—

pentru Online Games Handels GmbH, de P. Ruth și de D. Pinzger, Rechtsanwälte;

—

pentru domnul Breuer, precum și pentru doamnele Enter și Walden, de F. Maschke, Rechtsanwalt;

—

pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer, de F. Herbst și de G. Trefil, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul belgian, de L. Van den Broeck și de M. Jacobs, în calitate de agenți, asistate de P. Vlaemminck și de R. Verbeke, advocaten;

—

pentru Comisia Europeană, de H. Tserepa‑Lacombe și de G. Braun, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 49 și 56 TFUE, astfel cum sunt interpretate în special în Hotărârea din 30 aprilie 2014, Pfleger și alții (C‑390/12, EU:C:2014:281), citite în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unor litigii între Online Games Handels GmbH (denumită în continuare „Online Games”), domnul Frank Breuer, precum și doamnele Nicole Enter și Astrid Walden, pe de o parte, și Landespolizeidirektion Oberösterreich (Direcția Regională de Poliție din Austria Superioară), pe de altă parte, în legătură cu sancțiunile administrative cu caracter penal dispuse în privința lor de aceasta din urmă pentru motivul exploatării fără autorizație a unor aparate pentru jocuri de noroc.

3

Intitulat „Puterea executivă federală”, capitolul 3 din Bundes‑Verfassungsgesetz (Legea constituțională federală, BGBl. 1/1930), cu modificările ulterioare (BGBl. I, 102/2014) (denumită în continuare „B‑VG”), cuprinde printre altele articolele 90 și 94 din B‑VG. Potrivit articolului 90 din B‑VG:

„(1)   Ședințele de judecată pentru cauzele civile și penale au caracter oral și public. Excepțiile în acest sens sunt reglementate prin lege.

(2)   Procedurile penale prevăd punerea sub acuzare și judecata în procesul penal.”

4

Articolul 94 alineatul (1) din B‑VG are următorul cuprins:

„Puterile judecătorească și executivă sunt separate în cadrul tuturor nivelurilor de procedură.”

5

Capitolul 7 din B‑VG este intitulat „Garanții constituționale și administrative”. Acesta cuprinde articolul 130 din B‑VG, care prevede:

„(1)   Curțile administrative [Verwaltungsgerichte] pronunță hotărâri cu privire la plângeri:

[…]

(4)   Curtea administrativă se va pronunța pe fond în litigiile vizate la alineatul (1) punctul 1 în materia administrativă penală. […]

[…]”

6

Glücksspielgesetz (Legea privind jocurile de noroc, BGBl. 620/1989), în versiunea rezultată din modificarea publicată în BGBl. I, 76/2011 (denumită în continuare „GSpG 2011”), prevedea la articolul 50:

„(1)   Sunt competente în materie de procedură penală și de închidere a întreprinderilor în aplicarea prezentei legi federale, în primă instanță, autoritățile administrative districtuale (Bezirk) […] și, în a doua instanță, camerele administrative independente prevăzute la articolul 51 alineatul 1 din Verwaltungsstrafgesetz [(Legea privind contravențiile)].

(2)   Aceste autorități pot beneficia de colaborarea organelor de control public și, pentru soluționarea aspectelor de fapt prevăzute de dispozițiile prezentei legi federale, de cea a experților agreați prevăzuți la articolul 1 alineatul (3). În orice caz, printre organele de control public se numără organele serviciului public de securitate și cele ale autorităților fiscale.

[…]”

7

Articolul 52 din GSpG 2011, intitulat „Dispoziții privind sancțiunile administrative”, prevedea:

„(1)   Săvârșește o contravenție și este pasibilă de o amendă de până la 22000 de euro, aplicată de autoritatea administrativă:

[…]

(2)   În cazul în care, în contextul participării la loterii, jucătorii sau alte persoane plătesc prestații mai mari de 10 euro pentru un joc, acestea nu sunt considerate sume minime și, în consecință, eventuala răspundere care rezultă din prezenta lege federală este subsidiară în raport cu cea care rezultă din articolul 168 din Strafgesetzbuch [(Codul penal)]. […]

[…]”

8

Articolul 53 din GSpG 2011 avea următorul cuprins:

„(1)   Autoritatea administrativă poate dispune confiscarea aparatelor automate pentru jocuri de noroc […] atunci când

[…]”

9

În BGBl. I, 13/2014 a fost publicată o nouă modificare a Legii federale privind jocurile de noroc (denumită în continuare, în versiunea modificată, „GSpG 2014”).

10

Potrivit articolului 50 alineatul (1) din GSpG 2014:

„Sunt competente în materie de procedură penală și de închidere a întreprinderilor în aplicarea prezentei legi federale autoritățile administrative districtuale (Bezirk) […]. Deciziile acestora sunt supuse căilor de atac în fața unui tribunal administrativ al Landului.”

11

Articolul 52 din GSpG 2014 are următorul cuprins:

„(1)   Săvârșește o contravenție și este pasibilă de o amendă de până la 60000 de euro în cazurile prevăzute la punctul 1 și de până la 22000 de euro în cazurile prevăzute la punctele 2-11, aplicată de autoritatea administrativă:

[…]

(3)   Orice act care prezintă în același timp elementele constitutive ale unei contravenții, în sensul articolului 52, și elementele constitutive din articolul 168 din Codul penal este supus numai sancțiunilor administrative prevăzute la articolul 52.

[…]”

12

Verwaltungsgerichtsverfahrensgesetz (Codul de procedură al instanțelor administrative, BGBl. I, 33/2013), în versiunea rezultată din modificarea publicată în BGBl. I, 122/2013 (denumit în continuare „VwGVG”), prevede la articolul 18:

„Autoritatea pârâtă este de asemenea parte.”

13

Potrivit articolului 38 din VwGVG:

„În lipsa unei dispoziții contrare în prezenta lege, în procedura referitoare la acțiuni introduse în conformitate cu articolul 130 alineatul (1) din B‑VG în cauzele privind contravenții se aplică dispozițiile Legii privind contravențiile din 1991 […], iar în rest se aplică dispozițiile dreptului procesual prevăzute în legi federale sau în legi ale Länder pe care autoritatea le‑a aplicat sau ar fi trebuit să le aplice în procedura care a precedat procedura în fața Verwaltungsgericht [(Tribunalul Administrativ)].”

14

Articolul 46 alineatul (1) din VwGVG are următorul cuprins:

„Verwaltungsgericht [(Tribunalul Administrativ)] are obligația de a aduna probele necesare soluționării litigiului.”

15

Potrivit dispozițiilor articolului 50 din VwGVG:

„În măsura în care nu se impune respingerea acțiunii sau suspendarea procedurii, Verwaltungsgericht [(Tribunalul Administrativ)] trebuie să se pronunțe pe fond cu privire la reclamațiile prevăzute la articolul 130 alineatul (1) punctul 1 din B‑VG.”

16

Potrivit articolului 8 din Allgemeines Verwaltungsverfahrensgesetz (Legea generală privind procedura administrativă, BGBl. I, 51/1991), în versiunea rezultată din modificarea publicată în BGBl. I, 161/2013 (denumită în continuare „AVG”):

„Persoanele care se adresează autorității sau cărora le este adresat un act al acesteia sunt implicate în procedură și, întrucât sunt implicate în cauză în temeiul unui drept sau al unui interes juridic, au calitatea de părți.”

17

Articolul 37 din AVG prevede:

„Procedura de cercetare judecătorească urmărește să permită să se constate faptele a căror cunoaștere este necesară pentru soluționarea unei cauze administrative și să le ofere părților ocazia de a‑și apăra drepturile și interesele juridice.

[…]”

18

Articolul 39 din AVG are următorul cuprins:

„(1)   Procedura de cercetare judecătorească este supusă normelor administrative.

(2)   Atunci când normele administrative nu conțin nicio dispoziție în această privință, autoritatea trebuie să acționeze din oficiu și să stabilească desfășurarea procedurii de cercetare judecătorească cu respectarea dispozițiilor prezentului capitol. Ea are posibilitatea, în special, de a convoca părțile în ședință din oficiu sau la cererea uneia dintre ele și de a conexa mai multe cauze administrative în vederea soluționării comune sau de a le disjunge din nou. Atunci când adoptă asemenea decizii de organizare a procedurii, ea trebuie să se lase ghidată de preocuparea de a crea, pe cât posibil, condiții de eficiență, de celeritate, de simplitate și de economie.

[…]”

19

Articolul 24 din Verwaltungsstrafgesetz (Legea privind contravențiile, BGBl. 52/1991), în versiunea rezultată din modificarea publicată în BGBl. I, 33/2013 (denumită în continuare „VStG”), prevede:

„În lipsa unor dispoziții contrare în prezenta lege federală, [AVG] se aplică și în procedurile privind contravențiile. […]”

20

Potrivit articolului 25 din VStG:

„(1)   Contravențiile trebuie să fie urmărite din oficiu […].

(2)   Circumstanțele atenuante trebuie să fie luate în considerare în același mod ca circumstanțele agravante.

[…]”

21

Landesverwaltungsgericht Oberösterreich (Tribunalul Administrativ Regional din Austria Superioară, Austria) a fost sesizat cu două cauze. Prima se referă la legalitatea sechestrării unor aparate a căror utilizare este de natură să încalce monopolul deținut de statul federal în domeniul jocurilor de noroc, iar a doua la legalitatea amenzilor aplicate pentru că au fost organizate sau a fost permisă organizarea de jocuri de noroc cu astfel de aparate.

22

Prima cauză este consecința unui control efectuat de serviciile fiscale la 8 martie 2012, la cererea Direcției Regionale de Poliție din Austria Superioară, în incinta „SJ‑Bet Sportbar” din Wels (Austria).

23

Întrucât au constatat prezența a opt aparate cu privire la care exista suspiciunea că erau utilizate cu încălcarea monopolului statului federal austriac în domeniul jocurilor de noroc, serviciile menționate au procedat la sechestrarea acestora. Cu ocazia acestui control, s‑a susținut că unul dintre aceste aparate aparținea Online Games.

24

Prin decizia din 17 aprilie 2012, Direcția Regională de Poliție din Austria Superioară a dispus confiscarea pe durată nedeterminată a aparatului care se presupune că aparținea Online Games, în conformitate cu articolul 53 alineatul (1) punctul 1 litera a) din GSpG 2011.

25

Online Games a formulat o acțiune împotriva acestei decizii în fața Unabhängiger Verwaltungssenat Oberösterreich (Camera Administrativă Independentă din Austria Superioară, Austria), devenită Landesverwaltungsgericht Oberösterreich (Tribunalul Administrativ Regional din Austria Superioară). Prin decizia din 21 mai 2012, această acțiune a fost respinsă ca nefondată.

26

Prin decizia din 1 octombrie 2015, Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria) a admis calea de atac formulată de Online Games împotriva deciziei din 21 mai 2012, pe care a anulat‑o pentru motivul că în cuprinsul acesteia nu se constatase cu suficientă precizie cuantumul mizelor maxime pe care le pot introduce jucătorii prin intermediul aparatelor confiscate, pentru a se stabili competența instanțelor penale ordinare sau a celor administrative de soluționare a cauzei în discuție. Astfel, aceasta a fost trimisă spre rejudecare la Landesverwaltungsgericht Oberösterreich (Tribunalul Administrativ Regional din Austria Superioară).

27

În această primă cauză s‑a constatat că organizatorul jocurilor de noroc la care puteau participa jucătorii prin intermediul aparatului confiscat era o societate cu răspundere limitată cu sediul în Brno, în Republica Cehă.

28

În cadrul celei de a doua cauze, la 14 august 2014, serviciile fiscale au efectuat un control în incinta „Café Vegas” din Linz (Austria).

29

Întrucât au constatat prezența a opt aparate și au considerat că acestea erau utilizate cu încălcarea monopolului statului federal în domeniul jocurilor de noroc, serviciile respective au procedat la confiscarea lor.

30

Prin decizia din 24 septembrie 2015, în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) punctul 1 din GSpG 2014, Direcția Regională de Poliție din Austria Superioară a aplicat domnului Breuer, precum și doamnelor Enter și Walden, amenzi în cuantum de 24000 de euro fiecare, pentru motivul organizării sau al participării la organizarea de jocuri de noroc în incinta „Café Vegas”.

31

Domnul Breuer, precum și doamnele Enter și Walden au formulat o acțiune împotriva acestor decizii la instanța de trimitere. Cu această ocazie, ei au precizat că aparatele în discuție erau alimentate printr‑un server de programe de jocuri care se afla în Slovacia.

32

Obiectul cauzelor principale se circumscrie, după cum se arată în decizia de trimitere, aspectului dacă confiscarea definitivă a aparatului aparținând Online Games, precum și amenzile aplicate domnului Breuer, doamnei Enter și doamnei Walden sunt legale, inclusiv din perspectiva dreptului Uniunii.

33

Instanța de trimitere a organizat două ședințe, una la 11 noiembrie 2015, în cadrul primei cauze, iar cealaltă la 11 decembrie 2015, în cadrul celei de a doua cauze.

34

La ședința din 11 noiembrie 2015 au participat un reprezentant al Online Games și un reprezentant al serviciilor fiscale ale orașului Linz. Direcția Regională de Poliție din Austria Superioară nu a fost reprezentată în cadrul acestei ședințe. Ședința din 11 decembrie 2015 s‑a desfășurat în prezența Direcției Regionale de Poliție din Austria Superioară, precum și a serviciilor fiscale. Consilierul domnului Breuer, precum și al doamnelor Enter și Walden, care a lipsit de la această din urmă ședință, a furnizat totuși instanței de trimitere elementele de probă pe care se întemeiază apărarea lor. Atât în cadrul primei cauze, cât și în cadrul celei de a doua, serviciile fiscale și Direcția Regională de Poliție din Austria Superioară au invocat diferite motive pentru a justifica conformitatea cu dreptul Uniunii a reglementărilor naționale în cauză, mai precis a GspG 2011 și a GSpG 2014.

35

Din decizia de trimitere reiese că instanța de trimitere și Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă) au opinii divergente cu privire la conținutul principiului care guvernează procedurile administrative cu caracter penal, care îi conferă instanței de fond un rol activ în aflarea adevărului și potrivit căruia aceasta are obligația de a remedia lacunele și omisiunile autorităților de aplicare a legii.

36

Instanța de trimitere precizează în acest sens că, în urma Hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție la 30 aprilie 2014, Pfleger și alții (C‑390/12, EU:C:2014:281), instanța națională sesizată în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre a constatat, prin decizia din 9 mai 2014, incompatibilitatea monopolului statului austriac în domeniul jocurilor de noroc cu articolul 56 TFUE. Ca urmare a unui recurs („Revision”) introdus de ministrul federal al finanțelor, Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă) a anulat această decizie la 15 decembrie 2014, cauza fiind trimisă spre rejudecare la instanța de trimitere. La 29 mai 2015, aceasta a reafirmat incompatibilitatea cu dreptul Uniunii a monopolului deținut de statul austriac în domeniul jocurilor de noroc. Și această decizie a făcut obiectul unui recurs în fața Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă).

37

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea cu articolul 47 din cartă și cu articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), a principiului potrivit căruia instanța sesizată are obligația de a cerceta din oficiu faptele susceptibile să constituie contravenții cu caracter penal, astfel cum este consacrat acesta prin articolul 38 din VwGVG coroborat cu articolele 24 și 25 din VStG și cu articolul 39 alineatul (1) din AVG.

38

Potrivit instanței de trimitere, o asemenea obligație este de natură să afecteze imparțialitatea instanței, al cărei rol s‑ar confunda cu cel al autorității care are sarcina de a susține acuzația. Prin urmare, această obligație ar fi incompatibilă cu articolul 47 din cartă, interpretat în lumina articolului 6 din CEDO.

39

Această instanță apreciază că din jurisprudența izvorâtă din Hotărârea din 30 aprilie 2014, Pfleger și alții (C‑390/12, EU:C:2014:281), rezultă că sarcina de a stabili că măsurile naționale prin care se conferă statului un monopol în domeniul jocurilor de noroc sunt justificate de preocuparea de a reduce ocaziile de a juca sau de a combate infracționalitatea și de a furniza instanței de fond, în acest sens, probele din care reiese că infracționalitatea sau dependența de jocuri reprezenta efectiv o problemă considerabilă la momentul faptelor le revine autorităților competente, astfel încât orice obligație a instanței administrative de a efectua cercetări specifice în această privință ar fi contrară acestei jurisprudențe.

40

În aceste condiții, Landesverwaltungsgericht Oberösterreich (Tribunalul Administrativ Regional din Austria Superioară) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 56 TFUE și articolul 49 și următoarele TFUE, în lumina articolului 6 din CEDO coroborat cu articolul 47 din [cartă], trebuie interpretate în sensul că, ținând seama de obiectivitatea și de imparțialitatea cerute instanțelor în temeiul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea în special Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 18 mai 2010, Ozerov împotriva Rusiei, CE:ECHR:2010:0518JUD006496201, punctul 54), se opun unei reglementări naționale potrivit căreia probele care trebuie prezentate în cadrul unei proceduri administrative cu caracter penal pentru a justifica regimul de cvasimonopol la care este supusă piața națională a jocurilor de noroc, protejat în temeiul dreptului penal, în lumina jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (a se vedea în special [Hotărârea din 30 aprilie 2014,] Pfleger și alții, C‑390/12, EU:C:2014:281), nu trebuie mai întâi, pe de o parte, indicate și delimitate în mod pe deplin autonom și, pe de altă parte, examinate ulterior și apreciate în mod autonom de autoritatea de sancționare (sau de un alt organ public de urmărire penală) în funcția acesteia (sau a acestuia) de reprezentant al acuzării, ci dimpotrivă, din oficiu și independent de comportamentul părților din procedură, de către instanța sesizată (în una și aceeași persoană/funcție), care trebuie să pronunțe o decizie asupra legalității măsurii penale atacate?”

41

Guvernul austriac invocă inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară pentru motivul că, în primul rând, întrebarea este ipotetică, întrucât rezultă dintr‑o interpretare eronată a dreptului național, și că, în al doilea rând, decizia de trimitere nu prezintă în mod suficient cadrul factual al cauzelor principale pentru a permite Curții să furnizeze un răspuns util.

42

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește pe proprie răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea nu poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, în sensul articolului 267 TFUE, decât atunci când, în special, cerințele privind conținutul cererii de decizie preliminară care figurează la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții nu sunt respectate sau atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea validității unei norme de drept al Uniunii, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal ori atunci când problema este de natură ipotetică (Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 50 și jurisprudența citată).

43

Dintr‑o jurisprudență constantă rezultă de asemenea că necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să îi fie utilă instanței naționale presupune definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual și normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări. Pe de altă parte, decizia de trimitere trebuie să indice motivele exacte care au determinat instanța națională să reflecteze asupra interpretării dreptului Uniunii și să considere necesar să adreseze Curții o întrebare preliminară (Hotărârea din 18 aprilie 2013, Mulders, C‑548/11, EU:C:2013:249, punctul 28 și jurisprudența citată).

44

Or, în speță, decizia de trimitere descrie într‑o măsură suficientă cadrul juridic și factual din cauzele principale, iar indicațiile furnizate de instanța de trimitere permit să se determine conținutul întrebării.

45

În ceea ce privește argumentul potrivit căruia întrebarea este de natură ipotetică, acesta se întemeiază pe postulatul potrivit căruia instanța de trimitere a săvârșit o eroare atunci când a interpretat reglementarea națională. În această privință, trebuie totuși amintit că nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor din dreptul național, o astfel de interpretare fiind de competența exclusivă a instanțelor naționale. Pentru acest motiv, atunci când este sesizată cu titlu preliminar de o instanță națională, Curtea trebuie să se limiteze la a lua în considerare interpretarea dreptului național care i‑a fost prezentată de instanța menționată (a se vedea printre altele Hotărârea din 27 octombrie 2009, ČEZ, C‑115/08, EU:C:2009:660, punctul 57 și jurisprudența citată). În plus, nu se poate contesta că conformitatea cu dreptul Uniunii a hotărârilor care urmează a fi pronunțate de instanța de trimitere depinde de răspunsul la întrebarea adresată.

46

În aceste condiții, cererea de decizie preliminară trebuie să fie considerată admisibilă.

47

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 49 și 56 TFUE, astfel cum sunt interpretate în special în Hotărârea din 30 aprilie 2014, Pfleger și alții (C‑390/12, EU:C:2014:281), citite în lumina articolului 47 din cartă, trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unui regim procedural național potrivit căruia, în cadrul unor proceduri administrative cu caracter penal, instanța chemată să se pronunțe asupra conformității cu dreptul Uniunii a unei reglementări care restrânge exercitarea unei libertăți fundamentale a Uniunii Europene, precum libertatea de stabilire sau libera prestare a serviciilor în interiorul Uniunii, este obligată să cerceteze din oficiu elementele cauzei cu care este sesizată în cadrul examinării existenței unor contravenții.

48

Cu titlu introductiv, este necesar să se observe că, în Hotărârea din 30 aprilie 2014, Pfleger și alții (C‑390/12, EU:C:2014:281), Curtea a analizat întrebările adresate numai în considerarea libertății de prestare a serviciilor, prevăzută la articolul 56 TFUE, fără a le examina din perspectiva libertății de stabilire, enunțată la articolul 49 TFUE. Cu toate acestea, după cum a arătat avocatul general la punctul 34 din concluzii, ținând seama de articolul 62 TFUE, motivarea acestei hotărâri, referitoare la libera prestare a serviciilor, este susceptibilă să se aplice și în privința libertății de stabilire.

49

În continuare, trebuie amintit că din Hotărârea din 30 aprilie 2014, Pfleger și alții (C‑390/12, EU:C:2014:281), rezultă că articolul 56 TFUE se opune unei reglementări naționale care interzice exploatarea aparatelor pentru jocuri de noroc în lipsa unei autorizații prealabile a autorităților administrative, atunci când această reglementare nu urmărește în mod real obiectivul declarat al protecției jucătorilor sau al combaterii infracționalității și nu răspunde cu adevărat preocupării de a reduce ocaziile de a juca sau de a combate infracționalitatea legată de aceste jocuri în mod coerent și sistematic (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2014, Pfleger și alții, C‑390/12, EU:C:2014:281, punctul 56).

50

În această privință, Curtea a statuat că autoritățile competente ale statului membru care intenționează să se prevaleze de un obiectiv de natură să legitimeze un obstacol în calea libertății de a presta servicii au obligația de a furniza instanței naționale sesizate pentru a se pronunța asupra acestei chestiuni toate elementele de natură să îi permită să se asigure că măsura respectivă îndeplinește cu adevărat cerințele definite de Curte pentru a putea fi considerată justificată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2014, Pfleger și alții, C‑390/12, EU:C:2014:281, punctul 50 și jurisprudența citată).

51

În consecință, acestei instanțe naționale îi revine sarcina să verifice care sunt obiectivele efectiv urmărite prin reglementarea națională în discuție și dacă restricțiile impuse de aceasta îndeplinesc condițiile care reies din jurisprudența Curții în ceea ce privește proporționalitatea lor. În particular, instanța menționată are obligația de a se asigura, având în vedere modalitățile concrete de aplicare a reglementării restrictive vizate, că aceasta răspunde în mod real nevoii de a reduce ocaziile de a juca, de a limita activitățile în acest domeniu și de a combate infracționalitatea legată de aceste jocuri în mod coerent și sistematic (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Pfleger și alții, C‑390/12, EU:C:2014:281, punctele 47-49 și jurisprudența citată).

52

Curtea a precizat că instanța națională trebuie să efectueze o apreciere globală a împrejurărilor referitoare la adoptarea și la punerea în aplicare a unei reglementări restrictive (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Pfleger și alții, C‑390/12, EU:C:2014:281, punctul 52).

53

Pe de altă parte, cu ocazia acestui control al proporționalității, abordarea urmată de instanța națională nu trebuie să fie statică, ci dinamică, în sensul că trebuie să țină seama de evoluția împrejurărilor ulterior adoptării reglementării menționate (Hotărârea din 30 iunie 2016, Admiral Casinos & Entertainment, C‑464/15, EU:C:2016:500, punctul 36).

54

Trebuie amintit de asemenea că, potrivit unei jurisprudențe constante, revine instanțelor din statele membre, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, atribuția de a asigura protecția jurisdicțională a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii. Articolul 19 alineatul (1) TUE impune de altfel statelor membre obligația de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă, în special în sensul articolului 47 din cartă, în domeniile reglementate de dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK, C‑243/15, EU:C:2016:838, punctul 50 și jurisprudența citată).

55

Domeniul de aplicare al acestui articol din cartă, în ceea ce privește acțiunea statelor membre, este definit la articolul 51 alineatul (1) din aceasta, conform căruia dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, această dispoziție confirmând jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK, C‑243/15, EU:C:2016:838, punctul 51).

56

Or, după cum a arătat avocatul general la punctul 30 din concluzii, în cazul în care un stat membru adoptă o măsură care reprezintă o derogare de la o libertate fundamentală garantată prin Tratatul FUE, precum libertatea de stabilire sau libera prestare a serviciilor în interiorul Uniunii, această măsură intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

57

Potrivit articolului 47 primul paragraf din cartă, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de articolul menționat.

58

Or, este de asemenea cert că, în cadrul cauzelor principale, reclamanții susțin că au fost încălcate drepturile la libera prestare a serviciilor și la libera stabilire pe care le au în temeiul articolului 56 și, respectiv, al articolului 49 TFUE prin măsurile de confiscare și prin sancțiunile a căror anulare o solicită, pentru acest motiv, în fața instanței de trimitere. Articolul 47 din cartă este, așadar, aplicabil în speță.

59

Deși obligațiile care le revin instanțelor naționale în ceea ce privește examinarea justificării unei reglementări restrictive cu privire la o libertate fundamentală a Uniunii au fost astfel definite de jurisprudența Curții, trebuie observat că revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a prevedea modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii. Astfel, în lipsa unei reglementări a Uniunii, statele membre au responsabilitatea de a asigura în fiecare caz o protecție efectivă a acestor drepturi și în special de a garanta respectarea dreptului la o cale de atac efectivă și de acces la o instanță judecătorească imparțială, consacrat de articolul 47 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK, C‑243/15, EU:C:2016:838, punctul 65).

60

În ceea ce privește dreptul de acces la o instanță judecătorească independentă și imparțială, prevăzut la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, noțiunea de independență, care este inerentă misiunii instanței, cuprinde două aspecte. Primul aspect, extern, presupune ca instanța să fie protejată de intervenții sau de presiuni exterioare susceptibile să pună în pericol independența membrilor săi în ceea ce privește judecarea litigiilor cu care sunt sesizați (Hotărârea din 9 octombrie 2014, TDC, C‑222/13, EU:C:2014:2265, punctul 30 și jurisprudența citată).

61

Al doilea aspect, intern, este legat de noțiunea de imparțialitate și vizează echidistanța în raport cu părțile în litigiu și cu interesele lor din perspectiva obiectului acestuia. Acest aspect, în legătură cu care instanța de trimitere nutrește temerea că ar fi încălcat în speță, impune respectarea obiectivității și lipsa oricărui interes în soluționarea litigiului în afara strictei aplicări a normei de drept (Hotărârea din 9 octombrie 2014, TDC, C‑222/13, EU:C:2014:2265, punctul 31 și jurisprudența citată).

62

Aceste garanții de independență și de imparțialitate postulează existența unor norme, în special a unor norme statutare și procedurale, care să permită înlăturarea din percepția justițiabililor a oricărei îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea instanței respective în privința unor elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 octombrie 2014, TDC, C‑222/13, EU:C:2014:2265, punctul 32 și jurisprudența citată).

63

În speță, din dispozițiile dreptului național citate la punctele 3-5 și 12-20 din prezenta hotărâre rezultă că deciziile autorităților administrative pot face obiectul unei acțiuni în anulare pentru nelegalitate în fața instanțelor administrative, acestea din urmă urmând a se pronunța cu privire la fondul acestor acțiuni. În activitatea sa, instanța este obligată să cerceteze elementele cauzei cu care este sesizată în limitele sesizării sale, ținând seama în egală măsură de circumstanțele atenuante și de cele agravante. În cadrul acestor proceduri, autoritatea administrativă care a aplicat sancțiunea administrativă cu caracter penal are calitatea de parte.

64

Nu este posibil să se considere, doar în temeiul acestor elemente, că un asemenea regim procedural este de natură să genereze îndoieli cu privire la imparțialitatea instanței naționale, întrucât aceasta are sarcina de a cerceta cauza cu care este sesizată în scopul aflării adevărului, iar nu pentru a susține acuzația. De altfel, acest regim se bazează în mod esențial pe ideea că judecătorul nu este doar arbitrul unui litigiu între părți, ci reprezintă interesul general al societății. În urmărirea acestui interes, instanța națională va trebui totodată să examineze justificarea unei reglementări restrictive cu privire la o libertate fundamentală a Uniunii, în sensul jurisprudenței Curții.

65

În ceea ce privește problema corelării dintre obligația impusă de dreptul național instanțelor naționale de a cerceta din oficiu faptele din cauzele cu care sunt sesizate și Hotărârea din 30 aprilie 2014, Pfleger și alții (C‑390/12, EU:C:2014:281), la punctele 50-52 din prezenta hotărâre s‑a amintit că, în temeiul dreptului Uniunii, acestor instanțe le revine atribuția de a efectua o apreciere globală a împrejurărilor care înconjoară adoptarea și punerea în aplicare a unei reglementări restrictive, pe baza elementelor de probă furnizate de autoritățile competente ale statului membru, cu scopul de a demonstra existența unor obiective de natură să legitimeze un obstacol în calea unei libertăți fundamentale garantate de Tratatul FUE și proporționalitatea acestuia.

66

Deși aceste instanțe pot avea obligația, în aplicarea normelor de procedură naționale, de a lua măsurile necesare pentru a favoriza administrarea unor asemenea probe, ele nu pot fi, în schimb, obligate, după cum a arătat avocatul general la punctele 51-56 și 68 din concluzii, să se substituie autorităților menționate pentru a furniza justificările pe care, potrivit Hotărârii din 30 aprilie 2014, Pfleger și alții (C‑390/12, EU:C:2014:281), trebuie să le furnizeze aceste autorități. Dacă aceste justificări nu sunt făcute din cauza lipsei sau a pasivității autorităților menționate, instanțele naționale trebuie să poată deduce toate consecințele care decurg dintr‑o asemenea inacțiune.

67

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolele 49 și 56 TFUE, astfel cum sunt interpretate în special în Hotărârea din 30 aprilie 2014, Pfleger și alții (C‑390/12, EU:C:2014:281), citite în lumina articolului 47 din cartă, trebuie să fie interpretate în sensul că nu se opun unui regim procedural național potrivit căruia, în cadrul procedurilor administrative cu caracter penal, instanța chemată să se pronunțe asupra conformității cu dreptul Uniunii a unei reglementări care restrânge exercitarea unei libertăți fundamentale a Uniunii Europene, precum libertatea de stabilire sau libera prestare a serviciilor în interiorul Uniunii Europene, este obligată să cerceteze din oficiu elementele cauzei cu care este sesizată în cadrul examinării existenței unor contravenții, cu condiția ca un asemenea regim să nu aibă drept consecință obligarea acestei instanțe de a se substitui autorităților competente ale statului membru în cauză cărora le revine atribuția de a furniza elementele de probă necesare pentru a permite instanței menționate să verifice dacă această restricție este justificată.

68

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolele 49 și 56 TFUE, astfel cum sunt interpretate în special în Hotărârea din 30 aprilie 2014, Pfleger și alții (C‑390/12, EU:C:2014:281), citite în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie să fie interpretate în sensul că nu se opun unui regim procedural național potrivit căruia, în cadrul procedurilor administrative cu caracter penal, instanța chemată să se pronunțe asupra conformității cu dreptul Uniunii a unei reglementări care restrânge exercitarea unei libertăți fundamentale a Uniunii Europene, precum libertatea de stabilire sau libera prestare a serviciilor în interiorul Uniunii Europene, este obligată să cerceteze din oficiu elementele cauzei cu care este sesizată în cadrul examinării existenței unor contravenții, cu condiția ca un asemenea regim să nu aibă drept consecință obligarea acestei instanțe de a se substitui autorităților competente ale statului membru în cauză cărora le revine atribuția de a furniza elementele de probă necesare pentru a permite instanței menționate să verifice dacă această restricție este justificată.