatată, trebuie îndeplinite două condiții cumulative. Pe de o parte, membrii grupului trebuie să împărtășească o „caracteristică înnăscută” sau o „istorie comună ce nu poate fi modificată” sau o caracteristică sau o credință „atât de fundamentală pentru identitate sau conștiință încât nu ar trebui să i se ceară unei persoane să renunțe la aceasta”. Pe de altă parte, respectivul grup trebuie să aibă o identitate proprie în țara terță în cauză, fiind perceput ca „diferit” de societatea înconjurătoare (Hotărârea din 7 noiembrie 2013, X și alții, C‑199/12-C‑201/12, EU:C:2013:720, punctul 45). Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, nu rezultă că aceste condiții cumulative sunt îndeplinite în cauza principală.

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a șaptea întrebare că participarea solicitantului de protecție internațională la introducerea unei acțiuni împotriva țării sale de origine la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate în principiu să fie considerată, în cadrul evaluării motivelor de persecuție, prevăzută la articolul 10 din Directiva 2011/95, ca dovedind apartenența acestui solicitant la un „anumit grup social”, în sensul alineatului (1) litera (d) al acestui articol, ci trebuie considerată ca fiind un motiv de persecuție în temeiul „opiniilor politice”, în sensul alineatului (1) litera (e) al articolului menționat, dacă există motive întemeiate de a se teme că participarea la introducerea acestei acțiuni este percepută de țara respectivă ca un act de dizidență politică împotriva căruia aceasta ar putea preconiza exercitarea de represalii.

Cu privire la a opta întrebare

Prin intermediul celei de a opta întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 trebuie interpretat în sensul că instanța sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii de refuz al protecției internaționale este obligată să examineze motivele de acordare a protecției internaționale care, deși se referă la evenimente sau la amenințări pretins survenite înainte de adoptarea acestei decizii sau chiar înainte de depunerea cererii de protecție internațională, sunt invocate pentru prima dată în cursul procedurii privind calea de atac.

Articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 precizează întinderea dreptului la o cale de atac efectivă de care trebuie să dispună solicitanții de protecție internațională, astfel cum prevede articolul 46 alineatul (1) din această directivă, împotriva deciziilor referitoare la cererea lor (Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 105). Acesta prevede că statele membre care au obligații în temeiul directivei menționate se asigură că, cel puțin în fața instanței de fond, instanța în fața căreia se contestă decizia referitoare la cererea de protecție internațională procedează la „examinarea deplină și ex nunc atât a elementelor de fapt, cât și a elementelor de drept, inclusiv, după caz, [la] o examinare a necesităților de protecție internațională în temeiul Directivei [2011/95]”.

În această privință, expresia „ex nunc” subliniază obligația instanței de a proceda la o apreciere care să țină seama, dacă este cazul, de elementele noi apărute după adoptarea deciziei care face obiectul căii de atac. În ceea ce privește adjectivul „deplină”, el confirmă că instanța este obligată să examineze atât elementele de care autoritatea decizională a ținut sau ar fi putut să țină seama, cât și pe cele care au survenit după adoptarea deciziei de către această autoritate (Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctele 111 și 113).

Deși rezultă astfel din articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 că statele membre sunt obligate să își adapteze dreptul național astfel încât soluționarea căilor de atac vizate să implice o examinare de către instanță a ansamblului elementelor de fapt și de drept care îi permit să procedeze la o apreciere actualizată a speței (Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 110), nu rezultă, în schimb, că solicitantul de protecție internațională poate, fără a se expune la o examinare suplimentară de către autoritatea decizională, să modifice cauza cererii sale și, astfel, conturul speței prin invocarea, în cursul procedurii privind calea de atac, a unui motiv de protecție internațională care, deși se referă la evenimente sau la amenințări pretins survenite înainte de adoptarea deciziei acestei autorități sau chiar înainte de depunerea cererii, a fost trecut sub tăcere în fața autorității menționate.

Trebuie amintit în această privință că din articolul 2 literele (d) și (f), precum și din articolele 10 și 15 din Directiva 2011/95 rezultă că protecția internațională poate fi acordată ca urmare a unei temeri fondate de a fi persecutat din cauza rasei, a religiei, a naționalității, a apartenenței la un anumit grup social sau a opiniilor politice, fiecare dintre aceste motive fiind definit în mod distinct la articolul 10 menționat, sau ca urmare a uneia dintre vătămările grave enumerate la articolul 15 menționat.

Trebuie amintit de asemenea că examinarea cererii de protecție internațională de către autoritatea decizională, care este un organism administrativ sau cvasijudiciar dotat cu mijloace specifice și cu un personal specializat în materie, este o fază esențială a procedurilor comune instituite prin Directiva 2013/32 și că dreptul solicitantului de a obține o examinare deplină și ex nunc în fața unei instanțe, recunoscut la articolul 46 alineatul (3) din această directivă, nu poate fi interpretat într‑un sens care să atenueze obligația acestui solicitant de a coopera cu această autoritate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 116).

Această fază esențială în fața autorității decizionale ar fi eludată dacă i s‑ar permite solicitantului, fără niciun fel de consecință procedurală, să invoce, în scopul obținerii anulării sau a înlocuirii de către instanță a deciziei de refuz adoptate de această autoritate, un motiv de protecție internațională care, deși se referă la evenimente sau la amenințări despre care se pretinde că existau deja, nu a fost invocat în fața autorității menționate și nu a putut, așadar, să fie examinat de aceasta.

În consecință, atunci când unul dintre motivele de protecție internațională menționate la punctul 95 din prezenta hotărâre este invocat pentru prima dată în cursul procedurii privind calea de atac și se referă la evenimente sau la amenințări pretins survenite înainte de adoptarea acestei decizii sau chiar înainte de depunerea cererii de protecție internațională, acest motiv trebuie calificat drept „declarație nouă” în sensul articolului 40 alineatul (1) din Directiva 2013/32. Astfel cum rezultă din această dispoziție, o asemenea calificare are ca efect faptul că instanța sesizată cu calea de atac este obligată să examineze acest motiv în cadrul examinării deciziei care face obiectul căii de atac, cu condiția însă ca fiecare dintre „autoritățile competente”, care includ nu numai această instanță, ci și autoritatea decizională, să aibă posibilitatea de a examina, în acest cadru, noua declarație menționată.

Pentru a stabili dacă aceasta are, ea însăși, posibilitatea de a examina noua declarație în cadrul căii de atac, revine instanței menționate sarcina de a verifica, în temeiul normelor de procedură judiciară prevăzute de dreptul său național, dacă motivul de protecție internațională invocat pentru prima dată în fața sa a fost invocat într‑o fază a procedurii privind calea de atac care nu este tardivă și a fost prezentat într‑un mod suficient de concret pentru a putea fi examinat în mod corespunzător.

100

Cu condiția ca din această verificare să rezulte că instanța are posibilitatea de a integra acest motiv în aprecierea sa cu privire la calea de atac, îi revine sarcina de a solicita din partea autorității decizionale, și aceasta într‑un termen care să fie conform cu obiectivul celerității urmărit de Directiva 2013/32 (a se vedea în această privință Hotărârea din 25 iulie 2018, Alheto, C‑585/16, EU:C:2018:584, punctul 109), o examinare a motivului menționat, al cărei rezultat și motivele pe care se întemeiază vor trebui să fie comunicate solicitantului și instanței înainte ca aceasta din urmă să procedeze la audierea solicitantului și să aprecieze cazul.

101

În speță, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 74 din concluzii, anumite elemente din dosarul depus la Curte sugerează că motivul de temere fondată de a fi persecutat din cauza unor opinii politice, la care se referă întrebarea instanței de trimitere, fusese deja invocat în fața DAB, doamna Ahmedbekova adăugând însă, în cursul procedurii privind calea de atac, elemente de fapt suplimentare pentru a susține acest motiv.

102

Dacă, aspect a cărui verificare este de competența exclusivă a instanței de trimitere, doamna Ahmedbekova nu a adăugat, în cursul procedurii privind calea de atac, un motiv de protecție internațională, ci elemente de fapt prin care se urmărea susținerea unui motiv care fusese invocat în fața autorității decizionale și fusese respins de aceasta, revine într‑un asemenea caz instanței sesizate cu calea de atac sarcina de a evalua dacă elementele de fapt invocate pentru prima dată în fața sa sunt semnificative și nu prezintă nicio suprapunere cu elementele de care autoritatea decizională a putut ține seama. Dacă aceasta este situația, considerațiile prezentate la punctele 97-100 din prezenta hotărâre se aplică mutatis mutandis.

103

Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la a opta întrebare că articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 coroborat cu trimiterea la procedura privind calea de atac conținută în articolul 40 alineatul (1) din această directivă trebuie interpretat în sensul că instanța sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii de refuz al protecției internaționale este în principiu obligată să aprecieze, cu titlu de „noi declarații” și după ce a solicitat o examinare a acestora de către autoritatea decizională, motivele de acordare a protecției internaționale sau elementele de fapt care, deși se referă la evenimente sau la amenințări pretins survenite înainte de adoptarea deciziei de refuz menționate sau chiar înainte de depunerea cererii de protecție internațională, sunt invocate pentru prima dată în cursul procedurii privind calea de atac. Această instanță nu este, în schimb, obligată în acest sens dacă constată că aceste motive sau aceste elemente au fost invocate într‑o fază tardivă a procedurii privind calea de atac sau nu sunt prezentate într‑un mod suficient de concret pentru a putea fi examinate în mod corespunzător sau, atunci când este vorba despre elemente de fapt, dacă ea constată că acestea nu sunt semnificative sau sunt insuficient de distincte de elementele de care autoritatea decizională a putut deja ține seama.

Cu privire la cheltuielile de judecată

104

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolul 4 din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate trebuie interpretat în sensul că este necesar, în cadrul evaluării individuale a unei cereri de protecție internațională, să se țină seama de amenințările de persecuție și de vătămări grave cu care se confruntă un membru de familie al solicitantului pentru a stabili dacă acesta din urmă este el însuși expus unor asemenea amenințări din cauza legăturii sale de familie cu respectiva persoană amenințată.

Directiva 2011/95 și Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca cererile de protecție internațională depuse separat de membri ai aceleiași familii să facă obiectul unor măsuri de gestionare a oricărei eventuale conexități, însă se opun ca aceste cereri să facă obiectul unei evaluări comune. Acestea se opun de asemenea ca evaluarea uneia dintre cererile menționate să fie suspendată până la încheierea procedurii de examinare referitoare la o alta dintre aceste cereri.

Articolul 3 din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că permite unui stat membru să prevadă, în cazul în care se acordă protecție internațională, în temeiul regimului instituit prin această directivă, unui membru al unei familii, extinderea beneficiului acestei protecții la alți membri ai acestei familii, cu condiția ca aceștia să nu intre sub incidența unei cauze de excludere prevăzute la articolul 12 din aceeași directivă și ca situația lor să prezinte, datorită necesității de menținere a unității familiei, o legătură cu logica protecției internaționale.

Motivul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2013/32 nu acoperă o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care o persoană majoră depune, pentru ea și pentru copilul său minor, o cerere de protecție internațională care se întemeiază în special pe existența unei legături de familie cu o altă persoană, care a depus separat o cerere de protecție internațională.

Participarea solicitantului de protecție internațională la introducerea unei acțiuni împotriva țării sale de origine la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate în principiu să fie considerată, în cadrul evaluării motivelor de persecuție, prevăzută la articolul 10 din Directiva 2011/95, ca dovedind apartenența acestui solicitant la un „anumit grup social”, în sensul alineatului (1) litera (d) al acestui articol, ci trebuie considerată ca fiind un motiv de persecuție în temeiul „opiniilor politice”, în sensul alineatului (1) litera (e) al articolului menționat, dacă există motive întemeiate de a se teme că participarea la introducerea acestei acțiuni este percepută de țara respectivă ca un act de dizidență politică împotriva căruia aceasta ar putea preconiza exercitarea de represalii.

Articolul 46 alineatul (3) din Directiva 2013/32 coroborat cu trimiterea la procedura privind calea de atac conținută în articolul 40 alineatul (1) din această directivă trebuie interpretat în sensul că instanța sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii de refuz al protecției internaționale este în principiu obligată să aprecieze, cu titlu de „noi declarații” și după ce a solicitat o examinare a acestora de către autoritatea decizională, motivele de acordare a protecției internaționale sau elementele de fapt care, deși se referă la evenimente sau la amenințări pretins survenite înainte de adoptarea deciziei de refuz menționate sau chiar înainte de depunerea cererii de protecție internațională, sunt invocate pentru prima dată în cursul procedurii privind calea de atac. Această instanță nu este, în schimb, obligată în acest sens dacă constată că aceste motive sau aceste elemente au fost invocate într‑o fază tardivă a procedurii privind calea de atac sau nu sunt prezentate într‑un mod suficient de concret pentru a putea fi examinate în mod corespunzător sau, atunci când este vorba despre elemente de fapt, dacă ea constată că acestea nu sunt semnificative sau sunt insuficient de distincte de elementele de care autoritatea decizională a putut deja ține seama.

Semnături

( *1 ) Limba de procedură: bulgara.