1.

Cererea de decizie preliminară adresată de Supremo Tribunal Administrativo (Curtea Administrativă Supremă, Portugalia) a fost formulată în cadrul unui litigiu între Associaçăo Sindical dos Juízes Portugueses (Asociația sindicală a judecătorilor portughezi, denumită în continuare „ASJP”) și Tribunal de Contas (Curtea de Conturi, Portugalia) cu privire la scăderea salariilor plătite membrilor acestei din urmă instanțe rezultată dintr‑o lege care a redus temporar cuantumul remunerațiilor în sectorul public în scopul combaterii efectelor crizei economice existente în Portugalia.

2.

Instanța de trimitere ridică problema dacă o astfel de reglementare națională este compatibilă cu principiul independenței judecătorilor, astfel cum ar rezulta, în opinia sa, atât din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ( 2 ), cât și din articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) ( 3 ) și din jurisprudența Curții de Justiție.

3.

Înainte de a prezenta motivele de fond pentru care considerăm că la întrebarea astfel adresată ar trebui dat un răspuns negativ, vom examina criticile legate de inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară și de necompetența vădită a acestei Curți care au fost formulate în prezenta cauză.

4.

Principalele acte de drept al Uniunii care au drept obiect corectarea deficitului excesiv al Republicii Portugheze și acordarea de asistență financiară acesteia menționate în prezenta cauză sunt următoarele:

5.

Lei n.° 75/2014, estabelece os mecanismos das reduções remuneratórias temporárias e as condições da sua reversão (Legea nr. 75/2014 de stabilire a mecanismelor de reducere temporară a remunerațiilor și condițiile pentru revenirea la valorile inițiale) din 12 septembrie 2014 ( 11 ) (denumită în continuare „Legea nr. 75/2014”) are ca obiect, potrivit articolului 1 alineatul (1), stabilirea aplicării, cu titlu tranzitoriu, a mecanismului de reducere a remunerațiilor în sectorul public și definirea principiilor pe care trebuie să le respecte reversibilitatea acestuia.

6.

Articolul 2 din legea menționată, intitulat „Reducerea remunerațiilor”, are următorul cuprins:

„1 –   Remunerațiile totale lunare brute care depășesc 1500 de euro primite, cu orice titlu, de persoanele la care face referire alineatul 9, atât de cele care își exercită funcția la acea dată, cât și de cele care vor începe să își exercite funcția la o dată ulterioară, se reduc după cum urmează:

[…]

9 –   Prezenta lege se aplică persoanelor care dețin o funcție publică și persoanelor indicate în continuare:

[…]

15 –   Regimul prevăzut la prezentul articol are caracter imperativ, prevalând asupra oricăror dispoziții contrare, speciale sau excepționale, precum și asupra convențiilor colective și contractelor de muncă, fără ca acestea să poată deroga de la regimul menționat sau să îl poată modifica.”

7.

Lei n.o 159-A/2015, Extinção da reduçăo remuneratória na Administração Pública (Legea nr. 159-A/2015 privind eliminarea reducerii remunerației în administrația publică) din 30 decembrie 2015 ( 12 ) (denumită în continuare „Legea nr. 159-A/2015”) a eliminat treptat, începând din 1 ianuarie 2016, măsurile de reducere rezultate din Legea nr. 75/2014.

8.

Articolul 2 din legea menționată prevede că „[r]educerea remunerației prevăzută de Legea nr. 75[/2014] va fi eliminată progresiv în cursul anului 2016, în ritm trimestrial, după cum urmează:

9.

Acțiunea în contencios administrativ formulată de ASJP, acționând în numele unora dintre membrii săi care sunt judecători la Tribunal de Contas (Curtea de Conturi), are ca obiect anularea actelor administrative adoptate în aplicarea articolului 2 din Legea nr. 75/2014, care a instituit o reducere tranzitorie a remunerațiilor plătite persoanelor care își desfășoară activitatea în administrația publică portugheză enumerate la acest articol, dintre care fac parte magistrații ( 13 ). Judecătorii reprezentați de această asociație solicită, în plus, restituirea sumelor care le‑au fost reținute din salarii începând cu luna octombrie 2014, plata dobânzilor de întârziere legale aferente, precum și constatarea faptului că au dreptul să primească salariul fără aplicarea acestei reduceri.

10.

În susținerea acestei acțiuni, ASJP arată că măsurile de reducere a remunerațiilor în litigiu încalcă „principiul independenței judecătorilor”, care este prevăzut la articolul 203 din Constituția Republicii Portugheze ( 14 ) și care ar fi consacrat atât la articolul 19 alineatul (1) TUE, cât și la articolul 47 din cartă.

11.

În decizia sa de trimitere, Supremo Tribunal Administrativo (Curtea Administrativă Supremă) afirmă că, din moment ce măsurile de limitare a cheltuielilor, concretizate prin reducerea salariilor în discuție în litigiul principal, se înscriu în contextul corectării deficitului excesiv care există în Portugalia – reglementat și controlat de instituțiile Uniunii Europene – urmată de o asistență financiară – acordată și reglementată prin acte juridice ale Uniunii – ar fi dificil să se conteste că măsurile menționate au fost adoptate în cadrul dreptului Uniunii sau, cel puțin, că au o origine europeană.

12.

Aceasta indică, în continuare, că puterea discreționară de care dispune statul portughez pentru a concretiza orientările privind politica bugetară, în acord cu instituțiile Uniunii, nu îl scutește totuși de obligația de a respecta, în conformitate cu articolul 51 alineatul (1) din cartă, principiile generale ale dreptului Uniunii, printre care ar figura cel al independenței judecătorilor.

13.

În această privință, instanța menționată arată că protecția jurisdicțională efectivă a drepturilor care rezultă din ordinea juridică a Uniunii este asigurată, în primul rând, de instanțele naționale, potrivit articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, și că acestea trebuie să o pună în aplicare cu independența și cu imparțialitatea la care au dreptul cetățenii Uniunii în temeiul articolului 47 din cartă. Potrivit acesteia, totul indică faptul că independența organelor jurisdicționale este asigurată de asemenea de prevederea unor garanții în ceea ce privește statutul membrilor lor, în special pe planul beneficiilor economice, motiv pentru care este contestată reducerea unilaterală și continuă a remunerării mandanților reclamantei din litigiul principal.

14.

Astfel, prin decizia din 7 ianuarie 2016, primită de Curte la 5 februarie 2016, Supremo Tribunal Administrativo (Curtea Administrativă Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze următoarea întrebare preliminară:

„Având în vedere cerințele imperative privind eliminarea deficitului bugetar excesiv și asistența financiară reglementată de dispozițiile [de drept al Uniunii], principiul independenței judecătorilor, consacrat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și la articolul 47 din [cartă], precum și în jurisprudența Curții de Justiție, trebuie interpretat în sensul că se opune măsurilor de reducere salarială aplicate magistraților din Portugalia, impuse în mod unilateral și continuu de către alte autorități sau organisme constituționale, astfel cum rezultă din articolul 2 din Legea nr. 75[/2014]?”

15.

Au depus observații scrise ASJP, guvernul portughez, precum și Comisia. În ședința din 13 februarie 2017, au fost reprezentați guvernul portughez și Comisia.

16.

Înainte de a adopta o poziție cu privire la fondul cererii de decizie preliminară, arătăm că, în prezenta cauză, au fost ridicate două excepții de procedură, una întemeiată pe inadmisibilitatea acestei cereri, iar cealaltă pe necompetența Curții. În ceea ce privește ordinea în care vor fi evocate aceste excepții, menționăm că, în principiu, competența Curții trebuie verificată în primul rând. Totuși, în prezentele concluzii, ni se pare oportun să analizăm mai întâi admisibilitatea cererii, având în vedere că aceasta ridică în speță întrebări mai puțin complexe decât examinarea competenței Curții și că această din urmă examinare are o legătură mai mare cu dispozițiile a căror interpretare este solicitată, analiza fondului urmând, astfel, în mod direct după aceasta.

17.

Guvernul portughez și Comisia au formulat două tipuri de critici susceptibile să afecteze admisibilitatea prezentei cereri de decizie preliminară. Prima privește motivarea imprecisă a deciziei de trimitere, iar a doua privește faptul că măsurile naționale contestate în litigiul principal erau deja abrogate la momentul sesizării Curții de Justiție.

18.

În observațiile sale scrise și orale, Comisia arată, cu titlu introductiv, că decizia de trimitere prezintă lipsuri, în special pentru că nu precizează nici care ar fi jurisprudența Curții pertinentă pentru interpretarea dispozițiilor de drept al Uniunii specificate în întrebarea preliminară, nici motivele alegerii dispozițiilor menționate ( 15 ) și că de aici ar rezulta că Curtea ar trebui să se declare necompetentă să răspundă la această întrebare.

19.

Considerăm totuși că criticile astfel formulate cu privire la conținutul deciziei de trimitere sunt susceptibile să afecteze mai degrabă admisibilitatea cererii de decizie preliminară decât competența în sine a Curții ( 16 ).

20.

Este adevărat, astfel cum subliniază Comisia, că este esențial ca instanța de trimitere să își formuleze cererea în mod clar și precis, întrucât aceasta constituie unicul act care servește drept temei pentru procedura în fața Curții, atât pentru aceasta, cât și pentru participanții la această procedură ( 17 ). Cerințele privind cuprinsul unei cereri de decizie preliminară figurează în mod explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, de care se prezumă că instanța de trimitere, în cadrul cooperării instituite la articolul 267 TFUE, are cunoștință și pe care este obligată să îl respecte în cele mai mici detalii. În special, este indispensabil ca instanțele naționale să prezinte, chiar în decizia de trimitere, cadrul juridic din litigiul principal și să explice atât motivele pentru care au ales dispozițiile de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată, cât și care este legătura pe care o stabilesc între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă în litigiul menționat ( 18 ).

21.

Or, în prezenta cauză, motivarea deciziei de trimitere este deosebit de lapidară, în special cu privire la două aspecte principale, astfel încât este permis să se ridice problema admisibilității cererii de decizie preliminară pe care o conține.

22.

În primul rând, în ceea ce privește legătura dintre măsurile naționale în litigiu și dispozițiile a căror interpretare este solicitată potrivit întrebării preliminare – și anume, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă – instanța de trimitere nu este deloc explicită, întrucât indică doar că din aceste dispoziții ar decurge, în opinia sa, un principiu general al independenței judecătorilor căruia este posibil ca măsurile menționate să îi fi adus atingere ( 19 ), fără indicații precise în această privință.

23.

În al doilea rând, întrebarea preliminară se referă la „jurisprudența Curții de Justiție”, din care ar decurge de asemenea acest principiu al independenței judecătorilor, însă motivele deciziei de trimitere nu menționează nicio hotărâre a Curții în acest sens. Instanța de trimitere evocă doar existența a „multe hotărâri” pronunțate de Curte cu privire la noțiunea „instanță” în sensul articolului 267 TFUE, care ar lua în considerare independența organismului care a formulat o cerere de decizie preliminară, fără a cita totuși vreuna dintre aceste hotărâri care ar fi, în opinia sa, pertinente. În lipsa unor indicații adecvate, nu va fi necesară, în opinia noastră, pronunțarea cu privire la acest aspect al întrebării adresate Curții.

24.

În pofida lacunelor deciziei de trimitere indicate mai sus, considerăm că, având în vedere ansamblul elementelor furnizate în această decizie și prezentate în dezbatere, Curtea este totuși suficient de lămurită pentru a fi în măsură să se pronunțe cu privire la eventuala interpretare a articolului 19 TUE și a articolului 47 din cartă și, astfel, să răspundă în mod util la întrebarea adresată ( 20 ).

25.

În observațiile sale scrise, guvernul portughez a susținut că cererea de decizie preliminară ar fi inadmisibilă, ca rămasă fără obiect la momentul sesizării Curții, ca urmare a modificărilor legislative care au intervenit în ordinea juridică internă portugheză și care au condus la reconstituirea treptată și totală, în cursul anului 2016, a drepturilor salariale în discuție în procedura principală. Acesta a dedus de aici că nu ar mai fi necesar ca Curtea să răspundă la întrebarea adresată, întrucât aceasta ar fi devenit ipotetică ( 21 ).

26.

În ședință, acest guvern a confirmat că, în temeiul Legii nr. 159-A/2015, reducerea remunerațiilor în administrația publică rezultată din Legea nr. 75/2014 a fost eliminată integral, în mod progresiv între 1 ianuarie și 1 octombrie 2016 ( 22 ), însă fără efect retroactiv. Rezultă că pierderea invocată de mandanții reclamantei din litigiul principal, consecință a scăderii remunerației lor începând din luna octombrie 2014, a persistat pentru trecut și până la 1 octombrie 2016, dată la care s‑a finalizat refacerea completă a nivelului normal al remunerațiilor pentru toate persoanele care își desfășoară activitatea în sectorul public și care au fost vizate de reducerea menționată.

27.

Totuși, guvernul portughez a arătat că întrebarea preliminară privea atingerea adusă independenței judecătorilor presupus cauzate de Legea nr. 75/2014, problemă eventuală care ar fi fost deja remediată la 5 februarie 2016, data sesizării Curții, datorită anulării efectelor acestui text prin Legea nr. 159-A/2015, adoptată la 30 decembrie 2015 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 2016. Acesta a adăugat că consecințele Legii nr. 75/2014 anterioare abrogării acesteia care sunt invocate de ASJP erau numai de natură patrimonială, problematică ce nu ține, în opinia sa, de obiectul cererii de decizie preliminară.

28.

În această privință, amintim că întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub propria răspundere și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri adresate de o instanță națională este posibilă numai atunci când este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate ( 23 ).

29.

Potrivit unei jurisprudențe constante, atât din textul, cât și din economia articolului 267 TFUE rezultă că procedura preliminară presupune ca un litigiu să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, acestea fiind chemate să pronunțe în cadrul său o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea preliminară ( 24 ). Astfel, atunci când litigiul principal rămăsese deja fără obiect la data la care instanța de trimitere a sesizat Curtea, aceasta declară cererea de decizie preliminară inadmisibilă ( 25 ), constatarea lipsei necesității de a se pronunța asupra fondului fiind în principiu rezervată pentru cazurile în care incidentul sau evenimentul pertinent a survenit în cursul procedurii în fața Curții ( 26 ).

30.

În special, Curtea refuză să se pronunțe cu privire la o cerere de decizie preliminară atunci când dispozițiile naționale inițial aplicabile litigiului principal au fost abrogate sau înlăturate din cauza neconstituționalității lor ( 27 ). Totuși, împrejurarea că urma să intervină o modificare iminentă a legislației naționale în discuție a fost considerată ca fiind lipsită de incidență asupra admisibilității cererii de decizie preliminară atunci când din informațiile care figurau în aceasta reieșea că un răspuns al Curții la întrebările adresate era decisiv pentru soluționarea litigiului principal ( 28 ).

31.

În prezenta cauză, considerăm că nu rezultă în mod vădit din elementele prezentate Curții că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu obiectul litigiului principal sau că problema ridicată este de natură ipotetică.

32.

Astfel, contrar susținerilor guvernului portughez, litigiul cu care este sesizată instanța de trimitere nu privește independența judecătorilor ca atare, principiul acestei independențe fiind invocat numai ca mijloc de drept, pentru a obține anularea actelor administrative pretins nelegale în temeiul cărora au fost reduse remunerațiile persoanelor reprezentate de ASJP, precum și restituirea sumelor care ar fi fost reținute în mod nelegal din salariile acestora, în aplicarea Legii nr. 75/2014.

33.

În plus, întrucât Legea nr. 159-A/2015, modificând‑o pe aceasta, nu eliminase integral reducerile contestate, nici pentru trecut, nici pentru viitorul imediat, la data la care a fost formulată cererea de decizie preliminară ( 29 ), exista încă la acea dată, se pare, o obligație de pronunțare cu privire la obiectul acestei acțiuni pentru instanța de trimitere care consideră posibil ca reglementarea națională în discuție să fi încălcat dreptul Uniunii și, prin urmare, o necesitate pentru Curte de a răspunde la întrebarea preliminară.

34.

Având în vedere ansamblul acestor considerații, considerăm că prezenta cerere de decizie preliminară este admisibilă.

35.

În susținerea acțiunii formulate, în litigiul principal, reclamanta din litigiul principal invocă nelegalitatea actelor administrative atacate pentru motivele că reglementarea națională pe care o pun în aplicare, și anume Legea nr. 75/2014, nu ar fi conformă cu dreptul Uniunii, deoarece ar fi contrară „principiului independenței judecătorilor” astfel cum ar rezulta, potrivit acestei părți, atât din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cât și din articolul 47 din cartă. Instanța de trimitere reia această abordare coroborată a dispozițiilor menționate atât în textul întrebării preliminare, cât și în motivarea care stă la baza acesteia.

36.

În vederea pronunțării cu privire la excepțiile de necompetență ridicate de guvernul portughez și de Comisie, trebuie adoptată, în opinia noastră, în privința articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, o analiză autonomă față de cea referitoare la articolul 47 din cartă, întrucât criteriile care condiționează aplicabilitatea acestor dispoziții și, prin urmare, posibilitatea Curții de a le interpreta sunt, în opinia noastră, diferite.

37.

Atât în observațiile lor scrise, cât și în cele orale, guvernul portughez și Comisia nu au indicat în mod explicit motivele pentru care ar fi posibil ca Curtea să nu fie competentă, în opinia lor, să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 19 TUE, considerat în mod izolat. Astfel, acestea au dezvoltat o lungă argumentație în favoarea ideii că reglementarea națională în discuție în litigiul principal nu ar constitui o măsură de punere în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 din cartă, de unde ar rezulta că interpretarea articolului 47 din cartă nu ar fi necesară, și se pare că au propus să se urmeze un raționament similar în ceea ce privește articolul 19 TUE ( 30 ).

38.

Totuși, considerăm că nu este posibil să se procedeze prin extensie și nici măcar prin analogie în această privință, ținând seama de modul de redactare specific al articolului 19 TUE, care diferă de textul articolului 51 alineatul (1) din cartă, asupra căruia vom reveni ulterior ( 31 ), însă cu privire la care amintim de pe acum că limitează domeniul de aplicare al cartei la măsurile adoptate de statele membre pentru a pune în aplicare dispozițiile dreptului Uniunii.

39.

Fără a prejudeca în niciun mod analiza cu privire la fond, care va conduce la definirea cuprinsului și a domeniului de aplicare ale articolului 19 TUE ( 32 ), trebuie stabilit, în acest stadiu, dacă Curtea este competentă, în speță, să interpreteze articolul menționat, din cauza eventualei aplicabilități, într‑un context precum cel din litigiul principal, a dispozițiilor acestuia și, mai specific, a alineatului (1) al doilea paragraf al acestuia, care este menționat în întrebarea preliminară.

40.

Potrivit celui de al doilea paragraf menționat, „[s]tatele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii” ( 33 ). Acest din urmă element, specific dispoziției menționate, este cel care ni se pare decisiv în vederea aprecierii aspectului dacă Curtea are posibilitatea de a se pronunța cu privire la interpretarea acesteia în prezenta cauză.

41.

Protecția jurisdicțională efectivă, care implică accesul la căi de atac adecvate de care justițiabilii trebuie să poată beneficia în temeiul paragrafului menționat, este, în opinia noastră, impusă statelor membre atunci când instanțele naționale sunt susceptibile să își exercite activitatea jurisdicțională în cadrul domeniilor reglementate de dreptul Uniunii, așadar, în calitate de instanțe europene. Or, apreciem că acesta poate fi cazul judecătorilor vizați de reglementarea în discuție în litigiul principal, în măsura în care aceștia s‑ar putea afla în situația de a soluționa litigii care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, litigii pentru care posibilitatea de a recurge la astfel de căi de atac trebuie să fie garantată.

42.

Această constatare este, în opinia noastră, suficientă pentru a considera că Curtea este competentă, în prezenta cauză, să interpreteze articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Demonstrarea acestei competențe trebuie efectuată în continuare în ceea ce privește interpretarea solicitată a articolului 47 din cartă, întrucât criteriile de aplicare a acestui din urmă instrument nu sunt enunțate în mod identic celor valabile pentru articolul 19 menționat, deși rezultatul concret la care conduc cele două poate fi identic.

43.

Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii, dintre care „dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil” consacrat la articolul 47 din cartă, au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații ( 34 ). Astfel, articolul 51 alineatul (1) din cartă prevede că dispozițiile acesteia se adresează statelor membre numai „în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii”, potrivit jurisprudenței Curții referitoare la această noțiune ( 35 ). Articolul 6 alineatul (1) TUE, care atribuie un efect obligatoriu cartei, la fel ca articolul 51 alineatul (2) din aceasta din urmă, precizează că dispozițiile cartei nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate. În consecință, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe ( 36 ).

44.

În prezenta cauză, atât guvernul portughez, cât și Comisia susțin că nu sunt întrunite condițiile care ar permite să se concluzioneze că adoptarea și aplicarea de către Republica Portugheză a măsurilor prevăzute la articolul 2 din Legea nr. 75/2014 constituie o situație de punere în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 din cartă și că Curtea este, așadar, vădit necompetentă să interpreteze articolul 47 din cartă.

45.

Amintim că Curtea s‑a declarat vădit necompetentă pentru a răspunde pe fond la cereri de decizie preliminară anterioare provenind de asemenea de la instanțe portugheze, pentru motivul că decizia de trimitere nu cuprindea niciun element concret care să permită să se considere că măsurile naționale în discuție în acele cauze, similare celor aplicabile în prezentul litigiu principal ( 37 ), aveau drept scop punerea în aplicare a dreptul Uniunii în sensul articolului 51 menționat ( 38 ). Totuși, spre deosebire de acele cauze, necompetența invocată a Curții nu apare aici în mod vădit, întrucât instanța de trimitere a furnizat indicații mai explicite, deși sunt relativ sumare, cu privire la existența unei astfel de puneri în aplicare în speță.

46.

Astfel, instanța de trimitere arată că măsurile de reducere a remunerațiilor, precum cele prevăzute la articolul 2 din Legea nr. 75/2014, au fost justificate de imperative de consolidare bugetară, apoi elaborează lista actelor de drept al Uniunii referitoare la situația de deficit excesiv al statului portughez și la asistența financiară de care a beneficiat acesta ( 39 ). Totuși, nu este ușor să fie identificate motivele pentru care instanța menționată apreciază că există o legătură directă între măsurile în discuție în litigiul principal și o dispoziție de drept al Uniunii sau alta, deoarece aceasta furnizează puține informații în această privință ( 40 ).

47.

Astfel, decizia de trimitere nu precizează care era cadrul normativ, din perspectiva dispozițiilor de drept al Uniunii aplicabile la acel moment, în care s‑au înscris măsurile naționale în litigiu. În special, aceasta nu indică cu claritate diferența, subliniată în ședință de guvernul portughez, între, pe de o parte, faza în care statul portughez era supus normelor de drept al Uniunii corespunzătoare corectării unui deficit excesiv și, pe de altă parte, faza în care regimul aplicabil era cel al obligațiilor care rezultă din acordarea de asistență financiară de către Uniune.

48.

Or, astfel cum a arătat avocatul general Bot într‑o cauză care privea de asemenea măsuri de austeritate bugetară adoptate de un stat membru în contextul unor angajamente luate față de Comunitatea Europeană, pentru a stabili dacă dispozițiile cartei sunt aplicabile din perspectiva articolului 51 din aceasta ( 41 ), trebuie să se ia în considerare nu numai textul dispozițiilor naționale avute în vedere, ci și conținutul actelor de drept al Uniunii în care figurează angajamentele menționate. În această privință, acesta a adăugat, în mod întemeiat în opinia noastră, că nu prezintă importanță faptul că aceste acte lasă o marjă de manevră statului respectiv pentru a decide cu privire la măsurile cele mai eficiente în vederea respectării angajamentelor menționate, din moment ce dispozițiile pertinente urmăresc obiective suficient de detaliate și de precise pentru a constitui o reglementare specifică a dreptului Uniunii în domeniu ( 42 ), spre deosebire de simplele recomandări adoptate de Consiliu, în temeiul articolului 126 TFUE, adresate statelor membre al căror deficit public ar fi considerat excesiv.

49.

În prezenta cauză, pentru a caracteriza legătura invocată dintre Legea nr. 75/2014 și dreptul Uniunii, instanța de trimitere nu se întemeiază pe elemente din textul legii menționate. Aceasta nu face efectiv referire la niciun act de drept al Uniunii, spre deosebire de expunerea de motive a proiectului de lege aflat la originea acesteia, în care este stabilită o legătură cu obligații care rezultă din dreptul Uniunii în domeniul bugetar ( 43 ).

50.

În schimb, această instanță, la fel ca ASJP, se întemeiază în special pe acordul de ajustare economică și financiară încheiat de statul portughez în mai 2011 ( 44 ) și, în ultimul rând, pe Decizia de punere în aplicare 2012/409 a Consiliului din 10 iulie 2012 privind acordarea de asistență financiară din partea Uniunii pentru Portugalia, precum și pe Recomandarea Consiliului din 18 iunie 2013 în vederea remedierii situației de deficit guvernamental excesiv în Portugalia.

51.

În această privință, amintim că o recomandare adoptată de instituțiile Uniunii este un act prin natura sa lipsit de caracter obligatoriu, spre deosebire de o decizie ( 45 ). În plus, apreciem, la fel ca guvernul portughez ( 46 ) și Comisia, că recomandarea menționată mai sus, care se întemeiază în special pe articolul 126 alineatul (7) TFUE, nu a stabilit obiective suficient de concrete și de precise pentru a considera că statul portughez ar fi pus în aplicare, în temeiul acesteia, cerințe ale dreptului Uniunii în sensul articolului 51 din cartă.

52.

În ceea ce privește Decizia de punere în aplicare 2012/409, evocată de instanța de trimitere, arătăm că aceasta a fost înlocuită prin Decizia de punere în aplicare 2014/234 a Consiliului din 23 aprilie 2014, care era, așadar, aplicabilă ratione temporis la momentul adoptării măsurilor în litigiu rezultate din Legea nr. 75/2014, adoptată la 12 septembrie 2014. Articolul 1 din această din urmă decizie a modificat Decizia de punere în aplicare 2011/344, care prevăzuse inițial condițiile de acordare de asistență financiară din partea Uniunii pentru Republica Portugheză ( 47 ), în continuarea Regulamentului nr. 407/2010. Or, reiese din cuprinsul punctului 2 al articolului menționat că statul portughez trebuia să adopte în anul 2014, „conform prevederilor memorandumului de înțelegere”, măsuri cu caracter specific, iar nu numai de ordin general ( 48 ), constând printre altele în faptul că, în cadrul „strategi[ei] de consolidare pentru anul 2015”, „guvernul stabilește, în cursul anului 2014, o grilă unică de salarizare care ar urma să fie implementată în 2015 și vizează raționalizarea și coerența politicii de remunerare pentru toate posturile din sectorul public” ( 49 ). Marja de apreciere de care dispunea, desigur, acest stat membru în exercitarea competențelor sale în domeniul bugetar pentru a stabili dimensiunile exacte ale corectării economice pe care le considera cele mai adecvate pentru atingerea obiectivelor precise astfel atribuite nu poate repune în discuție această analiză ( 50 ).

53.

Deși pot fi resimțite îndoieli serioase ca urmare a clarificărilor limitate furnizate cu privire la acest aspect în decizia de trimitere, înclinăm să considerăm că adoptarea măsurilor de reducere a remunerațiilor în sectorul public prevăzute la articolul 2 din Legea nr. 75/2014, în discuție în procedura principală, constituie o punere în aplicare a dispozițiilor dreptului Uniunii în sensul articolului 51 din cartă și că, în consecință, Curtea este competentă să răspundă la cererea de decizie preliminară și în măsura în care aceasta privește articolul 47 din cartă.

54.

În susținerea pretențiilor sale, ASJP arată că statutul juridic al judecătorilor nu poate fi confundat cu reglementarea statutară privind funcționarii publici în general, a căror situație ar putea fi precară. Făcând referire, printre altele ( 51 ), la Carta europeană privind statutul judecătorilor ( 52 ), adoptată sub egida Consiliului Europei, aceasta afirmă că stabilitatea remunerației judecătorilor, precum și stabilirea acesteia la un nivel adecvat pentru a‑i proteja de ingerințe vizând influențarea deciziilor lor ar permite să se asigure respectarea în special a principiilor independenței și imparțialității, care ar constitui garanții ale activității jurisdicționale. Aceasta susține că principiul independenței judecătorilor, în special pe plan financiar, care ar rezulta din articolul 19 TUE și din articolul 47 din cartă s‑ar opune unor acte de reducere a remunerațiilor, adoptate unilateral de puterea executivă și de puterea legislativă ale unui stat membru, cum sunt cele în discuție în procedura principală.

55.

Înscriindu‑se pe aceeași linie de raționament, decizia de trimitere invită Curtea, în esență, să stabilească dacă există un principiu general al dreptului Uniunii potrivit căruia autoritățile statelor membre ar fi obligate să respecte independența judecătorilor naționali și, mai specific – în raport cu împrejurările din litigiul principal – să mențină remunerarea acestora la un nivel constant și suficient pentru ca ei să își poată exercita funcțiile în mod liber.

56.

Instanța de trimitere consideră că un asemenea principiu și astfel de consecințe ar decurge atât din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cât și din articolul 47 din cartă ( 53 ), dispoziții pe care Curtea va trebui să le interpreteze, separat în opinia noastră ( 54 ), în ipoteza în care s‑ar considera competentă să se pronunțe în acest dublu temei ( 55 ). În ceea ce ne privește, la fel ca guvernul portughez și Comisia, nu împărtășim, pentru motivele prezentate mai jos, opinia exprimată de instanța de trimitere cu privire la fond.

57.

În susținerea tezei potrivit căreia articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE ar enunța un principiu general al dreptului Uniunii care consacră independența judecătorilor și s‑ar opune măsurilor naționale în discuție în litigiul principal, instanța de trimitere și ASJP invocă faptul că judecătorii din statele membre sunt de asemenea judecători europeni din punct de vedere funcțional, având în vedere că asigură, în primul rând, protecția jurisdicțională efectivă a drepturilor care rezultă din ordinea juridică a Uniunii, în special în temeiul acestei dispoziții.

58.

Este adevărat că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE prevede că „[s]tatele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii” ( 56 ) și că magistrații instanțelor naționale responsabili de soluționarea căilor de atac respective contribuie la protecția menționată. Totuși, interpretarea modului de redactare a acestei dispoziții necesită analiza acesteia ținând seama de contextul în care se înscrie.

59.

În această privință, arătăm că articolul 19 TUE este inclus în titlul III al acestui tratat, intitulat „Dispoziții privind instituțiile”, care cuprinde o serie de norme generale care stabilesc condițiile în care fiecare dintre instituțiile Uniunii – în special Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prevăzută la articolul 19 menționat – trebuie să acționeze în cadrul atribuțiilor care îi sunt conferite.

60.

În plus, în lumina dispozițiilor care figurează la alineatele (1)-(3) ale articolului 19 TUE, considerate în ansamblu, constatăm că noțiunea „protecție jurisdicțională efectivă” menționată mai sus este concepută în strânsă legătură cu exercitarea funcțiilor sale de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a cărei compunere și atribuții fac obiectul acestor trei alineate. În special, primul paragraf al alineatului (1) conferă acestei instituții, care include atât Curtea de Justiție, cât și Tribunalul, misiunea de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și în aplicarea tratatelor ( 57 ), precizându‑se că „norma de competență generală” prevăzută la acest paragraf presupune derogări ( 58 ).

61.

Reiese din jurisprudență că al doilea paragraf al aceluiași alineat (1) are ca vocație reafirmarea obligației care revine statelor membre de a „prevedea un sistem de căi de atac și de proceduri care să permită asigurarea respectării dreptului fundamental la o protecție jurisdicțională efectivă” ( 59 ). Astfel, al doilea paragraf menționat nu privește în mod direct instanțele naționale, ci urmărește să garanteze că în statele membre există posibilități de atac astfel încât fiecare justițiabil să aibă posibilitatea de a beneficia de această protecție în toate domeniile în care este aplicabil dreptul Uniunii. Această cerință este legată de faptul că controlul jurisdicțional al respectării ordinii juridice a Uniunii Europene este asigurat nu numai de instanțele acesteia, ci și în cooperare cu instanțele naționale, în conformitate cu cele două paragrafe ale alineatului menționat ( 60 ).

62.

Curtea a precizat că o asemenea obligație rezultă și din articolul 47 din cartă referitor la măsurile adoptate de statele membre pentru punerea în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă ( 61 ). Astfel, primul paragraf al articolului 47 menționat prevede în mod expres dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe, în condițiile prevăzute la acesta, pentru orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii au fost încălcate. Fără a dori să ne pronunțăm de pe acum cu privire la interpretarea acestui din urmă articol și la implicațiile sale eventuale în raport cu datele litigiului principal ( 62 ), subliniem că finalitatea și conținutul articolului 47 menționat sunt diferite de cele ale articolului 19 TUE.

63.

Cu privire la acest din urmă articol, Curtea a statuat că revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a desemna – cu respectarea cerințelor care decurg în special din articolul 19 al doilea paragraf TUE – instanțele competente și de a prevedea modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii ( 63 ). Constatăm că obiectul acestui paragraf, care prevede obligația statelor membre de a stabili căile de atac care permit protecția efectivă a drepturilor menționate, are înainte de toate un caracter procedural.

64.

Având în vedere aceste elemente, considerăm, la fel ca guvernul portughez ( 64 ), că noțiunea „protecție jurisdicțională efectivă” în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE nu se poate confunda cu „principiul independenței judiciare”, menționat în întrebarea preliminară că ar decurge din această dispoziție ( 65 ).

65.

De altfel, distincția care există între dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, care trebuie să fie accesibil justițiabililor din statele membre prin intermediul unor căi de atac adecvate, și dreptul la un proces în fața unor judecători independenți, care ar fi recunoscut de asemenea în interesul justițiabililor menționați, ni se pare evidentă având în vedere atât titlul, cât și modul de redactare a articolului 47 din cartă, care disociază aceste două drepturi ( 66 ). Distincția este, se asemenea, materializată în mod clar în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 67 ), întrucât „[d]reptul la un remediu efectiv” în fața unei instanțe naționale este prevăzut la articolul 13, în timp ce „[d]reptul la un proces echitabil”, care include în special „dreptul [oricărei persoane] la judecarea cauzei sale […] de către o instanță independentă”, figurează la articolul 6 ( 68 ), deși există în mod evident legături de ordin material între aceste două articole ( 69 ). Vom reveni asupra acestor elemente în cadrul interpretării articolului 47 din cartă ( 70 ).

66.

Or, obligația statelor membre de a prevedea un sistem de „căi de atac” care este prevăzută la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE este legată, în opinia noastră, numai de dreptul la o „protecție jurisdicțională efectivă”, astfel cum reiese din termenii acestei dispoziții, iar nu de dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe independente, al cărui conținut este semnificativ diferit.

67.

În consecință, considerăm că al doilea paragraf menționat trebuie interpretat în sensul că nu consacră un principiu general al dreptului Uniunii potrivit căruia ar trebui garantată independența judecătorilor tuturor instanțelor din statele membre.

68.

În subsidiar, în ipoteza în care Curtea ar considera că principiul independenței judecătorilor decurge în mod direct din cerința unei protecții jurisdicționale efective, care figurează la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, astfel cum afirmă instanța de trimitere, apreciem că, în orice caz, nici această dispoziție, nici principiul menționat ( 71 ) nu pot fi înțelese în sensul că se opun unor măsuri naționale de reducere a remunerațiilor, precum cele contestate de reclamanta din litigiul principal, din moment ce acestea nu vizează nicidecum judecătorii în mod specific, ci au, dimpotrivă, un domeniu de aplicare general ( 72 ), întrucât se aplică unui grup larg de persoane care își exercită activitatea în domeniul funcției publice ( 73 ).

69.

Instanța de trimitere, la fel ca ASJP, invocă faptul că, în temeiul articolului 47 din cartă, instanțele statelor membre trebuie să pună în aplicare, în mod independent și imparțial, protecția jurisdicțională efectivă a drepturilor acordate cetățenilor de ordinea juridică a Uniunii și că este posibil ca reducerea unilaterală a remunerațiilor în discuție în litigiul principal să fi adus atingere independenței judecătorilor respectivi.

70.

În această privință, amintim, astfel cum a precizat recent avocatul general Wathelet ( 74 ), că titlul ( 75 ) și modul de redactare ale articolului 47 din cartă indică faptul că acesta recunoaște, pe de o parte, dreptul la o cale de atac efectivă, care a fost prevăzut de asemenea la articolul 13 din CEDO, și, pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil care include dreptul de acces la o instanță independentă și imparțială, care a fost consacrat la articolul 6 paragraful 1 din CEDO.

71.

Întrucât conținutul articolului 47 menționat a fost inspirat în mod direct din aceste dispoziții ale CEDO ( 76 ), el trebuie interpretat, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, nu numai ținând seama de explicațiile cu privire la aceasta din urmă, ci și în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ( 77 ), astfel încât drepturile garantate de articolul 47 menționat să aibă în principiu același înțeles și aceeași întindere ca cele pe care le conferă CEDO, fără totuși ca această normă să împiedice dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă. S‑a arătat de la început ( 78 ) că articolul 47 din cartă conferă tocmai o protecție al cărei domeniu de aplicare material este mai larg decât cel al articolelor corespunzătoare din CEDO ( 79 ).

72.

Având în vedere jurisprudența referitoare la CEDO și la protocoalele la aceasta ( 80 ), constatăm că „principiul independenței judecătorilor”, menționat în prezenta cerere de decizie preliminară, ține mai mult de „dreptul [oricărei persoane] la un proces […] în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale”, astfel cum rezultă din al doilea paragraf al articolului 47 din cartă ( 81 ), decât de „dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești”, astfel cum este prevăzut la primul paragraf al acestui articol ( 82 ).

73.

Astfel, atât această instanță, cât și ASJP susțin că principiul independenței judecătorilor s‑ar putea „opune măsurilor de reducere salarială aplicate magistraților din Portugalia, [întrucât ele au fost] impuse în mod unilateral și continuu de către alte autorități sau organisme constituționale” ( 83 ).

74.

Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod repetat că garanția unei „instanțe independente” în sensul articolului 6 paragraful 1 din CEDO ( 84 ) impune ca judecătorii să beneficieze de independență nu numai pe plan statutar ( 85 ), ci și în exercitarea funcțiilor lor. Această noțiune prezintă o dimensiune internă puterii judiciare ( 86 ), care nu este pertinentă în prezenta cauză, precum și o dimensiune externă acesteia, potrivit căreia judecătorii trebuie să își poată exercita activitatea fără a suferi influențe din partea părților la litigiu ( 87 ) sau din partea altor puteri din stat ( 88 ), ceea ce, în opinia noastră, este singurul aspect invocat de ASJP. Subliniem că Curtea de Justiție a reținut o abordare similară atunci când a definit criteriile care permit caracterizarea independenței unei instanțe naționale ( 89 ).

75.

În ceea ce privește, mai specific, independența membrilor unei instanțe în raport cu remunerarea acestora, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis deja interacțiunea acestor două elemente, considerând că „neplata de către stat, în timp util, a remunerațiilor judecătorilor este incompatibilă cu necesitatea de a garanta ca aceștia să își poată exercita funcțiile judiciare în mod independent și imparțial, la adăpost de orice presiuni exterioare vizând influențarea deciziilor și a comportamentului acestora”, subliniind în același timp, în acest context, „caracterul deosebit de sensibil al problemei independenței magistraților” ( 90 ).

76.

Această analiză se întemeiază pe diferite instrumente juridice ale Consiliului Europei, care indică existența unor asemenea de preocupări. Astfel, articolul 6 din Carta europeană privind statutul judecătorilor prevede, fără forță obligatorie, că nivelul remunerării judecătorilor ar trebui stabilit astfel încât să nu îi expună unui risc de presiuni susceptibile să le afecteze independența, cu toate că acest nivel poate varia de la un judecător la altul în funcție de factori obiectivi, cum ar fi sarcinile profesionale suportate ( 91 ). De asemenea, recomandări ale Comitetului de Miniștri ( 92 ) au indicat, pe de o parte, ca „[r]emunerația judecătorilor [să fie] pe măsura rolului și a responsabilităților acestora și să aibă un nivel suficient pentru a‑i pune la adăpost de orice presiuni exterioare vizând influențarea deciziilor lor” și, pe de altă parte, „[s]ă fie introduse dispoziții legale specifice pentru a se proteja împotriva unei reduceri a remunerației vizând în mod specific judecătorii” ( 93 ).

77.

Ținând seama de aceste elemente, considerăm că dreptul oricărei persoane la un proces în fața unei instanțe independente în sensul articolului 47 din cartă include necesitatea ca independența membrilor acestei instanțe să fie garantată prin plata în favoarea lor, ținând seama de responsabilitățile pe care și le asumă, a unei remunerații suficient de ridicate și de stabile pentru a‑i proteja împotriva riscului ca eventuale intervenții sau presiuni exterioare să afecteze neutralitatea hotărârilor judecătorești pe care aceștia trebuie să le pronunțe.

78.

Totuși, deși cuantumul remunerației judecătorilor trebuie să fie în concordanță cu importanța funcțiilor publice asumate de aceștia, acest cuantum nu ar trebui să fie desprins de realitățile economice și sociale și, în special, de nivelul mediu de trai din statul în care persoanele respective își desfășoară activitatea profesională ( 94 ). În plus, o stabilitate rezonabilă a venitului acestora presupune, în opinia noastră, ca acesta să nu varieze în timp într‑un mod care ar pune în pericol independența de judecată a acestora, însă nu presupune ca acesta să rămână neschimbat.

79.

Mai specific, într‑o situație de criză economică de mare amploare, precum cea traversată în perioada anterioară adoptării măsurilor naționale în discuție în litigiul principal ( 95 ), principiul independenței judecătorilor nu poate fi înțeles ca făcând imposibilă moderarea remunerării acestora, deși o astfel de operațiune trebuie să rămână, în mod evident, în limite rezonabile pentru a evita ca aceștia să devină vulnerabili la presiunile care ar putea fi exercitate asupra lor. Astfel, după cum susține guvernul portughez, trebuie găsit un just echilibru între interesul general al colectivității și interesul specific al judecătorilor, cărora le revine sarcina de a asigura respectarea drepturilor recunoscute justițiabililor.

80.

În plus, astfel cum am subliniat deja ( 96 ), asemenea guvernului portughez ( 97 ) și Comisiei, măsurile de reducere în litigiu nu au vizat numai judecătorii, ci un mare număr de persoane care își desfășoară activitatea în funcția publică. Având în vedere că judecătorii nu au fost nicidecum vizați în mod exclusiv și nici măcar în mod specific, nu se poate considera că „alte autorități sau organisme constituționale” evocate în întrebarea preliminară ar fi urmărit să destabilizeze membrii corpului judiciar, cu atât mai puțin cu cât agenți ai puterii executive, precum și agenți ai puterii legislative au făcut obiectul exact al acelorași măsuri de austeritate în temeiul articolului 2 din Legea nr. 75/2014.

81.

În consecință, apreciem că articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că nu se opune adoptării unor măsuri naționale precum cele contestate în litigiul principal, în măsura în care acestea nu aduc atingere principiului independenței judecătorilor prevăzut la acest articol.

82.

Interpretarea inversă ar avea drept consecință practică, deplorabilă în opinia noastră, privarea statelor membre de posibilitatea de a proceda, în cazul unei crize economice grave, la o adaptare necesară a cuantumului remunerației persoanelor care fac parte din domeniul funcției publice în sens larg, în măsura în care această adaptare nu privește numai judecătorii și nu este disproporționată.

83.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Supremo Tribunal Administrativo (Curtea Administrativă Supremă, Portugalia) după cum urmează:

„Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că nu se opun unor măsuri de reducere generalizată a remunerațiilor în administrația publică aplicabile judecătorilor în temeiul unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal.”