—

pentru doamna Dominguez, de H. Masse-Dessen și de V. Lokiec, avocats;

—

pentru Centre informatique du Centre Ouest Atlantique, de D. Célice, avocat;

—

pentru guvernul francez, de domnul G. de Bergues, precum și de doamnele A. Czubinski și N. Rouam, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul danez, de domnul S. Juul Jørgensen, în calitate de agent;

—

pentru guvernul olandez, de doamnele C. Wissels și M. Noort, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de domnii M. van Beek și M. Van Hoof, în calitate de agenți,

1

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Dominguez, pe de o parte, și angajatorul acesteia, Centre informatique du Centre Ouest Atlantique (denumit în continuare „CICOA”), pe de altă parte, cu privire la cererea doamnei Dominguez de a beneficia de un concediu anual plătit aferent perioadei cuprinse între luna noiembrie 2005 și luna ianuarie 2007, neefectuat din cauza unui concediu medical prescris în urma unui accident, și, în subsidiar, de o indemnizație compensatorie.

3

Articolul 1 din Directiva 2003/88 prevede:

„Obiectul și domeniul de aplicare

(1)   Prezenta directivă stabilește cerințe minime de securitate și de sănătate pentru organizarea timpului de lucru.

(2)   Prezenta directivă se aplică:

[...]”

4

Articolul 7 din această directivă are următorul cuprins:

„Concediul anual

(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și/sau de practicile naționale.

(2)   Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.”

5

Articolul 15 din această directivă prevede:

„Dispoziții mai favorabile

Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica sau de a adopta și a aplica acte cu putere de lege și acte administrative mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor sau de a favoriza sau a permite aplicarea unor convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali, care sunt mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor.”

6

Articolul 17 din Directiva 2003/88 prevede că statele membre pot deroga de la anumite dispoziții ale acestei directive. Nicio derogare nu este permisă în ceea ce privește articolul 7 din directiva menționată.

7

Articolul L. 223-2 primul paragraf din Codul muncii (code du travail) prevede:

„Lucrătorul care, în cursul anului de referință, demonstrează că a lucrat la același angajator pe o perioadă echivalentă cu cel puțin o lună de muncă efectivă are dreptul la un concediu a cărui durată este stabilită la 2,5 zile lucrătoare pentru fiecare lună de serviciu, fără ca durata totală a concediului exigibil să poată depăși 30 de zile lucrătoare.”

8

Potrivit articolului L. 223-4 din Codul muncii în cauză:

„Pentru stabilirea duratei concediului, sunt asimilate cu o lună de muncă efectivă perioadele echivalente cu patru săptămâni sau cu 24 de zile de muncă. Perioadele de concediu plătit, perioadele de repaus compensatoriu […], perioadele de concediu de lehuzie […], zilele de odihnă acordate ca urmare a reducerii timpului de lucru și perioadele limitate la o durată neîntreruptă de un an în care executarea contractului de muncă este suspendată ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale sunt considerate perioade de muncă efectivă […]”

9

Articolul XIV al patrulea paragraf din regulamentul tip anexat la Contractul colectiv de muncă la nivel național al personalului organismelor de securitate socială prevede:

„Nu există un drept la concediul anual într-un an în care s-au înregistrat concedii medicale care au motivat o întrerupere a activității egală cu sau mai mare de douăsprezece luni consecutive [...], acesta dobândindu-se din nou la data reluării activității, durata concediului fiind stabilită proporțional cu timpul de lucru efectiv care nu a condus încă la acordarea unui concediu anual.”

10

Doamnei Dominguez, angajată din 1987 de CICOA, îi este aplicabil Contractul colectiv de muncă la nivel național al personalului organismelor de asigurări sociale. În urma unui accident de traseu survenit între domiciliul acesteia și locul său de muncă, doamna Dominguez s-a aflat în concediu medical în perioada cuprinsă între 3 noiembrie 2005 și 7 ianuarie 2007.

11

Doamna Dominguez a sesizat instanța pentru litigii de muncă, iar ulterior cour d’appel de Limoges (Curtea de Apel din Limoges) pentru a obține 22,5 zile de concediu plătit pentru această perioadă și, în subsidiar, plata unei indemnizații compensatorii.

12

Întrucât instanțele menționate au respins pretențiile salariatei, doamna Dominguez a declarat recurs. Aceasta susține că accidentul de traseu este un accident de muncă supus aceluiași regim ca acesta din urmă. Astfel, potrivit articolului L. 223-4 din Codul muncii, perioada de suspendare a contractului său de muncă în urma accidentului de traseu ar trebui să fie asimilată unui timp de muncă efectivă pentru calcularea concediilor sale plătite.

13

Având în vedere jurisprudența Curții referitoare la articolul 7 din Directiva 2003/88, Cour de cassation (Curtea de Casație) a exprimat îndoieli cu privire la compatibilitatea dispozițiilor naționale relevante cu acest articol.

14

În aceste condiții, Cour de cassation a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

15

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții sau unor practici naționale care prevăd că dreptul la concediul anual plătit este condiționat de existența unei perioade minime de activitate efectivă de 10 zile sau de o lună în perioada de referință.

16

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul fiecărui lucrător la concediul anual plătit trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită de la care nu se poate deroga și a cărui punere în aplicare de către autoritățile naționale competente poate fi efectuată numai în limitele prevăzute în mod expres chiar în Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO L 307, p. 18), această directivă fiind codificată, la rândul său, prin Directiva 2003/88 (a se vedea Hotărârea din 26 iunie 2001, BECTU, C-173/99, Rec., p. I-4881, punctul 43, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz-Hoff și alții, C-350/06 și C-520/06, Rep., p. I-179, punctul 22, precum și Hotărârea din 22 noiembrie 2011, KHS, C-214/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 23).

17

Astfel, Directiva 93/104 trebuie interpretată în sensul că se opune ca statele membre să limiteze în mod unilateral dreptul la concediul anual plătit recunoscut tuturor lucrătorilor prin stabilirea unei condiții de exercitare a acestui drept care conduce la excluderea anumitor lucrători de la beneficiul acestui drept (Hotărârea BECTU, citată anterior, punctul 52).

18

Desigur, statelor membre le este permis să definească, în reglementarea lor internă, condițiile de exercitare și de transpunere a dreptului la concediul anual plătit, dar acestea nu pot totuși condiționa în vreun mod constituirea însăși a acestui drept (a se vedea Hotărârea Schultz-Hoff și alții, citată anterior, punctul 46).

19

Astfel, modalitățile de executare și de aplicare necesare pentru punerea în aplicare a prevederilor Directivei 93/104, codificată prin Directiva 2003/88, pot cuprinde anumite divergențe în ceea ce privește condițiile de exercitare a dreptului la concediul anual plătit, dar această directivă nu permite statelor membre să excludă chiar nașterea unui drept acordat în mod expres tuturor lucrătorilor (Hotărârile citate anterior BECTU, punctul 55, precum și Schultz-Hoff și alții, punctul 47).

20

În plus, întrucât Directiva 2003/88 nu face nicio distincție între lucrătorii care, în perioada de referință, sunt absenți de la serviciu pentru că se află în concediu medical și cei care au lucrat efectiv în perioada menționată (a se vedea Hotărârea Schultz-Hoff și alții, citată anterior, punctul 40), rezultă că, în ceea ce îi privește pe lucrătorii aflați în concediu medical prescris în mod legal, un stat membru nu poate condiționa dreptul la concediul anual plătit conferit de această directivă tuturor lucrătorilor de obligația de a fi lucrat efectiv în perioada de referință stabilită de statul menționat (Hotărârea Schultz-Hoff și alții, citată anterior, punctul 41).

21

Din cele de mai sus rezultă că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții sau unor practici naționale care prevăd că dreptul la concediul anual plătit este condiționat de existența unei perioade minime de activitate efectivă de 10 zile sau de o lună în perioada de referință.

22

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că, într-un litigiu între particulari, o dispoziție națională care prevede că dreptul la concediul anual plătit este condiționat de existența unei perioade minime de activitate efectivă în perioada de referință, contrară articolului 7 menționat, trebuie înlăturată.

23

Trebuie arătat încă de la început că problema dacă o dispoziție națională, în măsura în care este contrară dreptului Uniunii, nu trebuie aplicată se pune numai în cazul în care nu este posibilă nicio interpretare conformă a dispoziției în cauză.

24

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, la aplicarea dreptului intern, instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf TFUE. Această obligație de interpretare conformă a dreptului național este într-adevăr inerentă sistemului Tratatului FUE, în măsura în care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate (a se vedea în special Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer și alții, C-397/01-C-403/01, Rec., p. I-8835, punctul 114, Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C-378/07-C-380/07, Rep., p. I-3071, punctele 197 și 198, precum și Hotărârea din 19 ianuarie 2010, Kücükdeveci, C-555/07, Rep., p. I-365, punctul 48).

25

Desigur, acest principiu al interpretării conforme a dreptului național are anumite limite. Astfel, obligația instanței naționale de a se referi la conținutul unei directive atunci când interpretează și aplică normele relevante de drept intern este limitată de principiile generale de drept și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național (a se vedea Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C-268/06, Rep., p. I-2483, punctul 100, precum și Hotărârea Angelidaki și alții, citată anterior, punctul 199).

26

În cauza principală, instanța de trimitere consideră că se află în prezența unei astfel de limite. Potrivit acesteia, articolul L. 223-2 primul paragraf din Codul muncii, care prevede că dreptul la concediul anual plătit este subordonat condiției unei activități efective minime de o lună în perioada de referință, nu poate fi interpretat în conformitate cu articolul 7 din Directiva 2003/88.

27

În această privință, trebuie amintit că principiul interpretării conforme impune în plus ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (a se vedea Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C-212/04, Rec., p. I-6057, punctul 111, precum și Hotărârea Angelidaki și alții, citată anterior, punctul 200).

28

Or, în cauza principală, articolul L. 223-4 din Codul muncii, care prevede că anumite perioade de absență de la locul de muncă înlătură condiția activității efective în perioada de referință, este parte integrantă a dreptului intern care trebuie luat în considerare de instanțele naționale.

29

Astfel, dacă articolul L. 223-4 din Codul muncii era interpretat de instanța națională în sensul că o perioadă de absență cauzată de un accident de traseu trebuie asimilată unei perioade de absență cauzate de un accident de muncă pentru a asigura efectul deplin al articolului 7 din Directiva 2003/88, această instanță nu s-ar afla în prezența limitei interpretării conforme a articolului L. 223-2 din Codul muncii, menționată la punctul 26 din prezenta hotărâre.

30

În această privință, trebuie să se precizeze că articolul 7 din Directiva 2003/88 nu face nicio distincție între lucrătorii absenți în perioada de referință pentru că se află în concediu medical și cei care au lucrat efectiv în această perioadă (a se vedea punctul 20 din prezenta hotărâre). Rezultă că un stat membru nu poate condiționa dreptul la concediul anual plătit al unui lucrător absent din motive de sănătate în perioada de referință de obligația de a fi lucrat efectiv în aceeași perioadă. Astfel, potrivit articolului 7 din Directiva 2003/88, dreptul oricărui lucrător la concediul anual plătit de cel puțin patru săptămâni nu poate fi afectat, indiferent dacă acesta se află în concediu medical în perioada de referință menționată ca urmare a unui accident survenit la locul de muncă sau în altă parte ori ca urmare a unei boli de orice natură sau având orice cauză.

31

Din cele de mai sus rezultă că revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, luând în considerare ansamblul dreptului intern, în special articolul L. 223-4 din Codul muncii, și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a Directivei 2003/88 și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta, dacă poate ajunge la o interpretare a acestui drept care să permită asimilarea absenței lucrătorului ca urmare a unui accident de traseu cu una dintre situațiile menționate la articolul amintit din Codul muncii.

32

În cazul în care o astfel de interpretare nu ar fi posibilă, trebuie să se examineze dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 produce un efect direct și, dacă este cazul, în ce măsură doamna Dominguez se poate prevala de acesta împotriva pârâților din acțiunea principală, în special împotriva angajatorului său, și anume CICOA, având în vedere natura juridică a acestora din urmă.

33

În această privință, dintr-o jurisprudență constantă a Curții rezultă că, în toate cazurile în care dispozițiile unei directive sunt, în ceea ce privește conținutul, necondiționate și suficient de precise, particularii au dreptul să le invoce în fața instanțelor naționale împotriva statului fie atunci când acesta nu a transpus în termenele stabilite directiva în dreptul național, fie atunci când a transpus în mod incorect directiva în cauză (a se vedea în special Hotărârea Pfeiffer și alții, citată anterior, punctul 103, precum și jurisprudența citată).

34

Or, articolul 7 din Directiva 2003/88 îndeplinește aceste criterii, dat fiind că pune în sarcina statelor membre, în termeni neechivoci, o obligație de rezultat precisă și care nu este supusă niciunei condiții cu privire la aplicarea normei pe care o prevede, constând în acordarea unui concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni oricărui lucrător.

35

Chiar dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 lasă statelor membre o anumită marjă de apreciere în adoptarea condițiilor de obținere și de acordare a dreptului la concediul anual plătit pe care îl prevede, această împrejurare nu afectează însă caracterul precis și necondiționat al obligației prevăzute la acest articol. În această privință, trebuie să se observe că articolul 7 din Directiva 2003/88 nu se numără printre dispozițiile directivei menționate de la care articolul 17 din aceasta permite să se deroge. Prin urmare, se poate determina protecția minimă care trebuie, în orice caz, să fie pusă în aplicare de statele membre în temeiul acestui articol 7 (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Pfeiffer și alții, citată anterior, punctul 105).

36

Întrucât articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 îndeplinește condițiile cerute pentru a produce un efect direct, trebuie, în plus, să se constate că CICOA, unul dintre cei doi pârâți din acțiunea principală, angajatorul doamnei Dominguez, este un organism care își desfășoară activitatea în domeniul securității sociale.

37

Este adevărat că, potrivit unei jurisprudențe constante, o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa (a se vedea în special Hotărârea din 14 iulie 1994, Faccini Dori, C-91/92, Rec., p. I-3325, punctul 20, Hotărârea din 7 martie 1996, El Corte Inglés, C-192/94, Rec., p. I-1281, punctul 15, Hotărârea Pfeiffer și alții, citată anterior, punctul 108, precum și Hotărârea Kücükdeveci, citată anterior, punctul 46).

38

Cu toate acestea, trebuie amintit că, în cazul în care justițiabilii pot invoca o directivă nu împotriva unui particular, ci a unui stat, aceștia pot invoca directiva în cauză indiferent de calitatea în care acționează statul menționat: de angajator sau de autoritate publică. Astfel, în ambele cazuri, trebuie să se evite posibilitatea ca statul să obțină avantaje de pe urma încălcării de către acesta a dreptului Uniunii (a se vedea în special Hotărârea din 26 februarie 1986, Marshall, 152/84, Rec., p. 723, punctul 49, Hotărârea din 12 iulie 1990, Foster și alții, C-188/89, Rec., p. I-3313, punctul 17, precum și Hotărârea din 14 septembrie 2000, Collino și Chiappero, C-343/98, Rec., p. I-6659, punctul 22).

39

Astfel, printre entitățile față de care se pot invoca dispozițiile unei directive de natură a avea efecte directe figurează un organism care, indiferent de forma sa juridică, a fost însărcinat în temeiul unui act al autorității publice să îndeplinească, sub controlul acesteia din urmă, un serviciu de interes public și care dispune, în acest scop, de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari (a se vedea în special Hotărârile citate anterior Foster și alții, punctul 20, și Collino și Chiappero, punctul 23, precum și Hotărârea din 19 aprilie 2007, Farrell, C-356/05, Rep., p. I-3067, punctul 40).

40

Prin urmare, revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 poate fi invocat împotriva CICOA.

41

Întrucât, în caz afirmativ, articolul 7 din Directiva 2003/88 ar îndeplini condițiile cerute pentru a produce un efect direct, acesta ar avea drept consecință faptul că instanța națională ar trebui să înlăture orice dispoziție națională contrară.

42

În caz negativ, trebuie amintit că nici chiar o dispoziție clară, precisă și necondiționată a unei directive care are ca obiect să confere drepturi sau să impună obligații particularilor nu poate fi aplicată ca atare în cadrul unui litigiu care se poartă exclusiv între particulari (a se vedea Hotărârea Pfeiffer și alții, citată anterior, punctul 109).

43

Într-o astfel de situație, partea lezată de neconformitatea dreptului național cu dreptul Uniunii ar putea totuși să se prevaleze de jurisprudența rezultată din Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich și alții (C-6/90 și C-9/90, Rec., p. I-5357), pentru a obține, dacă este cazul, repararea prejudiciului suferit.

44

În consecință, trebuie să se răspundă la a doua întrebare

45

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale care prevede, în funcție de cauza absenței lucrătorului aflat în concediu medical, o perioadă de concediu anual plătit mai mare sau egală cu perioada minimă de patru săptămâni garantată de această directivă.

46

În această privință, trebuie amintit, astfel cum s-a constatat la punctul 30 din prezenta hotărâre, că articolul 7 din Directiva 2003/88 nu face nicio distincție în funcție de cauza absenței lucrătorului aflat în concediu medical, prescris în mod legal, orice lucrător având dreptul la un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni, indiferent dacă se află în concediu medical ca urmare a unui accident survenit la locul de muncă sau în altă parte ori ca urmare a unei boli de orice natură sau având orice cauză.

47

Cu toate acestea, după cum arată atât avocatul general la punctul 178 din concluzii, cât și Comisia Europeană în observațiile sale scrise, constatarea de la punctul precedent nu implică totuși faptul că Directiva 2003/88 se opune unor dispoziții naționale care prevăd un drept la concediul anual plătit, cu o durată mai mare de patru săptămâni, acordat în condițiile de obținere și de acordare stabilite de dreptul național în cauză.

48

Astfel, rezultă clar din modul de redactare a articolului 1 alineatele (1) și (2) litera (a), al articolului 7 alineatul (1) și al articolului 15 din Directiva 2003/88 că obiectul acesteia din urmă se limitează la stabilirea unor cerințe minime de securitate și de sănătate pentru organizarea timpului de lucru, fără a aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica dispoziții naționale mai favorabile protecției lucrătorilor.

49

Astfel, statelor membre le este permis să prevadă că dreptul la concediul anual plătit acordat de dreptul național variază în funcție de cauza absenței lucrătorului din motive de sănătate, cu condiția să fie întotdeauna mai mare sau egal cu perioada minimă de patru săptămâni prevăzută la articolul 7 din directiva menționată.

50

Din cele de mai sus rezultă că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei dispoziții naționale care prevede, în funcție de cauza absenței lucrătorului aflat în concediu medical, o perioadă de concediu anual plătit mai mare sau egală cu perioada minimă de patru săptămâni garantată de această directivă.

51

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară: